Comunişti în închisoarea de la Ocnele Mari (1918-1938)

de prof. dr. Sorin Oane

Rezumat: Comunişti în închisoarea de la Ocnele Mari (1918-1938). În perioada interbelică, închisoarea de la Ocnele Mari a fost renumită pentru diverse motive: prizonierii aduşi aici (de exemplu, cei nouă lideri ai Rebeliunii de la Tatar- Bunar din 1924, Mihail Gheorghiu-Bujor, primul prizonier politic din perioada interbelică, Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica - viitori lideri ai României comuniste, şi alţii), din cauza muncii asidue pe care condamnaţii o prestau - de fapt un program de exterminare - şi datorită poveştilor interesante care s-au întâmplat aici şi care pot explica multe pagini goale din perioada ilegală a Partidului Comunist din România. Articolul conţine mai multe documente uimitoare despre o închisoare care nu mai există, împreună cu arhiva sa pierdută.

Închisoarea de la Ocnele Mari era situată la circa 6 km de Râmnicu Vâlcea. A fost înfiinţată în 1838. Intrarea în perimetrul închisorii avea loc printr-o poartă numită Turnul Alb. Închisoarea era, de fapt, o clădire în formă de U. Pe cele două laturi erau două corpuri de clădire, de 60 m lungime şi 30 lăţime, cu 12 „saloane”, câte 3 pe nivel, pe două niveluri. În spate, cele două corpuri erau unite printr-un culoar. Ferestrele camerelor de detenţie erau orientate către curtea închisorii. În colţurile fiecărei camere (de 12-14 m fiecare) erau dispuse 4 priciuri (paturi de lemn) etajate, cu capacitatea de 20-50 de oameni.

 Închisoarea putea cuprinde circa 400-500 de deţinuţi. Priciurile erau acoperite cu rogojini. Fără saltele, fără perini, cu pături rupte şi jegoase, cu tinete insuportabile ca miros, cu aer de nerespirat. Pentru încălzire, pe timpul iernii, erau sobe cu lemne.

Feluri de deţinuţi revoluţionari

Arhiva penitenciarului s-a pierdut în cea mai mare parte. Se ştie însă că, de-a lungul timpului, prin închisoarea de la Ocnele Mari s-au perindat deţinuţi de toate categoriile: condamnaţi pe viaţă - care îşi ispăşeau pedeapsa lucrând în salină -, cei de drept comun, politici, dezertori etc. În perioada interbelică, închisoarea a fost însă celebră din cauza a trei feluri de deţinuţi care au fost închişi aici:

■  agenţii sovietici, din războiul terorist (nedeclarat) din Basarabia anilor 1918- 1940;

■  comuniştii de marcă autohtoni precum: Mihail Gheorghiu-Bujor (1920), Gheorghe Gheorghiu-Dej (1935-1936) şi Chivu Stoica (1935-1936)¹. Spunem de marcă, deoarece ultimii doi vor deveni, ulterior, şefi ai statului român!

■ sindicaliştii socialişti.

Să îi luam la rând:

1) Agenţii terorişti bolşevici. În perioada anilor 1918-1940, Rusia sovietică (din 1922 Uniunea Sovietică) a dus în spaţiul pruto-nistrean un război terorist (nedeclarat) al cărui scop a fost, pe de-o parte - înfricoşarea populaţiei, iar pe de alta - destabilizarea şi paralizarea activităţii administraţiei româneşti. Până în 1936, urmare a ambuscadelor, asasinatelor şi raidurilor comandourilor ruso/sovietice, în Basarabia au fost omorâţi 3.342 militari (inclusiv: 886 grăniceri, 1259 soldaţi din jandarmerie şi 1197 poliţişti)². Rusia sovietică recurge acum la grupuri înarmate pregătite pe teritoriul ei, urmărind să desfăşoare cu ajutorul agenţilor comunişti locali mişcări de secesiune în sud-estul Moldovei. Permanent, în Basarabia, Siguranţa statului descoperea şi aresta nuclee teroriste care depozitau arme şi împărţeau materiale de propagandă bolşevică. După calculul subsecretarului de stat de la Ministerul de Interne de atunci (1922-1928), Gheorghe Tătărescu, în perioada

1919- 1924 au fost descoperite 118 filiale teroriste şi efectuate 3.002 de arestări! Odată la câteva zile se producea câte un incident în care erau implicaţi agenţii bolşevici. Aceştia omorau oameni, aruncau în aer poduri şi alte obiective, jefuiau, provocau deraieri de trenuri, atacau pichetele de grăniceri sau patrulele româneşti.

Ciocnirile la graniţă cu teroriştii ce încercau să treacă Nistrul deveniseră ceva obişnuit. În grupuri de 15-30, uneori mai mulţi, treceau înarmaţi cu pistoale, grenade, explozivi şi chiar cu mitraliere. Deseori se dădeau adevărate lupte de durată variabilă, până la câteva zile, între grănicerii, jandarmii români sau chiar unităţi ale armatei cu aceste bande. Urmărind catagrafia deţinuţilor de la penitenciarul Ocnele Mari, atât cât poate ea fi reconstituită acum, vedem că închisoarea a preluat mulţi dintre teroriştii bolşevici ai acestori ani. Se pot distinge uşor câteva „etape” în evoluţia acestei situaţii:

■ Începutul anilor ’20. În aceşti ani, la închisoarea de la Ocnele Mari întâlnim, aproape cu aceiaşi sentinţă, „crimă contra siguranţei statului şi omor” (eventual „rebeliune”) nume precum: Diancu Tudoreff, Vaşincu Graţian, Artenie Mefodie, Toader Buzilă, Gheorghe Mitroşin, Vasile Iakovenko, Timoftei Panchevici, Iosif Maly, Ivan Prediuş, Gheorghe Beu, Efstafei Bezverkin, Leonida Ştefan Galagiu, Sava Gh. Harabagiu, Petre Ivan Radu, Gheorghe Necula Avram, Gheorghe Spiru Gulaxis, Anton Panchevici, V. Rubleac, Vladimir Berevschi, Mihai Cihovschi, Procopie Bobic, Dumitru Simion Pomăzaru, Iacob Tiron, Petre Cimpoeşu, Gheorghe Simion Mahomed, Alex Melnic, Iacob Tiron, Ivan Soloviov, Gheorghe Tracenko, Nicolae Bădilă, Edgar Diogenide, Vasile Iancovescu, Marin Alexandru Huţu, Andrei Păpuşa, Ilie Grosulescu, Dumitru Grecu, Niculae Casian, Gheorghe Macra, Ion Toaciuc, Eremia Alexievici etc.³. Toţi aceştia fac parte din categoria agenţilor sovietici care au încercat destabilizarea României Mari, după 1918.

