Faceți căutări pe acest blog

5 apr. 2024

Documentarul «Doctor Schileru» (TV Etalon 2005) și mai multe resurse în conexiune

 
«...chirurg urolog, fost boxer de performanță, doctorul Grigore Schileru din Râmnicu Vâlcea este personajul real care a inspirat două filme notorii în cinematografia românească: „Mere roșii” în regia lui Alexandru Tatos și „Balanța" realizat de Lucian Pintilie. Îl putem regăsi și în operele „Balanța” și nuvela „Treizeci și opt cu doi”, scrise de Ion Băieșu, cu care se întâlnise în Rm. Vâlcea. A emigrat în Statele Unite în anul 1968 și a operat mult timp în America, fiind foarte apreciat acolo. Soția lui, medic și ea, a murit într-un accident de mașină, iar doctorul a rămas cu sechele la picioare.
A decedat în decembrie 2011, în SUA, în timp ce își vizita copiii...» sursa: cinemagia.ro

&&&

«...Un exemplu

Amintim aici cazul cu totul aparte al urologului Grigore Schileru. A fost unicul fiu al profesorului de filosofie al liceului din Râmnicu Vâlcea. Naștere blocată, copilul, după opinia medicilor solicitaţi, trebuia sacrificat spre a salva mama, epuizată, aproape inconștientă. A fost chemat și doctorul Dumitru Zeana, care folosește forcepsul, iar cele două vieţi au fost salvate.

Clic pentru vizualizare foto din colaj, una câte una, cu explicații - Doctorii fără de arginți din Râmnicul-Vâlcii de altădată: ce palmă (croșeu de knockout, în cazul chirurgului-boxer Grigore Schileru!) dau actualului sistem de sănătate și politizării sale dusă la extrem/ redusă la absurd…

Băiatul primește o educaţie creștin-ortodoxă. În facultate se căsătorește cu o colegă de an, iar până la absolvire vor avea patru copii, crescuţi cu sprijinul părinţilor. Încă din facultate este obsedat de urologie, în urma unei tragedii la care asistase. Soţia sa va deveni medic de laborator.

Grigore Schileru ajunge un virtuoz urolog. Nu și-a răsfăţat copiii, dimpotrivă. A refuzat orice fel de „atenţie” din partea bolnavilor pe care i-a salvat, nu accepta nici cel mai neînsemnat cadou. Intră în conflict cu mentalitatea de aici și cu regimul comunist. Emigrează în SUA, unde devine șeful unei reputate echipe de transplant renal și promotor al sfincterului artificial de uretră, salutar în cazul incontinenţei urinare. Instruiește și în Turcia urologi în acest domeniu. Nostalgia pentru ţara sa natală, România, l-a însoţit întreaga viaţă. După căderea comunismului, a apucat să viziteze ţara și mormintele familiei sale.

(...)

Medicina în perioada comunistă

România a traversat o jumătate de secol de comunism. Despre felul în care medicii acelei epoci înţelegeau să-și practice meseria există riscul așternerii uitării, odată cu dispariţia lor. O nouă pagină în istoria medicinei s-a întors dramatic odată cu schimbarea de regim.

O latură de altruism s-a pierdut într-o anumită măsură, înlocuită rapid de un gen de mercantilism medical stimulat de presiunea marilor producători de medicamente. Medicul pare că pierde bruma de aureolă sacerdotală care l-a însoţit din cele mai vechi timpuri, relaţia medic-pacient devenind mai rece, cu mai puţină empatie și compasiune. În bună parte, medicina s-a tehnicizat, explorările sofisticate cer specializare, ca și noile proceduri chirurgicale. Este o schimbare de mentalitate care însoţește schimbarea de generaţie.

Asociaţia Medicilor Scriitori și Publiciști Români (AMSPR) își propune să reconstituie, prin mărturii directe, psihologia medicului și modul în care se practica medicina în perioada comunistă. O primă diferenţă este selecţia la admiterea în facultate: câte 15 candidaţi pe un loc, faţă de formalitatea (ușurinţa) admiterii actuale.

