O istorie a lui Mihai Viteazul (dictată) de el însuși: ,,Memoriul II” adresat împăratului Rudolf

Preavestite şi preacinstite Doamne şi Stăpân al meu binevoitor,

Având eu dorinţa fierbinte să aduc la cunoştinţa Voastră într-un fel oarecare muncile şi ostenelele îndurate de mine cât am fost în Ţara Românească şi aiurea, fiind îndemnat de o râvnă lăuntrică şi fac fapte care să se înalţe întru lauda lui Dumnezeu, în slujba creştinătăţii, iar la urmă să pună cu cinste un capăt ostenelelor mele şi să ne aducă un nume veşnic după moarte: deci, încrezându-mă în binevoitoarea milă a Voastră, mi s-a părut că nu vă va fi spre greutate plăcerea şi prilejul de a le vedea pe toate, care sunt acestea:

În vremea când împăratul turcilor m-a milostivit cu Ţara Românească odată cu toate poruncile ce se obişnuiesc a se da, şi împreună cu toate libertăţile acelei ţări, la bunul meu plac şi judecată, trebuie numai să-i dau împăratului turcilor haraciul obişnuit în fiecare an; după ce am primit îngăduinţa de la el ca să plec şi să mă duc în Ţara Românească, atunci Sultanul trimise cu mine pe un emir de-al lor, căruia i s-ar putea zice vlădică (1), care era socotit de ei ca om sfânt, şi cu acesta mai voi Sultanul să vină să mă întovărăşească până în Ţara Românească mulţi spahii şi ieniceri şi alţi turci foarte însemnaţi. Cu aceştia sosii apoi şi luai domnia. Ci băgând eu de seamă că poartă gând rău spre paguba şi nimicirea creştinilor, mă gândii atunci să rup cu orice preţ învoiala şi să mă alătur la creştinătate în pofida lor. Pentru asta mă rugai lui Dumnezeu să-mi dea o bună inspiraţie, ceea ce se şi întâmplă.După ce a plecat Sinan paşa (2) să ocupe Gyorul (3) şi după ce l-a ocupat, Sultanul îi dădu poruncă ca împreună cu tătarii să intre în Ardeal şi să-l ia şi să ierneze acolo. În acelaşi timp trimise poruncă la mine şi la Aron Vodă, astfel zicând: „Mihaile Vodă, ai să şti că îţi porunceşti că trebuie să te orânduieşti cu toţi oamenii din ţara ta, laolaltă cu mari şi mici şi cu toţi turcii ce se află acum în ţara ta şi că încă trebui să dea poruncă sangeacilor de Vidin şi de Nicopol şi paşei de Silistra (4) şi lui Mihaloglu (5), care e capul acângiilor, cu toţi ceilalţi turci şi tătari care sunt în Dobrogea, că trebuie să se unească cu mine (=tine) spre a merge împotriva Ardealului, şi că Aron din Moldova trebuie să intre şi el din partea lui ca să nimicească acea provincie, aşa încât să nu mai rămână piatră pe piatră“ căci Sultanul vrea să o împoporeze cu alţi oameni.


Atunci chibzuii bine această întreprindere şi trimisei de sârg câţiva din boierii mei de seamă la Aron Vodă să-i spună că nu se poate să tragem sabia împotriva creştinilor, căci aceasta n-o vrea Dumnezeu, ci ca creştini ar fi mai bine să ne unim cu ei şi să apucăm armele împotriva duşmanului creştinătăţii. Totodată dădui de ştire despre toate ardelenilor. Nu numai că n-am vrut să ascult poruncile turcului, ci prinsei armele împotriva lor, pusei să omoare pe toţi turcii care erau în Ţara Românească, şi erau mulţi la număr, de n-a scăpat nici unul (6).


Tătarul (7) neînţelegând încă de răscularea mea asupra turcilor, îmi trimise pe un nepot de-al său cu călărimea şi cu multă pradă şi jaf şi robi şi averi, însoţiţi de 4000 de tătari, pe care i-a trimis să treacă prin Ţara Românească, apoi prin Moldova ca să se ducă acasă. Iar eu în acea vreme pusesem să-i ucidă pe turci şi mă dusesem să iau Giurgiul, şi în vreme ce noi băteam acea cetăţuie, mi se vesti că acel nepot al tătarului intrase în Ţara Românească. El îmi trimise un sol al său cerându-mi să-i las trecere liberă prin Ţara Românească, pentru ca să poată trece cu oamenii săi în Ţara Tătărească. Îi dădui răspuns bun, făgăduind că-i voi împlini orice, numai ca să se apropie de noi. Când fu aproape de tot, fiind vremea potrivită, îmi rânduii oamenii şi chemând numele Domnului, mă lovii cu el la răsăritul soarelui şi cu ajutorul lui Dumnezeu câştigai biruinţa si-i tăiai pe toţi în bucăţi, slobozind o mare mulţime de robi ce îi duceau cu ei şi luându-le prăzile şi toate lucrurile lor (8).


După ce înţelese tătarul că nepotul său cu toţi ai lui fură ucişi în Ţara Românească, tulburat şi înfuriat foarte, se hotărî cu ceilalţi tătari ai săi, cu care vroia să intre în Ardeal, ca să vie să dea de mine în Ţara Românească. Şi alegându-i pe cei mai buni pe care-i avea, intră pe la Vidin în Ţara Românească, punându-i pe ceilalţi mai neînsemnaţi ca împreună cu calabalâcul şi cu robii să meargă de-a lungul spre Silistra prin Turcia. Primii ştire bună de tot şi despre aceasta, anume că a intrat în Ţara Românească şi că venea arzând şi jefuind ţara; aşa că numaidecât îmi rânduii oamenii şi plecai împotrivă-i şi când îl întâlnii mă lovii cu el şi îl hărţuii atâta că puţini mai scăpară. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl biruii şi pe el, înstăpânindu-mă pe artileria lor şi pe celelalte calabalâcuri ce le aveau, şi însuşi tătarul abia a scăpat şi s-a adăpostit în Silistra (9). Şi după ce s-a adăpostit, fu sfătuit tătarul de turcii din Silistra să se întoarcă cu ei iarăşi în Ţara Românească, dar el n-a vrut deloc, zicând că a văzut şi încercat puterile lui Mihai Vodă.


În vremea aceea împăratul turcilor trimise pe unul Hasan paşa cu un altul Mustafa paşa, cu o mulţime de spahii şi de ieniceri cu aga lor, cu care era şi Bogdan Vodă, fiul lui Iancu Vodă. Veneau cu toţii să intre în Ţara Românească, spre a-l aşeza în locul meu pe Bogdan Vodă; şi despre aceasta nu avusesem iscoade, însă îndată ce înţelesei lucrul, făcui să se pregătească oamenii mei şi plecarăm să-i întâlnim. Şi deoarece Dunărea era îngheţată, m-apucai să o trec pe ghiaţă cu toţi oamenii mei, cu tunurile şi cu celelalte lucruri, iar când ajunserăm la Rusciuc aflai că erau gătiţi şi ne aşteptau vitejeşte. Apropiindu-mă de ei, cât ce ne zărirăm îmi aruncai asupra lor oastea şi începui lupta. Şi astfel cu mila Proniei Cereşti i-am învins şi am rămas biruitor, omorând foarte mulţi dintre ei, căci în acea ciocnire muriră amândoi paşii care erau acolo; iar fiul Iui Iancu Vodă, rupând-o la fugă, scăpă cu anevoie. Le-am luat toată artileria şi alte mărunţişuri ce le aveau cu ei, iar după ce i-am zdrobit pusei să se dea foc Rusciucului, jefuind totul, încât oştenii mei se aleseră cu o pradă pe care n-o vor mai uita niciodată. Voii apoi ca toate împrejurimile să fie arse şi turcii tăiaţi în bucăţi, iar pe creştinii cu familiile lor îi trecui în Ţara Românească (10).


Aproape în acelaşi timp, sau curând după aceea, împăratul turcilor îl trimise pe un oarecare Ştefan Vodă cu un mare număr de turci, care trebuiau prin Silistra să treacă în Ţara Românească, spre a merge în Moldova, ca să-l scoată de acolo pe Aron Vodă şi să-l aşeze pe acel Ştefan în locu-i. Eu, îndată ce auzii aceasta, fără a mai aştepta, trimisei pe un boier al meu numit banul Mihalcea, cu o bună parte din oamenii mei, care grăbindu-se trecură Dunărea tot pe ghiaţă şi când fură unii în faţa celorlalţi, începură numaidecât încăierarea, unde cu ajutorul lui Dumnezeu ai mei rămaseră biruitori, măcelărindu-i foarte pe vrăjmaşi (11). Această puţină slujbă am făcut-o într-o singură iarnă şi apoi m-am dus să mă odihnesc în scaunul meu.


După acestea nu trecu multă vreme şi fui încunoştinţat că turcii se pregăteau în toate fortăreţele lor de la hotarele Dunării; atunci mi-am împărţit oamenii şi trimisei o parte din ei Ia Brăila, alta la Cervena (12), a treia la Turtucaia şi a patra la Nicopol, cu porunca că oriunde vor atinge satele turcilor trebuie să le prădeze, să le ardă şi să-i ucidă; şi aşa făcură.


După ce Sinan paşa înţelese de aceste mari pagube şi ruine, dădu poruncă să se adune o oaste mare ca să vină cu ea asupra mea în Ţara Românească. Ajungând la Rusciuc se apucă să facă un pod peste Dunăre, pe care să poată trece cu oamenii săi la Giurgiu şi să intre în Ţara Românească. După ce fu făcut podul, veni însuşi în Ţara Românească şi tăbărî la un sat zis Călugăreni. Atunci după ce mi se aduse vestea, plecai inimos să-i întâlnesc pe acei puţini oameni gata de luptă; deci eu, chemând numele lui Dumnezeu, mă încăierai cu ei într-o bătălie în aşa fel că ţinu toată ziua, unde făcui mare pagubă turcilor, spre ruşinea Iui Sinan paşa, căci în lupta aceea însuşi Sinan paşa se prăvăli de pe cal într-o mlaştină foarte întinsă, de unde cu mare greutate fu scos; aşa că în acea bătălie au fost omorâţi patru paşi şi şapte sangeaci şi am câştigat cincisprezece tunuri şi un steag verde al Profetului lor Mohamed, mult preţuit de dânşii şi foarte respectat, pe care l-am trimis Măriei Sale împăratului. Nu ştiu dacă ardelenii l-au lăsat să treacă.


