Eroul Necunoscut al României Mari la Centenar 1923-2023/ vol. integral în PDF/ coord. Eugen Petrescu

Selecție/ Elevul militar Amilcar Săndulescu, „fiul” Eroului Necunoscut - simbol al neamului/ Familia Săndulescu: arbore genealogic şi date biografice de Dumitru Garoafă & Mircea Rădulescu

Prin acest studiu aducem în atenţia celor interesaţi o serie de informaţii documentare privitoare la familia din care se trage Amilcar Săndulescu - „fiul” Eroului Necunoscut al României Mari.

Stră-străbunicul Mihai formează trunchiul arborelui genealogic al familiei Săndulescu, fiind menţionat ca locuitor al satului Râmeştii de Beica, din plasa Oltului, judeţul Vâlcea, sat care, la 1835, număra 100 de familii¹ şi era aservit mănăstirii Zlătari din Bucureşti². Ca sat aservit, puterea economico-socială a unei gospodării ţărăneşti era destul de modestă, având în vedere faptul că, la 1865, din cele trei categorii de clăcaşi/chiriaşi sunt înregistraţi 65 mijlocaşi (cei cu 2 boi) şi 75 pălmaşi/toporaşi (cei care lucrau pământul cu propriile braţe), lipsind cu totul categoria fruntaşilor (cei cu 4 boi)³. Aşa se explică de ce sătenii respingeau in corpore contractul de muncă pentru „prisoasele pogoanelor de arătură şi fâneţe”⁴, din 7 octombrie 1859, înaintat spre semnarea acestora de către arendaşul moşiilor mănăstirii - Mihail Catană⁵.

Totuşi, acesta se bucura de o situaţie social-juridică relativ bună în sânul comunităţii locale, deoarece la anul 1832 figura între aleşii satului⁶, alături de „popa Dumitru Râmescu<l>, Badea alesu<l> şi Staiu alesu<l>”⁷. Din investigarea documentelor de stare civilă - Mitricele (1832-1865)⁸ ale parohiei bisericii cu hramul Sfintei Vineri/Sfânta Cuvioasa Paraschiva⁹ din localitate, au fost identificaţi trei fii rezultaţi din căsătoria acestuia¹⁰, şi anume: Sandu (1812-1874), Dumitru (1814-ante 1883) şi Ioan (1816/1822-1892).

Primul său fiu - Sandu sin (= fiu/-ică) Mihai, născut în 1812, se căsătoreşte, la 27 ianuarie 1835, cu Ancuţa sin Dumitrana Văduva, din acelaşi sat, născută în 1816, naşi fiindu-le preotul Ioan Mreană şi soţia sa Ioana „ot (= din) satul Creţeni”, iar ceremonia cununiei religioase a fost săvârşită de preotul parohiei locale - Dumitru sin popa Matei¹¹, care pe atunci avea venerabila vârstă de aproape 90 de ani, acesta trecând la Domnul - conform axiomei lui Lucian Blaga, potrivit căreia „Veşnicia s-a născut la sat!” - la „matusalemica” vârstă de 120 de ani (27 martie 1862)¹² (fig. 1).

La fel ca tatăl său, se numără printre fruntaşii satului¹³, iar în vara anului 1858, împreună cu ceilalţi deputaţi, înaintează un raport subocârmuitorului plasei Oltului (4 iunie 1858), prin care se solicita eliberarea cantităţilor de porumb existente în magaziile de rezervă „acum, ca să mai <î>naintăm şi noi la munca câmpului”¹⁴. Totodată, cei doi căsătoriţi, beneficiind şi de o anumită stare materială, se dovedesc a fi cu „dare de mână”, fiind „părinţii spirituali” a două cupluri ale căror consoarte au acelaşi nume de botez ca cel al nunei: Ancuţa¹⁵.

Au avut împreună cinci băieţi: Matei (n. la 22 martie 1838)¹⁶, Ioan (1840-1878), Ilie (1846-?), Stan (1847-1867) şi Stancu/Stan (1850-1910). Ioan, născut la 26 octombrie 1840¹⁷, se căsătoreşte, la 24 ianuarie 1867¹⁸, cu Stana Zamfir Cruceru (1847-¹⁹, rezultând cinci copii, din care au supravieţuit decât doi - Elisaveta (n. la 3 aprilie 1870)²⁰ şi Dumitru (n. la 20 iunie 1871)²¹, ceilalţi trei murind la fragedă pruncie: Păuna (m. 30 iunie 1870) - 1 an²², Dumitra (m. 5 august 1878) - 4 ani²³ şi Maria (m. 31 aprilie 1880) - 3 ani²⁴. Ilie, născut în 1846, se căsătoreşte cu o Maria (n. 1849), cu care a avut şase copii, la paritate de sexe, din care doi au murit la vârste mici: Anastasia (m. 15 martie 1891) - 3 ani²⁵ şi Elena (m. 2 martie 1894) - 8 ani²⁶, iar ceilalţi patru au supravieţuit: Constantin (n. 25 ianuarie 1877)²⁷, George (n. 9 octombrie 1881)²⁸, Tănasie (n. 29 iulie 18 8 8)²⁹ şi Maria (n. 5 aprilie 1891)³⁰. Stan, născut în 1847 - naştere neconsemnată în starea civilă a parohiei -, moare la vârsta fecioriei - la 20 de ani, în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1867, ora 6⁰⁰, fiind necăsătorit³¹. Ultimului fiu al familiei, născut la 20 august 1850, i se dădu numele de botez Stancu³², dar, ulterior, i se va schimba în Stan, deoarece exista credinţa populară că acel frate mai mare, fiind bolnav, îşi putea reveni dacă un frate mai mic primeşte acelaşi nume de botez, fapt care - după cum se observă -, nu s-a întâmplat³³...

Al doilea fiu al lui Mihai a fost Dumitru Stoicescu³⁴, denominare după cea a mahalalei/cătunului în care s-a născut - Stoicheşti/Stoiceşti. Născut în 1814, acesta se va căsători cu Rada³⁵, rezultând patru copii, din care unul va muri la vârstă mică - Maria (m. 5 august 1866) - la 3 ani³⁶, supravieţuind ceilalţi trei: Ilinca (n. 1847)³⁷, Rada (n. 19 octombrie 1849)³⁸ şi Mara (n. 1861)³⁹. Fratele mai mic al lui Sandu şi Dumitru - Ioan, s-a născut în 1816/1822⁴⁰ şi s-a căsătorit cu Maria Dicu, născută în 1824, în Şuşanii de Jos, având patru copii: Mihai (n. 1857), Ilie (n. la 2 iunie 1859)⁴¹, Maria (n. 1860) şi Matei (n. 1862).

 Revenind la ultimul descendent - Stan al cuplului Sandu şi Ancuţa Mihai, acesta se va căsători în ziua Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26 octombrie 1875), cu Floarea (născută Păun Ioana, în 1852) din Mădularii de Beica, plasa Oltului, schimbându-şi nu numai domiciliul în satul tinerei sale consoarte - ai cărei părinţi erau încă trăitori - Păun (60 ani) şi Ioana (56 ani), pe când ai lui trecuseră la cele veşnice - Sandu (m. 13 ianuarie 1874)⁴² şi Ancuţa (m. ante 26 octombrie 1875), dar şi numele de familie - Săndulescu (derivat de la numele de botez al tatălui - Sandu, la care s-a adăugat sufixul -escu)⁴³, ceea ce duce la desprinderea din trunchiul comun al arborelui genealogic a unei noi spiţe/ramuri - cea a Sănduleştilor, ai căror descendenţi au dus până în zilele noastre noul nume al familiei. Ca atare, acesta poate fi considerat - pe bună dreptate! -, „părintele fondator” al noii spiţe genealogice.

Aici, în Mădularii de Beica, exista din vechime o puternică comunitate moşnenească, formată în mare parte din mici proprietari agricoli⁴⁴, care, la 1835, număra 133 familii, amplasate în mahalalele/cătunele Iacovile - 70 şi Beica - 63⁴⁵. Venind cu un anumit prestigiu social - atât tatăl, cât şi unchiul său Ioan⁴⁶ erau printre fruntaşii satului Râmeştii de Beica, precum şi faptul că era şi „ştiutor de carte”⁴⁷, lui Stan i-a fost uşor să se integreze în noua sa comunitate, fiind ales, la scurt timp, edilul- şef al acesteia, administrându-i o bună bucată de vreme - aproape 15 ani -, destinele (1880-1894). Astfel, în urma alegerilor locale, din 2 noiembrie 1880, pentru desemnarea primarului şi Consiliului comunal, acesta va întruni majoritatea absolută a alegătorilor - 113 voturi exprimate din 114 alegători prezenţi la urnele de vot! - iar pentru membrii Consiliului comunal au fost întrunite următoarele voturi: Marin Hăloiu - 113, Bădoi Duţă - 100, Păun Matei Gheorghe - 98 şi Ilie Dumitru Butoeru - 82⁴⁸. Ulterior, mandatul său de primar va fi reînnoit prin alegerile succesive din perioada 1884-1887, având ca ajutor de primar, în câteva rânduri, pe Marin C. Mitroi⁴⁹.