În toate ţările vestice (UE, SUA ș.a.), selecţia la intrarea în facultăţile de medicină este extrem de dură, se cer chiar și o practică prealabilă în spital, precum și verificarea unor aptitudini psihologice. Pentru a stimula și consolida latura umanistă a personalităţii medicului, în mai toate facultăţile de medicină vestice și extrem-orientale există catedre de literatură medicală.

Istoria medicinei este o disciplină privită cu interes de studenţi. Programa ar trebui actualizată cu perioada comunistă. Ar merita și invitarea unor medici veterani a căror viaţă este deosebit de interesantă, cu care studenţii ar putea dialoga. Acest lucru se întâmplă în SUA și nu numai. Tot în acest cadru s-ar impune, mai cu seamă la noi și acum, dezbateri pe teme de etică medicală, urmând modelul celor din alte părţi ale lumii. Nicăieri în lume, în trecut sau în prezent, nu pot fi cumpărate examenele pe bani. Câteva condamnări penale punctează fenomenul, în anumită măsură ocultat. Mediatizarea a surprins la noi vârful aisbergului...»

(selecție)

Sursa: Conf. doctor Corneliu Zeana/ «Medicul față cu profesiunea» - articolul integral, la această adresă.

&&&


&&&

O viață dedicată inimii 

Medicina nu e doar o profesie între altele. Fiindcă ea reprezintă arta vindecării, care teoretic nu are nici o limită. Cine îmbrățișează această chemare știe că trebuie să i te dedici total pentru a fi un medic bun. Conf. dr. Corneliu Zeana este un nume în lumea cardiologiei românești contemporane. Pentru a ajunge la această performanță a jertfit mult. Despre viața, preocupările și visurile acestui om care a știut să împace studiul cu viața de familie și dragostea pentru scris, în interviul de mai jos.

Domnule conferențiar, de ce ați ales să studiați medicina? La vârsta de 18 ani poate fi clară o asemenea opțiune?

Să începem prin a spune câteva cuvinte despre vocația în medicină, mai puțin importantă acum, în epoca tehnicizării excesive a practicii medicale. Suntem o familie de medici la a treia generație, modelul fiind reprezentat de tatăl meu, Dumitru Zeana, născut în Macedonia, rămas orfan de ambii părinți la o vârstă fragedă, urmărit de ultimele cuvinte ale mamei sale care, pe patul de moarte, i-a pus mâna pe creștet și i-a prezis că va fi medic (iatru în limba aromână), pentru ca în clipa următoare să-și dea duhul. Dumitru a avut o viață grea, întreținându-se din muncă încă din copilărie (argat, mus pe vapor, spălător de vase în restaurante), dar a ajuns unul dintre marii chirurgi ai acestei țări, menționat în tratate. În amintirea copilăriei sale de orfan a întreținut în școală patru copii lipsiți de mijloace materiale. Aceștia s-au realizat. Îngrijea fără plată oameni sărmani, la Râmnicu Vâlcea, dar și ocnașii din salina Ocnele Mari, viețași care fuseseră tâlhari și criminali, preda igiena la Școala de Arte și Meserii din Râmnicu Vâlcea, se ocupa de muncitorii de acolo. Pe frontul de răsărit a fost chirurg de spital de primă linie, luptând pentru Basarabia, pământ românesc. A dispărut în condiții neclare în închisoarea Aiud, în 1961, fiind condamnat pentru că făcea comentarii dușmănoase la adresa regimului. În anii lungi de detenție, nimeni din familie nu l-a văzut măcar o dată, nu s-a știut unde se află închis. Închisorile comuniste din anii ‘50-’60 erau pline de intelectuali, țărani care se opuseseră colectivizării forțate, mulți preoți, călugări, studenți și chiar elevi. Prin duritatea penitenciară împinsă până la extrem, închisorile, cum spunea Petre Țuțea, au umplut cerul de sfinți. Eu am urmat medicina dintr-o pasiune lăuntrică irepresibilă, cu chipul tatei în suflet. Primele două fiice ale mele au primit numele de Cosmina și Damiana, evocatoare pentru sfinții fără de arginți. Au urmat și ele calea medicinei. Cosmina s-a dedicat bolilor infec­țioase, între care SIDA, sau unele encefalite fără leac, unele cazuri disperate, în care trebuie să fii nu doar medic, ci și un bun psiholog cu credință în Dumnezeu. Damiana a făcut studii aprofundate de oftalmologie la Aachen, unde se află unul dintre cele mai performante centre de oftalmologie din lume. Ochiul este un organ extrem de delicat, iar aici responsabilitatea medicului este enormă. Vorbim de lumina ochilor, dar și cei care au pierdut-o fizic pot dobândi un fel de vedere spirituală. În familia Zeana, aromâni migrați din Macedonia (astăzi în Grecia), au mai fost doi medici, Ionel și Ecaterina. Ambii s-au dedicat îngrijirii bolnavilor de tuberculoză, boală care făcea ravagii înainte de război, dar și în anii de după ocuparea țării de armata sovietică, vremuri de foamete și sărăcie, terenul prielnic răspândirii acestei boli infecțioa­se. Ionel și Ecaterina nu au primit niciodată nimic de la bolnavii pe care îi îngrijeau, mulți dintre aceștia îi pomenesc și astăzi. Ei au făcut într-adevăr apostolat din medicină.