Şi după ce Sinan a îndurat o aşa batjocoră de la noi, se mânie foarte; şi aşa se hotărî să pornească cu toţi ai săi asupra noastră; deci eu văzând că nu voi putea ţine piept, venii la Târgovişte şi atunci Sinan paşa se duse la Bucureşti, unde făcu o cetăţuie de lemn. În acelaşi timp îl încunoştinţai de toate pe Sigismud, pe care-l rugai că trebuie să-mi vie în ajutor. Într-aceea fiindcă nu eram sigur nici la Târgovişte, mă retrăsei sub munţi, la hotarele ţării mele, iar Sinan veni după mine la Târgovişte, unde de asemenea ridică o cetăţuie de pământ, însă unde nu petrecu multă vreme, căci sosi şi Sigismud cu oastea sa împreună cu ajutorul trimis de Măria Sa împăratul, de unde plecarăm apoi să dăm de turci la Târgovişte, după cum a fost înştiinţat Măria Sa de toate cele. Dar, deoarece Sinan paşa plecase c-o zi înaintea noastră, ne oprirăm să batem fortăreaţa Târgoviştei, pe care cu mila lui Dumnezeu în curând o avuserăm în mâinile noastre, în care erau o mie de turci, toţi ostaşi buni, din care nici măcar unul nu a scăpat. Pe urmă am plecat numaidecât la Giurgiu, iar despre ce am făcut după ce am ajuns acolo nu se mai cuvine să mai povestesc, pentru că ştiu că toată lumea le-a aflat de la cei mulţi care au fost de faţă, precum şi tot ce am făcut pentru creştinătate. Acolo se făcu o mare pagubă şi un mare omor turcilor, şi fu cucerită şi cetatea Giurgiului (13).


Şi după ce l-am învins pe Sinan paşa şi am cucerit Giurgiul, Sinan plecă la Constantinopol, lăsând în locul său pe un oarecare Hasan paşa (14), fiul lui Mehmed paşa, care era beglerbeg al Rumeliei, care de asemenea a fost în acel război cu Sinan paşa şi a văzut ruşinea lui Sinan; şi-l lăsă la hotarele Ţării româneşti. Deci el se plecă cu pace faţă de mine, trimiţându-mi oamenii săi pentru pace. Apoi se ridică de acolo Hasan şi plecă să se întâlnească cu Sultanul la Sofia, pe când împăratul se ducea la Eger (15), lăsând în locu-i pe un alt paşă.

Înţelegând eu de aceasta şi ştiind pe unde are să treacă şi prin ce munţi spre a se întâlni cu Sultanul la Sofia, trimisei atuncea pe Baba Novac, acela pe care ardelenii l-au fript zilele trecute (16), şi el plecă cu haiducii săi şi trecu Dunărea şi se duse până la munţi ca să-l aştepte pe Hasan paşa la locul unde îi poruncisem. Şi voind paşa să treacă acei munţi, Baba Novac sări pe el, zdrobindu-l şi punându-l pe fugă, tăind în bucăţi destui dintre ei, luându-le cămilele şi caii şi armele şi întreaga vistierie ce o aveau, întorcându-se apoi cu acea izbândă în Ţara Românească, îndurând Hasan paşa această ruşine de la Baba Novac.


În vremea aceea venea tătarul cu puteri foarte mari, cu turci, tătari şi o mare grămadă de moldoveni cu ei, căci veneau ca să treacă prin Ţara Românească peste Dunăre spre a fi într-ajutorul Sultanului la Eger. Văzând eu acestea, plecai asupra lui, iar el nu voi să mă aştepte, se întoarse îndărăt cu mare ruşine, pe care l-am urmărit şi alungat afară din ţară; iar după aceasta am pornit de la un capăt la celălalt al ţării, ca să bat un Turn care era în faţa Nicopolului, pe care îl luai. Şi văzând turcul câtă pagubă îi făceam, îmi trimise steagul pentru că mult dorea să mă poată pleca sub ascultarea lui. Şi în acea vreme eu luai fortăreaţa şi primii şi steagul şi pe câţi turci i-am găsit în fortăreaţă, pe toţi i-am trecut prin ascuţişul săbiei (17).


Şi când Sultanul luă Egerul, voi să-l alunge pe tătar din statul lui, din pricină că Hanul nu se dusese într-ajutorul său la Eger. La întoarcerea sa de acolo, Sultanul trimise pe fratele tătarului în Ţara Tătărească, dându-i ajutoare ca să-l poată scoate pe frate-său din statul lui. Când înţelese Hanul aceasta, se pregăti să-l aştepte şi când se întâmpinară, se izbiră, şi Hanul îl prinse pe frate-său împreună cu alţi şapte nepoţi ai săi, care fură cu toţii sugrumaţi împreună cu frate-său. Văzând eu cearta care era între Sultan şi tătar, trimisei nişte soli de-ai mei la tătar (18) cu preafrumoase daruri, învăţându-i să spună: „Puteţi vedea bine că Sultanul nu vrea altceva decât răul nostru şi ruina şi pierirea noastră şi a ţării noastre“, şi îi jurai pe credinţa mea că eu împreună cu Sigimund ne vom uni puterile cu ale împăratului Austriei, stăpânul nostru, căruia îi slujim, ca să mijlocească o prietenie între noi toţi, pe care cu foarte mari făgăduieli îl făcui să-şi mişte inima ca să se alăture la creştini. El, crezând în făgăduielile mele, trimise un sol al său, care era majordomul său, cu scrisori de groaznic jurământ.


Atunci se întâmplă că Sigismud a predat ţara Măriei Sale împăratului şi plecă la Oppeln (19), când veniră pe urmă comisarii Măriei Sale, Szuhai şi Istvanffy (20), care după ce plecase Sigismud veniră şi la mine după jurământ. Atunci şi ei înţeleseră cuvintele Hanului şi văzură scrisorile chiar de mâna lui, pe care le trimisei la Măria Sa împăratul. Nu ştiu dacă au ajuns cumva la Măria Sa, copiile lor însă oricum le am la mine, şi din acestea se va putea vedea cu câtă sinceritate mi-am dat silinţa să închei o învoială aşa de însemnată şi cât de mare slujbă am făcut întregii creştinătăţi, închinându-i un tiran, un păgân, pe Hanul cel preamare şi preaputernic din Ţara Tătărească, făcându-l să vie la supunerea neînvinsului împărat al Romanilor, necruţând nici cheltuieli nici bani, nădăjduind totuşi că voi fi bine răsplătit de creştinătate şi că mi se vor întoarce cheltuielile mai mult ca îndoit.


După ce făcui toate acestea, tătarul îmi ceru o anumită sumă de bani, făgâduindu-mi că va aştepta răspunsul 40 de zile, şi astfel aşteptă în părţile Turciei 40 de zile, pentru că avea Hanul în mâinile Sultanului un frate, pentru care voia o mare sumă de bani, şi el dorea mult să-l elibereze ca să-l sugrume; şi de aceea cerea această sumă de bani pe care eu făgădui că-i voi face rost; iar după ce aşteptase 40 de zile, mai aşteptă vreo 20 şi încă vreo câteva. Văzând însă că nu-i fu îndeplinită făgăduinţa, plecă cu oamenii săi şi se duse sub Oradea într-ajutorul lui Satîrgi Mehmed paşa (21). Când înţelesei că Oradea e în primejdie, mă hotărâi şi trimisei ajutor din Ţara Românească, cu un căpitan al meu (22) şi cu mai mulţi oameni cu însărcinare să se ducă cu orice preţ spre a se uni cu oamenii împăratului. Dar când au ajuns în Ardeal, Sigismud nu i-a lăsat să treacă mai departe şi astfel nu putură să se ducă unde le poruncisem.

Pe urmă fui încunoştinţat că un serdar, cu numele Hafîz Ahmed paşa, împreună cu Karaman paşa, veniseră cu o mare oaste la Nicopol (23). Cât ce înţelesei aceasta, ştiind că Oradea se află încă la mare strâmtoare, îmi adunai oastea mea cu care plecai spre părţile Dunării împreună cu toţi oamenii mei şi mă aşezai în faţa lagărului lor. Cât ce ne zăriră, ei ieşiră asupra noastră vitejeşte cu oastea lor, iar eu, chemându-l pe Dumnezeu, începui bătaia cu ei, şi a fost o ispravă preafrumoasă şi vrednică de pomenire, şi cu ajutorul lui Dumnezeu, deşi îmi uciseseră calul sub mine şi rămăsei rănit la un umăr, câştigai izbânda asupra lor, pricinuindu-le mult omor, căci Karaman paşa a fost ucis cu o mulţime de căpetenii de seamă, iar Hafîz paşa cu anevoie se scăpă în cetăţuia Nicopolului. Şi după ce mi-a dat Dumnezeu izbânda asupra lor, am poruncit să se înceapă baterea cetăţii şi în acelaşi timp mi-am trimis oamenii prin împrejurimi să ardă şi să nimicească tot, ucigând pe toţi păgânii pe care-i vor întâlni. Şi pe când se bătea cetatea, începu să-mi lipsească pulberea, fiindcă nu-mi adusesem destulă, şi de aceea încetai de a o mai bate şi plecai cu toţi ai mei spre Vidin şi am mers zece zile, începând de la Dunăre până la munţi şi iar de la munţi până la Dunăre, pustiind toată ţara duşmanului şi ucigând câţi duşmani se puteau găsi; şi pe câţi creştini i-am aflat, i- am făcut pe toţi să treacă în Ţara Românească, împreună cu familiile, avuturile şi vitele. Când apoi ajunserăm la Vidin, atunci văzui că sangeacul de Vidin cu alţi sangeaci laolaltă şi alţi turci din împrejurimile acelea şi chiar din Sofia, toţi foarte viteji, ne aşteptau curajoşi. Fără amânare, mă izbii cu ei şi deşi începură voiniceşte, să ţină piept şi să se bată, noi, cu ajutorul lui Dumnezeu i-am învins şi i-am zdrobit rău de tot, tăind foarte mulţi din ei în bucăţi. Şi eu, în această luptă, primii de la un turc o suliţă în piept, pe care o smulsei şi o rupsei cu mâinile mele (24). Le luai artileria şi tot ce aveau în lagăr.

După această faptă mă dusei la Cladova, tot o fortăreaţă de-a turcilor, unde-l întâlni pe sangeacul de acolo (25) aşteptându-ne cu mulţime de turci şi c-un număr mare de oameni, cu care începurăm lupta, care neputându-ne ţinea piept o luară la fugă. Din aceştia, cu voia lui Dumnezeu, o bună parte fu ucisă, iar ceilalţi fugiră, urmăriţi fiind de ai noştri pe câmpuri, prinzând mulţi din ei şi omorându-i. Pe urmă petrecui şase săptămâni în ţara turcului şi voii ca toată ţara să fie dată pradă focului şi pustiită, şi pe toţi creştinii pe care i-am găsit i-am trecut în Ţara Românească, cu toate ale lor.

În vreme ce mă osteneam eu cu acestea, iată că nişte trădători din Ardeal născociră o înşelăciune, trimiţându-mi scrisori în care spuneau că Oradea a fost luată de turci şi că eu trebuie să mă întorc cât mai de grabă în Ţara Românească, aşa că eu, dând crezare veştilor lor, nu-mi dădui seama de înşelăciune şi mă întorsei în Ţara Românească cu toţi oamenii mei, trecând de sârg Dunărea, şi apoi aflai că ardelenii mă înşelaseră (26). Pe urmă, după ce Satîrgi paşa se retrase de la Oradea, Sultanul puse să-l sugrume, deoarece stătuse la Oradea fără a face ceva treabă şi în aceeaşi vreme ne făgăduise şi nouă credinţă; însă noi nu mai avurăm timp să-i facem pagube turcului. Şi în locui fu pus Ibrahim paşa, mare vizir (27).