■ Cei nouă de la Tatar-Bunar (1924). Partidul Comunist a fost interzis în România la 28 iulie 1924. La nici doua luni, în localitatea Tatar-Bunar, din Basarabia, izbucneşte o “revoluţie” comunistă pusă la cale de către Moscova. Este, cu siguranţă, cea mai mare acţiune subversivă bolşevică organizată împotriva României. Moscova pretexta că ţăranii sunt nemulţumiţi de politica agrară a guvernului român. Într-un manifest lansat de P.C.R., aruncat dintr-un tren la 24 decembrie 1924, în dreptul staţiei Stolniceni (Argeş), se spunea: Burghezia română nu este în stare să scape de criza ce a urmat războiului mondial. Ea aruncă toată greutatea acestei crize pe umerii muncitorilor şi ţăranilor... In momentul acesta ţăranii basarabeni, care au suferit şi mai mult de pe urma proastei recolte din anul acesta, s-au răsculat, înarmaţi cu coase, topoare şi arme împotriva stăpânirii oligarhiei române. Răsculaţii au proclamat la Tatar-Bunar, în Nicolaevca, Galileşti, Neruseni şi Popesci, Republica Socialistă Sovietică şi au făcut apel la toată muncitorimea din ţară să-i sprijine în lupta începută. Manifestul se încheia însă cu îndemnul la autodeterminare a celor din Basarabia, Bucovina, Dobrogea şi Transilvania!⁴. În timpul desfăşurării Conferinţei româno-sovietice de la Viena (martie-aprilie 1924), în vederea reluării relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări, agenţii sovietici din sudul Basarabiei au demarat o propagandă largă în favoarea organizării unui plebiscit în Basarabia, prin care populaţia locală să se exprime „pro" sau „contra" actului unirii Basarabiei cu România, din 27 martie 1918. Conducător al acţiunii a fost Andrei Kulşnikov (zis Nenin). El a fost ajutat de Nikita Lisavoi, Iustin Batişcenko şi Iustin Batişcev. Dar, primul incident al rebeliunii bolşevice a avut loc la 11 septembrie 1924, în localitatea Nicolaevca din sudul Basarabiei, ocupată de către oamenii unui anume Ivan Bejan, zis Kolţov. Nenin a ocupat apoi Tatar-Bunarul, un târg de vreo 10.000 de locuitori. „Revoluţionarii” răspândiţi prin comune, înarmaţi şi având la dânşii drapele roşii, strigau locuitorilor că este revoluţie şi că Basarabia s-a proclamat republică moldovenească sovietică. Rebeliunea a degenerat treptat în jafuri, tâlhării şi omoruri. La 19 septembrie, după trei zile de lupte între rebeli şi forţele de ordine, în care au murit până la 3000 de rebeli, autorităţile române au pus capăt puciului bolşevic, arestând circa 1600 de persoane. Au fost judecate doar 489 de persoane, de unde şi denumirea de procesul celor 500 (dintre aceştia, doar 9 erau români!). El s-a desfăşurat în perioada 24 august-2 decembrie 1925, la Tribunalul Militar al Corpului 3 Armată din Bucureşti. Prin sentinţa nr. 1061 din 2 decembrie 1925 au fost condamnate 85 de persoane pentru „crimă de război contra siguranţei statului”. 202 inculpaţi au fost achitaţi. Iustin Batişcev a primit cea mai severă pedeapsă: muncă silnică pe viaţă. Procesul a fost însă folosit de URSS în scop propagandistic, o seamă de personalităţi, între care Romain Rolland, Albert Einstein, George Bernard Shaw sau Thomas Mann luând apărarea răsculaţilor. Dintre cei 85 de condamnaţi, 9 au ajuns la Ocnele Mari, mai precis în ziua de 30 noiembrie 1926 (povestea lor la acest penitenciar o vom descoperi puţin mai încolo)⁵. Cei nouă erau toţi originari din comuna Tatar-Bunar, judeţul Cetatea Albă⁶.

• Iustin Batişcev, condamnat, aşa cum am spus deja, la muncă silnică pe viaţă (era cel mai important dintre liderii rebeliunii de la Tatar-Bunar rămăşi în viaţă, căci Nenin, pe punctul de a fi prins, s-a sinucis!); 

• Petre Gvezden, condamnat la 10 ani muncă silnică;

• Eremia Alex. Nazarenko, condamnat la 8 ani muncă silnică;

• Terente Sarbinov, condamnat la 5 ani muncă silnică;

• Simion Lesei, condamnat la 5 ani muncă silnică;

• Marin Carpov, condamnat la 5 ani muncă silnică;

• Antonie Tabacioc, condamnat la 5 ani muncă silnică;

• Timofei Iacob Galicenko, condamnat la 5 ani muncă silnică;

• Chirilă Nazarenko, condamnat la 5 ani muncă silnică.