Ați ales cardiologia ca specialitate. De ce? Este fascinantă, utilă, specială? Vă rog, descrieți puțin inima.

Cardiologia este o specialitate ca toate celelalte, doar că acest organ, inima, atunci când încetează să mai bată... Inima pompează sânge în tot organismul, aduce oxigen și substanțe nutritive tuturor celulelor, tot sângele preia deșeurile metabolice și le transportă spre rinichi, iar bioxidul de carbon spre plămâni, de unde este expirat în aerul înconjurător, de unde a fost preluat oxigenul.


Inima este organul iubirii și al bucuriei. Ar putea explica aceasta faptul că inima nu face cancer? Cum reacționează inima la frumos și la urât? Ce se întâmplă cu inima în momentele de ură, invidie, gelozie, neiertare, critică? Dar în momentele de voie bună, prietenie, întrajutorare, respect, recunoștință?
Numeroase fibre nervoase conec­tează inima de sistemul nervos mai mult decât orice alt organ. De aceea, inima rezonează prompt la stările sufletești, la emoții, la bucurie, la tristețe. Ceea ce este frumos bucură și inima omului, iar bucuria aduce sănătate inimii. Invers, inima se poate îmbolnăvi din cauza urii, patimii, invidiei, dușmăniei pe care alții ne-o arată sau noi nu putem să le controlăm în raporturile cu ceilalți. La acestea se adaugă toate celelalte stări pe care învățătura Bisericii ne îndeamnă să le evităm. Aceste stări negative ne afectează nu doar sufletește, ci și prin generarea de boală: hipertensiunea arterială, diabetul zaharat (care are o componentă cardiacă importantă), infarctul de miocard, aritmiile cardiace. În schimb, voia bună, respectul reciproc, întrajutorarea, recunoștința mențin inima tânără și ferită de îmbolnăvire.

Ce rol au muzica, literatura, pictura în sănătatea inimii?


În acest sens acționează benefic și literatura, muzica, arta în general, frumosul. Toate acestea pot fi folosite ca metode de terapie și, în orice caz, de prevenție.

Cât rău pot face inimii lăcomia, dependența de putere sau de viciile socie­tății contemporane?
Dependența de putere, de droguri, alcool, tutun, setea excesivă de bani cât mai mulți, deasupra trebuințelor, adică necumpătarea, toate acestea se opun medi­tației asupra rostului omului pe pământ, asupra frumuseții naturii, a lucrului minunat care este familia în care cresc copiii. Cei robiți de cele rele mai sus înșirate se îmbolnăvesc mai de timpuriu și fac cu mai multă ușurință boli de inimă. Cu toată bogăția lor, nu trăiesc mai mult, dimpotrivă.


Unde și cum putem învăța să gestionăm emoțiile co­pleșitoare, eșecul, furia, jignirile care pot îmbolnăvi inima?


Sfânta Liturghie induce în organism o stare de pace, de liniște și împăcare, iar acestea se răsfrâng benefic asupra sănătății. Putem vorbi despre o acțiune terapeutică în cazul îmbolnăvirilor, îndeosebi al celor cardiovasculare. Participarea la slujbă, în biserică, ne ajută să stăpânim emoțiile negative, să facem față marilor încercări și lovituri ale sorții. Ca și lectura unor cărți de bună calitate, inclusiv literatura patristică.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră munca cu stu­denții, cu rezidenții?