De remarcat că în primul său mandat au fost demarate lucrările de construire a noului local de şcoală, în locul celui vechi, care fiinţa din 1842, odată cu începerea cursurilor şcolare⁵⁰ şi care devenise aproape o ruină, obiectiv finalizat în 1885⁵¹. Dar fluctuaţia învăţătorilor la această şcoală⁵² are consecinţe catastrofale asupra frecvenţei elevilor la cursuri: la o inspecţie a revizorului şcolar, din 21 ianuarie 1885, şcoala era frecventată doar de 17 băieţi, în condiţiile când erau recenzaţi 219 copii de vârstă şcolară, din care 163 băieţi şi 56 fete⁵³. Numai prin intervenţia energică a primarului şi Consiliului comunal la Prefectura judeţeană va fi repus în acest post preotul Hristea/Cristea Popescu (5 decembrie 1886)⁵⁴, cel care din motive de sănătate a părăsit şcoala (1882) şi care contribuise, alături de ceilalţi săteni, la „facerea localului”⁵⁵.

A fost cel mai prolific, din legătura lor zămislindu-se opt copii, din care au supravieţuit şase, enumerându-se printre primii care utilizează în onomastica noastră de la sud de Carpaţi - după cum uşor se observă -, numele unor ilustre personalităţi ale lumii antice: Constantin (1876-1917), Elena (1880-1882), Cicerone (1882-1942), Cornelia (1884-?), Elena (1887-?), Alexandru (1890-?), Ion (m. 10 mai 1892) şi Ioana (1895-1952)⁵⁶.

 

Constantin vede lumina zilei la 25 septembrie 1876, ora 16⁰⁰, în casa părinţilor săi din cătunul Hăleşti/-lor, martori fiind Ion Chăloiu (42 ani) şi Marin Traşcă (40 ani)⁵⁷. Cursurile şcolii primare le urmează la şcoala din satul său natal, unde îi este învăţător Sandu Marinescu⁵⁸, şi le isprăveşte la Drăgăşani⁵⁹.

Întâiul fecior al primarului din Mădularii de Beica, „modest, liniştit şi cu orânduială în toate”, îşi continuă studiile la Gimnaziul din Slatina, având ca director pe Augustin Crainic⁶⁰. După absolvirea celor patru clase gimnaziale⁶¹, motive de ordin financiar îl împiedică să-şi desăvârşească studiile la o şcoală normală: din anul 1895, tatăl său Stan nu mai este primar al obştii, dispărând unica sursă sigură de venituri pentru bugetul familiei, iar fratele său Cicerone îmbrăţişează cariera militară, înscriindu- se la Gimnaziul Militar din Craiova⁶². În atare situaţie, solicită ocuparea unui post în învăţământ, fiind numit, cu titlu provizoriu, la şcoala din satul său natal (15 august

1894)       , pe un post înfiinţat din 1852⁶³, cu un salariu de 48 lei lunar⁶⁴. Dar, prin adresa din 24 octombrie 1895 a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, i se aduce la cunoştinţă că va suplini pe învăţătorul Ene Georgescu de la şcoala din Beneşti pe timpul concediului acestuia de un an de zile şi va primi „1/2 din salariul titularului”⁶⁵.

La finalul anului şcolar 1897/1898, cu ocazia desfăşurării conferinţelor generale ale învăţătorilor (16-23 august 1898), este identificat la şcoala primară din Vasilaţi⁶⁶, iar din anul şcolar 1899/1900 îl găsim învăţător la Şcoala rurală mixtă din Mădularii de Olt⁶⁷. Aici, localul de şcoală, deşi era construit de dată recentă (1885) - din zid de cărămidă şi prin contribuţia „comunei”⁶⁸ -, arăta dezolant, din cauza neimplicării noului primar, Constantin Bălşoreanu⁶⁹, care „nu voeşte a şti de şcoală”⁷⁰, motivul fiind, poate, ranchiuna purtată pentru „primariatul” tatălui său (1880-1894). Astfel, în urma inspecţiei efectuate de către revizorul şcolar - H. Marinescu, acesta raporta prefectului judeţului - Constantin Herescu, la data de 2 decembrie 1899, că „a găsit localul de şcoală în cea mai tristă stare posibilă de mizerie peste tot (subl. ns.: D.G., M.R.): geamurile ferestrelor sparte şi gergevelele (sic!) imposibil de a se putea închide, <iar> în sala de clasă, în mijloc, se găsea o roabă de cărat gunoi, plină cu porumbi”⁷¹. În asemenea situaţie, rezoluţia prefectului este conformă cu gravitatea celor constatate: suspendarea primarului pe timp de o lună de zile şi convocarea acestuia la reşedinţa Subprefecturii plasei Oltului pentru a i se impune măsurile necesare întreţinerii „în stare bună” a localului de şcoală⁷².

Totodată, pentru combaterea absenteismului şcolar şi îmbunătăţirea frecvenţei elevilor la cursuri - urmare a neimplicării primarului local în aducerea copiilor la cursuri, deoarece părinţii „recalcitranţi” îi opresc pentru muncile câmpului sau la păşunatul vitelor -, învăţătorul Săndulescu înaintează, în două rânduri, revizorului şcolar Fl. Marinescu tabele cu evidenţa elevilor absenteişti şi amenzile aplicate părinţilor acestora pe lunile decembrie 1899 (33) şi ianuarie 1900 (19)⁷³. Într-un asemenea context, învăţătorul îşi atrage inamiciţia a cinci părinţi „recalcitranţi”, care, într-o petiţie din 8 decembrie 1901, adresată Prefecturii judeţului, îl învinovăţesc că mai „tot timpul nu stăru<i>e cu copii<i> la şcoală, deoarece este soldat cu schimbul” şi, în lipsa lui, copiii „de multe ori”, jucându-se prin şcoală, distrug o serie de bunuri, iar, la întoarcere, aplică măsuri de corecţie celor vinovaţi, determinând fuga lor de la şcoală şi amenzile date pe nedrept părinţilor⁷⁴. În referatul întocmit de revizorul şcolar se menţionează că o astfel de petiţie a fost adresată şi instituţiei pe care o reprezintă şi, la inspecţia efectuată la 24 noiembrie 1901, a examinat elevii „cu multă minuţiozitate” şi cercetând cele reclamate, a constatat următoarele:

a) învăţătorul vine „regulat” la şcoală, se comportă „blând” cu elevii, „dar nu face progrese pe cât munceşte”, deoarece fiind suplinitor şi neavând siguranţa continuităţii în post, „nu poate mai mult decât ceea ce face acum” (subl. ns.: D.G., M.R.);

b) motivul real al petiţiei consta în amendarea părinţilor „recalcitranţi”, subliniind că măsurile luate de dascăl au dat roadele scontate, deoarece şcoala a fost „populată” cu peste 70 de elevi şi

c) totuşi, pentru „puţinul progres” şi deficienţele sale în raporturile cu sătenii, a fost sancţionat cu o „admonestare scrisă”, punându-i-se în vedere că va fi „înlocuit de nu va lucra şi de a nu se va purta aşa încât să fie iubit de săteni”⁷⁵.

De asemenea, învăţătorul Săndulescu, având în vedere dotarea unităţii sale şcolare cu bănci şi diferite piese de mobilier (catedră, bibliotecă etc.), la 13 decembrie 1901, înaintează un raport Revizoratului şcolar, solicitând achiziţionarea a 30 bănci „sistematice” (o bancă având lungimea de 1,30 m şi o capacitate de 3 locuri), un dulap- bibliotecă, rame pentru încadrarea tablourilor „Revista Armatei Române”, „Coloana (recte: Columna) Traiană şi Marcus Aurelius”, precum şi un scaun „sistematic”, menţionând că la bugetul local, la acest capitol, au mai rămas de cheltuit 40 de lei⁷⁶. La scurt timp, Prefectura judeţeană, prin adresa din 19 decembrie 1901, aprobă cele solicitate, iar suma contravalorii acestora urma să fie prevăzută în bugetul anului viitor⁷⁷.

 

O atenţie deosebită o acordă învăţătorul Săndulescu implementării de facto a practicii agricole la şcoală - grădinăria şi lucrul manual, introduse ca obiecte de învăţământ obligatoriu în şcolile primare prin Legea asupra învăţământului primar (1893). Astfel, prin raportul din 24 aprilie 1901, informa revizorul şcolar că a demarat lucrările practice cu elevii pe o „porţiune mică” de teren de cca. 1600 m.p., cultivând diferite plante, flori etc., deoarece localul şcolii făcând corp comun cu cel al primăriei comunale şi fiind amplasat la liziera satului, incinta acestuia nu era împrejmuită cu gard. În rezoluţia revizorului şcolar se consemnează ca primăria să „lasă liber” localul de şcoală şi să „închiză” cu gard grădina şcolii⁷⁸.