 

■ Teroriştii bolşevici dintre anii 1931-1933. Documentele anului 1931 despre penitenciarul Ocnele Mari menţionează, în special, trei terorişti: Mihail Snegur (condamnat la 15 ani muncă silnică pentru spionaj), Ignat Salopa (condamnat la muncă silnică pe viaţa pentru spionaj, dezertare în străinătate în timp de pace, risipire de efecte militare şi omor cu voinţă) şi Lavrinte Policarp (condamnat pe viaţă pentru crimă şi tâlhărie). Însă primii doi fuseseră condamnaţi, în principal, pentru un... „atac cu bombe”!. Nu ştim exact despre ce atac este vorba. Trebuie să fie însă în nota celor mai dinainte. Tot pentru anul 1931 mai sunt menţionaţi la penitenciarul din Ocnele Mari o mulţime de alţi deţinuţi politici, de fapt agenţi bolşevici: Valerian Bucicov (trădare, dezertare în URSS), Nicolae Mazilevschi (spionaj), Mihail Vicliuc (trădare, găzduire de spioni), Petre Duschevici (trădare, trecere frauduloasă a frontierei şi atentat la liniştea publică), Mihail Prepeliţă (trecere frauduloasă a frontierei, spionaj), Ilarion Mardare (spionaj), Iustin Dolghin (înaltă trădare), Ion Tigy (înaltă trădare), Slavco Popovici (tentativă de crimă şi spionaj) şi Ioan Covaci (înaltă trădare), Luca Jitcov (înaltă trădare), Ivan Sferlic (înaltă trădare), Sidor Gavrilov (crimă contra siguranţei statului şi omor), Andrei Grecu (rebeliune, omor, tâlhărie şi răpire), Anastasie Mihail (ridicarea armelor contra ţării), Simion Halfin (trădare), Kaşler Baruch (trădare), Vladimir Colsnic (spionaj), Vladimir Gorduza (trădare şi trecere clandestină a frontierei), Grigore Domuşciuc (spionaj), Andreas Kostler (spionaj), Aptula Etom (atentat la siguranţa publică, tâlhărie, port ilegal de arme), Gheorghe Mungiov (spionaj) şi Petre Cîlcic (spionaj şi trecere clandestină a graniţei). Şi un fapt inedit. Ultimul deţinut pomenit, Petre Cîlcic, face pe 18 mai 1933 o declaraţie de abjurare a bolşevismului şi de fidelitate faţă de statul român: Subsemnatul deţinut la Penitenciarul Ocnele Mari, Petre D. Cîlcic, condamnat la 6 ani muncă silnică pentru spionaj, declar convingerea mea definitivă în viitor. Renunţ definitiv la ideile comunismului şi declar că voi servi cu zel statul nostru român în a descoperi organizaţiile comuniste de prin satele judeţelor Tighina şi Cahul. Totodată declar că în momentul acesta sunt grav bolnav de stomac şi trebuie cât mai curând să fiu trimis la spital⁷.

■ Comuniştii români arestaţi în anii crizei economice (1929-1933). Exemplul răzvrătirii bolşevicilor basarabeni s-a păstrat în amintirea penitenciarului Ocnele Mari căci, în iunie 1932, comunistul Ştefan Dobrescu, refuză munca în salină şi cere să fie plătit pentru munca ce o face în penitenciar. Fusese adus aici datorită deselor greve din perioada crizei economice la care participase. Lui Dobrescu i s-au alăturat alţi comunişti precum Boris Vîlcev, Kaşler Baruch şi un anume Mathus. Directorul cere dispersarea lor, fie la Aiud, fie la Suceava, unde existau sisteme celulare stricte. Dobrescu şi Vîlcev vor fi duşi însă la Doftana. În perioada 1932-1933, la penitenciarul din Ocnele Mari vor fi internaţi şi alţi muncitori cu convingeri bolşevice, toţi cu acuzaţia de „comunism”: Nicolae Călinescu, Petre Ghinciu, Ilie Stan Iordan, Grigore Găvăliuc, Petru Chintea, Alexandru Pop, Gheorghe Roşescu, Elefterie Călinescu iar Adolf Rosenfeld şi Alexandru Şmilovici pentru „agitaţie contra siguranţei statului”.

2) Deţinuţii comuniştii de marcă închişi la Ocnele Mari au fost:

■ Mihail Gheorghiu-Bujor (1881-1964), jurist de formaţie, a fost un militant socialist şi, apoi, comunist. A fost arestat în anul 1918, pentru că susţinea că România Mare era un stat imperialist, creat prin rapt teritorial. A fost eliberat la câteva luni după arestare şi a fugit în ţara sovietelor, unde, împreună cu un grup de socialişti români de diferite etnii, în frunte cu Cristian Rakovski şi Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, s-a întâlnit cu diferiţi fruntaşi comunişti, chiar şi cu Lenin. Aşa s-a pus la cale crearea Partidului Comunist din România (nu „Român”, ci „din România”), ca o oficină a Internaţionalei a III-a comuniste. Bujor nu a apucat să participe la crearea P.C.R. pentru că, în 1920, reîntors în ţară, a fost arestat şi condamnat la închisoare pe viaţă. A fost considerat, mult timp, cel mai important deţinut politic din ţară. A fost închis la Ocnele Mari în 1920, până la mutarea sa la Doftana, care se petrece pe 31 decembrie 1920 (devenind primul deţinut politic închis aici !). In 1920, pe când se afla la penitenciarul din Ocnele Mari, este ales ca deputat în parlamentul ţării, dar mandatul său va fi invalidat. Va fi eliberat în 1934, în urma negocierilor dintre Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov pentru reluarea relaţiilor diplomatice dintre cele două ţări. Nu se potoleşte din activitatea subversiv-politică şi, în anul 1937, a fost întemniţat din nou, rămânând în închisoare până imediat după actul de la 23 august 1944.

■ Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fusese judecat şi condamnat de Consiliul de Război al Corpului II de Armată Bucureşti, în luna august 1933, la 12 ani muncă silnică, pentru activitatea revoluţionară comunistă, desfăşurată cu prilejul rebeliunii ceferiste din luna februarie 1933. A fost încarcerat la Caransebeş, Jilava şi apoi la Arestul Central din Craiova. De aici a fost adus la Ocnele Mari⁸.