Medicina nu se poate învăța doar din cărți sau la fără frec­vență. Este nevoie de o anumită relație între maestru și discipol, perpetuată încă din Antichitate. În timpurile moderne, această relație este neglijată, latura empatică a medicinei este eludată, cursurile au un caracter pur tehnic. Marele Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, spunea că trebuie să ne apropiem de bolnav ca și cum Dumnezeu ar fi de față. Modul în care stăm de vorbă cu cel bolnav, felul în care acesta este ascultat și examinat, aduce adesea mai multă ușurare decât actul medical propriu-zis. Același rol îl au însă și cei din jur, familia, prietenii. Să ne amintim de Iov cel mult încercat de Dumnezeu, în jurul căruia s-au adunat prietenii săi apro­piați după ce pierduse totul: copii, avere, sănătate. Înainte de cursul din amfiteatru, obișnuiam să rostesc o poezie sau să citesc un mic text filosofic, legat de tematica respectivă, sau ca introducere în atmosfera în care discuției medicale i se adăuga o discretă notă sacerdotală sau filosofică. Din păcate, a fost o perioadă prea scurtă, întreruptă, nu din vina mea.

Cum tratați aspectele profilactice în dialogul cu ei?


Aspectele profilactice sunt esențiale. Profilaxiei i se datorează cele mai mari succese ale medicinei contemporane, scăderea cu peste 50% a incidenței și deceselor prin infarct miocardic în toată lumea vestică, România făcând, din păcate, excepție: la noi, infarctul miocardic face tot mai multe victime. Profilaxia este tratată cu superficialitate în școlile noastre de medicină. Nu avem nici cercetare preventivă, toți cercetătorii noștri sunt masați în marile clinici, dar aceasta este o mare greșeală.

De ce ați simțit nevoia să vă implicați în societate prin scris?


Medicul are obligația să se implice social, cu atât mai mult cu cât societatea noastră este bolnavă. Sunt vicepreședintele Societății Medicilor Scriitori și Publiciști Români (SMSPR), iar în acest cadru încercăm să realizăm o literatură benefică sănă­tății și chiar tămăduitoare, o literatură specială. În Grecia antică existau chiar și teatru terapeutic, și muzică. Atunci când zâmbim sau râdem, când suntem veseli, inima se bucură în egală măsură. Râsul aduce sănătate.

Vă rog vorbiți-ne despre rolul rugăciunii în vindecarea inimii și profilaxia îmbolnăvirii.


Rugăciunea este un adevărat leac pentru inimă, care este organul iubirii, sălașul simțămin­telor delicate, așa cum cred îndeosebi poeții. Ceea ce este sigur este faptul că tămăduirea prin rugăciune este o certitudine verificată de medicină, iar inima este un excelent rezonator pentru rugăciune, situație în care ritmul inimii devine mai rar, tensiunea arterială scade, aritmiile dispar, circulația coronariană se ameliorează. Efectele binefăcătoare sunt însă evidente și pe termen îndelungat.

Medicina, între profesie și apostolat

Doctorul Corneliu Zeana s-a născut la 12 aprilie 1939, în oraşul Râmnicu Vâlcea. Din cauză că tatăl său, erou de război, chirurg pe front, a fost deţinut politic, la 14 ani a fost exmatriculat din şcoală. S-a angajat la CFR, a făcut liceul la seral, apoi Facultatea de Medicină din Cluj. A fost primul medic din comuna Muereasca, judeţul Vâlcea, circumscripţie neelectrificată, fără mijloace de transport, unde a pus bazele unui dispensar, ale unei săli de naşteri şi ale unui punct farmaceutic. În anul 1967 şi-a început cariera universitară la Facultatea de Medicină „Carol Davila”, profesând la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti. Până la Revoluţia din 1989, la care a participat activ, din cauză că a refuzat să se înscrie în PCR, nu a mai fost promovat. Apoi, prin concurs, a devenit conferenţiar universitar, cercetând şi elaborând 10 tratate şi peste 300 de lucrări ştiinţifice.