Între timp, a fost închiriat de la o persoană particulară un pogon teren arabil pentru executarea practicii agricole cu elevii, achitându-se 20 de lei anual pentru folosinţa acestuia⁷⁹. Astfel, într-un raport al învăţătorului trimis, la 6 iulie 1904, aceluiaşi for de învăţământ vâlcean, se consemna că în grădina şcolii au fost diversificate culturile de zarzavat şi legume (ceapă, usturoi, ardei, fasole, varză, mazăre, castraveţi, sfeclă etc.), iar pe acel teren de un pogon „cultivat raţional în ţarină”, există cultură de porumb şi „puţină cânepă” şi au fost „sădiţi şi altoiţi” 18 pomi, din care 5 gutui, 5 cireşi, 6 pruni şi 2 peri⁸⁰. Practicarea lucrului manual în învăţământul primar rural va căpăta noi valenţe în timpul ministeriatului lui Spiru Haret, care, prin noua Lege a învăţământului primar (1896), prevedea, printre altele, ca obiectele confecţionate de elevi să aibă şi o utilitate, îmbinându-se, astfel, scopul educativ cu cel utilitar⁸¹. Astfel, învăţătorul Săndulescu raporta revizorului şcolar, la 5 iulie 1904, că elevii şcolii, sub îndrumarea sa, au deprins tehnica împletirii „de pa<i>e şi sfoară”, confecţionând 16 pălării, 250 frânghii etc.⁸².

La examenele de absolvire a cursului primar, organizate pe cercuri de examinare, dacă rezultatele au fost, iniţial, nesatisfăcătoare, acestea se îmbunătăţesc substanţial, ca urmare a modificărilor intervenite în componenţa comisiilor de examinare⁸³. Numai aşa se explică de ce la examenul de absolvire, ţinut la cercul de la şcoala din Şuşani (5-9 iunie 1904) - examinatorul Gheorghe Anghelescu fiind numit delegat al ministerului -, la clasa terminală a învăţătorului suplinitor Săndulescu, din cei 17 elevi s-au prezentat 12, din care doar patru au promovat, dar „şi aceştia <au fost> slabi la aritmetică; s-a avut în consideraţie că aceştia au răspuns mai bine la limba română şi celelalte sciinţe şi dexterităţi”84. Ulterior, la sfârşitul anului şcolar 1906/1907, tot la acelaşi centru din Şuşani, delegatul ministerului fiind numit emblematicul dascăl Dumitru Şuşanu - rezultatele au fost mai mult decât evidente: din cei 29 elevi înscrişi, s-au prezentat 20, din care 17 au fost declaraţi reuşiţi şi doar trei repetenţi!⁸⁵

 La activitatea extrascolară, învăţătorul Săndulescu, făcând parte din cercul cultural „Suteşti”, apoi „Beica”, prezidate de învăţătorul Dumitru Şuşanu, a prezentat o serie de teme de actualitate pentru săteni: „Îngrijirea vitelor”⁸⁶, „Viţa americană”⁸⁷, despre albine, beţie, necinste etc.⁸⁸ Din nefericire, la conferinţele generale ale învăţătorilor, unde erau dezbătute probleme ale perfecţionării didactice, acestuia i se fac aprecieri de către revizorul şcolar de la „n-a vorbit nimic”⁸⁹ până la „a fost atent la discuţiile urmate în conferinţe”⁹⁰, deducându-se, astfel, anumite carenţe ale metodologiei pedagogice în pregătirea sa, din cauza lipsei cursurilor unei şcoli de normalişti (învăţători).

Sub impulsul mişcării cooperatiste din valea Beicii - al cărei promotor este învăţătorul Dumitru Şuşanu, care a înfiinţat prima bancă populară în zonă - „Privighetoarea” în Şuşanii de Sus (1902)⁹¹ -, învăţătorul Săndulescu pune bazele unei bănci similare „Izbânda satelor”⁹². Cu sprijinul acestor bănci, în unele comune vâlcene au luat fiinţă obsti pentru cumpărarea sau arendarea unor moşii, aşa cum este şi cazul a doi consăteni ai învăţătorului, care „au cumpărat pământ de la particulari şi azi sunt ridicaţi la alegători de Colegiul I”⁹³. Tot pentru ridicarea culturală a propriilor consăteni, învăţătorul Săndulescu, împreună cu colegul său Constantin Andreica, organizează o Scoală de adulţi, frecventată de 360 adulţi în anul şcolar 1905/1906⁹⁴.

Şi, ca o încununare a străduinţelor sale profesionale, după ce obţinuse titlul provizoriu de „învăţător-ajutor”, în urma susţinerii examenului la Inspectoratul Circumscripţiei Craiova (mai 1905)⁹⁵, prin Ordinul ministerului de resort cu nr. 64155/26 septembrie 1911, este numit cu titlu definitiv, iar, în 1915, alături de alţi zece colegi ai săi, sunt asimilaţi învăţătorilor normalişti⁹⁶. La 6 noiembrie 1905, la vârsta de 29 ani, se căsătoreşte cu Maria Ion Păun Pârvu, în vârstă fragedă de 17 ani!, născută în comuna Uşurei, plasa Pesceana⁹⁷, fiind plămădite 4 mlădiţe din această legătură, cărora, respectând tradiţia inaugurată de tatăl său, le va pune numele unor răsunătoare personalităţi statale şi militare ale lumii antice: Cleopatra, Amilcar⁹⁸, Artaxerxes⁹⁹ şi Aristotel.

Serviciul militar. La început, a fost recrutat ca „soldat cu schimbul”¹⁰⁰, iar, la anul 1915, era mobilizat, tot cu acelaşi grad, la Regimentul 26 Infanterie Rovine¹⁰¹. În ajunul intrării ţării în războiul reîntregirii, la mobilizarea sa la Regimentul 66 Infanterie Balş, „pe un petec de hârtie”, scris la repezeală, lăsa în grija fratelui său - căpitanului Cicerone - familia şi copiii, îndeosebi pe „şoimul lui în care îşi pusese nădejdea toată, micuţul Amilcar”¹⁰².

Dar bucuria victoriilor dobândite în înaintarea noastră pentru eliberarea fraţilor aflaţi sub dominaţie străină a fost curmată de retragerea, spre Moldova, din „toamna pătimirii noastre”, acolo unde, cu ajutorul Misiunii militare franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, va fi refăcută - întocmai ca pasărea Phoenix din propria cenuşă -, armata revanşei şi a eliberării. Din cauza supraaglomerării teritoriului liber, mizeria fiziologică şi malnutriţia vor cuprinde trupele şi populaţia civilă, favorizând apariţia şi extinderea nestingherită a tifosului exantematic, care va secera zeci de mii de vieţi omeneşti. Această soartă va fi împărtăşită şi de învăţătorul caporal Constantin Săndulescu, care, la vârsta de 41 ani, se va stinge din viaţă în seara zilei de 8 martie 1917 (ora 17⁰⁰), la Spitalul divizionar Dobrovăţ, din judeţul Vaslui, sub privirile îndurerate şi neputincioase ale camarazilor săi de arme de la Regimentul 42/66 Infanterie: doctorul locotenent Sever Albulescu, căpitanul Gheorghe Petrescu, din Drăgăşani, judecătorul locotenent Ion Grigoriu, din comuna Spineni, jud. Olt şi avocatul sublocotenent Victor Georgescu, din Ocnele Mari¹⁰³ (fig. 2).

A doua mlădiţă a cuplului - Elena, născută în dimineaţa zilei de 19 septembrie 1880, ora 9⁰⁰, ai cărei părinţi, oficial, trecuseră la un nou statut socio-profesional - tatăl, Stan, de 31 de ani, era de profesie „funcţionar” (primar), iar mama, Floarea, de 27 ani, „economa casei”¹⁰⁴ - muri de mică, în zorii zilei „lunii lui cuptof’ (14 iulie 1882, ora 6⁰⁰)¹⁰⁵, la o vârstă la care, poate, „gângurea” câteva cuvinte abia inteligibile.

Dar, aproape la sfârşit de an, casa lor se lumină din nou, fiind adus pe lume Cicerone, născut la 26 noiembrie 1882, la ora 24⁰⁰ din viul nopţii¹⁰⁶. Acesta, după parcurgerea claselor primare la şcoala din satul său natal, se înscrie la examenul de admitere, din iulie 1897, de la Şcoala militară din Craiova, fiind reuşit la categoria elevilor „bursieri şi semibursieri”, clasa a IV-a, „din cauza lipsei de mijloace”¹⁰⁷.

Ieşit de pe băncile Şcolii Superioare de Război din Bucureşti, cu gradul de locotenent, la 1 aprilie 1913 este avansat la gradul de căpitan¹⁰⁸. La Războiul pentru Reîntregirea Ţării, căpitanul Săndulescu va fi promovat în funcţiile de comandă din structurile unor mari unităţi: iniţial, şef al Biroului de Operaţii al Diviziei 16 Grăniceri (14 august - 7 decembrie 1916), apoi şef de Stat Major al Diviziei XI Infanterie, ca urmare a avansării sale în gradul de locotenent-colonel, la 1 septembrie 1917 (1 iulie 1918 - 1 august 1921)¹⁰⁹.

