Evoluția demografică și edilitară în Râmnicu Vâlcea/ Dicționar istoric

<<În 1868 în perimetrul oraşului a fost in­clusă comuna Inăteşti ceea ce a dus la creşterea teritorială şi demografică. Astfel dacă pentru anul 1871 sunt atestaţi 5.750 locuitori, în anul 1899, recensământul po­pulaţiei indică un spor demografic de 1.538 locuitori, numărul total de locuitori ai ora­şului ajungând la 7.288 locuitori, din care 4.125 de sex masculin şi 3.192 femei.

În anul 1908, oraşul vâlcean avea o po­pulaţie de 7.308 locuitori, iar în 1910 se observă un spor demografic, atunci fiind înregistraţi 7.587 persoane. În 1914, în Râmnicu Vâlcea erau 9.752 locuitori.

În anul 1930 populaţia Râmnicului a ajuns la 15.648 locuitori din care 166 stră­ini, deci o populaţie românească de 98,9 %. În oraş existau 3.532 gospodării. În 1934, populaţia a scăzut, ajungând la 11.697 lo­cuitori. Procentul de scădere a continuat lent, în 1939, numărul locuitorilor oraşului ajungând la 11.560.

În perioada postbelică numărul locuito­rilor a crescut, având ca factor favorizant migrarea populaţiei spre oraşe datorată in­dustrializării. În 1948 Râmnicu Vâlcea avea un număr de 17.328 locuitori, pentru ca în 1948 acesta să ajungă la 19.618 locu­itori. În 1956 populaţia a ajuns la 23.266, în 1966, la 28.042, în 1973 la 65.000, în 1977, 66.321 locuitori. În anul 1985, împreună cu localităţile rurale incluse în componenţa sa, Râmnicu Vâlcea avea 84 786 locuitori, iar la 1 ianuarie 1987, 97.850 de locuitori. La 1 ianuarie 1989 avea să ajungă la 105.000 locuitori, fără comuna Goranu, iar in 1992 la 113.624 locuitori. Municipiul a ajuns la o densitate de 1429 de locuitori pe km, de la 550 locuitori pe km2 în 1948. în 2002, populaţia număra 107.726 de locuitori.

La jumătatea secolului trecut (1859) mai mult de jumătate din populaţia oraşului, care era de 3.160 locuitori, erau agri­cultori şi liberi profesionişti (63,1%), me­seriaşi (28,8%) şi negustori (14,4%). După un secol, potrivit recensământului din 1930, structura populaţiei era, în linii gene­rale, foarte asemănătoare cu cea din 1859. Cea mai mare parte a populaţiei (30,9%) lucra în agricultură, 21,1% în instituţii publice, 13,8 % în comerţ. Potrivit unor estimări din anii 1985-1986, populaţia ocu­pată în industrie reprezenta 31,3%, circula­ţia mărfurilor 13,8%, ceea din învăţământ, ştiinţă, artă şi cultură, 10%, din construcţii 7%.



Evoluţie edilitară: În harta stolnicului Constantin Cantacuzino, în Oltenia sunt trecute 8 oraşe: Baia de Aramă, Brâncoveni, Caracal, Cerneţi, Ocnele Mari, Râmnicu Vâlcea şi Târgu Jiu.



Celălalt izvor cartografic din prima parte a secolului al XVIII-lea, harta lui Schwantz, consemnează două oraşe („urbs”), Craiova şi Râmnicu Vâlcea, şi 7 târguri („oppidum”): Baia de Aramă, Brădiceni, Caracal, Cerneţi, Izlaz, Ocnele Mari şi Târgu-Jiu.

În timpul ocupaţiei austriece, docu­mentele noii administraţii socoteanu loca­lităţile Craiova, Râmnicu Vâlcea, Târgu-Jiu, Cerneţi, Baia de Aramă, Ocnele Mari, Slatina şi Brădiceni, „domenii fiscale care poartă titlul de oraş”.

Pe harta lui Rigas Velestinli, din 1797, au fost notate doar 5 oraşe: Caracal, Cerneţi, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Ocnele Mari şi Calafatul ca cele mai de seamă lo­curi de desfacere din Oltenia.

În secolul al XVIII-lea, izvoarele con­semnează progresele realizate de oraşele şi târgurile Olteniei, Râmnicu Vâlcea fiind al doilea oraş ca mărime după Craiova.

Ca oraş de reşedinţă, Râmnicul trebuie să fi avut şi o curte voievodală, de care amintesc zidurile înconjurătore ale parcului din centrul urbei. Cu toate acestea, curtea se va fi aflat tot în amintitul perimetru, având în vedere existenţa bisericii domneşti „Cuvioasa Parascheva”, a bisericii „Buna­vestire”, ca şi a pieţii situată pe locul actu­alei terase din zona centrală a oraşului.

Un act din 30 octombrie 1517, prin care domnitorul Neagoe Basarab confirma daniile anterioare ale Govorei, privind unele proprietăţi ale ei, din oraş, o veche moară, care se afla „unde se împreună ho­tarul orăşenilor cu Uliţa lui Oprea”, aceasta constituie prima menţiune documentară asupra unei străzi din Râmnic.