Acuma oricine va putea cunoaşte câtă pagubă am făcut duşmanului şi câtă slujbă creştinătăţii, înfrângând atâta ţară, începând de la hotarele Ardealului până unde se varsă Dunărea în Marea cea Mare, ostenindu-mă zi şi noapte fără a avea pace şi odihnă, nici în vreme de vară, nici de iarnă, necruţând nici cheltuială, nici altele, nici primejdie de orice fel.

Apoi după ce Sigismud Bathory renunţase ia Ţara Ardealului pentru cardinal (28), atunci acest cardinal făcu pace cu turcii şi încă şi cu polonii şi trimise şi la mine să mi se spună că ar trebui să mă potrivesc cu el şi că trebuie să fac şi eu pace cu turcii; şi-i răspunsei că deoarece am jurat credinţă Măriei Sale Preasacrului împărat al Romanilor că voi fi cu creştinii până la moarte, nu va fi aşadar cu putinţă să fac pace cu turcii, ci mai curând să mor să-mi vărs sângele în slujba Măriei Sale împăratului, cum am făcut şi până acuma. Însă acest răspuns ce i-l trimisei nu-i prea plăcu cardinalului, nici Consiliului său, căci trimise de grabă un sol la Ibrahim paşa cu o sumă de bani şi cu daruri foarte scumpe, rugându-l să le dea steagul pentru cardinal, spre a-l întări în ţara sa Ardealul. Pe de altă parte trimisă în Moldova pe un alt sol al său, pe Toma Csomortany (29), prin care îi dădu lui Ieremia porunca să se gătească cu polonii şi tătarii dimpreună, ca să vie asupra mea, şi că acelaşi lucru voia să-l facă şi el din partea sa. Într-aceea trimise şi la mine un sol de-al său, pe Gheorghe Palatics (30), cu care veni un oarecare ceauş Hüsein, care ceauş avea poruncă să treacă Dunărea şi să meargă ca să se întâlnească cu Güzelce Mahmud paşa (31), pe care îl lăsai să treacă în dragă voie. Atunci înţelesei de la iscoadele ce le aveam pe lângă Güzelce ceea ce hotărâseră ei la cererea cardinalului, şi anume că Güzelce trebuia să intre în Ţara Românească cu toate puterile sale, şi că Ieremia trebuia să intre şi el din partea sa, şi cardinalul din a sa, cu toţii asupra mea; în acest chip aflai totul de la iscoadele mele cele multe şi bine ascunse. Şi aşa în vremea aceea trimisei un sol al meu la Ibrahim paşa, făcând să se spulbere orice plan al cardinalului şi atâta am stăruit până ce Ibrahim paşa nu i-a mai trimis steagul.

În acea vreme cardinalul îmi trimise alt sol, pe Toma Csomortany, cu o solie ca eu să-mi părăsesc ţara, pentru că nici ei, nici moldovenii, nici chiar turcii, nu erau mulţumiţi şi nici nu voiau să mai rămân eu în Ţara Românească. Deci văzând eu că sunt împresurat din toate părţile de duşmani, ştiui să fac cât mai bine şi-i trimisei înapoi pe Cosmortany cu un răspuns plăcut şi îl rugai ca în numele meu să-l roage pe cardinal să-mi îngăduie vreun loc în Ardeal, unde să pot locui cu familia mea. Iar după ce făcui aceasta îi scrisei numaidecât Măriei Sale împăratului, dându-i de ştire despre toate lucrurile şi despre prietenia cea mare ce o arătam eu faţă de turci, făgăduindu-le să ţin pace cu dânşii, ceea ce şi făceam după cum am dat de ştire Măriei Sale împăratului, aşa că Ibrahim mai curând mi-ar fi dat mie steagul decât cardinalului (32).

Într-aceea îmi adunam oameni cât mai mulţi, aşteptând un răspuns bun de la Măria Sa, pe care îl şi primii mai târziu, căci îl aduse un om de-al meu, care ajungând la Kosice (33) întâlni un alt boier de-al meu; şi răspunsul Măriei Sale era ca eu să aştept până îmi va da poruncă George Basta (34). Oamenii mei hotărâră cu Basta ca în cutare zi să fiu eu cu oastea mea în Ţara Bîrsei, un loc în Ardeal, şi că în aceeaşi zi el va trebui să fie la Cluj, şi cu această poruncă şi hotărâre se întoarse trimisul meu. Mă gătii şi îmi orânduii oastea pentru vremea prevăzută şi intrai potrivit înţelegerii în Ardeal cu toate puterile mele, cu familie, copii, tron şi toate lucrurile ce le aveam, voind să înfrunt orice, fie răzbunând pe ardeleni neajunsurile făcute Măriei Sale împăratului, fie năruindu-mă cu toată averea mea. Într-aceea cardinalul trimise pe Gaşpar Korniş la George Basta, nu ştiu în ce chip şi ce să facă şi nu ştiu cel puţin ce uneltiră între ei, dar ştiu că Basta n-a venit în ziua prevăzută şi nu-şi ţinu făgăduiala (35); ci despre asta cred că va da seamă în faţa Iui Dumnezeu, fiindcă m-a părăsit fără a mă sprijini în această întreprindere, în primejdie de a mă pierde pe mine şi familia mea. Ci Dumnezeu, văzându-mi sinceritatea, nu voi să mă părăsească în ciocnirea cu oastea cardinalului, cu care începând bătălia cam pe la ceasurile unsprezece, până noaptea, nu făcui altceva decât să mă bat crunt cu ei, până ce-i răzbii şi-i învinsei, după cum se ştie şi se cunoaşte prea bine (36). Şi aşa luai Ardealul în numele lui Dumnezeu şi al Măriei Sale împăratului.

Pe urmă mă dusei la Alba Iulia, pusei să se întrunească stările şi le făcui pe fiecare să jure credinţă Măriei Sale; făcui apoi ca secuii să vie şi ei, căci voi ca ei de asemenea să presteze jurământul Măriei Sale, în numele căruia le făgădui libertatea, care le era foarte dragă. După acestea voii să trimit pe fiul meu la picioarele Măriei Sale, dar Divanul Ţării româneşti nu se învoi, ci ceru să-l trimit în Ţara Românească, ca voievod al lor, căci nu se împăcau să trăiască fără voievod; eu nu mă împotrivi şi li-l trimisei (37).

Apoi mă hotărâi să vin eu la picioarele preasacre ale Măriei Sale, dar nu îmi ajunse timpul, căci vedeam nestatornicia şi făţărnicia ardelenilor, căci nu erau încă aşezate treburile acestei provincii şi duşmanii pândeau în toate părţile, aşa că m-am temut de ceva rău în paguba Măriei Sale şi spre a mea ruşine.

Dimpotrivă înţelesei că era vorba de o unire între moldoveni, Sigismund, poloni şi tătari, ca să vie laolaltă asupra mea şi să mă scoată din Transilvania.

În acelaşi timp Ibrahim paşa îmi trimise steagul în Ardeal (38), dându-şi silinţa să mă înşele, dar eu mă foloseam de orice apucătură spre a-l înşela pe el, şi dădeam ştire despre toate Măriei Sale. În acelaşi timp regele Poloniei îmi trimisese un sol al său cu multe basme (39), căruia nu pregetai de ai face cuvenita tovărăşie, am răspuns regelui spunându-i că sunt sluga Măriei Sale împăratului, şi că-l rog să dea poruncă marelui său Cancelar (40) să nu se amestece în treburile mele, ci să mă lase în pace, să nu-l ajute pe Sigismund, nici pe Ieremia Vodă împotriva mea, pentru că fiind eu sluga împăratului, tot ce-mi va face mie, va face Măriei Sale împăratului. Şi în acest chip trimisei înapoi regelui catolic pe solul foarte mângâiat. Am înţeles că în vremea aceea Cancelarul împreună cu Sigismund au trimis tătarului 50 de mii de ţechini de aur, rugându-l să vie să se unească cu ei şi cu Ieremia spre a intra în Ardeal. Şi aceasta am înţeles-o de la diferite iscoade ce le ţineam în Ţara Tătărească şi în Polonia şi prin informaţiile mai multor prieteni de-ai mei.


În urma acestor ştiri limpezi şi neîndoielnice, nevoind eu ca ei să vie să mă găsească în Ardeal, plecai cu oastea mea să intru în Moldova, şi o dată intrat (41), o luai de-a lungul ca să întâlnescu duşmanul, pe care cum îl găsi, îl snopii şi-l alungai din ţară, deoarece de ei atârna toată ruina creştinătăţii, fiindcă ei au fost pricina pentru care a venit tătarul de mai multe ori în Ţara Românească spre a mă pustii, pe care însă, ieşindu-i în cale, i-am azvârlit afară cu mare ruşine. Şi astfel le spulberai planurile şi înţelegerea ce o aveau cu ardelenii de-a mă prinde la mijloc. înstăpânindu-mă pe Moldova, adunai poporul şi-l făcui să jure în numele Măriei Sale împăratului. în vreme ce oblăduiam această nouă provincie, am fost înştiinţat de ardeleni că Sigismund vrea să intre în Ardeal cu o grămadă mare de poloni prin Maramureş şi Hust (42). Eu socotii că nu-i lucru bun şi plecai şi mă întorsei în Ardeal, lăsând oameni de-ai mei de pază în Moldova sub comanda lui Moise Secuiul, în care foarte mă încredeam (43). Ajuns în Ardeal, Gaşpar Korniş (44) îmi dezvălui învoiala pe care Moise Secuiul o făcuse cu Sigismund, căci îi făgăduise că mă va prinde viu ca să mă dea în mâinile lui Sigismund sau că mă va omorî.

Îndată ce am înţeles de aceasta, numaidecât dădui de veste comisarilor împărăteşti (45) şi apoi îl trimisei pe Korniş cu un alt boier al meu (46) ca soli la Curtea împărătească şi în acelaşi (timp) l-am trimis pe acel sperjur şi ticălos de Csáky (47) ca să orânduiască poporul împreună cu nobilimea, pentru că voiam să plec să iau Timişoara, căci mă înţelesesem cu paşa de la Timişoara (48) în acest chip că îndată ce voi ajunge cu oastea sub ziduri, să predeie cetatea, iar eu îi făgăduisem să-i capăt de la Măria Sa împăratul un loc în Ardeal, unde să poată trăi, 15 mii de ţechini şi simbrie pentru 100 oameni. Spre a face acest lucru l-am însărcinat pe Csáky să adune oameni, fiindcă nu-mi aveam atunci cu mine oastea, şi-l rugai pe domnul Pezzen să facă să se dea porunca Măriei Sale către George (Basta) ca la caz de nevoi să îmi trimită oameni.