La 1 ianuarie 1921, este avansat la gradul de colonel, cu vechime de la 1 aprilie 1920¹¹⁰, iar în anul 1923 este menţionat comandant al Liceului Militar <<D.A. Sturdza>> din Craiova¹¹¹. Pentru examenul de admitere la liceul militar craiovean, care se va desfăşura începând cu data de 15 august 1923, colonelul Săndulescu este numit preşedinte al comisiei, ca delegat al ministerului. Din comisie mai făceau parte: maiorul Al. Codreanu, iar ca membri, locotenent-colonelul I.I. Demetrescu - director de studii, prof. Theodor Popescu, prof. Ştefan Ionciovici şi institutor Alexandru Georgescu¹¹².

În periodicul „Dimineaţa”, din 4 aprilie 1928, la rubrica „Dimineaţa Ardealului”, într-un articol nesemnat, intitulat „Propagandă aviatică în Făgăraş”, se relatează că în seara zilei de 3 aprilie 1928, ora 18⁰⁰, colonelul Cicerone Săndulescu, comandantul Regimentului 1 Vânători şi al Garnizoanei Făgăraş, a convocat autorităţile civile şi militare într-o „şedinţă intimă”, în salonul Prefecturii judeţene, la care a făcut o pledoarie în favoarea aviaţiei, armă care a înlocuit peste tot prioritatea infanteriei, considerată până atunci „regina războaielor”. În acest context, face un apel călduros participanţilor în a-şi da concursul „pentru cumpărarea unui avion al judeţului Făgăraş”¹¹³.

În acelaşi periodic, din 24 octombrie 1928, la rubrica „Dimineaţa în Ţară”, într-un articol semnat cu iniţialele „A.M”, intitulat „Serbare militară în Făgăraş”, era inserată informaţia potrivit căreia colonelul Cicerone Săndulescu-Beica¹¹⁴, comandantul Regimentului 1 Vânători „Regele Ferdinand”, a organizat evenimentul lăsării la vatră a contingentului 1927, eveniment ce a fost sărbătorit „cu un fast deosebit”.

Astfel, după ce regimentul, cu drapelul unităţii şi muzica militară, a fost adunat pe «Platoul de la Hurez», iar ostaşii contingentului sărbătorit, îmbrăcaţi în haine civile, au fost aşezaţi în flancul drept al adunării, a fost efectuată revista de front, iar comandantul regimentului a ţinut o patetică cuvântare privind însemnătatea satisfacerii datoriei ostăşeşti „sub cutele drapelului”, recomandându-le să ţină în continuare legătura cu unitatea „în cari au învăţat să fie ostaşi şi apărători ai patriei în timpuri grele, păzitori ai ordinei şi buni cetăţeni şi gospodari la vetrele lor”¹¹⁵. De asemenea, s-a adresat şi ostaşilor de altă etnie decât cea română, subliniind „să fie credincioşi faţă de ţară, căci vremurile au adus dreptatea şi adevărul istoric, căruia trebuie să i se supună”. În finalul adunării - în sunetul muzicii militare şi „cu onorul cuvenit” -, va decora drapelul regimentului cu «Medalia comemorativă a proclamării Independenţei», acordată de regele Ferdinand I pentru aniversarea a 50 de ani de la proclamarea Independenţei de Stat a României¹¹⁶.

 

Tot în aceeaşi publicaţie din ziua de 30 mai 1930, la aceeaşi rubrică, în articolul „Recruţii din Făgăraş au depus jurământul”, este relatat evenimentul depunerii jurământului militar de către recruţii contingentului. 1929, eveniment ce s-a desfăşurat în piaţa „Unirea” şi la care a participat „populaţia oraşului în număr foarte mare, în frunte cu autorităţile”. Regimentul 1 Vânători „Regele Ferdinand”, acompaniat de muzica militară şi gornişti, s-a grupat în formaţie de careu, iar comandantul acestuia – colonelul  Cicerone Săndulescu-Beica, secondat de ofiţerii garnizoanei, s-au aşezat la tribuna oficială. Festivitatea a fost deschisă prin oficierea serviciului religios de către preotul garnizoanei, Floca, însoţit de confraţii săi de la celelalte confesiuni.

 După depunerea jurământului de către recruţi pe „drapelul bătrân şi zdrenţuit al regimentului”, colonelul Săndulescu ţine o cuvântare în care subliniază „însemnătatea actului săvârşit”, evocând „în cuvinte înălţătoare, memoria martirilor neamului: Horia, Cloşca, Crişan, Avram Iancu, Mihai Viteazul şi pe cei 800.000 eroi, cari şi-au jertfit viaţa pentru întregirea neamului”¹¹⁹. Totodată, în contextul dat, scoate în evidenţă vitejia şi sacrificiul celor peste 2 000 de eroi ai regimentului, căzuţi pe câmpurile de onoare „de la Alion¹²⁰, Oituz, Mărăşti şi pe câmpiile Ungariei, pentru cauza sfântă a neamului”. În finalul cuvântării, se adresează şi recruţilor aparţinând minorităţilor „îndemnându-i a-şi face datoria faţă de patrie, unde îşi au familia, moşii şi strămoşii şi unde, cu toţii, în mod egal, îşi câştigă pâinea cea de toate zilele”. Festivitatea se finalizează cu defilarea trupei prin faţa numeroasei asistenţe, la comanda paradei fiind locotenent-colonelul Boerescu. Apoi, trupa va servi masa, iar autorităţile au fost invitate la o agapă creştină la cazarma <<Brâncoveanu>>, la care prefectul judeţului, într-un succint discurs, a adus elogii armatei române (121)

 

 La 1 octombrie 1930, este transferat de la comandamentul Diviziei XX la Brigada 11 Infanterie¹²², iar la 5 ianuarie 1931, este înaintat la gradul de general de brigadă; asemenea, sunt avansaţi la acelaşi grad coloneii Ioan Antonescu, Iosef Iacobici, Gheorghe Argeşeanu¹²³ ş.a. Ziarul „Universul”, în ediţia sa din 3 iulie 1938, îşi informa cititorii că, prin decret regal, publicat în „Monitorul Oficial” din 2 iulie 1938, generalului de brigadă Cicerone Săndulescu i se conferea dreptul de a purta <<Semnul onorific» de 40 ani serviţi în armată¹²⁴. Tot în acelaşi ziar, în ediţia din 27 noiembrie 1939, este inserată informaţia că acesta era trecut în rezervă, începând cu ziua de 3 decembrie 1939¹²⁵. A trecut la cele veşnice la 31 martie 1942, fiind înhumat în cimitirul bisericii cu hramul Sfântul Dumitru din satul Dimuleşti¹²⁶, nepotul său Aristotel, fratele cel mic al lui Amilcar, care pe atunci avea gradul de sublocotenent, ridicându-i un monument funerar.

 

După Cicerone, s-a născut Cornelia (23 noiembrie 1884)¹²⁷, care, prin căsătorie cu Ion Ilie Cârstoiu (n. 1885)¹²⁸, au avut patru urmaşi şi care - lucru interesant! -, trei dintre aceştia se vor stinge din viaţă în acelaşi an (1979): Victoria (n. 29 iulie 1910 – m. 1 februarie 1979)¹²⁹, Titu (n. 1 iulie 1915 - m. 10 februarie 1979)¹³⁰, Veronica (n. 16 ianuarie 1918 - m. 1 iunie 1982)¹³¹ şi Simion (n. 10 mai 1920 - m. 22 august 1979), ultimul căsătorindu-se în două rânduri: mai întâi, cu Eugenia Bărăitaru, iar, după decesul acesteia, cu Paraschiva Mateiţă (24 februarie 1969)¹³².

Urmează Elena (n. la 30 martie 1887)¹³³ care, la 9 noiembrie 1908, se va căsători cu Gheorghe Ilie Smărăndache (n. la 30 martie 1882)¹³⁴, împărtăşind împreună cea mai ingrată soartă, deoarece din cei cinci urmaşi ce au rezultat din legătura lor, patru au murit de mici, din care doi în aceeaşi lună şi zi - 12 ianuarie 1916: Maria (n. la 15 septembrie 1909)¹³⁵, Olga (n. la 3 septembrie 1913)¹³⁶, iar Sabina (n. la 3 martie 1911), la 19 noiembrie 1916¹³⁷ şi Miron (n. la 25 noiembrie 1919) va muri şi el peste puţin timp (m. 1923)¹³⁸. Singurul supravieţuitor va fi Vergiliu, născut la 12 aprilie 1916, care, prin căsătorie cu Victoria Popescu (1945), prin urmaşii rezultaţi, vor duce pe mai departe posteritatea numelui lor de familie¹³⁹.

 La 20 ianuarie 1890, va fi născut Alexandru, care se va căsători, la 23 noiembrie 1914, cu Maria Lazăr Buruga (n. 1891)¹⁴⁰, dar va muri în Războiul Reîntregirii Ţării¹⁴¹. Ultimii doi copii ai cuplului Stan şi Floarea au fost Ion, mort la naştere (10 mai 1892)¹⁴² şi Ioana (3 iunie 1895 - 21 decembrie 1952)¹⁴³.