Pe lângă lucrările de specialitate, Corneliu Zeana scrie literatură. Este vicepreşedintele Societăţii Medicilor Scriitori din România şi membru al Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici.
În 1990 a fondat „Asociaţia Română pentru Europa”, este preşedintele „Asociaţiei Europene a Cadrelor Didactice” şi directorul fondator al publicaţiei „Cugetarea Europeană”.


Ieșire din timp

„În puține locuri lectura cărților bune se face atât de adânc, de miezos, ca în nopțile petrecute la mănăstire, ferite de mireni zgomotoși. Din când în când întrerupeam lec­tura și prindeam ceva din slujbele de seară sau de noap­te. Cântările călugărilor, cu inflexiuni distilate de veacuri, reverberau sub bolțile întune­cate, slaba pâlpâire a câtorva lumânări abia te ajuta să ghicești fețele și uneori mâinile monahilor îmbrăcați în negru. Slujba de noapte era ca o ieșire din timp, căci într-adevăr oamenii aceia ieșiseră din timpul nostru.” (Corneliu Zeana, volumul Alternanțe)

(Acest interviu a fost realizat cu sprijinul AMFOR – Asociația Medicilor și Farmaciștilor Ortodocși Români)


&&&

„Din culisele cinematografiei“. Cum a scăpat Mircea Diaconu de paza rezervoarelor de combustibili, în armată

Adrian Epure/ ziarul Adevărul/ 26.12.2017 12:55/ Ultima actualizare:04.08.2022 (link direct)

Actualul euroales a fost unul dintre favoriţii regretatului cineast Alexandru Tatos, care s-a gândit din prima la Mircea Diaconu când a hotărât să debuteze pe marele ecran cu un film după nuvela lui Ion Băieşu, „38 cu doi“. Actorul îşi satisfăcea în acea perioadă stagiul militar şi a putut fi prezent pe platourile de filmare abia în urma unor intervenţii la nivel înalt.

Uitat pe nedrept astăzi atât de marele public, cât şi de colegii de breaslă, Alexandru Tatos a debutat în cinematografie abia la 39 de ani, după ce-şi construise anterior o carieră de regizor de teatru.

„Mere roşii“, ecranizarea nuvelei „38 cu doi“, a avut premiera pe marile ecrane din România la 19 aprilie 1976 şi a vândut 1.814.965 de bilete în ţară, fiind unul dintre cele mai apreciate filme româneşti din toate timpurile. Ion Băieşu, titularul rubricii „Să nu m-apuc eu să fac filme“ din revista „Cinema“, mărturisea că este foarte greu să „te infiltrezi în planul caselor de filme, care au locuri precis rezervate, mai ales pentru filme spectaculare“. 

În momentul când se apucase de scris adaptarea cinematografică a nuvelei „38 cu doi“, devenită ulterior „Mere roşii“, Băieşu mai avea un scenariu finalizat, „Omul care vine din Buzău“, pe care-l predase deja Casei de Filme nr. 4, dar care nu s-a mai materializat până la urmă. „În general — «Mere roşii» e o excepţie de la regulă — eu consider că cel mai bine aş putea să lucrez în zona aceasta a comediei. Din păcate, casele nu prea vor comedii, mai precis nu vor satire, ci comedii gratuite, comedii sentimentale, melodrame cu puţin umor — pentru unii idealul pare a fi «Elixirul tinereţii». Dar...mai trebuie încercat. Bineînţeles, nu m-am gândit de fapt niciodată să fac un film de autor, adică să fiu şi scenarist şi regizor“, mărturisea scriitorul în paginile numărului din decembrie 1975 al revistei „Cinema“.