■ Chivu Stoica (1908-1975) - numele de familie este Chivu, fiind destul de greu de recunoscut dacă nu i se dau ambele nume, mare şi mic. De meserie cazangiu, Chivu Stoica a fost un activist de frunte al P.C.R. Va deveni prim-ministru al României (1955-1961), preşedinte al Consiliului de Stat al R.S.R. (1965-1967), altfel spus şeful statului!; a fost înlocuit în această funcţie de către Nicolae Ceauşescu. Pentru participarea sa la greva ceferiştilor din 1933 fusese arestat şi condamnat la 12 ani de închisoare. În lagărul de la Tg. Jiu a devenit un colaborator apropiat al lui Gheorghiu-Dej. Acestaj îl considera cel mai bun prieten al său. Chivu îi e aproape mai bine de 11 ani, prin toate închisorile şi lagărele prin care viitorul dictator va fi închis. Chivu Stoica a cunoscut şi el regimurile de detenţie din închisorile Ocnele Mari, Aiud, Doftana, Caransebeş, Tg. Jiu, fiind aproape tot timpul însoţitor al lui Dej. Chivu Stoica este, de fapt, alături de „maestrul său”, Gheorghiu-Dej, unul dintre marii perdanţi ai momentului Griviţa ’33, intens eroizat propagandistic în comunism. De fapt, cei doi sunt uitaţi prin puşcăriile interbelice până în august 1944, în vreme ce Constantin Doncea, Gheorghe Vasilichi şi Dumitru Petrescu, grevişti din ’33 şi ei, vor evada din închisoare cu sprijinul ruşilor.

■ Marin Ionescu (apare şi cu numele de Marin Ion). Era unul dintre conducătorii importanţi ai grevei ceferiştilor din 1933, de la Atelierul „Griviţa” din Bucureşti. Condamnat iniţial la 15 ani, iar după recurs la 12 ani de închisoare. La Ocnele Mari a stat în aceeaşi perioadă cu Dej şi Chivu Stoica.

3)Deţinuţii sindicalişti socialişti. Pentru anul 1920, în evidenţa penitenciarului Ocnele Mari există un tabel care nominalizează 53 de deţinuţi condamnaţi cu ocazia grevei generale din acel an, cu un scurt istoric al desfăşurării grevei generale. O situaţie interesantă o întâlnim în 1922. Mai mulţi deţinuţi politici aflaţi în detenţia penitenciarului solicită directorului închisorii ca suma de 1000 lei, trimisă de „Uniunea minerilor din industria minieră din România”, cu sediul la Cluj, să fie repartizată la 10 deţinuţi (Georg Mogoş, Vasile Sîrbu, Ferenz Sabe, Alexandru Floca, Iane Avram, Imre Laszo, Sigismund Chirali, Andras Nagy, Ioan Macai, Ştefan Krneta). O scurtă prezentare. Industria minieră a fost destul de repede sindicalizată după anul 1918. Înfiinţată în primăvara anului 1919 la Sibiu, unde era şi sediul guvernului provizoriu al Ardealului, Uniunea minerilor a trăit 15 ani de luptă şi a adus foloase extraordinar de mari membrilor ei din toate sindicatele afiliate. Membrii lor erau ajutoraţi, chiar dacă erau în închisoare. În această situaţie, un rol important l-a jucat Eftimie Gherman (1894-1980), liderul minerilor din acea vreme. El a fost principalul organizator pe zona minieră a lanţului de greve care au marcat România în perioada de tranziţie de după război (pentru greva generală din octombrie 1920 fiind şi arestat), dar şi principalul apărător al drepturilor minerilor. Graţie acestui lucru, a fost ales deputat P.S.D. de Caraş-Severin la alegerile din mai 1920, reuşind să-şi reînnoiască mandatul de fiecare dată până în 1939 inclusiv. Adevărul este că Partidul Social Democrat a rezonat în interbelic cu sindicatele „roşii”. Mai trebuie spus şi faptul că în cadrul luptei interne din Partidul Socialist, Gherman s-a opus aderării la Internaţionala a III-a. Astfel, s-a retras din partid şi a participat la crearea Federaţiei Partidelor Socialiste din România (Partidul Social Democrat din 1927), fiind ales în Comitetul Executiv (1921-1936) şi devenind în acelaşi timp şi membru al primului grup parlamentar social-democrat. Deputatul Eftimie Gherman a îndeplinit, între 1923-1940, şi funcţia de secretar general al Uniunii lucrătorilor din industria minieră din România. În această calitate, în 1926 devine membru fondator al Internaţionalei Muncitorilor Mineri.⁹ Minerii se organizaseră foarte bine şi se ajutau între ei. Este şi cazul cu cei 10 deţinuţi mineri de la penitenciarul din Ocnele Mari.

Cât de rău era tratamentul deţinuţilor?

                

Munca de ocnaş şi câteva... răzvrătiri În ce fel de condiţii munceau ocnaşii? Grele. Coborau sub pământ, de cele mai multe ori desculţi, şi spărgeau peretele de sare, la lumina lumânărilor, cu târnăcopul, fiecare tăietor având o normă de 10-15 blocuri de sare pe zi. Cât de adânc coborau în mărunataiele pământului? Până pe la 100-120 de metri. Exista însă permanent pericolul ca mina să se surpe. Iar la suprafaţă îi aştepta celula cu paturi suprapuse, unde respirau chinuit circa 40 de suflete. Unii dintre ei trebuia să doarmă direct pe cimentul rece. Respirau mirosul greu de transpiraţie şi de fecale, mâncau arpacaş şi supe în care pluteau zgârciuri şi tot felul de ligamente. Această viaţă nu era uşoară deloc. De fapt, toţi ocnaşii ştiau că au fost aduşi acolo ca să moară. Penitenciarul era chiar definit ca „închisoare de muncă silnică cu regim salinar”. De aceea aveau loc dese răzvrătiri. Majoritatea erau prin greva foamei. În fond, deţinuţii nu avea nimic de pierdut.

În 1920, deţinutul Mihail Gheorghiu-Bujor adresează directorului închisorii o scrisoare (publicată în ziarul Socialismul din 8 ocotmbrie): De la 29 mai, de când mă găsesc la Ocnele Mari, am căutat să ţin socoteală de împrejurările în care mă găsesc...In tot acest timp nu mi s-a putut aduce nici o învinuire. înăsprirea regimului meu, care urmează acestei bune purtări, este cu atât mai nedreaptă... A fi supus rigorilor regimului comun, asupra muncii din salină, face a mi se ruina cu totul şubrezenia sănătăţii¹⁰.