Actele de vânzare – cumpărare ne oferă prilejul de a cunoaşte procesul dezvoltării edilitare a oraşului, în care predominau ca­sele cu grădini mari şi pomet.

În partea de jos a oraşului se afla la 20 martie 1682 un vad de moară, pe care Vlad Vişinescu îl dăruieşte Episcopiei „aicea în apa râmnicului, pe pârâul despre oraş din jos de biserica „Sfântul Gheorghe”, mai jos de moara lui Dima spătar Bujoreanul”. Lo­cul împrejurul morii se afla din jos de calea dinspre podul de la Olt, „prin capătul locu­rilor, pe o scurtătură de apă, până în calea ce vine de la moara părintelui Vlădicăi. De aicea, pe cale în sus, prin capetele grădini­lor, spre biserică, până în drumul cel mare şi peste râu, prundul cât ţine împotriva lo­cului”.

O hartă a Râmnicului din 1857 menţio­nează existenţa la circa 1 km de râul Râm­nicului, a două hanuri situate la o distanţă de 300 de metri unul de celălalt, pe drumul Troianului, la intrarea în oraş dinspre sud pe partea dreaptă. Tot pe aceeaşi parte a drumului existau două cruci. Una dintre ele este Crucea Mişeilor, cruce de hotar din se­colul al XVI-lea, iar cealaltă este Crucea lui Spiridon, azi dispărută, situată la apro­ximativ 750 metri de Episcopie, pe Drumul Mare, pe partea dreaptă. În prezent Crucea Mişeilor se află în faţa bisericii, Adormirea Maicii Domnului”.

Conform acestei hărţi, planul aşezării era împărţit în 25 de parcele şi moşii, fie­care din ele purtând numele familiilor care le deţin, precum şi suprafeţele acestora. Bi­serica Bărăţia şi casa Oranolu sunt eviden­ţiate pe locul actualei terase, iar în zona parcului central, este localizat conacul Bicăi Socoteanca.

În zona „Via Horezului” sunt evidenţi­ate pe hartă: o biserică, actualul Complex Muzeistic Traian, Biserica „Sfântul Ioan”, Episcopia şi schitul Cetăţuia. Aproximativ pe locul unde este trasat mai târziu bule­vardul Tudor Vladimirescu, harta ne relevă o uliţă ce porneşte de undeva din apropie­rea Dealului Capela – vatra Episcopiei, având evidenţiate trei case: cea a familiei Ruzinski, casa Bujoreanu, ultima fiind proprietatea familiei Străkinescu, însă bise­rica „Cuvioasa Parascheva” nu este con­semnată. În anul 1896 la graniţele comu­nelor Bujoreni, Vlădeşti şi Ocna se găsesc situate proprietăţile lui Nicolae Temeli, cele ale lui Tudor Coşmeanu, Nicu Drăghicescu, Radu Păunescu, Niţei Marinescu, Petre Olănescu şi cea a doctorului Suciu. În sudul oraşului, la graniţa dintre urbea vâlceană şi comuna Ocna este cantonul CFR.

După încheierea păcii de la Passarowitz, în urma căreia Oltenia a trecut sub ocupaţie austriacă, generalul Steinville a ordonat să se strângă muncitori din judeţ pentru a par­ticipa la executarea şoselei Caroline, pe valea Oltului, ca un mijloc de a asigura o mai directă legătură între Transilvania şi Oltenia. Drumul de pe valea Oltului a fost lărgit şi amenajat pentru traficul mărfurilor cu carele pe distanţa de la Câineni la Râm­nic. Acum se pare că întreg Râmnicul a fost fortificat. Din planul oraşului se constată că există o fortificaţie veche numai în jurul episcopiei. Ea avea forma unui patrulater cu patru bastioane la cele patru colţuri în formă lomboidală, dar iară să aibă aceeaşi simetrie şi cu un bastion mic de plan triun­ghiular la mijlocul laturii dinspre apus. În colţul de sud-vest al spaţiului cuprins de fortificaţie şi ocupând un sfert din acea zonă se afla biserica Ia mijloc, iar pe lături locuinţele călugărilor. Palatul episcopal era dispus în partea de nord pe aceeaşi latură pe care se găseau şi chiliile preoţilor. Re­stul de trei sferturi din incinta fortificaţiei o forma o vastă curte. Poarta de ieşire din in­cinta episcopiei era situată lângă colţul de sud-est. De acolo urma drumul care trecea prin bastionul de la sud-est, şi după ce ieşea din linia fortificată, se bifurca către mănăstirea Cozia şi către Ocnele Mari.


În 1718 în centrul oraşului s-a construit un important locaş din piatră catolic, ase­mănător celui din Deva.

Planul locuinţei orăşeneşti din Râmnic, inspirat din tradiţiile populare, poate fi întâlnit şi în construcţiile edificate de boierimea locală până în secolul al XIX- lea. Locuinţele boiereşti erau asemănătoare cu cele ale negustorilor. Imaginea Râmni­cului medieval care se desprinde din ana­liza datelor istorice este aceea a unui stră­vechi târg, cu o complexă compoziţie soci­ală (negustori, breslaşi, boieri, slujbaşi ai domnieie, ţărani) în care elementul româ­nesc e predominant în toate epocile.