Revenind la descendenţii cuplului învăţătorului Constantin Săndulescu şi soţiei sale Maria, primul copil al lor a fost Cleopatra, născută la 28 iulie 1907, despre care nu deţinem alte date biografice decât aceea că a murit în „puterea vârstei” - la 40 de ani (31 mai 1947)¹⁴⁴.

Al doilea este Amilcar, care se naşte în seara zilei de 20 februarie 1911 (ora 19⁰⁰)¹⁴⁵ (Fig. 3), dar numai bunica Floarea împărtăşi bucuria cu cei de-ai casei¹⁴⁶, pe când bunicul Stan răposase mai anul trecut (11 decembrie 1910)¹⁴⁷. Rămas orfan de tată la 6 ani, în toamna anului 1917 păşeşte în primul an de şcoală, descifrând buchiile abecedarului şi taina cifrelor sub îndrumarea atentă a învăţătorului-suplinitor Alexandru Marinescu¹⁴⁸.

 

După doi ani de învăţătură la şcoala din sat, unchiul său, locotenent-colonelul Cicerone Săndulescu, care pe atunci era şeful de Stat Major al Diviziei XI Infanterie Craiova, neuitând de „testamentul” fratelui său, îl adoptă ca fiu al familiei sale, cu toate drepturile fireşti ce decurg din adopţie¹⁴⁹. Neavând „destul temei” la învăţătura primită în cei doi ani de şcoală, va fi înscris la Şcoala primară de aplicaţie pedagogică de pe lângă Şcoala Normală de Băieţi Craiova, repetând clasa a II-a, unde învăţătorii Gavril Godeanu şi David sunt „cei dintâi care străju<i>esc întru luminarea minţii sale”¹⁵⁰. La ore - potrivit mărturiilor învăţătorului Godeanu -, se caracterizează „printr-o inteligenţă absolut <i>eşită din comun, printr-o putere de pătrundere deosebită <şi> printr-o atenţie desăvârşită”¹⁵¹, fapt ce se reflectă şi în clasificarea sa pe primul loc, cu media 9,72, între cei 28 de colegi ai clasei a III-a¹⁵². În iunie 1922, va absolvi Şcoala primară de aplicaţie, cu media 9,98, obţinând certificatul de absolvire nr. 78, semnat de către renumitul profesor de pedagogie şi director al şcolii - Ştefan Velovan¹⁵³.

Tot în vara aceluiaşi an, se va înscrie la concursul de admitere de la Liceul Militar <<D.A. Sturdza>> din Craiova, unde va obţine nota maximă - 10, la lucrările scrise la limba română şi aritmetică¹⁵⁴. A absolvit primul an de studiu din anul şcolar 1922/1923 cu media generală 9,25, fiind clasificat pe locul I, aşa cum reiese din foaia matricolă semnată de către directorul de studii, locotenent-colonelul Ioan I. Demetrescu¹⁵⁵.

La 5 mai 1923, Direcţia IX-a Şcoli, pendinte de Ministerul de Război, face cunoscut conducerii liceului craiovean că, pentru alegerea celui care avea să fie Eroul Necunoscut al Românilor¹⁵⁶, din cele patru rapoarte primite de la liceele militare din Iaşi, Chişinău, Mănăstirea Dealul şi Craiova în vederea selectării elevului - orfan de război, din clasa I, cu un comportament moral desăvârşit şi cu media cea mai bună la învăţătură, a fost desemnat elevul Amilcar Săndulescu¹⁵⁷.

La 14 mai 1923, în cadrul unei ceremonii impresionante la Mărăşeşti, la care au asistat mii de oameni, orfanul de război Amilcar Săndulescu, din cele zece sicrie cu osemintele celor zece ostaşi români neidentificaţi, se va opri în dreptul sicriului nr. 4, pronunţând, gâtuit de emoţie, următoarele cuvinte: «Acesta este tatăl meu!», care va deveni Eroul Necunoscut, ca simbol etern al jertfelor românilor fără nume¹⁵⁸. Acela a fost momentul în care Amilcar Săndulescu a devenit „fiul Eroului Necunoscut”, emoţionantul eveniment fiind relatat, pe larg, de presa vremii, Amilcar ajungând, el însuşi, un veritabil simbol¹⁵⁹, iar două localităţi ale Olteniei - Mădularii de Beica din ţinuturile Vâlcei şi Craiova - leagănul Băniei lui Mihai Vodă Viteazul -, l-au „urmărit cu mai mult interes ca oricare”¹⁶⁰.

După impresionantul eveniment, cele nouă sicrie rămase nedesemnate au fost duse spre înhumare la cimitirul din Mărăşeşti, iar spre seara aceleiaşi zile, sicriul Eroului Necunoscut va fi transportat la gara Mărăşeşti, unde a fost amplasat pe platforma unui vagon, special amenajată, al trenului-cortegiu, care va porni a doua zi spre Bucureşti¹⁶¹. Mormântul Eroului Necunoscut va fi inaugurat în Parcul Carol din Bucureşti, în ziua de 17 mai 1923, zi înscrisă în Calendarul Creştin-Ortodox drept Ziua înălţării Domnului şi sărbătorită pe întreg teritoriul ţării ca Ziua Eroilor¹⁶².

La 4 iulie 1923, sub comanda colonelului Cicerone Săndulescu, un grup de excursionişti, format din ofiţerii, profesorii şi elevii liceului militar craiovean, între care se afla şi elevul Amilcar, vizitează mormântul lui Mihai Viteazul de pe Câmpia Turzii. Într-un articol publicat în ziarul „Dimineaţa” - după moartea tragică a lui Amilcar -, intitulat „Amilcar Săndulescu. La mormântul lui «Mihai Viteazul» de pe câmpia Turdei”, semnat „Un ofiţer”, sunt narate acele intense şi tulburătoare trăiri sufleteşti ale excursioniştilor la vederea mormântului viteazului şi martirului domnitor, care a reuşit, pentru prima dată, să unească cele trei ţări-surori sub un singur sceptru: „O cruce şi o împrejmuire rustică făcută din crengi de stejar marchează locul de odihnă al învingătorului de la Călugăreni şi Şelimbăr, al acelui ce acum 300 de ani a fost omorât mişeleşte pentru cauza sfântă şi dreaptă a neamului românesc”¹⁶³.

Aceştia, „plini de emoţie până în adâncul sufletului lor”, vor îngenunchea, iar micuţul Amilcar, cuprins de o adâncă evlavie, cu vocea uşor tremurândă, va invoca o rugăciune şi va da rostire inscripţiei de pe panglica tricoloră ce flutura la jerba de flori:

În semn de legământ «IDEALUL TĂU ÎNFĂPTUIT, ÎL VOM PĂSTRA PE VECI!»

Liceul Militar Craiova¹⁶⁴.

În ultima decadă a lunii iulie 1923, Amilcar Săndulescu, elev fruntaş şi şef de clasă, a fost recompensat de conducerea liceului cu o tabără la Techirghiol, dar adevăratul motiv al trimiterii acestuia aici a fost acela că, Amilcar fiind „însă o fire slăbuţă”, atât tatăl său adoptiv, cât şi doctorii, care şi-au dat avizul favorabil, au văzut în aceasta „câştigarea a noi puteri de viaţă”¹⁶⁵. La 28 iulie 1923, deşi marea „era înfuriată”, fiind oprite băile în mare, Amilcar, după ce a admirat valurile agitate ale mării, a vrut să se spele de nisip pe picioare, dar un val îl izbeşte „drept în faţă”, urmat de al doilea, care l-au tras în largul ei, curmând violent firul vieţii acestuia¹⁶⁶. Deşi au fost emise o serie de judecăţi de valoare privind sfârşitul tragic al lui Amilcar, subscriem celei formulate de către autorul succintului material consacrat personalităţii acestuia, în care se sublinia: „Adevărate sau romanţate, unele mărturii spun că orice tentativă de salvare a copilului, fie cea a unui elev mai mare, fie a unor pescari cu barca, au fost inutile. Era ca si cum însăşi natura s-ar fi împotrivit ca acel copil să fie salvat. Ca şi cum venise pe lume cu un unic destin şi alt rost n-ar mai fi avut ”¹⁶⁷ (subl. ns.: D.G., M.R.).

Sicriul, cu trupul neînsufleţit al lui Amilcar, a fost trimis într-un vagon mortuar, pe calea ferată, la Liceul Militar «D.A. Sturdza» din Craiova, care ajunge la destinaţie în seara zilei de 29 iulie 1923, fiind întâmpinat de o mulţime de craioveni pe peronul gării. A doua zi, sicriul va fi purtat pe braţe de colegii liceului militar, aşezat pe car şi, după săvârşirea serviciului divin de la Biserica Mântuleasa, cortegiul se va îndrepta spre cimitirul «Sineasca», unde Amilcar va fi înhumat în prima linie de morminte din Cimitirul Eroilor, ridicându-i-se şi un monument funerar¹⁶⁸.