În februarie 1922, o altă serie de deţinuţi politici s-au baricadat la intrarea închisorii cerând să negocieze doar cu directorul închisorii. Ministrul justiţiei a delegat pe subdirectorul închisorii să facă cercetarea cuvenită.¹¹ Probabil, directorul închisorii (al cărui nume, deocamdată, nu îl ştim) îşi dăduse demisia. În locul lui vine însă căpitanul Gheorghe A. Bojenescu, a cărui participare la primul război mondial fusese meritorie. El chiar vrea să îmbunătăţească viaţa deţinuţilor. Face dese adrese Directorului General al închisorilor, iar în 1924 adresează chiar un memoriu extins numit Doi ani în serviciul închisorilor, în care descrie amănunţit activitatea sa în fruntea penitenciarului de la Ocnele Mari. A fost însă demis şi înlocuit cu o persoană mai fermă, Ion Mărgărit.

În 8 decembrie 1926, „cei nouă de la Tatar-Bunar” s-au răzvratit, sub conducerea lui Iustin Batişcev, refuzând să facă corvezile zilnice: căratul lemnelor pentru încălzirea dormitoarelor, facerea curăţeniei în curtea închisorii şi la dormitoare. De asemeni, răzvrătiţii îi înjurau pe gardieni în limba rusă. Cu ajutorul condamnatului Vasile Untu, care ştia limba rusă, directorul închisorii, Ion Mărgărit, a stat de vorbă cu aceştia, dar datorită îndârjirii lui Batişcev toţi cei 8 şi-au menţinut cererile: să fie separaţi de deţinuţii de drept comun, să li se îmbunătăţească hrana şi, eventual, să fie plătiţi pentru munca în salină. Statul român, care ne-a condamnat pe nedrept, este dator să ne întreţină! Iar noi nu suntem obligaţi să muncim, întrucât, la alte închisori pe unde am fost nu am muncit! vocifera foarte vocal Iustin Batişcev. Aceleaşi cereri au fost expuse şi inginerului Neculai. I. Mănescu, subdirectorul salinei, care venise să se intereseze de cauzele ce determinau netrimiterea numărului întreg de condamnaţi pentru munca salinară. Pentru ca acest „început de rezistenţă” să nu se generalizeze, directorul i-a izolat pe cei nouă iar Batişcev şi Alex Azarenko, cei mai periculoşi dintre ei, au fost legaţi cu fiare la picioare şi mâini. Dar cei doi au intrat în greva foamei, cerând, în afara celor solicitate iniţial, broşuri şi ziare în limba rusă, posibilitatea de a-şi păstra hainele lor şi permisiunea de a putea să îşi gătească separat. Directorul a anunţat medicul penitenciarului, numit Snapie, dar nu a îndeplinit cererilor agitatorilor bolşevici. Unul dintre cei răzvrătiţi, Timofei Galicenko, primea trament deoarece suferea de otită supurată. După două săptămâni de grevă a foamei şi după refuzul repetat de a participa la munca în salină, cei nouă au fost mutaţi, pe 21 decembrie 1926 (deci după 2 săptămîni de greva foamei) la închisoarea Doftana¹².

Despre starea grea de detenţie de la Ocnele Mari s-au interesat atât opinia publică din România (de exemplu, în 1 martie 1929, doctorandul Grigore B. Ştefănescu face o vizită de documentare la penitenciar, necesară tezei sale de doctorat), dar şi din străinătate (la 25 mai 1929, penitenciarul este vizitat şi de o delegaţie franceză, cu scopul documentării). Este drept, regimul de detenţie fusese drastic revizuit după o tentativă de evadare care avusese loc în iulie 1928. Acum garda militară a fost înlocuită cu o companie de gardieni, special creată pentru prevenirea unor astfel de acţiuni¹³. Tentative de evadare aveau loc aproape permanent, deoarece salina putea fi vizitată, asta în timp ce condamnaţii munceau ...printre vizitatori. Uneori, conducerea închisorii face chiar gesturi „înduioşătoare”. Nu spunem aici de permanenta campanie de alfabetizare a deţinuţilor neştiutori de carte în care se găsea penitenciarul. Ci despre altceva. La 10 septembrie 1929, conducerea închisorii trimite Congresului Internaţional de Drept Penal care se desfăşura la Bucureşti o serie de obiecte artizanale create de deţinuţii penitenciarului, cu scopul, evident propagandistic, de a dovedi că la Ocnele Mari nu era o închisoare de exterminare ci, mai curând, una de ...reeducare (!). Ce se întâmplase de fapt? În 1924, luase fiinţă Asociaţia Internaţională de Drept Penal (A.I.D.P.) - cu sediul la Paris (în locul Uniunii Internaţionale de Drept Penal, fondată în 1889 şi desfiinţată în anul 1914). A.I.D.P. organiza periodic (din cinci în cinci ani) congrese internaţionale cu juriştii care se ocupau de studierea şi aplicarea dreptului penal, în ţările membre. În 1929 are loc un al doilea congres, după cel de înfiinţare de la Paris, el fiind la Bucureşti. Acesta fusese şi motivul vizitei delegaţiei franceze la penitenciarul din Ocnele Mari, în mai 1929.

În lunile aprilie-mai 1931, Mihai Snegur şi Ignat Salopa, cu care s-a asociat şi bolşevicul Lavrenti Policarp, au sfidat multe săptămâni ordinea şi disciplina penitenciarului. Cei trei refuzau să meargă la muncă în salină, îndemnând şi pe ceilalţi să facă la fel. Conducerea penitenciarului a aplicat măsurile dure impuse de regulament, punându-le mâinile şi picioarele în fiare, dar cei trei au rezistat, ba mai mult: numiţii, în fiecare zi, dimineaţa şi seara, cântă Internaţionala, iar în timpul zilei împart manifeste scrise de mână, îndemnând la revoltă şi nesupunere¹⁴. Directorul cere superiorilor săi mutarea celor trei într-un penitenciar celular de strictă izolare. Pe 9 mai 1931 (la o lună de la începutul răzvrătirii celor trei), Direcţia Generală a Penitenciarelor îi aduce pe răsculaţii de la Ocnele Mari (Snegur, Salopa, Policarp, dar şi pe alţii care s-au solidarizat cu aceştia, ex. Constantin Nicula, Petre Siritinovici, Ştefan Popescu şi Dinu Zamfir) la Bucureşti, unde au fost pedepsiţi cu 3 luni de celulă, cu fiare la mâini şi picioare şi post de două ori pe săptămână cu pâine şi apă.