Arhitectura de zid a oraşului poartă am­prenta secolului al XVIII-lea, ea însă conţi­nând refaceri succesive ale nivelurilor pre­cedente. Despre existenţa unor mari cuptoare de făcut cărămidă în sudul oraşului, stau mărturie construcţiile şi refacerea unor edificii.


Alături de construcţiile de arhitectură civilă, specifice zonei, bisericile au consti­tuit o formă de afirmare a potenţialului economic şi al nivelului cultural al orăşe­nilor, reflectând dezvoltarea de la o etapă la alta a Râmnicului.


Între anii 1737-1745, episcopul Climent a refăcut biserica episcopală, iar în 1748 a construit bolniţa. În 1751 a fost ridicat pa­raclisul „Sf. Gheorghe” de către episcopul Grigore. Ştefan Bujoreanu şi fiul său, Con­stantin au reconstruit în 1784 biserica „Sf. Dumitru”, a cărei pictură a fost reînnoită de Dionisie Eclesiarhul. După incendiul din 1737-1738, biserica „Sf. Gheorghe” a fost refăcută de către Mihail, nepotul mitropolitului. Chiliile construite şi zidul înconju­rător de piatră au fost distruse în timpul războiului ruso-austro-turc din 1787-1782. Biserica voievodală „Cuvioasa Parascheva” a fost refăcută de negustori chiproviceni Sava, Ilie şi Iova înainte de 1738, în 1764, Grigore Socoteanu, Hagi Constantin Malache şi Teodosie egumenul au zidit în 1764 biserica „Toţi Sfinţii”. În 1751 Vasile monahul şi Rafaiel ieromonah au construit schitul lenăteşti. Mănăstirea franciscanilor „Sf. Anton de Padova” a fost reclădită în 1723 cu sprijinul autorităţilor austriece. După incendiul din 1738 care a distrus în­treg complexul Bărăţiei, au fost refăcute câteva încăperi pe latura de vest, amenajându-se şi o capelă.

Din arhitectura secolului al XVIII-lea s-a păstrat conacul Socoteanu Lahovari, am­plasat în centrul civic al municipiului, pe terasa Mircea cel Bătrân. Casa Velea, con­struită în centrul comercial al oraşului, aflată acum în curtea schitului Inăteşti, ce datează din timpul ocupaţiei austriece, este cel mai vechi edificiu civil ce se păstrează în zona municipiului. Ea ilustrează stilul arhitecturii laice vâlcene, cu parter supraînălţat, cu prispă largă, sprijinită de stâlpi sculptaţi, având la demisol o pivniţă cu uşi masive, zăbrelită, prin care se accede într-un gârlici, amplasat sub pridvor. Tavanul din încăperea cea mare, de la stradă, era ornamentat cu un chenar profilat având în colţuri vulturul bicefal. Pe strada Ştirbei vodă se află casa memorială „Anton Pann”, cu pereţii văruiţi şi acoperişul din şindrilă. Intrarea se face pe nişte scări în pantă, care duc într-un foişor sprijinit de stâlpi de ste­jar, frumos sculpaţi, în stilul artei populare vâlcene. Un coridor desparte cele patru camere cu tavane joase. La subsol este un beci spaţios. Semnificativ este tipul casei ţărăneşti amplificat, derivând fie din acelea specific clădirilor de munte, cu soclul înalt şi masiv adăpostind beciul, fie cel scund, frecvent la câmpie. Ele sunt adaptate relie­fului, beneficiind de vaste perspective către Olt şi către Dealul Capela, după principii care sporesc valoarea urbanistică a oraşu­lui.

Din anul 1835 s-a interzis construirea de case şi binale în oraş fără autorizaţie. Autorităţile vâlcene au acordat o atenţie deosebită refacerii şi întreţine­rii drumului de la „oraşul Râmnicul Vâlcii pe la Cozia, la schela Câinenilor”. În 1831 s-au luat măsuri pentru confecţionarea de material lemnos, necesar la construirea unui pod peste Olt, ceea ce dovedeşte că era realizat. Edilii din oraş încearcă în 1844 să facă o şosea în dreptul schelei Goranu, la podul plutitor, peste Olt, proprietatea Mi­tropoliei.

În 1835 printr-un proiect votat de Adu­nare s-a încercat reluarea navigaţiei pe râul Olt şi s-a trecut la efectuarea de lucrări pe traseul lui, între Cozia şi Râmnic. În acest scop s-au confecţionat 20 de vase mari şi 10 luntrii care erau în circulaţie.

În noiembrie 1847 se iau primele măsuri de pavare a străzilor principale din Râmnicu Vâlcea, când deja se şi începuse pavarea cu pietre de râu a centrului oraşului şi a arterelor mai importante din oraş, astfel în­cât în 1843 se finalizează lucrarea de pa­vare a Uliţei târgului de meşteri pietrari Atanasie şi Hristea Mişu.