Despre acest lucru îmi scrise serenisimul arhiduce Matia (49) că l-a însărcinat pe Basta, pe Paul Gyulafi (50) şi pe alţi căpitani, că trebuia să vie într-ajutorul meu. Trimisei scrisorile şi la Basta, ca fără întârziere să se apropie de Sătmar (51) cu oastea Măriei Sale împăratului, care-mi scrise înapoi s-o fac cât mai repede. Într-aceea ardelenii înţeleseră că trădarea lor ajunsese la urechile mele, după cum o vestisem comisarilor şi că trebuie să pun pază la trecătorile Poloniei ca să nu poată fugi Moise Secuiul şi să treacă în acel regat, după cum uneltiseră ei ca să se unească cu Sigismund. Dându-şi ei seama de asta, trimiseră la Moise Secuiul ca să treacă în Polonia şi să-l îndemne pe Cancelar să se grăbească, fiindcă toţi se ridică asupra mea (52). Văzând ardelenii că polonii nu se ivesc aşa de repede, începură să-i îndemne prin scrisori. Ardelenii mai ştiau că Basta venea cu oamenii Măriei Sale ca să se unească cu mine şi că sosise şi că sosise la Günez (53), de unde el îmi scrisese ca să mă înştiinţeze de sosirea lui în acest loc şi că aştepta cât mai repede să fie laolaltă cu mine. Văzând ardelenii că eu stăruiam din răsputeri ca Basta să vină cât mai de grabă, nu mai voiră să-i aştepte pe poloni, ci îi aleseră pe Francisc Alárdi şi pe Gabriel Haller (54) şi-i trimise la Basta şi la comisarii Măriei Sale împăratului, cu care vorbiră multe despre mine şi se înţeleseră să pornească împotriva mea, ştiind că oastea mea nu era cu mine şi că foarte uşor m-ar fi putut prinde viu. După ce făcură acest plan, îmi scrise Basta să-l aştept cu bucurie, fiindcă el se grăbeşte să se unească cu mine. Tot aşa domnul David Ungnad împreună cu Mihai Szekely (55) mi-au scris din Sătmar cum că Basta a ajuns la Gonez şi că vor veni împreună cu el, silindu-se zi şi noapte ca să ajungă cât mai degrabă. Pe de altă parte, Basta trimise scrisori prin toate oraşele Ardealului, ca toate să se ridice asupra mea; şi eu nu ştiam nimic. În vremea aceea mi se spuse că Sigismund a venit de s-a unit cu ardelenii şi cu polonii; atunci mă temui că se vor duce să se unească cu Basta şi că nu vor rupe-o cu el, şi atunci eu, pentru mai multă siguranţă dinspre Basta, mă ridicai de unde eram şi plecai să mă unesc cu el, însă a treia zi se năpustiră asupra mea ardelenii, nemţii, ungurii şi Basta, pe care eu îi aşteptam într-ajutor împotriva duşmanilor Măriei Sale împăratului. (56)

Acuma oricine poate vedea prin ce trădare m-au ruşinat şi l-au păgubit pe Măria Sa împăratul şi pe toată creştinătatea. Atunci eu, văzând că lucrurile mergeau spre un sfârşit rău, mă retrăsei cu acea puţină călărime ce o aveam şi mă dusei la Făgăraş, şi văzând toată ţara ridicată asupra mea mă gândi că ei o fac din porunca Măriei Sale împăratului. Iar după ce mă înfrânseră, se ascunseră în nişte coteţe vreo 900 de secui, care fură chemaţi cu jurământ, care crezură şi ieşiră afară, iar după ce-i despoiară fură tăiaţi în bucăţi cu toţii, fără a lăsa pe vreunul în viaţă (57); pe urmă au venit în Alba Iulia, unde pe toţi italienii, grecii, românii şi sârbii, cu familiile lor până la pruncii de ţâţă, pe toţi îi trecură prin ascuţişul săbiei; şi se duseră de asemenea şi prin spitale şi făcură acelaşi lucru; încă şi în biserica mea pe care o clădisem mai înainte, au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat, şi ale altor boieri de-ai mei, şi le-au azvârlit afară; aşa neomenie nu au făcut nici păgânii (58). Când ajunsei apoi la Făgăraş, m-am întânit cu oamenii mei care veneau din Moldova, care se strânseseră în jur de mine ca să mă apuc cu ei împreună să mă răzbun de ruşinea ce mi s-a făcut, fiind gata a muri fiecare pentru mine. Îi îndemnai să se liniştească, fiindcă nu se cuvine ca noi să mergem împotriva Domnului meu, şi aşa mă ridicai din Făgăraş şi mă dusei sub munţii Braşovului,, de unde trimisei soli la George Basta ca să aflu pricina celor întâmplate, iar Basta îmi trimise pe Sebastian Tököli Miclăuş Vitez (59), care cerură ca din nou să jur şi să le dau pe fiul meu spre a-l trimite la Măria Sa, care îmi aduseră şi scrisori de jurăminte pe care le am încă azi la mine. Mai voiau ca eu să le trimit soţia cu toată familia şi vistieria mea, ceea ce nu întârziai să fac şi astfel îmi trimisei toate lucrurile în mâinile domnului George (Basta), ştiindu-l omul Măriei Sale, pe care, după ce le jurasem şi le trimisesem familia mea ca ostatecă, îl rugai să-mi dea ajutor ca să pot face faţă duşmanului; care, după ce mi-o făgăduiră, îmi trimiseră pe acel trădător de Moise Secuiul, care venind a dat buzna pe oamenii mei şi i-a tăiat. După aceea trimisei mulţi dintre oamenii mei la George (Basta), înştiinţându-l despre multe lucruri care ajungeau în mâinile lui Moise, însă nu-i lăsa să treacă, omorându-i pe toţi.

După aceea, intrând eu în Ţara Românească, mă văzui înconjurat din toate părţile de duşmani; de o parte de poloni, moldoveni şi tătari, de alta de turci, de care era plină ţara; şi cu toţii mă lovii de câteva ori. La urmă însă, văzând că nu pot ţinea piept la atâta mulţime, trimisei toată artileria ce o aveam la Moise Secuiul, ca s-o dea lui George (Basta), care însă în mod volnic o dădu în mâinile duşmanului. Apoi, în sfârşit slobozii pe ostaşii mei, nemaiavând cu ce să-i ţin, şi alesei cu mine numai 10 mii de călăreţi, şi aşa plecai spre Ţara Românească de Jos şi mă dusei până la Dunăre, unde îl găsi pe sangeacul Vidinului cu 4 mii de turci întorcându-se cu mulţi robi şi vite ca să-i treacă în Turcia, şi când dădui de el, mai curând dorind moartea decât izbânda, a vrut Dumnezeu să-i tai pe toţi în bucăţi şi să nu scape nici unul; şi a căzut şi sangeacul, al cărui steag îl dusei cu mine la Măria Sa împăratul. După ce am făcut această ultimă slujbă creştinătăţii, am plecat să vin la picioarele Măriei Sale, trecând prin Ardeal, şi astfel cu mila cerească am intrat în ţara Măriei Sale, cu vreo 7 mii de cai (60).

Acuma, în mod limpede, oricine poate vedea câtă muncă şi osteneală am îndurat şapte ani de-a rândul şi câtă slujbă am făcut creştinătăţii, căci am dobândit de la turci 100 de tunuri, şi că până la urmă din cele trei ţări, adică din Ţara Românească, Ardeal şi Moldova, am scos şi am făcut gata de slujbă Măriei Sale împăratului 200 de mii de oameni de luptă, pedeştri sau călări, cu care eram totdeauna gata să slujesc Măriei Sale. Iar acuma am ajuns la acest capăt, pierzând toate lucrurile pe care le câştigasem din tinereţea mea până la bătrâneţe, şi ţări şi bogăţii şi soţie şi copii; şi dacă aş fi pierdut tot din pricina vrăjmaşilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaş, nu m-ar durea atâta cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care nădăjduiam şi aşteptam ajutor şi razim; Dumnezeu le vede. În vremea aceasta se poate vedea că nu am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de multă vreme singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage, ci abia una singură pentru locuinţă. Şi fiind din ţări aşa de depărtate şi necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni, şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.

Astfel rog toată creştinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, şi ţări şi bogăţii şi soţie şi copilaşi şi în sfârşit tot ce am avut pe lume.

Sursa: pr. Ioan D. Ciucă, prof. Domnica Ciucă, prof. Ion M. Ciucă/ «O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuși»/ Complexul de Spiritualitate Creștin-Ortodoxă „Sf. Nicolae” Câmpu Mare, 2002.

______________

NOTE

(1) Memoriul II, dictat de însuşi Mihai, arată că acest „emir“ (emiro în italieneşte) l-a însoţit, din porunca sultanului (Murad al III-lea), „cu mulţi spahii şi ieniceri şi alţi turci foarte însemnaţi" ca să se instaleze la Bucureşti. Walther care descrie amplu sosirea la Bucureşti a emirului (vezi volumul de faţă p. 151) spune că acest emir a venit după ce Gyorul a fost cucerit de turci, adică după 27 septembrie 1594 (v. nota noastră 3, mai jos), însă în continuare tot el spune că emirul a venit după ce Mihai s-a întors de la atacul neizbutit asupra Giurgiului, de la 15 noiembrie, care a urmat masacrării turcilor de la 13 noiembrie. Aici e fără îndoială o confuzie cronologică din partea lui Walther, deoarece era o imposibilitate crasă ca după tăierea turcilor să vină, imediat, un detaşament de 2000 de turci cu un înalt demnitar în Bucureştii revoltei şi să se instaleze comod aici, până când vor fi masacraţi şi ei.

În Memoriul II consună şi termenii: emir = vlădică (emiro=vescovo) cu termenii lui Walther: emir = Arhiepiscopi, şi s-ar putea ca egalizarea acestora să se fi găsit în cronica lui Teodosie, căci Mihai însuşi, care cunoştea funcţiile şi terminologia turcească, ca şi pe cele româneşti, nu credem c-ar fi făcut el această apropiere. În orice caz, acest emir, care dacă într-adevăr cobora din profetul Mohamed trebuia să fi fost arab, nu putea fi un kadiaker sau kadilasker. Căci în Imperiul otoman erau doi kadiasker (nu trei, cum zice Walther) unul din Anagolia (probabil Anatolia – n. V.S.) şi celălalt de Rumelia — nu de Rumelia şi de Egipt (Graecia... Myssir vel Cairi în Aegypto) — şi amândoi rezidau la Instanbul, pe lângă Şeyhülislâm şi nu pe lângă mufti, cum explică tot Walther, şi aveau sarcina a fi judecători supremi ai armatelor turceşti, unul pentru Orient şi celălalt pentru Occident. Ei nu erau trimişi din capitală în nici o misiune. Hammer (Geschichte des osmanischen Reiches, ed. II, Pesta, 1842, voi. II, pag. 588) are dreptate când îl consideră pe acest „emir" a fi un kadiasker, ci un naib, adică substitut al unui cadiu (dar nu al kadiaskerului), care îndeplineau de multe ori acest fel de misiuni, Cronica Buzeştilor vorbeşte de un „agă turc".

(2) Koca Sinan paşa era acum sadrazam, mare-vizir, a treia oară între 28 ianuarie 1593 şi 16 februarie 1595; cf. Danişmed, op.cit., III, 495. În calitate de serdar-i ekrem, comandant suprem, a plecat din Instanbul Ia 6 aprilie 1594 spre Gyor; ibid., 132.