Pe 13 mai 1936, 18 deţinuţi comunişti (din 33 înregistraţi), printre care şi Chivu Stoica, declanşează o acţiune de protest prin greva foamei, revendicările lor fiind aceleaşi dintotdeauna: permisiunea de a citi ziare politice, îmbunătăţirea hranei, permisiunea de a primi zilnic corespondenţa etc. În final, toţi greviştii au renunţat la forma lor extremă de protest. Este drept, ei tot au obţinut ceva, şi anume adjudecarea ... „peculului disponibil”.

Câteva cuvinte despre „peculul disponibil”. Termenul de pecul este incorect, el fiind „adaptat” de administraţia penitenciarului după cuvântul „peculiu” = sumă de bani primită de un condamnat pentru munca prestată în timpul detenţiei. „Peculul disponibil” era deci suma de bani de care puteau dispune deţinuţii pentru munca efectuată în penitenciar. Este drept, penitenciarul a obţinut, în toată perioada interbelică, venituri importante din comercializarea lucrurilor confecţionate de deţinuţi. O parte din bani erau folosiţi pentru diferite acţiuni filantropice: ridicarea Monumentului eroilor de la Brezoi (cum a fost cazul în octombrie 1923), donaţii în bani către Societatea studenţilor „Lumina” din Brezoi (1923), finanţarea cu hrană şi cazarea unor grupuri de elevi (de ex. grupa de 40 de fete şi 6 profesori de la Şcoala secundară de fete de la Corabia, care făcea o excursie pe valea Oltului, în iunie 1923). Din 1936, peculul disponibil este lăsat în întregime deţinuţilor. Procedura era simplă. Un deţinut făcea o cerere directorului penitenciarului pentru acordarea peculului, în numele tuturor celor îndreptăţiţi. Iată situaţiile găsite în documente, cu „peculul disponibil”, pentru anii: 

■ 1935

• Mai - Răducan Gogoaşe şi alţi 196 primesc suma de 28.341,56 lei; o Iunie - Vasile Prepeliţă şi alţi 215 primesc suma de 34.766,14 lei; o Iulie - Vasile Mureşan şi alţi 208 primesc suma de 36.673,90 lei; o August - Constantin Angelescu şi alţi 267 primesc suma de 59.175,23 lei; 

• Septembrie - Ioan Apostolide şi alţi 268 primesc suma de 64.101 lei; o Octombrie - Gheorghe Gheorghiu (Dej) şi alţi 255 primesc suma de 54.004 lei;

• Noiembrie - Ioan C.Vîlcu şi alţi 235 primesc suma 50.005,29 lei; o Decembrie - Constantin Angelescu şi alţi 234 primesc suma de 50.282,48 lei;

■ 1936 

• Martie - Ilarion Mardare şi alţi 218 primesc suma de 42.721,86 lei; 

• Aprilie - Chivu Stoica şi alţi 229 primesc suma de 51.065,70 lei; 

• Mai - Haralambie Ignat şi alţi 176 primesc suma de 35.575,17 lei. În aceeaşi lună, şase dintre deţinuţi (Ion Constantin, Ilie Hagiu, Chivu Stoica, Boris Cuharschi, Constantin Angelescu şi Gheorghe Gheorghiu (Dej) cheltuiesc din acest fond 12.176 lei pentru procurarea de materiale diferite (sherlak alb şi obişnuit, spirt denaturat, balamale, cârlige, glaspapir, cuie etc);

• Iunie - Alexandru Ivanovici şi alţi 242 primesc suma de 47.634,64 lei. În această lună 8 deţinuţi (Chivu Stoica, Dej, Constantin Angelescu, Ion Constantin, Nicolae Volosin, Lincan Sotov, Marin Baltă şi Vasile Chiochei) cheltuiesc 24.046 lei cu materiale diferite pentru cele necesare atelierului din penitenciar.

O altă explicaţie a acestei situaţii de „generozitate” din partea conducerii penitenciarului? Directorul era un simpatizant al cauzei deţinuţilor. Suferise şi el, ca bugetar, de „curbele de sacrificu” din anii precedenţi, când salariul său fusese redus cu aproape jumătate. Avea deci şi motive materiale, nu doar ideologice, de a­i simpatiza pe comunişti.