Până în februarie 1848, s-a construit un număr de 21 clădiri printre care şi biserica „Toţi Sfinţii”, cârciuma bisericii „Sfântul Dumitra”, precum şi cele ale marilor proprietari şi negustori.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, paralel cu dezvoltarea economică au avut loc transformări în domeniul edilitar. A crescut numărul clădirilor de zid, au fost construite noi edificii, s-au amenajat noi pieţe. În perioada 1859-1877 oraşul a fost vizitat de renumitul profesor francez Auguste D. Lancelot, care a menţionat că „Râmnicul Vâlcii are case noi, pretenţioase, alături de colibe de lemn, comune oraşelor româneşti”. În anul 1865, oraşul a mai fost vizitat de oamenii de cultură ca: Cezar Bolliac, C. Arion, C. C. Condrescu, A. Donici, Carol Pop Szathmary în 1866, a făcut o serie de fotografii la bâlciul de la Râureni.

În 1850 a fost refăcut podul peste Olăneşti şi s-a trecut la amenajarea şoselelor Râmnicu Vâlcea-Târgu Jiu şi Râmnicu Vâlcea-Câineni.

În 1851 a luat naştere Parcul Zăvoi prin contribuţia lui Barbu Ştirbei.

Între anii 1855-1859, autorităţile au în­fiinţat două linii telegrafice.

Prefectura judeţului Vâlcea propunea la data de 27 noiembrie 1854 aplicarea no­menclaturii străzilor şi numerotarea locu­inţelor.

Una dintre problemele cele mai urgente ale urbei vâlcene, începând din a doua ju­mătate a secolului al XlX-lea a fost găsirea unor soluţii care să satisfacă necesarul de apă al populaţiei.

Încă din 1845, municipalitatea a arătat că „acest oraş are completă trebuinţă de fântâni prin străzile sale”. Pentru rezolva­rea problemei apei, în 1838 ea a fost intro­dusă în oraş prin oloane şi conducte de lemn. Meşterul tocmit pentru această lu­crare fusese Naum fântânarul din Craiova, dar acesta nu şi-a încheiat contractul.

În 1845 s-a încheiat un contract cu meşterii fântânari pentru alimentarea cu apă dintr-o sursă exterioară şi anume de la Izvorul de la Inăteşti contra sumei de 56000 lei. Banii s-au strâns de la orăşeni şi „după ce s-a sfredelit parte din oraş şi s-a stricat pavajul, nu s-au făcut nici cişmelele până la data de 2 septembrie 1859, iar banii s-au cheltuit”.

La 17 septembrie 1855, arhimandritul loanichie, egumenul mănăstirii Horezu, preţuind „aplecarea de a veni în ajutor la cele de obştesc folos a dat o frumoasă do­vadă de binefacere cu o sumă de 10 000 lei”, la subscripţia ce s-a făcut pentru înfi­inţarea a patru fântâni în oraşul Râmnicu Vâlcea.

Edilii au luat măsuri pentru îmbunătăţi­rea sistemului de alimentare cu apă, prin construirea în 1850, pe baza unui Ofis domnesc, a trei fântâni, scop în care s-a in­stituit o taxă de 8 galbeni asupra cârciumi­lor şi hanurilor, ceea ce a dus la apariţia unor plângeri din partea proprietarilor. În 1853 s-a instalat o reţea de fântâni cu apă potabilă, prin conducte de apă, captate de la Inăteşti.

La 10 ianuarie 1859, inginerul oraşului Voirah solicita Departamentului din Lăuntru ca să aprobe cheltuielile efectuate la fântânile oraşului Râmnic şi a cerut angajarea unui meşter fântânar, care să se ocupe cu repararea conductei de alimentare cu apă.

În 1899 a avut loc cea mai mare lucrare a administraţiei oraşului Râmnicu Vâlcea privind satisfacerea nevoii de apă printr-un sistem modern de alimentare. Contractul pentru executarea planurilor a fost semnat la 2 aprilie 1896 de primarul oraşului Petre Slăvitescu şi inginerul Alexandru Davidescu. Apa era extrasă din starturile subte­rane ale gârlei Olăneştilor şi captată la aproximativ 7 km în amontele oraşului. Suma convenită pentru plata acestor lucrări era de 12.000 lei.

În baza unui contract încheiat la 18 fe­bruarie 1899 de Primărie cu Casa de Anteprisă Vişin, s-a început punerea în practică a unui modern plan de alimentare cu apă a urbei Râmnicu Vâlcea. Contractul prevedea ca dată pentru finalizarea lucrărilor luna februarie 1900 cu dreptul pentru Primărie de a prelungi contractul cu trei luni.

Pentru supravegherea lucrărilor la faţa locului, inginerul Alexandru Davidescu, ocupat cu executarea altor planuri de ali­mentare cu apă la Slatina, l-a delegat pe in­ginerul oraşului Râmnic, domnul Pâslariu.