(3) Oraş în Ungaria de nord-vest. În epoca romană era numit Iaurinum, de unde italienescul Giavarino; austriecii îi zic Raab, după râul Raba, pe care se află; turcii îi ziceau Yamk şi Yamkkale (citeşte „ianîc"), ceea ce înseamnă „Arsa, Cetatea Arsă". Sinan paşa a început asediul Györului la 7 august şi la 27 septembrie 1594 l-a ocupat, după ce graful von Hardegg, comandantul cetăţii, s-a predat şi apoi s-a retras cu apărătorii cetăţii; v. Danişmed, op.cit., III, 135- 136.

(4) Italieneşte: „al sangiacco di Vidino et di Nicopoli et di Visa Silistria et a Michail Ogli". Iorga a îndreptat textul: „nu di Visa ci il Bassa“ (O istorie a lui Mihai Viteazul cit., pag. 2/340), însă explicaţia este alta. Contemporanul Szamosközy, în „Însemnările “ sale, înseilează (inserează; însăilează = n. V.S.) aceeaşi poruncă a sultanului (Murad al III-lea), însă nu reproducând textul firmanului („Mihaile Vodă, ai să şti!"...), cum o face Mihai în Memoriul II, ci povestid: „Mihaly vajda melle rendelte volt segitsegul az Dij szancsaksagot...az nagy nikápoli békséget, melyet toronnak hinak, 6s az Mihâlogli is hallgasson Mihâly vajdâtul" (în: Szamoskozy Istvân torteneti maradványai. 1542-1608. Kiádta Szilágyi Săndor, IV kotet, Vegyes foljegyzesek, Budapest, 1880; în Monumenta Hungariae II istorica = Magyar tortenelmi emlekek, M. Tud. Akad., Masodik osztâly, Irok, 30-ih kotet, pag. 95), adică: „orânduise lângă Mihai vodă ca ajutor sangeacul de DII...orânduise şi sangeacatele de Nicopolul Mare, de Auiz şi de Dârstor, şi begatul de Nicopol Mic, pe care-1 numesc Turnu, şi Mihalogu să asculte de Mihai Vodă". I. Crăciun, Cronicarul Szamoskozy cit., pag. 102, traduce: „... şi pe Sangeacii de Nicopole, de Auzi şi de Silistra...". Este evident că „di Visa" din memoriul II şi „az auizi" din Szamosközy stâlceşte fiecare în felul propriu numele aceluiaşi sangeacat. Crăciun, în traducere românească, îl redă prin „de Auzi" (lipsa primului i poate fi aici o greşeală de tipar), însă forma genuină nu este „Au «i» zi", ci „auiz", deoarece - i final este sufixul de relaţie maghiar, ca la „nikápoli, dreztori" = nicopoleanul, de, din Nicopol etc. Prin urmare, Visa şi auiz acoperă amândouă acelaşi nume de localitate. În partea nord-estică a Imperiului otoman nu există vreun toponim apropiabil de aceste două variante, în afară de sangeacatul de Özü, căruia românii îi ziceau Vozia şi se găseşte transcris şi Özi, Uzi, Uxir, iar tătarii îi ziceau Geankerman; mai târziu ruşii i-au zis Oceakov, tot pe bază turcească „ogeac". Özi — Vozia a fost la început constituit într-un sangeac care ţinea de beglerbegul de Rumelia şi este menţionat în această iportază în anul 1563 (v. Mihai Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din R.S.R., volumul II, Bucureşti, 1965, pag. 33 şi passim). În secolul al XII-lea Ozü este beglerbegat - vilaiet, condus de un paşă. — Prin urmare, Visa şi auiz sunt: Özü, Ozi, Vozia.

(5) Textul italienesc are „Michail Ogli, ch'e capo dei venturieri". Aceşti „aventurieri" erau celebrii akinci (citeşte „acîngi"), călăreţi ilegurali, care obişnuiau să facă năvală bruscă în ţara duşmană, pentru jaf şi dezorganizarea teritoriului. în documentele germane li se zicea „Renner und Brenner", cursori şi incendiari; aceasta corespunde frazei stereotipice din cronicarii turci, de ex. Aşikpaşazade, în legătură cu expediţiile lor: „yiktilar, yaktilar ve doyum geldiler", „au distrus, au ars şi au venit îmbuibaţi". Erau grupaţi teritorial în actualele Bulgaria, Grecia de Nord şi Iugoslavia şi erau conduşi de begii lor proprii, care constituiau mai cu seamă trei „dinastii" de begi ai acîngiilor (akinci begleri), din tată în fiu: Evrenosoglu, Malkocioglu şi Mihaloglu. Ultimii, mihalogullari, îşi aveau centrul la Cirmen, în Bulgaria de Sud. La 27 octombrie 1595, în timpul înfrângerii lui Sinan paşa, la trecerea precipitată de la podul peste Dunăre, la Giurgiu, Mihai Viteazul printr-un atac rapid i-a prins pe acîngii dincoace de fluviu şi i-a nimicit. Un istoric turc contemporan notează: „în vremea aceea, s-a tăiat rădăcina acîngiilor şi s-au stins" (Danişmed, op.cit., III, 157). După aceea, într-adevăr acîngii nu mai sunt menţionaţi; corpul lor militar n-a mai fost refăcut.

Căpetenia menţionată în Memoriu era Mehmed Mihaloglu; v. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, I, 229.

(6) Nimicirea tuturor turcilor din capitală şi din restul ţării s-a întâmplat la 13 noiembrie 1594; aceasta este data intrării în acţiune efectivă a lui Mihai împotriva otomanilor.

(7) Hanul tătarilor din Crimeea era atunci Gazi Ghirai al II-lea, zis Bora — Viforul (1588- 1594 şi 1596-1608); cf. J. Hammer — Purgstall, Geschichte der Chane der Krim unter osmanicher Herrschaft, Wien, 1856, pag. 75 şi urm.

(8) Acestea sunt victoriile de la Putinei şi Stăneşti, lângă Giurgiu, la 14 şi 16 ianuarie 1595. Ele sunt menţionate şi în Cronica Buzeştilor (vezi p. 88) şi la Walther (vezi p. 155): „Stenest", însă cu data greşită de 21 ianuarie. Cf. tratatului Istoria României, II, 958; Iorga, Ist. Mihai Viteazul, I, 154, care se întemeiază şi pe acest memoriu a lui Mihai.

(9) Victoria asupra hanului Gazi Ghirai al II-lea a avut loc la Şerpăteşti, în a doua jumătate a lui ianuarie 1595, lângă Rusciuc, a alungat ultimele resturi tătăreşti. V. Cronica Buzeştilor, p. 88-89 şi Walther (p. 156), aceasta din urmă fără indicarea localităţii; apoi, Iorga, ibid., şi Istoria României, II, 959.

(10) Sultanul Murad al III-lea l-a trimis pe Bogdan, fiul fostului voievod al Moldovei Iancu Sasu, ca să fie instalat domn în Ţara Românească, în locul rebelului Mihai. Textul italienesc are „un certo Seion Bassa con altro Mustafa Bassa". „Seion" este imposibil în turceşte; era Hasan. Cronica Buzeştilor (vezi p. 89) menţionează numai „pre Mustafa paşa, cu mulţime de turci", iar Walther (ed. cit., pag. 17-18) îi numeşte pe comandanţii turci: „Achmath Bascham et Genizar Agam, qui Januae militum pedestrium praefectus est", fără a da numele agăi ienicerilor.

Mihai a trecut Dunărea împotriva lor pe la Marotin — localitate „împrăştiată pe urmă" — şi victoria asupra turcilor a fost categorică; v. Iorga, op. cit., şi Veress, Campania creştinilor, cit., pag. 10, unde se precizează că trecerea Dunării a avut loc la 13 februarie 1595.

(11) Dat fiind că şi-domnul Moldovei, Aron zis „Tiranul" se ridicase împotriva turcilor, s-a încercat o pedepsire a lui; v. nota 15 la interviul lui Lubienniecki.

De astă dată, tot în februarie — „aproape în acelaşi timp", după Memoriul II - sultanul (Mehmed al III-lea) îl trimite pe fostul domn al Ţării Româneşti (1591-1592), Ştefan Surdul, ca să-1 înlocuiască pe Aron Vodă. Era însoţit de un capugibaşi şi de begul de Silistra, după cum spune Walther (vezi p. 161) — beg de Silistra era atunci Mustafa beg (cf. Danişmed, op. cit., III, 139) — împreună cu 8000 de turci, dar au fost zdrobiţi de banul Mihalcea. V. Iorga, Ist. Mihai Viteazul, I, 158 şi Veress, Campania creştinilor, cit., p. 11.0 altă viziune prezintă dr.- Szádeczky Lajos, în monografia sa Mihaly havasalföldi vajda Erdélyben. 1599-1601, Budapesta, 1882, pag. 21, care fixează data de 16 februarie pentru această victorie românească, însă el o atribuie exclusiv lui Albert Király, comandantul lefegiilor ardeleni, şi ungurilor lui, fără a-1 menţiona pe Mihalcea, iar pe „contravoievodul" Ştefan îl arată greşit ca venind să se instaleze în Ţara Românească. Tot greşit îl arată şi Walther (ed. cit., p. 23.24) pe acest Ştefan ca venind pentru Ţara Românească; el mai afirmă că l-a cunoscut în anul 1597, pe la sfântul Mihai, deci 8 noiembrie, la masa ambasadorului Poloniei, „având capul acoperit cu un turban, adică învelitoare turcească (tulbando siue inuolucro capitis Turcico)", de la care a aflat faptele ce le relatează. Memoriul II a lui Mihai restabileşte însă adevărul, aşa cum e cuprins în documentele vremii.

(12) Textul italienesc are: Corvina, pe care Iorga, O ist. a lui Mihai Viteazul, op. cit., o desface în Cerven-vodă şi o identifică cu Cernavodă. însă aceasta nu era Cernavoda de astăzi de pe Dunăre, de la capătul podului feroviar spre Constanţa, ci era localitatea, destul de importantă pe atunci, în Bulgaria de nord spre apus de Turtucaia, zisă Cervena Voda, „Apa Roşie", sau numai Crevena (Cervena? – n. V.S.). Walther (vezi p. 22) îl menţionează numai pe Albert Király, „cu unguri, români, cazaci etc.“, pustiind Şiştovul, Orehova, apoi „Czirwonam Wodam, Rosgradum, Babam, Oblocziczam"; deci confirmă identitatea Corvina = Cervena Vodă, nu Cernavoda.

(13) Faza Călugăreni = Giurgiu, adică 23 august — 20 octombrie 1595, a războiului cu turcii, este în general mai bine cunoscută, din variantele documente ale vremii.

În Memoriul II, Mihai menţionează uciderea a patru paşi la Călugăreni. Însă în scrisoarea trimisă tot de el, la 12 septembrie 1595 din „lagărul de la Dâmboviţa" sub munţi, lui Zolkiewski, castelan de Liov şi hatman de pe câmp (Castellan Lwówski y Hetman Polny) al Poloniei, aşadar imediat după luptă, sunt menţionaţi trei paşi. (vezi şi volumul de faţă pag. 76).