„Nuvela lui Băieşu aproape că mă obsedează, atât de mult îmi place“

În paginile jurnalului său, publicat post-mortem, Alexandru Tatos (1937 - 1990) a povestit cu lux de amănunte culisele debutului său cinematografic. „Nuvela lui Băieşu, «38 cu doi», după care vrea să facă scenariul de film, aproape că mă obsedează, atât de mult îmi place. De altfel, încă înainte de a-l cunoaşte pe Băieşu, m-am gândit că ar putea fi un film foarte frumos. Este una dintre puţinele lucrări din literatura actuală (nici nu-mi amintesc de altele) care are un personaj pozitiv viabil, şi nu un manechin înzestrat cu însuşiri frumoase. Mai ales că, în lupta lui cu moartea, căreia i-a declarat război, poate căpăta nişte dimensiuni imense. De aceea cred că doctorul trebuie să lucreze neapărat în secţia de oncologie, acolo unde sentinţele sunt definitive. Aici, personajul poate căpăta un adevărat eroism, pentru că nu numai că nu se poate împăca vreodată cu această idee a implacabilităţii, dar se luptă pentru a o înfrânge. Şi atunci, nici unul dintre celelalte conflicte, cu directorul sau cu oamenii mărunţi cu care are de-a face - sau cu viaţa lui neîmplinită, singurătatea sa, nu mai au nicio importanţă pentru el“, nota Tatos la 26 decembrie 1974. „Băieşu mi-a adus ultimele pagini ale scenariului: cu totul numără 38! Din asta trebuie să fac un film...Mi-e teamă că lucrurile încep să se dilueze şi filmul să scadă vizibil în interes. Încă nu pot să-mi dau seama. Încerc să fac un film fără «story» - descrierea a două zile din viaţa unui medic, care întâmpină greutăţi, dar care are şi bucurii în acest răstimp. Nu ştiu dacă ţine...Totul ar fi luat o altă turnură şi ar fi avut altă miză dacă păstram ideea mea iniţială, ca Mitică să fie oncolog“, scria regizorul pe 15 februarie 1975. „Mă aşteaptă o treabă grea, pe care mi-am dorit-o atâta: debutul în film. Din păcate, mă prinde nepregătit. Trebuie să mă gândesc serios, să recuperez, chiar dacă, pentru moment, sunt sleit de puteri şi de idei. N-am voie să ratez această încercare atât de importantă pentru mine. Munca începe încă de la scenariu, pentru că trebuie îmbunătăţit. Apoi, distribuţia şi toate celelalte. Nu mă aşteaptă o viaţă dulce, ci dimpotrivă, un an de muncă cumplită, nervi şi chinuri. Mâncătoria e mare şi viaţa e grea în Buftea. Trebuie să mă înarmez bine şi, mai ales, să mă pregătesc“, constata Alexandru Tatos pe 28 mai 1975, cu numai două zile înainte de intrarea în producţie.

Povestea a fost inspirată dintr-o întâmplare reală

„Pentru subiectul nuvelei «38 cu doi» din volumul «Sufereau împreună» m-am dus la Râmnicu−VâIcea, m-am internat două săptămâni în spital şi mi-am scos amigdalele cu această ocazie. Eroul meu pozitiv, care-şi iubeşte meseria ca un fanatic, este atât de absorbit de gândurile, de filozofia lui de viaţă, încât nu simte nevoia să reacţioneze la loviturile pe care le primeşte. Tipul e un nefericit în viaţa lui personală, dar nu face din asta o dramă pe care s-o împărtăşească celorlalţi. Fie că eşti romancier sau scenarist, fie că faci film sau literatură, poţi găsi căi foarte diferite de acces la realitate, dar nu te poţi lipsi de ele. Pentru că imaginaţia noastră este în mod frecvent, dacă nu întotdeauna, întrecută de viaţă“, povestea Ion Băieşu.


„Să vă fie ruşine! Faceţi filme cu trădători de ţară!“

Corespondentul real al personajului Mitică Irod se numea Grigore Schileru, fost medic urolog la Râmnicu-Vâlcea, având un trecut în boxul de performanţă, care a emigrat în Statele Unite în anul 1968, continuând să-şi exercite cu succes profesia şi pe continentul nord-american. Actorul Mircea Diaconu, interpretul lui Mitică Irod din filmul lui Alexandru Tatos, actual membru al Parlamentului European, îşi aminteşte o întâmplare deosebită de la filmări, prin intermediul căreia a aflat şi el de existenţa lui Grigore Schileru. „Filmam la «Mere roşii» şi eram într-o pauză de filmãri, mâncam întruna, de parcă eram hămesit. Tocmai terminasem armata, îmi era foame mereu. La un moment dat, la un capăt de hol apare un bărbat şi strigă către noi: «Să vă fie ruşine! Faceţi filme cu trădători de ţară!”. Nu ştiu cum, cineva l-a scos din acel loc, pentru că omul care striga la noi era foarte agitat. Am întrebat cine este şi abia mai târziu am aflat că era fostul director al spitalului unde lucrase medicul Schileru, care a fost cel care l-a inspirat pe Ion Băieşu. Era din Râmnicu-Vâlcea, avea şase copii, se ducea pe bicicletă la serviciu şi avea o viaţă mai agitată. Cu acesta, am avut sansa să mă întâlnesc după Revoluţie, când s-a întors în ţară“, a explicat Mircea Diaconu.