Edilii au întâmpinat probleme în pri­vinţa staţiei de captare care fusese stabilită în comuna Vlădeşti. Pentru a soluţiona aceste probleme, Primăria a hotărât ca tere­nurile necesare aflate în proprietatea unor particulari care nu voiau să le vândă, să fie expropriate, ele fiind „de utilitate publică şi interes judeţean” . Dificultăţi au întâmpinat şi în privinţa bazinului. Într-o primă fază, acesta afusese stabilit în grădina primăriei, dar la 2 mai 1899 o furtună puternică a distrus baza acestuia, determinând mutarea bazinului în grădina Episcopiei. S-a încer­cat cumpărarea terenului de la Episcopie. Aceasta a trimis o scrisoare la Ministerul cultelor şi Instrucţiei publice, care a răspuns la 3 iulie 1899 că „nu se poate ceda acest teren”, dar „să se facă în aşa fel încât el să rămână ai Episcopiei după construirea bazinului”.

În pofida dificultăţilor întâmpinate, sfinţirea şi inaugurarea apei de la lucrările de alimentare cu apă a oraşului s-au realizat la 20 august 1900. La acest eveniment au fost invitate personalităţi marcante ale vie­ţii publice şi persoanele care au participat la realizarea acestui proiect.

În același timp, s-au început lucrările la canalizarea orașului, încheiate în 1906.

În plan edilitar s-a încercat încă din 1861 introducerea iluminatului public. Între anii 1865-1867 s-a încercat schimbarea felinarelor cu seu cu cele pe bază de gaz. S-a obținut aprobarea Ministerului de Interne și cea a Consiliului Municipalității și cu ajutorul prefectului județului Vâlcea s-a pus în practică măsura luată pentru înființarea lămpilor cu gaz în vederea iluminării corespunzătoare a orașului. Cetățenii au participat la realizarea acestui proiect, contribuind cu sume de bani. Contractul a fost semnat cu Solomon Helf din București și prevedea fabricarea și proiectarea unor lămpi cu gaz pentru eclerajul orașului Râmnicu Vâlcea. Odată cu această schimbare s-au pus noi felinare la edificiile publice: Spital, Arest și s-au adăugat fondurile necesare bunei funcționări a iluminatului stradal.

Încercat încă din 1861 introducerea iluminatului public. Între anii 1865-1867 s-a încercat schimbarea felinarelor cu seu cu cele pe bază de gaz. S-a obținut aprobarea Ministerului de Interne și cea a Consiliului Municipalității și cu ajutorul prefectului județului Vâlcea s-a pus în practică măsura luată pentru înființarea lămpilor cu gaz în vederea iluminării corespunzătoare a orașului. Cetățenii au participat la realizarea acestui proiect, contribuind cu sume de bani. Contractul a fost semnat cu Solomon Helf din București și prevedea fabricarea și proiectarea unor lămpi cu gaz pentru eclerajul orașului Râmnicu Vâlcea. Odată cu această schimbare s-au pus noi felinare la edificiile publice: Spital, Arest și s-au adăugat fondurile necesare bunei funcționări a iluminatului stradal.

Ca urmare a dezvoltării economice pe care o cunoaște orașul Râmnicu Vâlcea la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, s-a ridicat problema electrificării orașului.

În timpul primarului Grigore Procopiu, din martie până în decembrie 1907 s-a finalizat construcția Uzinei Electrice de la firma Societatea Română de Electricitate Siemens Schuchert, iar în iunie 1907 s-a dat procesul verbal de recepție a „lucrărilor pentru iluminatul electric al orașului”.

Pentru executarea primelor lucrări a fost contractat inginerul R. Zerner din București. La 9 octombrie 1900, inginerul a venit la Râmnic spre a înregistra la fața locului datele necesare studiului iluminatului electric. Acesta va inspecta Cheia, forța hidraulică a Oltului și forța de abur pentru a afla care este mai avantajos, apoi va realiza planul, proiectul, devizul și caietul de sarcini. Contractul va fi semnat la 17 octombrie 1900, în Râmnicu Vâlcea, între primarul urbei, Ion Dumitrescu și inginerul R. Zerner. Suma convenită era de 800 lei. La 7 februarie 1901, inginerul a înaintat proiectul complet al iluminatului electric din Râmnicu Vâlcea. Pe străzile principale ale orașului trebuiau să fie instalate 52 de lămpi cu arc, puse la 50-80 metri. În restul orașului erau instalate 220 lămpi incandescente puse la aproximativ 25-40 metri. Jumătate din lămpi se stingeau la miezul nopții. Pentru particulari era disponibil un
număr de 750 lămpi incandescente, prețul pe kw fiind de 50-60 de bani.

Până la începutul primului război mondial orașul era iluminat electric cu lămpi arc voltaic.
În 1939, arhitectul Hartel a fost solicitat să întocmească devizul de pavare cu piatră de râu a celor trei străzi principale din oraș și în același timp s-au luat măsuri de îndiguire a iazului morilor, de canalizare a Văii Episcopiei și de construire a trei poduri. Edilii locali au hotărât așezarea robilor țigani ai Episcopiei, în afara orașului, lângă lăcașul episcopal. În 1861 s-au pavat unele străzi cu piatră de râu și s-au canalizat văile Episcopiei și Țigănia. Mai târziu, după anul 1865, au avut loc intense acțiuni de aliniere și lărgire a străzilor, construindu-se noi localuri, iar în 1886 s-au efectuat pentru prima dată expropieri de terenuri cu scopul de a se lărgi străzile. Cele mai importante străzi ale orașului menționate în catagrafia pe anii 1892-1893 sunt: Calea Traian,Bulevardul Tudor Vladimirescu, Tudor Vladimirescu, Calea Călărașilor, străzile Carol I, Radu de la Afumați, Mihai Bravu, Dorobanţilor, precum şi Radu Ne­gru, Doamna Elisabeta, Calinic, Doamna Florica, Râului şi Fraţii Buzeşti. Multe dintre străzi au fost construite ori lărgite prin exproprieri succesive sau prin demola­rea localurilor insalubre aflate pe străzile oraşului.