O poveste de penitenciar cu Gheorghiu-Dej¹⁵. Dej a fost adus la Ocnele Mari după celebra evadare a trei dintre liderii ceferiştilor şi petroliştilor participanţi la grevele din 1933, care a avut loc la Craiova pe 3 ianuarie 1935. Cei trei erau: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu (ceferişti, condamnaţi, iniţial, la muncă silnică pe viaţă, iar după rejudecarea procesului, în 1934, la câte 15 ani de muncă silnică) şi Gheorghe Vasilichi (petrolist, condamnat, iniţial, la 20 de ani de muncă silnică, apoi la 12 ani). Siguranţa a făcut percheziţii severe la locuinţele tuturor celor care aveau legături cu evadaţii. În 16 februarie 1935, cu ocazia unei percheziţii efectuate de Siguranţă la locuinţa comunistului Petre Isăcescu din Galaţi, s-au descoperit două scrisori trimise acestuia de la Arestul Central din Craiova, în zilele de 16 noiembrie şi 20 decembrie 1934, de către Gheorghe Gheorghiu-Dej. Asta dovedea „uşurinţa” cu care deţinuţii comunicau cu exteriorul. Regimul de detenţie a fost imediat înăsprit iar Dej şi Chivu Stoica au fost aduşi la Ocnele Mari. Siguranţa se temea că cei doi ar fi fost şi ei pe lista celor care urmau să evadeze, de altfel, lucru perfect adevărat. Chiar a existat intenţia asta dar cei din conducerea partidului comunist i-au preferat pe cei trei amintiţi mai înainte. La 6 septembrie 1936, 11 deţinuţi de la Ocnele Mari, printre care Dej, Alex Simion, Vasile Mureşan, N. Dumitrescu şi Gheorghe Mandache părăsesc penitenciarul pentru a fi judecaţi în procesul ce începuse la Galaţi în legătură cu evadarea celor trei fruntaşi ai grevelor din 1933. Nu s-a putut dovedi nici o legătură între evadaţi şi cei de la penitenciarul Ocnele Mari, aşa că aceştia au fost readuşi la închisoarea de unde plecaseră. Directorul penitenciarului, nu doar că nu i-a supus pe cei doi deţinuţi importanţi (chiar şi la acea vreme, asta datorită presei care făcuse din cei doi adevăraţi eroi ai clasei muncitoare!) Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica, la corvezile la care erau supuşi deţinuţii de drept comun, ba chiar a permis apariţia în penitenciar a unui adevărat atelier. Majoritatea deţinuţilor comunişti erau muncitori, cunoscând meserii care le puteau aduce venituri în bani. Aşadar, aceştia erau lăsaţi să lucreze obiecte artizanale (casete, piese de şah, tabachere, port- ţigarete, table, coşuri de rafie, tăvi etc) care erau apoi vândute. Însă, în urma unei percheziţii ordonate de Siguranţă, probabil în iulie 1936 (căci după luna iunie nu mai există procese verbale cu acordarea acestor peculii disponibile), în celulele deţinuţilor s-au găsit aceste obiecte, interzise însă de regulamentele de ordine interioară. Câteva săptămâni mai târziu, comuniştii de aici au fost transferaţi la Aiud şi supuşi unui regim de detenţie foarte strict. Mandatul de transfer al lui Gheorghiu-Dej, de la Ocnele Mari la Aiud, emis de Consiliul de Război al Corpului 4 Armată este din 12 septembrie 1936.

 

Mai exista însă un motiv pentru care s-a întâmplat asta? Sigur, surplusul de bani era folosit pentru a cumpăra alimente şi cele necesare traiului pentru condamnaţi, dar o parte era donat organizaţiilor comuniste de într-ajutorare sau, şi mai grav, luau drumul Moscovei pentru finanţarea Cominternului, prin intermediul asociaţiei „Ajutorul Roşu”. Ce era această organizaţie?

Câteva cuvinte despre „Ajutorul Roşu”. Oficial, organizaţia Ajutorul Roşu trebuia să sprijine material comuniştii aflaţi în închisori şi familiile acestora. Neoficial, prin intermediul acestei structuri, U.R.S.S. ajuta financiar mişcarea comunistă. Organizaţia a cunoscut câteva momente importante:

■ 1922, noiembrie: „Ajutorul Roşu” a luat fiinţă la nivel internaţional. La acea dată existau şi alte organisme cu scopuri similare: „Crucea Roşie Socialistă”, „Comitetul de Ajutorare de pe lângă Comisia Generală a Sindicatelor”, „Cercurile femeilor muncitoare” sau „Prietenii naturii”.

■ 1924, 24 august: noul Comitet Central al P.C.R., ales la Congresul al III-lea, a decis în prima şedinţă plenară înfiinţarea de organizaţii ale „Ajutorului Roşu” în diverse localităţi. Gh. M. Vasilescu a devenit lider al Comisiei Centrale a Ajutorului Roşu cu sediul la Bucureşti. Vasilescu a reprezentat acest organism până în iunie 1925. Ulterior, de respectivul organism au răspuns: Constantin Agiu, Elena Filipovici, Maria Fişer, Foriş Loty, Alexandru Dobrogeanu- Gherea, Vasile Luca, Mihai Roller s.a. Ajutorul Roşu urma să aibă un Comitet Central, comitete regionale, raionale şi locale, dar şi membri permanenţi care trebuiau să cunoască statutul organizaţiei şi să plătească cotizaţii lunare. O parte din fondurile strânse în ţară erau cedate Ajutorului Roşu Internaţional. La rândul său, organizaţia internaţională urma să susţină financiar şi moral organizaţiile naţionale. În 1924, odată cu scoaterea în afara legii a Partidului Comunist, şi Ajutorul Roşu a împărtăşit aceeasi soartă. În decembrie 1924, numeroşi activişti din Bucureşti dar şi din provincie au fost arestaţi. 

■ 1925, s-a urmărit lărgirea bazei organizatorice ilegale a organizaţiei şi mutarea centrului de greutate în mediul muncitoresc. Interdependenţa dintre Ajutorul Roşu, organizaţie ilegală, şi comitetele legale din fabrici o găsim precizată chiar în documentele organizaţiei. Astfel că: "Ele (organizaţiile legale) îndeplinesc sarcinile parţiale ale organizaţiei, dar nu trebuie să devină nişte organe independente, nici paralele cu MOPR” (reprezintă iniţialele Ajutorului Roşu în limba rusă). 