(14) Hasan paşa era fiul unuia dintre cei mai celebri mari-viziri turci, Sokollu Mahmed paşa, care fusese un sârb renegat, Sokolovici. Lui Hasan paşa i se zicea şi Tavilzade „fiul celui lung", căci Sokollu fusese foarte înalt, sau Sokolluoglu Hasan paşa. A fost pe rând beglerbeg de Şam (Damasc), Anatolia, Buda şi de Rumelia. În expediţia lui Sinana paşa contra Ţării Româneşti, acest Hasan Paşa fiul lui Mehmed paşa era comandantul trupelor de hărţuială, de guerrilla, zise çarhaci (citeşte: cearhagi; qarha însemnând hărţuială, escarmouche, guerrilla), care se răspândiră în toată ţara pentru jaf şi dezorganizare. Mai târziu, a jucat un rol reliefat în ocuparea Egerului şi în bătălia de la Mezokeresztes, câştigată de sultanul Mehmed al III-lea. V. Danişmend, op. cit, III, 158 şi passim, şi Iorga, Ist. Mili. Vit., I, 195.

(15) Eger, oraş şi cetate importantă în Ungaria de Nord, în latineşte şi alte limbi europene Agria, în nemţeşte Erlau, şi în turceşte Eģre sau Eģri. A fost cucerită de Sultanul Mehmed al III- lea, la 12 octombrie 1596, prin predare, „vire ile“, comandantul cetăţii fiind Nyáry. Comandantul suprem al oştilor creştine, în această campanie, era prinţul Maximilian de Habsburg, care, împreună cu Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, au fost înfrânţi în marea bătălie de la Mezokeresztes (Cîrsteşti, în cronica Buzeştilor, vezi p. 98; Hapova pe turceşte, „Câmpia crucii"), la 25 şi 26 octombrie 1596.

(16) V. asupra acestui pasaj mai sus, Introducerea p. 16.

(17) „Tumul care era în faţa Nicopolului" este desigur Turnul Măgurele, şi „Cetatea Turnul" este menţionată în Cronica Buzeştilor, (vezi p. 99). Acţiunea aceasta a avut loc în noiembrie 1596, după ocuparea Egerului de către turci; v. Iorga, Ist. Românilor, V, 315. La începutul anului următor, 1597, beglerbegul Rumeliei, Sokolluoglu Hasan paşa arată că lui Mihai i s-au iertat toate păcatele şi i s-a trimis steag (la domnie) — aşa cum menţionează şi Memoriul II şi Walther (vezi. p. 180).

(18) în toamna anului 1597 a încercat Fetih Ghirai, fratele hanului Crimeii şi moştenitor al tronului, adică kalka (Walther, ed. Papiu llarian, 47: ab. iis Galga add Gallorum Delphini similitudinem nuncupato), numit de marele-vizir Gagaloglu Sinan paşa han în locul fratelui său, să-şi ocupe tronul, dar a fost învins, prins şi ucis împreună cu toate rudele sale, „după legea lui Ginghiz Han“; v. Hammer-Purgstall, op. cit., pag. 77-78, şi Danişmed op. cit., III, 183. Mihai reia aşadar legăturile cu hanul Gazi Ghirai al II-lea, biruitorul; v. şi Iorga, Ist. Rom., V. 322.

(19) La 13 martie 1598 a părăsit domnia Transilvaniei Sigismund Báthory, despre care Mihai şi-a exprimat cu năduf părerea; „care nu ştie nici ce face şi nici ce vrea“ (P.P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1936, pag. 94). Cf. tratatul Istoria României, II, 975. Privitor la numele localităţii, textul italienesc are „Leopolia”, ceea ce indică o contaminare cu Leopolul, numele latinesc al Liovului — Lembergului, deşi Oppelnului i se zicea latineşte Opolia. Cronica Buzeştilor (vezi p. 100) o numeşte „cetatea Epuliei”.

(20) Memoriul II scrie numele primului comisar imperial „Jukai". Cronica Buzeştilor (vezi p. 100) îi menţionează astfel: „şi împăratul trimise doi comisari; pre Sugai episcopul şi pre Işvan“; iar Memoriul I (Papiu Ilarian, op. cit., 256): „Commisarios quoque M.V.S. Reverendum D. Episcopum Agriensem et Magnificum D. Istvanffy".

(21) Satirci (citeşte: Satîrdji, satîrgiu, de la „satâr“, cuţitul mare al măcelarului) Mehmed paşa a fost yeniceri agasi (citeşte: ieniceri agasî), adică comandantul corpului ienicerilor, în care calitate participă la lucrările divanului imperial, alături de vizir, pe urmă vizir — deci „ministru”, în accepţiunea modernă — iar la 14 mai 1595 fusese numit de către marele-vizir Ferhad paşa, care era la acea dată serdcir-i ekrem, comandant suprem al armatei turceşti împotriva Ţării Româneşti, în funcţie de vali, adică guvernator al vilaetului Iflak — provincia otomană Ţara Românească — punându-se astfel capăt (din fericire numai pentru câteva săptămâni) autonomiei ţării, integrată total în Imperiul Otoman. În expediţia condusă apoi de Sinan paşa, după destituirea lui Ferhad paşa, Satîrgi Mehmed paşa, după cum am văzut, s-a instalat în Bucureşti, în capitala noului vilaiet turcesc. Dar a suferit înfrângerea şi a executat pripit, o dată cu Sinan paşa, retragerea în Ţara Românească.

Ulterior, Satîrgi Mehmed paşa, numit la rândul său serdar-i ekrem, plecă de la Blegrad, la 18 iunie 1598, ca să ocupe Oradea, aşa cum spune şi Memoriul I (ed. Papiu Ilarian, pag. 256) că Oradea era asediată de „Zahersi Mehemet". Hanul Crimeii, Gazi Ghirai al II-lea, împăcat cu otomanii participă şi el la operaţie, cu tătarii săi crimeni. La 2 octombrie 1958 a început asediul Orăzii (Oradei – n. V.S.), care a fost fară rezultat, şi la 4 noiembrie oastea turcească se retrage. La 6 iulie 1599, Satîrgi Mehmed paşa este executat. Cf. Danişmend, op. cit., III, 186-192.

(22) Era Aga Leca, cu 3500 de oameni; v. Iorga, Ist. Rom., V, 329, şi Cronica Buzeştilor,

p. 100.

(23) La 20 septembrie 1598 a avut loc prima ciocnire a lui Mihai cu Hafîz Ahmed paşa („serdar“ înseamnă „comandant de oaste“); cf. Iorga, Ist. Mih. Vit., I, 276, care socoteştă că „Paşa de la Caramania poate fi Hadîmbul de dincolo” (?). însă Bălcescu (ed. cit., 215), întemeiat pe Engel, arată că la această luptă era de faţă „Ramazan Zadeh, bei de Adana”. Acest Ramazanoglu (zadé persan corespunde lui oglu turcesc, „fiul lui”) Mehmed paşa, valiul de Adana, în sudul Turciei, a fost, la 23 octombrie 1597, şi la depresurarea Timişoarei din asediul lui Sigismund Báthory.

Memoriul II greşeşte, de astă dată, când afirmă că era prezent în această luptă şi „Karaman paşa”. Beglerbegul de Karaman („Caramania”) era în acea vreme Hîzir (citeşte româneşte: hîzîr) paşa; cf. Danişmend, op. cit., III, 167. Karaman este şi nume propriu; din care românii au făcut Caraiman. Hafîz Ahmed paşa, fostul beglerbeg de Bosnia, era eunuc, şi avea deci apelativul „Hadim”, care a dat în româneşte „hadîmb”. El fusese numit efectiv, de către sultanul Mehmed al III-lea, „comandant (paznic) al ţărmurilor Dunării” (Tuna yalilari muhafizi), aşa cum prezintă lucrurile istoricul contemporan otoman Selâniki Mustafa, la Danişmend, ibid., III, 188, şi cum spune şi Cronica Buzeştilor: „trimisese împăratului turcesc pre Hadâm paşa să fie paşă la Diio pe mergine” (vezi p. 100).

(24) Asupra acestui episod vezi Introducerea, pag. 23 şi mai departe, Cronica Buzeştilor, p. 102.

(25) Cladova este pe Dunăre, ţărmul iugoslav, exact în faţa Turnu-Severinului. Imediat lângă această localitate, în aval, se găsesc ruinele cetăţii Cladoveii, zisă în izvoarele medievale „Castelul florentin”, sau numai „Florentin”. Refăcută de turci, a fost numită, spre sfârşitul secolului al XVII-lea (v. Danişmend, op. cit., III, 467, la anul 1689) Feth ül-Islâm, sau Fethislâm, „Cucerirea Islamului”, de unde grafia europeană Fetislan. Cronica Buzeştilor (vezi p. 102) menţionează de asemenea faptele, cu deosebire că ,,s-au întors Mihai-vodă cu toate oştile şi cu multă, dobândă, ca să treacă Dunărea pre la Ruşavă”, deci pe la Orşova, zisă truceşte Irşeve.

(26) La 5 noiembrie 1598 Mihai se întorsese la Târgovişte, la scaunul său; v. Bălcescu, ed. cit., 215.

(27) Satîrgi Mehmed paşa nu a fost mare-vizir. Numirea lui Ibrahim paşa ca mare-vizir a avut loc la 6 ianuarie 1599 şi a ocupat această funcţie supremă până la 10 iulie 1601, când a murit. E cunoscut sub porecla de Damad („Ginerele” fiindcă era într-adevăr ginerele sultanului Mehmed al III-lea). Ibrahim paşa, era bosniac sau croat de origine şi a mai fost mare-vizir de două ori înainte; prima dată între 4 aprilie şi 27 octombrie 1596, şi a doua oară între 5 decembrie 1596 şi 3 noiembrie 1597; v. Danişmend, op. cit., III, 497-498.

(28) A doua renunţare a instabilului Sigismund Báthory la tronul Ardealului. La 29 martie 1599, cardinalul Andrei Báthory vărul său, a venit din Polonia o dată cu turcofilia lui, este ales de dieta transilvană principe al Transilvaniei; v. tratatul Istoria României, II, 984.

(29) Textul italienesc: Ciomurtan Tommas, dar e scris şi Ciarmutan. Pe acesta, Iorga, Ist. Mih. Vit., I, 288, îl consideră de origine românească, Ciomârtan, însă era nobil din Lemnia-Lemhény din scaunul Kézdi, deci secui (Veress, Doc., VI, 57).

(30) Textul italienesc: Palatiz Giurgiu, deci una din variantele româneşti, Giurgiu, ale lui Gheorghe; deşi poate să redea sîrbescul Giurangi „mare căpitan de Banat, de origine sârb”. Gheorghe Palatici-Palactis (ungureşte) mai fusese la Mihai. După prima incursiune a acestuia la Nicopol — înainte de expediţia lui Sinan paşa — Palatici a fost trimis la Alba Iulia, de către domnul român, să obţină bani, ostaşi şi muniţii contra turcilor. Cf. Veress, Campania creştinilor cit., pag. 15; la pag. 45, Silvio Piccolomini, comandantul „roatei” de florentini, arată că „un gentilhuomo Polaccho (de fapt, era croat) detto il Signor Giorgio Palaticz, venuto a servire questo principe venturiere con 60 huomini”.