Între anii 1861-1864, Serviciul de Pont şi Şosele a luat iniţiativa construirii unui zăgaz pe „ruptara apei Râmnicului” şi con­solidarea podului de pe acest râu precum şi unele măsuri de astupare a unor bălţi mari şi aşternerea pavajelor în pieţele publice.

În anul 1864 Ion Isaac încheia cu Pre­fectura judeţului un contract prin care îşi lua obligaţia să confecţioneze pentru toate comunele urbane şi rurale, tabele şi tăbliţe trebuincioase pentru nomenclatura străzilor şi numerotaţia caselor. Fixarea tăbliţelor cu numele străzilor a început abia în anul 1904, operaţie făcută pe unele artere de cir­culaţie de către pictorul şi turnătorul de firme Dumitru I. Cukman din Craiova, iar pe altele de un atelier de gravură din Bucureşti.

Piaţa oraşului s-a mutat în 1865 din Răscrucea de la biserica „Cuvioasa Paraschiva” şi din faţa caselor Lahovari, în Piaţa Mare.

În 1866 şi 1874 au intrat în funcţiune primele linii telegrafice dintre Râmnicu Vâlcea şi Curtea de Argeş, respectiv Râm­nic şi Sibiu. De la 1 mai 1860 a luat fiinţă o diligenţă pe traseul Râmnic – Piteşti.

După înfiinţarea parcului Zăvoi s-a con­struit o baie comunală cu 6 camere pentru folosul public în 1869, iar în 1871 s-a pro­dus modernizarea pavilionului din grădină publică şi s-au montat cabine în care să se facă băi de pucioasă pentru sănătatea cetă­ţenilor. După 1875 a început construcţia bulevardului Râmnic – Podul Oltului. Cinci ani mai târziu au fost expropriate o serie de terenuri pentru extinderea străzii Mihai Bravu. Între anii 1898-1904 s-a construit strada I. C. Brătianu, ea fiind o cale de acces între strada Călăraşi şi Platforma Halelor, ce facilita totodată, intrarea în

zona Pieţei Centrale. În 1905, arhitectul C. Negulescu a proiectat două străzi, una con­struită pe proprietatea CFR, iar cealaltă cu denumirea de strada Călăraşilor făcea le­gătura cu strada Gării. În 1911, s-au con­struit între strada Mihai Eminescu şi bule­vardul Tudor Vladimirescu, două străzi care fac legătura cu străzile Speranţa, Dorobanţilor şi Viitorul. Una dintre aces­tea, Mircea Vodă mergea, pe lângă Cona­cul morilor până la Uzina Electrică şi Gră­dina Publică Zăvoi.

Circulaţia şi transportul public se reali­zau în mare parte cu ajutorul birjelor, trăsu­rilor şi carelor.

Împinşi de necesităţile economice, râmnicenii au iniţiat în anul 1868 proiectul Oltului navigabil. S-au făcut demersuri la Ministerul Comerţului, Agriculturii şi Lu­crărilor Publice, precum şi la Prefectura ju­deţului Olt pentru realizarea proiectului. Acesta a fost dat în antepriză inginerului Carol Novak. Lucrările au fost începute în anul 1868, dar după doar două luni de la începere, ele au fost sistate la 31 martie 1869 din motive rămase necunoscute.

Datorită dezvoltării continue a vieţii economice, s-a construit un pod modern peste râul Olt, spre Goranu. Recepția provizorie a lucrării s-a făcut la 7 octombrie 1876, urmând ca după un an de garanţie să fie preluată definitiv. Preţul total al con­strucţiei a ajuns la 781.500 lei, o sumă apreciabilă pentru bugetul Vâlcii în acel timp. În 1877 s-a dat în folosinţă noul pod de fier modern de peste Olt. La construcţia lui au contnbuit Prefectura judeţului Argeş şi a oraşului Râmnicu Vâlcea, Ministerul Comerţului şi Lucrărilor Publice şi Serviciul de Poduri şi Şosele.

În 1881 s-a încercat demararea lucrărilor de construcţie a căii ferate Râmnicu Vâlcea – Corabia, în 1896 s-a expropriat un teren din proprietatea comunei urbane pentru construcţia căii ferate Râmnicu-Vâlcea – Piatra, iar în 1897 a început construirea căii ferate ce lega oraşul de Călimăneşti. Această legătură era cerută cu insistenţă de cetăţenii oraşului şi nu numai, pentru a uşura calea de acces la staţiunea balneoclimaterică de aici, foarte căutată.