■ 1929, izbucnesc lupte fracţioniste în cadrul Partidului Comunist din România. Conducerea Ajutorului Roşu a fost divizată în două. Au fiinţat în acelaşi timp două conduceri paralele, care îşi ţineau propriile şedinţe. Astfel, în rândul organizaţiilor locale a domnit confuzia şi acest lucru s-a răsfrânt şi asupra rezultatelor acţiunilor lor. Ca urmare a evenimentelor de la Lupeni, acţiunile Ajutorului Roşu s-au intensificat. S-a creat în Bucureşti un comitet de ajutorare special coordonat de Alexandru Dobrogeanu-Gherea alături de alţi membri importanţi din organizaţie. Au fost colectaţi 80.000 lei, care au fost ulterior împărţiţi familiilor muncitorilor participanţi la evenimente. La această acţiune a participat şi Ajutorul Roşu Internaţional, care a trimis în România aproximativ 100.000 lei. Ajutorul Roşu a popularizat intens situaţia celor 82 de deţinuţi politici aflaţi la Doftana. În acelaşi timp, se punea problema avocaţilor care apărau deţinuţii politici în instanţă. Din primele documente ale Ajutorului Roşu rezultă că a existat un birou juridic compus din M. Cruceanu, C. Paraschivescu şi Eliad Romanul. Sumele plătite avocaţilor erau destul de mari. Astfel, doar în perioada ianuarie-martie 1925 au fost cheltuiţi pe avocaţi 100.000 lei. Au fost unele cazuri în care au fost aduşi avocaţi străini. Apărarea militanţilor comunişti era legată şi de încercarea comuniştilor de a legaliza Partidul Comunist, încercare eşuată. Odată cu venirea la putere în Germania a lui Hitler (1933), Ajutorul Roşu a primit noi sarcini. Discursul antifascist a fost tot mai des întâlnit. El a fost adoptat tot la presiunea Ajutorului Roşu Internaţional, acţiunile fiind coordonate de comitetul antifascist francez condus de Henry Barbusse.

La Râmnicu Vâlcea, Ajutorul Roşu a fost înfiinţat în 1924, responsabil fiind Ion Tufaru, ajutat de Badea Marinescu şi Petre Chirtop. Din partea femeilor a răspuns Ana Niculescu. Asosciaţia şi-a extins activitatea cu două filiale la Brezoi şi Ocnele Mari. La sfârşitul anului totul era însă încheiat. Totuşi, în decembrie 1928, penitenciarul Ocnele Mari era înştiinţat de Ministerul de Interne că trebuie să monitorizeze activitatea persoanelor din afară care aveau legături cu Ajutorul Roşu şi, în special, a comuniştilor cunoscuţi ca fiind însărcinaţi cu această activitate: Tibor Polgar din Cluj, Samuel Mayer, originar din Brăila, Andreas Hrisch, originar din Braşov, Ştefan Manuel, şi el din Ardeal, şi cunoscutul agitator ungur Bella Vago. Conducerea penitenciarului trebuia să monitorizeze această situaţie.  

Sursa: Sorin Oane/ Comunişti în închisoarea de la Ocnele Mari (1918-1938)/ revista Buridava/ XII 2015

  

BIBLIOGRAFIE

Tamaş 1994 - Corneliu Tamaş, Istorie la Ocnele Mari, în Magazin istoric, nr. 2/1994, p.75-77.

Bosomitu, Burcea 2012 - Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, Editura Polirom, Iaşi, 2012.

Boboc 2010 - Marian Boboc, Istorii insolite ale presei de pe Jiuri (IX). Cine au fost tovarăşii ortaci redactori-responsabili ai „Minerului ”, în Ziarul Văii Jiului, ediţie online, 24.11 2010, http://www.zvj.ro/articole-589-

Istorii+insolite+ale+presei+de+pe+Jiuri++IX+++Am+aflat+++Cine+au+fost+tovar ++++ii+ortaci+redactori+r.html

Marinoiu 2006 - Costea Marinoiu, Civilizaţia sării. Copăcel la 510 ani, Editura Offsetcolor, Rm. Vâlcea, 2006.

___________

1 Tamaş 1994, p. 77.

2 Veaceslav Stavila, „Războiul terorist rus/sovietic din Basarabia anilor 1918-1940”, în blogul personal al dr. Veaceslav Stavila, numit Jurnalul istoricului de veghe, http://blog. nistru-prut.info/?p=373.

3 Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (în continuare D.J.V.A.N.), fond personal Sorin Oane, dosarul „Mişcarea muncitorească 1919-1943”, np. (a se vedea capitolul Penitenciarul Ocnele Mari, anii 1919-1923).

4 D.J.V.A.N., fond personal Sorin Oane, dosarul „Mişcarea muncitorească 1919-1943”, np (este o copie după un document aflat în fondul Prefectura judeţului Argeş, dos. 53 /1925) 

5 Nicolae Ţîbrigan, Operaţiunea Tatar-Bunar între propagandă şi dezinformare (http://istoria.md/arlicol/973/Operaţiunea_Tatar_Bunar_între_propagandă_şi_dezinformare).

6 D.J.V.A.N., fond personal Sorin Oane, dosarul „Mişcarea muncitorească 1919-1943”, np. (a se vedea capitolul Penitenciarul Ocnele Mari, anul 1926, p.1).

7 D.J.V.A.N., fond personal Sorin Oane, dosarul „Mişcarea muncitorească 1919-1943”, np. (capitolul Penitenciarul Ocnele Mari, Dosar 262 /1933)

8 Bosomitu, Burcea 2012, p. 31-50.

9 Boboc 2010.

10 Marinoiu 2006, p. 127.

11 Socialismul, anul XVI, nr, 130, 15 martie 1922, p. 1.

12 D.J.V.A.N. fond personal Sorin Oane, dosarul „Mişcarea muncitorească 1919-1943”, np. (a se vedea capitolul Penitenciarul Ocnele Mari, anul 1926, p. 1).

13 D.J.V.A.N. fond personal Sorin Oane, dosarul „Mişcarea muncitorească 1919-1943”, np. (a se vedea capitolul Penitenciarul Ocnele Mari, anul 1926, p. 1); fisele prof. dr. Gheorghe Dumitraşcu, apud D.J.V.A.N. fond Primăria Drăgăşani, dos. 131 / 1928, np.

14 D.J.V.A.N., fond personal Sorin Oane, dosarul „Mişcarea muncitorească 1919-1943”, np. (a se vedea capitolul Penitenciarul Ocnele Mari, anul 1931 (dosar 209).

15 D.J.V.A.N., fond personal Sorin Oane, dosarul „Mişcarea muncitorească 1919-1943”, np., (a se vedea capitolul „Penitenciarul Ocnele Mari”, anul 1935-1936 et passim). Toate informaţiile din acest subcapitol provin din sursa indicată.