După Amilcar, urmează Artaxerxes, născut la 10 iunie 1913¹⁶⁹, dar care moare în „puterea nopţii” (la 3 iunie 1916, ora 3⁰⁰), la vârsta de 3 ani neîmpliniţi, la spitalul din oraşul Drăgăşani situat pe strada Fraţii Nicolaescu, deces care a fost verificat de dr. Ioan Soiu, fiind ca martori subchirurgul I.M. Constantinescu (52 de ani) şi agricultorul Ion Stăncescu (40 de ani)¹⁷⁰. Ultimul descendent al cuplului a fost Aristotel, care s-a născut în după-amiaza zilei de 10 iulie 1916, ora 14⁰⁰¹⁷¹. Acesta, sub îndrumarea unchiului său - colonelul Cicerone, îmbrăţişează cariera militară, continuând ceea ce fratelui său Amilcar nu-i fusese sortit s-o isprăvească, din cauza tragicului său sfârşit. În 1942, îl găsim cu gradul de sublocotenent, iar în 1945 avea gradul de căpitan, făcând parte din Garda Regală. Dar, în dimineaţa zilei de 27 februarie 1945, pe la ora 10⁰⁰, acesta, alături de alţi doi camarazi ofiţeri, se aflau în faţa statuii lui Mihai Viteazul - amplasată vizavi de Universitatea din Bucureşti -, având ochii plini de lacrimi. Fiind întrebaţi ce li s-a întâmplat, ei au răspuns: „În noaptea aceasta, am fost dezarmaţi de ruşi”¹⁷². Ulterior, acesta va fi epurat din cadrele armatei şi va îndura regimul de recluziune al temniţelor comuniste, alături de alţi patrioţi români, care nu şi-au renegat neamul şi credinţa strămoşească¹⁷³. Se va stinge din viaţă la 29 mai 2002, în Sectorul 3 al Capitalei ţării¹⁷⁴.

Modesta contribuţie a rândurilor de faţă se întemeiază pe investigaţiile arhivistice ale autorilor de mai sus, fără a pretinde a fi un excurs genealogic exhaustiv, ţinând seama de „diletantismul” lor, dar care aduce - sperăm! -, o substanţială contribuţie documentară privind ascendenţa culturală şi militară a acestei spiţe genealogice la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea (vezi Arborele genealogic).

 Vizualizare cele 14 foto din colaj una câte una, cu explicații 

____________

1 SJAN Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 94/1835, ff. 63v.-64.
2 La 23 februarie 1851, aleşii satului Râmeşti raportau subocârmuitorului plasei Oltului că pe moşia satului „noi ne hărănim pă dânsa, ce este mănăstirească a sfintei mănăstiri Zlătari” (Idem, fond Pretura plasei Oltului, ds. 7/1851, f. 44). Mănăstirea era închinată Patriarhiei din Alexandria (Egipt) şi avea ca metoh mănăstirea Segarcea din jud. Olt, care, la rândul ei, avea ca metohuri/metoaşe schiturile Stăneşti şi Arhanghelul din jud. Vâlcea (Vezi Maria Soveja, Iulia Gheorghian, Marcel-Dumitru Ciucă, Îndrumător în Arhivele Centrale, ediţia a II-a, vol. I, partea I, Bucureşti, 1972, pp. 206-207).

3 Idem, ds. 104/1865, f. 204.

4 Suprafeţe de arătură şi islaz, luate de clăcaşi în folosinţă, peste cele legale, de la un proprietar laic/ecleziastic, în schimbul prestării unor obligaţii în muncă, natură sau bani, prevăzute în contractele încheiate între părţi (n. ns.: D.G., M.R.).

5 SJAN Vâlcea, fond Pretura plasei Oltului, ds. 24/1862, ff. 74-75.

6 Conform stipulaţiilor Regulamentului Organic, era prevăzut ca organ reprezentativ al comunităţii locale, membrii acestuia având o serie de competenţe, între care întocmirea aşa-ziselor „foi de ispaşă”, în care erau evaluate cuantumul şi valoarea pagubelor produse unor bunuri mobile (livezi, recolte etc.) din partea animalelor nesupravegheate, aplanarea unor litigii mărunte intracomunitare, pentru care erau desemnaţi ca „înpăciuitori”, iar, ulterior, juraţii/deputaţii satelor (n. ns.: D.G., M.R.).

7 A se vedea Cartea de blestem emisă de către episcopul Râmnicului - Neofit, la 9 septembrie 1832, care „citindu-să şi noo lăcuitorilor din satul Râmeşti”, a fost primită „de a noastră bunăvoie, ne-am şi iscălit” (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Mănăstirea Zlătari, pach. XXVII, doc. nr. 9).

8 Condici/registre tipizate, cu o formularistică adecvată celor trei „treceri” ale omului prin viaţă - născuţi (N), căsătoriţi (C) şi morţi (M) -, ţinute până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1865, inclusiv), pe lângă fiecare biserică, pentru înregistrarea stării civile a enoriaşilor (Vezi şi Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei, Editura Didactică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 168).

9 SJAN Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 94/1835, ff. 63v.-64.

10 Din păcate, puţinătatea mitricelor de la această parohie - pentru anii 1852-1858, 1861 şi 1863-1864 lipsind cu totul -, nu ne-a dat posibilitatea de a identifica soţia acestuia, precum şi utilizarea, uneori „abuzivă”, la numele de botez, a apelativelor preluate de la numele localităţii/cătunului în care s-au născut unii actori ai studiului de faţă, îngreuiază foarte mult reconstituirea veridică a arborelului genealogic pentru această perioadă (n. ns.: D.G., M.R.).

11 SJAN Vâlcea, colecţiaMitrice - com. Şuşani, registru 6/1835, C/1835, nr. 1.

12 Idem, registru 37/1862, M/1862, nr. 1.

13 Idem, fond Pretura plasei Oltului, ds. 10/1855, f. 5.

14 Idem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 47/1858, ff. 94, 146-147.

15 Soţii acestora erau Stan Nicolae Dinu Spiridon, respectiv Sandu Nicolae (Idem, colecţia Mitrice - com. Şuşani, registrele 33/1850, C/1850, nr. 4 şi 38/1865, N/1865, nr. 4).

16 Idem, registru 12/1838, N/1838, nr. 10.

17 Idem, registru 17/1840, N/1840, nr. 13.

18 Idem, colecţia Stare civilă - com. Râmeşti (Beica), registru 2/1867, C/1867, nr. 2.

19 Idem, registru 27/1894, M/1894, nr. 18.

20 Idem, registru 5/1870, N/1870, nr. 6.

21 Idem, registru 6/1871, N/1871, nr. 9.

22 Idem, registru 5/1870, M/1870, nr. 8.

23 Idem, registru 12/1878, M/1878, nr. 7.

24 Idem, registru 14/1880, M/1880, nr. 21.

25 Idem, registru 24/1891, M/1891, nr. 9.

26 Idem, registru 27/1894, M/1894, nr. 40.

27 Idem, registru 11/1877, N/1877, nr. 1.

28 Idem, registru 15/1881, N/1881, nr. 21.

29 Idem, registru 21/1888, N/1888, nr. 31.

30 Idem, registru 24/1891, N/1891, nr. 7.

31 Idem, registru 2/1867, M/1867, nr. 6.

32 Idem, colecţia Mitrice - com. Şuşani, registru 33/1850, N/1850, nr. 5. Naşterea este confirmată şi în actul de căsătorie din 1875 (Idem, colecţia Stare civilă - com. Mădulari (Beica), registru 9/1875, C/1875, nr. 1).

33 Aceeaşi similitudine o avem şi în cazul descendenţilor marelui proprietar şi omului politic craiovean Constantin/Dini Michail, căsătorit cu Mathilda Spiro Michail, fiica unor bogaţi macedo-români stabiliţi la Viena, al căror cel de-al treilea copil - Nicolae (1874-1918) a primit acelaşi nume de botez cu al fratelui său mai mare - Nicolae (1872-1874) (Vezi Carmen Zamfirescu, Cine a fost românul care ne-a salvat în timpul Marii Crize din 1929-1933 de pericolul intrării în incapacitate de plată?, în „Evenimentul istoric”, nr. 67, 29 septembrie-29 octombrie 2023, p. 19).

34 În actul de deces al fratelui cel mare - Sandu (m. 1874), sunt menţionaţi, ca martori, cei doi fraţi ai acestuia - Ioan Mihai (50 ani) şi Dumitru Stoicescu (60 ani) (SJAN Vâlcea, colecţia Stare civilă - com. Râmeşti (Beica), registru 9/1874, M/1874, nr. 2).

35 A decedat la 10 mai 1883, la vârsta de 67 ani, unul din martori fiind ginerele acesteia - Radu Pătru Voicu, căsătorit cu Ilinca (Idem, registru 18/1883, M/1883, nr. 3).