La 20 iunie 1887 s-a inaugurat linia fe­rată Râmnicu Vâlcea – Drăgăşani. Oraşul şi-a extins teritoriul în nord până la Cetăţuie, iar la sud cuprindea şi râul Olăneşti.

Gara din Râmnic era situată relativ aproape din oraş şi amintită în scrierile lui Nicolae lorga: „O gară modestă, în care se plimbă doamne în toalete moderne. E Râmnicu. Când ai intrat în el, plin de fum şi praf, rămâi uimit. Ai plăcerea a te găsi înir-un giuvaer de orăşel, într-una din cele mai curate aşezări urbane din toată Româ­nia. Trăsura merge pe un drum bine pietruit şi stropit căci aici se stropeşte tot şi totdeanua”.

În jurul anului 1886, casele decedatului C. Lahovari şi împrejurimile lor, precum hanul donat de Bica Lahovari bisericilor oraşului sunt demolate pentru a se construi piaţa oraşului.

În 1831, Magistratul a luat măsuri în vederea construirii „unui bordei mare pentru arestul criminalilor” şi împrejmuirea acestuia cu gard înalt. Stolnicul Ioan Lahovari a făcut demersuri în anul 1839 ca arestul să fie mutat pe locul bisericii „Toţi Sfinţii”, lucru ce s-a realizat în 1844, când s-a întocmit devizul şi s-a dat în antrepriză clădirea unui nou arest.

Municipalitatea oraşului s-a ocupat şi de înfiinţarea de cimitire la Cetăţuia în 1861, a unui cimitir evanghelic la 1864 şi al altuia în curtea bisericii „Sf. Ioan”, în anul 1874.

În 1896 a început construcţia căii ferate din defileu, sub conducerea inginerului Mihai Râmniceanu. În acelaşi an a intrat în funcţiune noul sediu al spitalului, director fiind doctorul Ion Suciu.

În 1898 Primăria oraşului, din împru­mutul contractat de 500.000 lei pentru rea­lizarea unor lucrări edilitar – gospodăreşti, alocă o sumă pentru construirea halei Râmnicului, ce va fi amplasată în piaţa ur­bei. Proiectarea şi ridicarea halei s-a făcut sub îndrumarea inginerului Alexandru Davidescu din Bucureşti. N. Cuţarida, antreprenorul lucrării l-a contractat pe dul­gherul Martin Müler pentru construirea acoperişului, a „compartimentelor din ste­jar” de la subsol, tăblii de brad, mese din stejar necesare funcţionării în condiţii optime a localului, valoarea totală a lucrării ridicându-se la 98.999, 95 lei.

În septembrie 1900 a fost inaugurat Pa­latul de Justiţie, construit din efortul colec­tiv al cetăţenilor judeţului.

În 1900 s-a construit foişorul de foc de pe dealul Capela.

După evenimentele istorice importante din epoca modernă, oraşul a continuat să se dezvolte, dar teritoriul nu a depăşit în par­tea de est marginea terasei de sub dealul Capela.

S-au întreprins unele acţiuni de siste­matizare a oraşului, înălţându-se noi con­strucţii: Hala centrală în 1902, Prefectura judeţului – azi primăria municipiului – în 1903, Tribunalul Judeţean, azi Palatul de Cultură în 1900, Liceul „Alexandru Laho­vari” în 1903, Administraţia financiară , azi Tribunalul judeţean în 1911, Poşta în 1908, Seminarul, azi Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” în 1913, Banca Vâlcii, azi Banca Naţională în 1923, Şcoala Normală în 1925.

În 1909 s-au asfaltat 2 951m.p. din tro­tuarele străzilor Gării, Carol I, Călăraşi, Episcopiei şi bul. Tudor Vladimirescu.

Din punct de vedere urbanistic, evolu­ţia oraşului se concretizează în edificarea câtorva clădiri reprezentative ca Poşta ve­che, prin ridicarea mai multor locuinţe, prăvălii şi magazine, prin deschiderea şi amenajarea unor străzi şi bulevarde.

Cu toate că s-au extins reţelele de apă potabilă şi de energie electrică, totuşi la sfârşitul periodei interbelice, aproape ju­mătate din locuinţele oraşului nu erau ra­cordate la sistemul local al apei potabile, iar 57,50% din familii foloseau încă lampa cu petrol. În ceea ce priveşte spaţiul loca­tiv, o bună parte din populaţie trăia în încă­peri insalubre, ocupate în proporţie de 55,88% de câte 4-10 persoane.

În 1921 s-a amenajat Cimitirul Eroilor, închinat ostaşilor vâlceni căzuţi în primul război mondial.

În anul 1931, în oraş, a luat fiinţă Soci­etatea de electricitate Râmnicu Vâlcea, cu participarea capitalului suedez.

După anul 1932 s-au modernizat 358 kilometri de şosea de importanţă naţională. S-au întreprins lucrări de sistematizare a unor străzi importante ca Tudor Vladimi­rescu, Calea lui Traian şi au fost construite o serie de case.