Turnarea peliculei a avut loc între 23 august şi 2 noiembrie 1975 şi tocmai obligativitatea satisfacerii stagiului militar era să-l priveze pe Alexandru Tatos de actorul său principal. Diaconu a primit scenariul chiar în cazarmă şi se apucase să repete rolul când făcea de pază la rezervoarele de combustibil. „Altă problemă la film, destul de gravă: lui Diaconu nu-i dau drumul din armată. Trebuie luptat serios, altfel înseamnă să amân filmările până pe 20 septembrie. Şi până atunci multe se mai pot întâmpla“, scria Alexandru Tatos pe 25 iunie 1975 în jurnalul său. Soluţia a fost găsită abia în urma unor intervenţii la nivel înalt. „Ieri am fost în audienţă la generalul Zamfirescu pentru Diaconu. A fost foarte drăguţ şi ni l-a dat pentru filmări de la 23 august până la 1 septembrie. Deci pierderea nu-i prea mare, lucrurile s-au aranjat destul de bine. Pot începe mai devreme filmările, dar am şi răgazul să mă mai gândesc la film. Totul e ca mamelucii de la producţie să nu încurce ceva“, povestea regizorul pe 3 august. Ulterior discuţiei, Mircea Diaconu a primit inclusiv permisiunea scrisă a superiorilor ierarhici pentru a face practică într-un spital. Pe lângă Diaconu, distribuţia i-a mai inclus pe Ion Cojar (Dr. Mitroi, directorul spitalului), Angela Stoenescu (Suzy), Carmen Galin (Alice), Emilia Dobrin (Dr. Năstăsescu), Florin Zamfirescu (Gică), Ernest Maftei (Gheghe - bătrânul), Mitică Popescu (Procurorul), Constantin Petrescu (Pandele) şi Vasile Cosma (Gheghe - tânărul).

Ceea ce m-a câştigat la acest personaj foarte rar în peisajul literaturii şi cinematografiei noastre este că el te duce nu numai la conflictul dintre un doctor şi un alt doctor, ci către o tematică de interes, să zicem, universal. Este un personaj care, sub o aparenţă opusă oricărei dramatizări exterioare, se luptă cu moartea, raportând totul la o scară infinită Alexandru Tatos În „Cinema“ nr. 12/1975
«Mere roşii» este un film care contribuie la maturizarea filmului nostru de actualitate. O face cu foarte mult tact, fără nicio emfază, cu modestie. Pentru că Tatos este un realizator care ştie că viaţa despre care vorbeşte este întotdeauna atât de bogată şi că noi de obicei reuşim să desprindem prea puţin din ea. Şi, în special, nu vedem decât arareori acele amănunte, multe şi atât de variate, care întregesc peisajul vieţii de toate zilele Mircea Alexandrescu În „Cinema“ nr. 4/1976
Protagonistul, tânărul medic Mitică Irod se adresează bolnavilor cu un vesel «Bună dimineaţa toată lumea în viaţă?» Unui pacient mai apropiat nu ezită să-i spună «Mâine te tai, îţi fac o vezică nouă, trăieşti cu ea o sută de ani...» «Nu-mi fă mie pe mortul, că-ţi dau două palme de nu te vezi». Magda Mihăilescu În „Cinema“ nr. 5/1976

„Redactorii s-au luat cu mâinile de cap când au citit romanul“

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Oamenii de pe teritoriul actualului judeţ Vâlcea în epoca marilor migraţii

La începutul Evului Mediu românesc ţinutul de la poalele munţilor Carpaţi, străbătut de bătrânul Olt, era locuit de „urmaşii Romei”, expresi...