(31) Memoriul are greşit: Mehmed, în loc de Mahmud; v. Iorga, Ist. Mih. Vit., I, 288. în 1601, în noiembrie, când Mihai era asasinat lângă Turda, el era paşă la Giurgiu, ca muhafîz (comandant-paznic al cetăţii) şi se temea încă de fostul domn al Ţării Româneşti; v. Iorga, Ist. Mih. Vit., V, 369. Acest Güzelce (citeşte: güzelge, „Frumuşelul11) Mahmud paşa a ajuns în anul 1603 caimacam (locţiitor) de mare-vizir şi a luptat contra răsculaţiilor zişi „celâlî11 din Anatolia; v. Danişmend, op. cit., III, 216.

(32) Vezi asupra acestei afirmaţii a lui Mihai, marele-vizir Damad Ibrahim paşa ar fi voit să-i dea lui şi steagul sangeacul Transilvaniei, adică domnia asupra acestei ţări, preferându-1 înaintea cardinalului Andrei Báthory cu polonii şi cu Ieremia Movilă, domnul Moldovei, dezaprobată chiar şi de turci, vorbeşte Mihai şi în Memoriul 1 (ed. Papiu, Ilarian, pag. 257).

(33) Oraş astăzi în Cehoslovacia; ungureşte Kassa, nemţeşte Kaschau, în româneşte i s-a zis Caşovia, după forma latinească Cassovia.

(34) Prima menţiune, de către Mihai, a lui George Basta, fară a arăta cine era acesta şi fără a face, nici mai târziu, aprecieri asupra lui.

(35) Vezi asupra acestor jocuri politice ce se ţeseau între cardinalul Andrei Báthory, acum principe al Transilvaniei, şi generalul comandant al trupelor austriece George Basta, Iorga, Ist. Românilor, V, 334. Mihai dezvăluie duplicitatea lui Basta şi în Memoriul I (ed. cit.,257-258).

(36) Bătălia de la Şelimbăr lângă Sibiu, de la 28 octombrie 1599.

(37) Fiul lui Mihai, Nicolae Pătraşcu, a fost domn al Ţării Româneşti; v. Iorga, Ist. Românilor, V, 340, întemeiat pe documente. Mărturia categorică a lui Mihai, în acest Memoriu al său, că la trimis pe fiul său domn în Ţara Românească, la cererea boierilor, nu a fost luată în considerare în tratatul Istoria României, II, 987.

(38) Cf. Iorga, Ist. Mih. Vit., II, 19 şi id., Ist. Românilor, V, 340. Memoriu I (ed. cit., 258- 259) menţionează de asemenea venirea unui „Legatus Turcicus“ la Mihai, în Transilvania, zis şi ceauş (Chianzius Turcicus, greşeală de tipar pentru Chiauzius), pe care însă Papiu Ilarian îl traduce româneşte greşit: „Chiaia turcesc". Însă chehaia (kâhya, citeşte „chiâhya", în turceşte) era o funcţie cu totul deosebită de a unui ceauş; chehaia era un reprezentant, la noi, al domnului, dar şi al unei alte instituţii, firme, societăţi etc., pe când ceauşului i se încredinţau misiuni care corespundeau cu ale unui ambasador european, şi în acest caz el era ceauşul Porţii. Acest ceauş i-a deschis lui Mihai ochii asupra trădării transilvano-polono-moldovene faţă de împărat şi Ţara Românească, adică faţă de creştinătate.

(39) Este vorba de Skrzyniecki sosit la Alba Iulia — înaintea lui Taranowski — la începutul lui februarie 1600; v. Corfus, op. cit., pag. 66 şi documentele. Relatarea Memoriului II e veridică. Şi Cronica Buzeştilor menţionează tratativele cu polonii, pe care le atribuie domnului şi le dezaprobă, (vezi p. 107).

(40) Jean Zamoyski, cancelar şi mare hatman (prim-ministrul şi comandantul suprem) al Poloniei, care i-a sprijinit pe Movileşti atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, a patronat o politică prootomană şi a intervenit direct şi personal la înlăturarea lui Mihai din calea obiectivelor sale. V. şi nota 19 la interviul lui Lubieniecki.

(41) La 2 mai 1600 a dat Mihai ordin trupelor sale din Trasilvania să treacă munţii în Moldova; la 5 mai, un corp de oaste ataca Suceava; v. tratatul Istoria României, II, 987.

(42) Oraş al Ungariei de nord-est, zis ungureşte Huszt, apoi al Cehoslovaciei, astăzi făcând parte din U.R.S.S., din Rusia Subcarpatică.

(43) Textul italienesc: sotto il Generalato di Zekel Moises: Moise Secuiul (ungureşte Szekely Mozes), comandant al unui detaşament unguresc, l-a însoţit pe Mihail în Moldova, unde apoi a fost lăsat de Mihai — împreună cu Udrea, Negrea şi Deli Marcu — să păzească ţara, atunci când s-a întors în Transilvania. Însă la 4 septembrie 1600 — aşadar înainte de Mirislău — Moise Secuiul a trecut în tabăra adversă, la cancelarul polon Zamoyski; v. Corfus, op. cit., pag. 149. Sfârşitul lui este cunoscut: la 17 iulie 1603 cade în lupta de la Stupini lângă Braşov, cîştigată de Radu Şerban, domnul Ţării româneşti, tot în numele împăratului Rudolf al II-lea, împotriva lui Sigismund Báthory nu reuşise să se menţină, sprijinea acuma pe Moise Secuiul, proclamat principe, şi era ajutat, de astă dată, de un puternic contingent turcesc şi tătăresc; cf. tratatul Istoria României, II, 1006.

(44) Gaşpar Korniş, grof transilvănean, sub Sigismund Bâthory a lucrat cu Hamburgii împotriva alianţei cu turcii. La 1594, fiind comandant al cetăţii Huszt, e înfrânt de turco-tătari într-o incursiune neaşteptată. La 1596, Sigismund Báthory îi donează Iernutul (ungureşte Radnot, în părţile Dejului; de aci apelativul de „radnòti" Gáşpâr Kornis). Andrei Báthory îl trimite la împăratului Rudolf al II-lea pentru ajutor şi această intervenţie face ca la urmă să fie trimis George Basta în Transilvania. Ca adversar al politicii filoturce a cardinalului, în lupta de la Şelimbăr Kornis trece de partea lui Mihai, uşurându-i victoria; cf. Bălcescu, ed. cit., pag. 232, şi Iorga, Ist. Românilor, V, 336. în Memoriul I (ed. cit., 259-260) se dau detalii asupra compotului pus la cale de Sigismund Báthory cu Moise Secuiul şi alţi căpitani unguri din slujba lui Mihai, ca Gaşpar Sibrik şi George Mako — ultimul oferindu-se să-l împuşte pe Mihai (quod me globo trajiceret) — aşa cum arată, mai bine, Bălcescu, ibid., 324 şi 336 urm. În Memoriul I, Mihai nu-1 menţionează şi pe Gaşpar Kornis. Însă în toamna anului 1601, după ce-1 trădase pe Mihai, este prins şi executat; v. Pallas Nagy Lexikona, X kotet, 796-797.

(45) Comisarii imperiali erau acum şi Bartolomeu Pezzen, David Ungnad şi Mihail Székely. Pezzen, „doctor utrius juris“, fusese încă în anul 1590 ambasador al împăratului austriac la Poartă (cf. Zinkeisen, op. cit., III, 584). În Memoriul II este pomenit cu numele, mai jos. Şi în Memoriul I, către împărat, Mihai subliniază că nu a ieşit nici cât negru sub unghie din vorba lui (ed. cit., 288: nec ungvem latum ab ea conclusioone recessi, quam cum Domino Peezen habui). Pentru ceilalţi doi comisari v. mai departe.

(46) Textul italienesc: „con un altro mio barone“, nenumit. Acest boier era logofătul Teodosie Rudeanu. El fusese lăsat ca locţiitor a lui Mihai pe lângă dieta nemeşilor unguri, secuilor şi saşilor transilvăneni, cât timp a durat expediţia din Moldova; v. Iorga, Ist. Românilor, V, 348. Cronica Buzeştilor (vr. p. 109) confirmă şi de astă dată Memoriul II: „şi trimise doi boiari, pre Tudosie logofătul şi pre Corneş Gaşpar, rugându-se împăratului să-i lase Ardealul, că I-au dobândit cu sabia, şi să-l sloboadă asupra turcilor; să meargă întâi la Timişoara, să o ia de la turci şi să o ia împăratul”.

(47) Textul italienesc: quel spergiuro et infame Ciacchi. Ştefan Csáky de Keresztszeg, căpitan general al Transilvaniei, a rămas la Şelimbăr alături de cardinalul Andrei Báthory. După aceea, împreună cu Gaşpar Kornis, a fost de faţă partizan al lui Mihai, însă îl submina cu orice ocazie şi pretutindeni. Imperialii voiră, la un moment dat, să facă din el un guvernator al Ardealului; v. Iorga, ilst. Românilor, V. 349. Fost curtean al lui Sigismund Báthory, când acesta ajunge din nou în Transilvania, îl face, împreună cu Moise Secuiul, căpitan suprem al oştilor ardelene, însă la 3 august 1601 sunt zdrobiţi cu toţii la Guruslău, de către Mihai laolaltă cu Basta. Csáky îl trădează apoi şi pe Sigismund Báthory şi trece la Basta, deci la împăratul, care-1 răsplăteşte cu domeniul Szádvâr; moare în anul 1605; v. Pallas Nagy Lexikona, IV, 395.

(48) Valiul (guvernatorul) sau beglerbegul de Timişoara — adică al vilaietului turcesc „Temeşvar” —şi totodată mukafîz (catelan-comandant) al acestei cetăţi, era atunci Cafer (citeşte „Geafer”) paşa; v. Danişmend, op.cit., III, 167.

(49) Textul italienesc: Serenissimo Arciduca Mathias. Arhiducele Matia (nu Matei, cum se scrie uneori, căci Matia şi Matei sunt două nume diferite, încă din sf. Scriptură, pe latineşte Mathias şi Matthaeus; ungureşte Mátyás, pronunţă Matiaş, şi Máţé, primul fiind numele regelui Corvin, scris româneşte Mateiaş, socotindu-se ca fiind diminutivul numelui Matei) era fratele împăratului Rudolf al II-lea, pe care mai târziu, în 1608, îl obligă să abdice, ocupând el tronul. De la 1593 începând, Matia de Habsburg, era guvernator al Ungariei stăpânite de austrieci, iar după dezastrul suferit de arhiducele Maximilian la Mezökeresztes, în 1596, Mantia ajunge şi comandant suprem al trupelor imperiale din Ungaria.

În Memoriul I (ed. cit., 262) Mihai arată împăratului că în urma schimbărilor şi împotriva instabilităţii ardelenilor, i-a trimis la Curtea sa pe Ioan Ráez, Nicolae Vajda şi Martin Horváth, ca să-l informeze, dar aceştia au fost prinşi de conspiratori şi aruncaţi în ocnele de sare. În Memoriul II nu sunt menţionaţi; se arată numai efectul acestei încercări a lui Mihai, căruia arhiducele Matia îi scrie că l-a însărcinat pe Basta, cu alţii împreună, să-l ajute.