Pentru asigurarea unor condiţii bune de trai populaţiei, sub conducerea primarului Iosif Himler, a fost promovată o susţinută campanie edilitară. În scopul obţinerii unui fond de locuinţe, în baza legii din 20 aprilie 1950, erau naţionalizate imobilele foştilor industriaşi, moşieri şi mari comercianţi. Astfel, s-au preluat în judeţ un număr de 302 imobile ce au aparţinut diferiţilor oa­meni de afaceri şi foşti politicieni.

Prin legea privind organizarea şi funcţi­onarea Consiliilor Populare orăşeneşti, din 28 decembrie 1968 s-a trecut la înlocuirea Sfatului popular orăşenesc şi la reapariţia judeţului în locul fostului raion.

În 1976 a fost inaugurată Casa de cul­tură a sindicatelor, care dispune de o sală de spectacole cu 544 locuri, având o scenă spaţioasă, cu o deschidere de 12 metri, o sală de conferinţe cu 120 locuri, mai multe locuri pentru bibliotecă, săli destinate dife­ritelor cercuri şi altele pentru expoziţii.

În cartierul Ostroveni a fost construită Casa de cultură a tineretului. În cabinetele şi sălile moderne funcţionează numeroase cercuri tehnico-aplicative.

În 1982 s-a dat în folosinţă localul ce adăposteşte filiala Arhivelor Naţionale, ju­deţul Vâlcea, înfiinţată la 1 octombrie 1951.

Baza materială a circumscripţiilor sani­tare din oraş a crescut, prin darea în folo­sinţă a noilor sedii şi dotarea acestora cu aparatura necesară. S-a extins spitalul vechi şi a fost organizat un centru stomatologic, în 1972, s-a dat în funcţiune spitalul din municipiu cu 700 paturi cuplat cu o poli­clinică. În 1977 şi-a început activitatea un centru de medicină nucleară. În 1988 s-a construit un nou sediul al policlinicii în centrul municipiului.

Liniile de cale ferată au fost recondiţio­nate şi mijloacele de transport modernizate. La Govora şi Râureni s-au construit gări noi şi s-a modernizat peronul staţiei Râm­nicu Vâlcea.

În ceea ce priveşte căile de transport ru­tier, cea mai importantă lucrare a fost sis­tematizarea şi modernizarea străzii Calea lui Traian, care traversează municipiul de sud la nord. Au apărut artere de circulaţie în cartiere şi zone industriale, s-a dublat podul peste râul Olăneşti şi s-a inaugurat podul peste Olt, o lucrare în lungime de 364 metrii, cu 4 benzi rutiere.

Reţeaua de poştă şi telecomunicaţii s-a dezvoltat, prin mărirea numărului de abo­naţi şi conectarea din anul 1977 la sistemul telefonic automat interurban.

Dezvoltarea edilitară s-a impus ca o ce­rinţă obiectivă la nivelul unei mari aglome­rări urbane şi industriale. Aşezarea de pe râul Olt şi-a schimbat înfăţişarea devenind un oraş modern, cu un centru reconstruit, cu străzi largi şi bulevarde impunătoare. Toate cartierele ridicate cuprindeau 28 000 apartamente şi 1 200 case noi, suprafaţa lo­cuibilă crescând de la 6, 4 mp în 1945 la 10, 6 mp în 1985.

Unele realizări arhitecturale au primit premiul Uniunii arhitecţilor precum Casa ştiinţei din Ostroveni, arhitect Ştefan Lungu, ansamblul de locuinţe Mihai Bravu, arhitect Mihai Benea, Sala sporturilor şi arenele „Traian”, arhitect Eduard Hattel, ansamblul de locuinţe „Ştirbei Vodă” arhi­tect Liviu Benea şi Monica Benea.

Remarcabile sunt multe construcţii din municipiu, cum ar fi Ansamblu Ana Ipătescu, arhitect Valeriu Popa, Ioan Ion, Li­viu Benea, ansamblul de locuinţe „Zăvoi” şi Sud, arhitect Horia Beucan, reconstrucţia străzii „Calea lui Traian” în zona centrală şi zona de nord, arhitect Doina Negoiţă, Do­rin Rădulescu, blocul Anton Pann, arhitect Ioan Ion şi cond. Mircea Moise, precum şi restaurantul din parcul Zăvoi arhitect Apostol Cutelescu.

Corespunzător cerinţelor sporite în con­tinuă creştere s-a dezvoltat şi activitatea de gospodărie comunală. Reţeaua stradală s-a mărit odată cu oraşul, ajungând până la 200 km şi este aproape în totalitate moderni­zată. S-a extins reţeaua de distribuire a apei potabile, a crescut şi s-a reorganizat reţeaua de autobuze, asigurându-se astfel legătura cu marile platforme industriale din nordul şi sudul municipiului; s-a extins reţeaua de canalizare, precum şi capacitatea de salu­brizare prin noi dotări, a sporit suprafaţa spaţiilor verzi şi de agrement prin darea în folosinţă a parcului Ostroveni.>>

Sursa: Dicționarul istoric al localităților din județul Vâlcea, vol. I – Orașele, Sitech, Craiova, 2009