36 Idem, registru 1/1866, M/1866, nr. 16.

37 Aceasta se va căsători, la 27 noiembrie 1868, cu Radu Pătru Voicu, în vârstă de 28 ani (Idem, registru 3/1868, C/1868, nr. 6).

38 Idem, colecţiaMitrice - com. Şuşani, registru 32/1849, N/1849, nr. 11.

39 Se va căsători, la 29 noiembrie 1887, cu Ion Pătru Radu Voicu, născut în 1860 (Idem, colecţia Stare

civilă - com. Râmeşti (Beica), registru 20/1887, C/1887, nr. 7).

40 În actul de deces, se consemnează că moartea acestuia a survenit în seara zilei de 4 martie 1892 (ora 1900), la vârsta de 70 ani (Idem, registru 25/1892, M/1892, nr. 14). La naşterea Elisavetei (3 aprilie 1870) - fiica lui Ion Sandu şi Stanei, sunt menţionaţi ca martori Ion Mihai (54 ani) şi Dumitru Stoicescu (57 ani), amândoi fiind unchii tatălui copilei (Idem, registru 5/1870, N/1870, nr. 6).

41 Idem, colecţia Mitrice - com. Şuşani, registru 35/1859, N/1859, nr. 2.

42 Idem, colecţia Stare civilă - com. Râmeşti (Beica), registru 9/1874, M/1874, nr. 2.

43 Idem, com. Mădulari (Beica), registru 9/1875, C/1875, nr. 1.

44 În raportul înaintat de aleşii satului subocârmuitorului plasei Oltului, din 20 februarie 1851, se menţiona că nu există proprietari cu suprafeţe de peste 30 stânjeni moşie, „ci toţi se află cu mai puţină proprietate” (Idem, fond Pretura plasei Oltului, ds. 7/1851, f. 38).

45 Idem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 94/1835, ff. 129, 134v.

46 Idem, fond Pretura plasei Oltul, ds. 10/1861, f. 106.

47 La raportul oficial al Prefecturii judeţene înaintat ministerului de resort, din 13 iunie 1886, era anexat un tabel cu evidenţa celor 163 primării comunale rurale existente în judeţ, din care 139 edili ai acestora erau „ştiutori de carte”, iar 24 erau analfabeţi (Idem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 26/1886, ff. 25-28).

48 Idem, ds. 19/1880, ff. 224-226.’

49 Idem, ds. 6/1884, ff. 76-77; Idem, ds. 8/1885, ff. 160-163; Idem, ds. 20/1886, ff. 134-136; Idem, ds. 13/1887, ff. 4-6.

50 Apud Gheorghe Dumitraşcu, Istoria învăţământului din Vâlcea în anii României moderne (1821¬1918), Editura Fântâna lui Manole, Goleşti-Vâlcea, 2018, p. 184.

51 SJAN Vâlcea, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 14/1901, ff. 24-27, 33.

52 Preotul Hristea/Cristea Popescu (1879-1881), Sandu Marinescu (1881/1882) şi Teodor Persu, ultimul îşi va da demisia în 1886, pentru că va fi hirotonit ca diacon pe seama bisericii din oraşul Drăgăşani (Idem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 1/1886, vol. I, ff. 82-82v.)

53 Idem, ds. 34/1885, ff. 8-12v.

54 Idem, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 1/1886, vol. I, ff. 138-138v.; Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., p. 394.

55 Ibidem, vol. II, ff. 228-229.

56 La Atanasiu figurează Etna, în loc de Elena (probabil, greşeală de la tipografie!) şi Eugenia (Vezi D.I. Atanasiu, Amilcar Săndulescu - Fiul Eroului Necunoscut, Institutul de Arte Grafice Ramuri S.A., Craiova, <f.a.>, p. 7).

57 SJAN Vâlcea, colecţia Stare civilă - com. Mădulari (Beica), registru 11/1876, N/1876, nr. 55.

58 Idem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 1/1886, vol. I, ff. 82-82v.

59 D.I. Atanasiu, op. cit., p. 8.

60 Ibidem.

61 SJAN Vâlcea, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 6/1895, ff. 203, 205.

62 SJAN Dolj, fond Liceul Militar Craiova, ds. 9/1896-1903, ff. 25, 35.

63SJAN Vâlcea, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 6/1915, ff. 60-69; Gheorghe Dumitraşcu, Istoria învăţământului..., p. 539.

64 D.I. Atanasiu, op. cit., p. 8.

65 SJAN Vâlcea, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 6/1895, ff. 203, 205.

66 Idem, ds. 5/1898, f. 449v.

67 Idem, ds. 6/1900, f. 28.

68 Idem, ds. 14/1901, f. 26.

69 La alegerile locale din 1 noiembrie 1898, a fost ales primar şi instalat în această calitate la 12 decembrie 1898, iar ca ajutor de primar - Iancu P. Ştefan (Idem, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 5/1900, ff. 23v.-24).

70 Idem, ds. 17/1899, f. 87.

71 Ibidem.

72 Ibidem.

73 Idem, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 6/1900, ff. 28, 87-88v.

74 Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, ds. 129/1901, f. 45.

75 Ibidem, ff. 45v.-46.

76 Ibidem, f. 48.

77 Ibidem, f. 49.

78 Idem, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 13/1901, f. 38.

79 Prin adresa Subprefecturii plasei Oltului de Jos către Prefectura judeţeană, din 27 august 1900, se solicita aprobarea încheierii Consiliului comunal pentru deschiderea unui credit de 20 lei pentru achitarea acestei sume (Idem, fond Prefectura Judeţului Vâlcea, ds. 64/1900, ff. 335-336).

80 Idem, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 6/1904, ff. 233-233v.

81 Vezi Gheorghe Dumitraşcu, Haretismul în şcoala românească (judeţul Vâlcea), Editura Fântâna lui Manole, Râmnicu-Vâlcea, 2013, pp. 537-538.

82 SJAN Vâlcea, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 8/1903, ff. 473, 475; Idem, ds. 6/1904, f. 233.

83 Dacă, iniţial, examinarea elevilor se făcea numai de revizorul sau delegatul ministerului, în persoana unui institutor de seamă din judeţ, fiind excluşi învăţătorii de la cercurile respective, ulterior, prin intervenţia directă a lui Spiru Haret, comisia va fi formată din doi „diriginţi” (directori) ai cercului, învăţătorul clasei terminale şi revizorul sau delegatul ministerului (Vezi Gheorghe Dumitraşcu, Haretismul..., pp. 381-382).

84 SJAN Vâlcea, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 6/1904, ff. 460-461.

85 Idem, ds. 7/1907, ff. 11-13.

86 Idem, ds. 8/1903, f. 329.

87 Ibidem, f. 187.

88 Idem, ds. 6/1904, f. 233v.

89 Idem, ds. 8/1903, f. 165v.

90 Idem, ds. 4/1904, ff. 201v.-202.

91 Idem, ds. 1/1906, ff. 4-4v.

92 D.I. Atanasiu, op. cit., pp. 8-9.

93 SJAN Vâlcea, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 1/1906, f. 5. Pentru această problematică, vezi, pe larg, Gheorghe Dumitraşcu, Haretismul..., pp. 748-770.

94 Apud Gheorghe Dumitraşcu, Istoria învăţământului..., p. 718.

95 SJAN Vâlcea, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 13/1906, f. 13.

96 Idem, ds. 2/1915, ff. 33-34.

97 Comună desfiinţată în 1968 şi arondată la actuala comună Şuşani (n. ns.: D.G., M.R.).

98 Hamilcar Barcas (?-228 î.Hr.) - mare general cartaginez, a cucerit Spania, întemeind un veritabil imperiu, care a fost consolidat cu iscusinţa diplomatică a lui Hasdrubal. Fiul său mai mare, Hannibal, îi va succeda la conducere, antrenând Cartagina într-un lung şi pustiitor război cu Roma. Pentru detalii, vezi Theodor Mommsen, Istoria Romană, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, pp. 323 şi urm.

99 Artaxerxes I Longimanus (465-425 î.Hr.) - cognomen ce se datora unei particularităţi fizice - avea braţul drept mai lung decât cel stâng -, era energic, înţelept, mai mult abil în diplomaţie decât ca militar, va reuşi, pentru scurt timp, să facă din Imperiul Ahemenizilor o putere mondială. Pentru detalii, vezi, pe larg, Burchard Brentjes, Civilizaţia veche a Iranului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, pp. 118-121.

100 SJAN Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 129/1901, f. 45.

101 Idem, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 2/1915, ff. 14-15v.

102 D.I. Atanasiu, op. cit., p. 12.

103 SJAN Vâlcea, colecţia Stare civilă - com. Mădulari (Beica), registru 22/1918, M/1917, nr. 182.

104 Idem, registru 18/1880, N/1880, nr. 47.

105 Idem, registru 21/1882, M/1882, nr. 18.

106 Ibidem, N/1882, nr. 63.

107 „Adevărul”, 17 august 1897, p. 4.