(50) Textul italienesc: Guyasi Paul. Numele acesta, care ar putea fi ungurescul Gulyási Pâl, este ireparabil în documentaţia vremii. Socotim că trebuie să fie citit Gyulafi Pál, căci un Gyulafi cu 200 de călăraşi se afla, în anul 1595, în armata lui Sigismund Báthory venită în ajutorul lui Mihai; v. Ioachim Crăciun, Scrisoarea lui Petru Pellerdi privitoare la ajutorul dat de Sigismund Bâthory Iui Miliai Viteazul în campania din 1595, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Universitatea din Cluj, voi. VI, Cluj, 1935, pag. 7, extras.

(51) Textul italienesc are, în două rânduri, forma: Jasnada, un toponim inexistent. Este stâlcirea numelui Sătmar, zis astăzi Satu Mare, în forma lui ungurească: Szarmár. Într-adevăr, la 4 septembrie 1600, Basta se apropiase de Sătmar şi se afla la lagărul din Maitin - Majtèny, o localitate din apropierea acestui oraş-cetate; cf. Veress-Basta Gydrgy hadvezer levelezese es iratai (1597-1607) = Epistola et acta generalis Georgii Basta (1597-1607), în: Monumenta Hungariae Historica Diplomataria voi. XXXVII = Magyar Tortenelmi Emlekek, elso osztăly: Okmănytărak, 37 kot, kiadja a M. Tud. Akad. voi. I (1597-1602), Budapest, 1909, pag. 408. V. mai jos Memoriul II: comisarii imperiali David Ungnad şi Mihai Székely îi scriu lui Mihai tot din „Jasnada”; tot ei îi scriu şi lui Basta: Datum Saggmar (Szatmár) den 8 Augusti 1600, în Veress, ibid., I, 400 publicat din nou, în extras, în Hurmuzaki, Documente, XII, 994 şi II, 850, V. şi Szâdeczky, op. cit., pag. 13: în august, David Ungnad şi Mihai Szekely se aflau la Sătmar, unde Mihai Viteazul trimite soli la aceşti comisari imperiali, pe banul Mihalcea şi Teodosie logofătul.

(52) Trădarea pe faţă a lui Moise Secuiul faţă de Mihai, care se încredea mult în el, şi fuga lui la polonezi, la cancelarul Zamoyski, unde se ţinea şi Sigismund Báthory în acea vreme, este mai clar expusă de domnul român în Memoriul 1 (ed. cit., 261-262). Aci se arată şi planul conceput de acesta de a-1 ataca din spate pe marele vizir Damad Ibrahim paşa, care se pregătea să plece din Belgrad ca să cucerească puternica cetate Kanizsa (a plecat la 22 iunie 1600 şi a cucerit-o la 22 octombrie; v. Danişmend, op. cit., III, 203 şi 205), pe când în Memoriul II e menţionată numai înţelegerea ce a avut-o Mihai cu paşa de la Timişoara (Cafer paşa) ca acesta să predea cetatea, de unde, fireşte Mihai putea cădea în spatele oştilor turceşti ale marelui-vizir, plecate în expediţie. În Memoriul I Mihai explică împăratului că conflictul ivit între Basta împreună cu nobilii maghiari şi el a făcut posibilă cucerirea cetăţii Kanizsa de către marele-vizir otoman (ibid., 265). De altfel, cum era natural, în Memoriul I prezentat împăratului, nu altor principi europeni, Mihai stăruie mai îndelung asupra acestor puncte, precum şi asupra desfăşurării evenimentelor înainte şi după Mirislău, până la sosirea sa, cu peripeţii, la Viena.

(53) Textul italienesc, de două ori: Gene. Iorga. O istorie a lui Mihai Viteazul, cit., pag. 8/345 o lasă neidentificată. Nu este cum s-ar părea, Ineul, ungureşte Jenö, care era atunci reşedinţa unui sangeac, beg turc, zisă pe turceşte Yanova, ci este localitatea Gönez (ortografiată în documente: Geonez, Ghintzm Giinz) din fostul comitat Abauj-Toma în Ungaria superioară, astăzi Slovacia. George Basta, generalul austriac, se găsea efectiv în Gönez, în mai 1599 şi în august 1600; v. Veress, Basta levelezése, cit., I, pag. 212 şi 401. De acolo a pornit apoi spre Transilvania, manevrând pe drum şi cu nemeşii unguri şi cu Mihai, în vederea instalării trupelor sale în această provincie atât de contestată.

(54) Textul italienesc: Alard Ferenz et Ahalasi Gabor. Primul, Francisc (Ferene) Alărdi, era un nobil maghiar transilvănean, deci membru al dietei. Al doilea nu era, aşa cum credea Iorga, O istorie a lui Mihai Viteazul, cit., pag. 9/346, Gabriel Szalánezy (Szalánezy Gábor) - cunoscut de altfel în acea vreme - ci era Haller Gábor de Halletko, grof şi fişpan al comitetului Tîmava. Vezi Hurmuzaki, Documente, IV - 1, pag. 123 şi 125: la 6 septembrie 1600, membrii dietei transilvane, Csáky, Bomemissza, Francisc Alárdi şi alţii trimit o scrisoare împotriva lui Mihai, comisarilor imperiali David Ungnad şi Mihail Szekély, „ex. nostro Legato generoso Domino Gabriele Haller“. Szádeezky (op. cit., pag. 189) arată, după Hurmuzaki, ibid., şi Wolfgang Bethlen (Historia de rebus Transilvaniensis ed. II, Vindobonae, 1783, voi. IV, pag. 549) că nemeşii unguri i-au trimis la Basta pe Francisc Alárdi şi Gabriel Haller. Veress însă (Basta levelezesem cit., I, 408) publicând o scrisoarea a lui Basta, datată de la Maitin la 4 septembrie 1600: „...questa mattina poi mè capitato in tuta diligenza un cavaliero transilvano con lettere di tutta la nobilitá“, crede că Bethlen greşeşte dând doi soli nemeşi la Basta. Memoriul II al lui Mihai, fără nici o conexiune cu Wolfgang Bethlen, confirmă clar solia celor doi nemeşi unguri deodată. După Mirăslău, deşi învins, Mihai îi scrie lui Basta că vrea să rămână în slujba împăratului şi-i trimite în chezăşie familia sa. Francisc Alárdi este printre membrii dietei transilvane care acceptă oferta aceasta.

(55) Textul italienesc: David Ungnod insieme con Zekel Michal. Amândoi erau comisari imperiali. Cronica Buzeştilor îi cunoaşte şi îi ortografiază (pag. 109): „Iar lui Mihai-vodă veni-i sol de la împăratul creştinesc Rodoful, anume Ognu David şi Sechil Mihai". David Ungnad, „liberus Baro in Sonneggh" (Hurmuzaki, Documente, IV-1, pag. 125), fusese ambasador al împăratului Austriei Ia Istanbul în 1574 (v. Zinkeisen, op. cit., III, 554). Mihail Székely de Kövend - care nu era rudă cu omonimul său, Moise Székely - Secuiul - era căpitan-comandant al cetăţii Sătmar (Szádeezky, op.cit., pag. 301, şi Hurmuzaki, Documente, IV-1, pag. 125): „Michael Zekely de Kewend, arcis et praesidij Zattmareiensis supremus capitaneus".

(56) Textul italienesc: Transilvani, Todeschi, Ungheri et Basta. E lupta de la Mirăslău, la 18 septembrie 1600.

(57) Acest episod cu masacrarea celor 900 de secui „în nişte coteţe (in certe canille)“, relatat şi în Memoriul I (ed. cit., pag. 265), după cum a relevat şi Iorga (O istorie a lui Mih. Vit., cit) nu este înregistrat în alte surse ale epocii.

(58) Textul italienesc: anche nella mia Chiesa, quale io havevo fatta edificare per avanti, sono entrati et hanno defossato le ossa di Haaron Yaivoda, che tanto tempo fa era sepulto et d'alcuni altri miei Baroni et le buttarono via; tale inhumanitâ non fu usata dalii Pagani".

(59) Textul italienesc: Sicoli Sebastian et Vihes Miclens. „Nume stâlcite“, zice Iorga, O istorie a lui Mih. Vit., pag. 10/347, şi nu le descâlceşte. În Memoriul I (ed. cit., 266) se menţionează: „Sebastianum Tokoli ad me în munere Legationis expediverunt cum multis aliis potioribus Transylvaniae Nobilibus“. Vezi apoi la Szádeezky, op. cit., pag. 207, scrisoarea lui Basta, la 5 octombrie 1600, de la Vidombac, către Mihai, care-şi avea tabăra la Sîmpetru-Prejmăr, fiind dusă de „Theököly Sebestyén (de Kesmárk, bunicul vestitului Emeric Tökölyi, „regele curuţilor“, din sec. XVII-XVIII) cu câţiva nobili transilvăneni". Veress, Documente, IV, 216-219, reluat de Iorga, Ist. Mih. Vit., II, 108, publică documentul care arată că delegatul imperial Sebastian Tököly era întovărăşit în misiunea sa la Mihai de nemeşii Nicolae Vitez şi Martin Bányai. Memoriul II, dicetat de Mihai, conţine forma românească a numele unguresc Miklós (Nicolae) - Miclăuş. „Vihes Miclens" (evident o greşeală a copistului sau a lui Pemice, în loc de „Micleus") este deci: Vitèz Miklos - Miclăuş. Miclăuş Vitèz, în anul 1599, era fişpan al comitatului Turda; cf. Iorga, Ist. Mih. Vit., I, 286. El a fost trimis şi atunci sol la Mihai, împreună cu Gheorghe Ravazdi, din partea cardinalului Andrei Báthory; cf. Szádeezky, Mihály havasalfoldi Vajda Erdely-ben, 1599-1601, Budapest, 1882, pag. 25.

(60) Textul italienesc: VII mila cavalli în circa. Cifra este desigur greşit copiată. Vezi asupra împrejurărilor acestei călătorii la Viena şi Praga, Iorga, Ist. Mih. Vit., II, 111-116. Apoi, în documentele publicate în anexă la Szádeezky, Erdely es Mihály Vajda, cit., pag. 225 se vede că Mihai - având călăuz pe căpitanul Nicolae Segnyey (Sennyei) de Lapispatak, un mare admirator al său (ibid., 227, 239 şi 496-407) - a sosit la Oradea, la 11 decembrie 1600, cu o escortă de 3.000 oameni. Comandantul cetăţii Oradea, Nyáry, ostil faţă de domnul Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei, se opune categoric acestuia ca să treacă mai departe cu atâta oaste, încât Mihai pleacă spre Viena numai cu 300 de oameni, restul lăsându-1 în urmă. Pe drum s-au mai împuţinat. La 12 ianuarie 1601, Mihai a intrat în Viena, când nu mai avea decât cam 70 de cai pe lângă el; v. relatarea la Szádeezky, ibid., pag. 231.

Text preluat din Literatura română veche (1402-1647), voi. II.