108 Idem, 5 aprilie 1913, p. 2.

109 „Dimineaţa”, 14 aprilie 1921. Datările aproximative pentru unele periodice se datorează faptului că, pe manşeta acestora, sunt inscripţionate parţial datele de identificare, acestea fiind extrase din conţinutul informaţiilor cuprinse în pagina respectivă (n.ns.: D.G., M.R.).

110 Ibidem.

111 Idem, <post 5 august 1923>. D.I. Atanasiu, op. cit., pp. 44, 56, 65, 96.

112 „Adevărul”, <ante 15 august 1923>, p. 3.

113 „Dimineaţa”, 4 aprilie 1928.

114 Cu acest apelativ apare pentru prima dată, fiind preluat după numele satului său natal - Beica, sat component al comunei Mădularii de Beica (n. ns.: D.G., M.R.).

115 „Dimineaţa”, 24 octombrie 1928.

116 Ibidem.

117 Idem, 3 decembrie 1928, p. 7.

118 Idem, 5 mai 1930, p. 7.

119 Idem, 30 mai 1930, p. 8.

120 Unitate care şi-a câştigat o binemeritată reputaţie în luptele de pe frontul de la Cerna şi, cu deosebire, cu prilejul atacului asupra dealului Alion, care a fost cucerit de acest regiment (Cf. General Traian Moşoiu, Memorial de război (august-octombrie 1916), ediţie, studiu introductiv şi note de Al. Dragomirescu şi Marius Pop, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 127).

121 „Dimineaţa”, 30 mai 1930, p. 8.

122 „Curentul”, <post 18 septembrie 1930>, p. 5.

123 „Cuvântul”, <ante 10 mai 1931>, p. 2.

124 „Universul”, an 55, nr. 160, 3 iulie 1938, p. 3.

125 Idem, an 56, nr. 326, 27 noiembrie 1939, p. 10.

126 Sat component al comunei Mădulari (Beica) (n. ns.: D.G., M.R.).

127 SJAN Vâlcea, colecţia Stare civilă - com. Mădulari (Beica), registru 25/1884, N/1884, nr. 71.

128 Idem, registru 35/1907, C/1907, nr. 15.

129 Idem, registru 41/1910, N/1910, nr. 51.

130 Idem, registru 11/1915, N/1915, nr. 67.

131 Idem, registru 20/1918, N/1918, nr. 1.

132 Idem, registru 26/1920, N/1920, nr. 33.

133 Idem, registru 31/1887, N/1887, nr. 3.

134 Idem, registru 37/1908, C/1908, nr. 10.

135 Idem, registru 16/1916, M/1916, nr. 8.

136 Ibidem, nr. 7.

137 Ibidem, nr. 89.

138 Idem, registru 23/1919, N/1919, nr. 87.

139 Moare la 18 ianuarie 1992 (Idem, registru 14/1916, N/1916, nr. 36).

140 Idem, registru 9/1914, C/1914, nr. 18.

141 Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, Judeţul Vâlcea în anii Primului Război Mondial, vol. II, Eroii, Bălceşti pe Topolog, 1979, p. 105.

142 SJAN Vâlcea, colecţia Stare civilă - com. Mădulari (Beica), registru 48/1892, M/1892, nr. 43.

143 Idem, registru 55/1895, N/1895, nr. 39.

144 Idem, registru 34/1907, N/1907, nr. 53.

145 Idem, registru 44/1911, N/1911, nr. 9.

146 Moare în dimineaţa zilei de 12 ianuarie 1912, ora 600 (Idem, registru 3/1912, M/1912, nr. 13).

147 Idem, registru 43/1910, M/1910, nr. 68.

148 Idem, fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, ds. 10/1916-1918, ff. 12v., 20v., 33, 40.

149 D.I. Atanasiu, op. cit., pp. 14-16.

150 Ibidem, p. 16.

151 Ibidem.

152 SJAN Dolj, fond Şcoala Normală de Băieţi «Ştefan Velovan>>, ds. 2/1920, ff. 12v.-13.

153 D.I. Atanasiu, op. cit., p. 16.

154 Ibidem, p. 19.

155 SJAN Dolj, fond Liceul Militar Craiova, ds. 45/1922-1923, f. 56; D.I. Atanasiu, op. cit., p. 21.

156 În acest scop, au fost deshumate şi aduse la Mărăşeşti rămăşiţele pământeşti a zece ostaşi români, fără nume, de pe zece câmpuri de luptă importante din ţară: Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz (Cireşoaia), Poieni (Târgu Ocna), Chişinău, Ciucea (Cluj), Raşoviţa (Gorj), Bălăria (Vlaşca), Azuga (Prahova) şi Topraisar (Dobrogea). Pentru detalii, vezi, pe larg, Valeria Bălescu, Eroul Necunoscut, Editura Militară, Bucureşti, <2005>, pp. 82-86.

157 Ibidem, p. 87.

158 Despre întreg ceremonialul, vezi, pe larg, D.I. Atanasiu, op. cit., pp. 33-39; Valeria Bălescu, op. cit., pp. 93-95.

159 Vezi „Presa”, <post 15 mai 1923>, p. 1; „Viitorul”, <14 mai 1923>, p. 2.

160 D.I. Atanasiu, op. cit., pp. 40-45.

161 Cf. Valeria Bălescu, op. cit., pp. 95-105.

162 Vezi, pe larg, Valeria Bălescu, op. cit., pp. 110-125.

163 „Dimineaţa”, <post 5 august 1923>. D.I. Atanasiu, op. cit., pp. 46-47.

164 De menţionat că pe crucea viteazului domnitor fusese depusă de curând tot o coroană de flori de către elevii Liceului Militar de la Mănăstirea Dealul, cu inscripţia: <<Străjeri ai capului tău, vin astăzi să se închine trupului regăsit!» (Ibidem)

165 D.I. Atanasiu, op. cit., p. 47.
166 Ibidem, pp. 50-52.
167 https.//www.crai«ou.ro/2017/10/17/povestea-eroului-necunoscut-şi-a-copilului-de-12-am-care-l-a- ales-ca-simbol/ (accesat: 11 decembrie 2023).
168 Vezi, pe larg, la D.I. Atanasiu, op. cit., pp. 53-81.
169 SJAN Vâlcea, colecţia Stare civilă - com. Mădulari (Beica), registru 4/1913, N/1913, nr. 3.
170 Idem, registru 16/1916, M/1916, nr. 57.
171 Idem, registru 14/1916, N/1916, nr. 70.
172 Un om în lupta cu agresiunea ruso-comunistă: Florea Olteanu, în Vatra, nr. 3, 2006, p. 17. (https://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/altepub/docs/ionitoiu_florea_olteanu_3.pd f. /accesat: 27 decembrie 2023). Ocupantul sovietic, prin reprezentantul său la Bucureşti, Vâşinski, va exercita puternice presiuni asupra autorităţilor române pentru schimbarea guvernului Rădescu şi instalarea unuia de orientare prosovietică, fapt împlinit la 6 martie 1945, când va fi instalat guvernul condus de dr. Petru Groza, în care şi-a implantat corifeii lui în ministerele-cheie ale noului cabinet. Pentru detalii, vezi ibidem, pp. 13-17; Catherine Durandin, Istoria Românilor (traducere de Liliana Buruiană-Popovici), cu o Prefaţă de Al. Zub, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 272; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010, pp. 443-448.
173 Ibidem, p. 17.
174 SJAN Vâlcea, colecţia Stare civilă - com. Mădulari (Beica), registru 14/1916, N/1916, nr. 70. Mulţumim pe această cale doamnei Georgeta Giurea şi domnului Dragoş-Silviu Teodorescu pentru tehnoredactarea şi procesarea studiului de faţă, precum şi domnilor colonei (rtg.) Mihai Călugăriţoiu şi Mihai Popa pentru materialele puse la dispoziţia noastră (n. ns.: D. G., M. R.). 

Sursă selecție:

ASOCIAŢIA NAŢIONALĂ CULTUL EROILOR „REGINA MARIA”,  FILIALA JUDEŢEANĂ „MATEI BASARAB” VÂLCEA, Centrul de Cercetări Istorice „Pr. Dumitru Bălaşa”, Râmnicu-Vâlcea/ Eroul Necunoscut al României Mari la Centenar (1923-202)/ - volum omagial alcătuit din lucrările ştiinţifice, articolele si eseurile Simpozionului Naţional de Istorie „Eroul Necunoscut al României Mari la Centenar (1923-2023)”, prezentate cu prilejul manifestărilor cultural-istorice, militare şi religioase organizate la Mănăstirea „Sfântul Mare Mc. Pantelimon”, Drăgăşani (etapa I, 30 iulie 2023), Colegiul Naţional Militar „ Tudor Vladimirescu”, Craiova (etapa a Il-a, 27 sept. 2023) şi Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale, Râmnicu-Vâlcea (etapa a III-a, finală, 15 nov. 2023), în cadrul programului de cercetări istorice „Pe urmele eroilor şi martirilor neamului” - Coordonator: Eugen Petrescu; Editura Militară, București 2023.

Volumul integral în PDF pentru lectură/ descărcare.