Pagini din Istoria României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945)

Listă autori - prefaţă, postfaţă, mesaje, studii, articole, 
eseuri, interviuri, versuri, recenzii - şi colaboratori

Prefaţă

Dorina-Elena N. Rusu (Bucureşti): doctor în istorie; cercetător la Centrul de Istorie şi Teorie Militară din Bucureşti (1974-1988); redactor la Editura Academiei Române (1988­1991); secretar ştiinţific al Secţiei de ştiinţe istorice şi arheologie a Academiei Române (1991­2014); consilier al preşedintelui Academiei Române (2014-2018); membru corespondent (2015-2022) şi membru titular al Academiei Române (din 2022).

Postfaţă

Ioan Opriş (Bucureşti): doctor în istorie; profesor de muzeologie şi istoria conservării la Centrul de Pregătire şi Perfecţionarea Profesională a Specialiştilor din Cultură (din 1971); profesor asociat la cursurile postuniversitare ale „Academiei de Arte”, Bucureşti (1978-1986); redactor principal la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1982­1990); coordonator şi director al Direcţiei Muzeelor şi Colecţiilor (1990-1991); director general al Muzeului Naţional Cotroceni (1991-1994); director general al Direcţiei Protecţia şi Valorificarea Patrimoniului Cultural Naţional din Ministerul Culturii (1993­1994); cercetător ştiinţific principal gradul I la Muzeul Satului, Bucureşti (1994-1999); director la Fundaţia Culturală Română (1997-1999); profesor asociat la Universităţile „Athenaeum”, „România de Mâine” şi „Spiru C. Haret” (1990-1995); conferenţiar universitar (1993-1999), profesor universitar (din 2000) şi conducător de doctorat la Universitatea „Valahia” (2001-2025); secretar de stat pentru Patrimoniul Cultural Naţional, Ministerul Culturii şi Cultelor (2001-2004); cercetător ştiinţific principal gradul I la Muzeul Naţional de Istorie a României (Secţia de Istorie, 2004-2008); şef al Centrului Naţional de Cercetare şi Documentare în Domeniul Muzeologiei „Radu Florescu” (2008­2009), colaborator (septembrie 2009-în prezent).

Carte în foileton ,,Maria Tănase și cântecul românesc”/ autori Petre Ghiață și Clery Sachelarie/ cap. XI

 „Târâişul şarpelui" în franceză și imprimărille „Electrecord“, în general
 #OrațiideNuntă originale și noi melodii din filonul autentic românesc  ecoul discurilor trimise la „Pathe Marconi" Paris
 la „Continental", fiica lui Franklin Roosevelt, soţul şi consilierii Legaţiei americane aplaudă entuziasmaţi  merg la estradă, o felicită și o filmează pe cîntăreaţă  îi înregistrează cîntecele pe bandă de magnetofon.
 #MariaTanase în tânăra #Cinematografie româneaască, inclusiv cu scenariul «N-avem scenariu»  #PăstorelTeodoreanu, aflînd ziua discutării lui în comitetul de redacţie al Cinema­tografiei, îi trimite catrenul: ,,Dacă azi scenariul trece, / (Şi-o să treacă, zău iţi spui!) Bem un şpriţ adinc şi rece/ La Obor, la mama lui?”

>> continuare carte în foileton (urmare din 5 ian. a.c.)

 <

<CAPITOLUL XI

ÎN VÎRTEJUL CINTECELOR


Discurile Mariei 

După fundarea Casei de discuri „Electrecord“, conducerea noii instituţii iniţiază valorificarea, prin imprimare, a celor mai expresive piese din folclorul muzical şi face apel în primul rînd la Maria Tănase.

Directorul din acea vreme al „Electrecordului“ ne vor­beşte despre întîlnirea cu cântăreaţa. Expunîndu-i ţelul urmă­rit, o întreabă pe Maria dacă doreşte să se ostenească, colabo­rând la imprimarea unei prime serii, cuprinzînd 14 cîntece populare din repertoriul ei, rugînd-o apoi să-şi formuleze pretenţiile materiale.

— Uite, directore, ce vreţi voi să faceţi este aşa de însem­nat pentru muzica noastră românească, încît mă unge pe inimă ! Daţi-o dracului partea bănească ! Să pornim la treabă şi după aia vom vedea noi cum rezolvăm şi... partea bănească.

Peste o săptămînă, într-o după amiază din vara anului 1956, începe lucrul în sala Ateneului.

Acompaniată la pian, Maria încrustează pe bandă cea dintîi piesă „Doina de Dolj“, creaţia poetică a cântăreţei. De la ora 17 pînă la miezul nopţii durează încercările Măriei de a aduce interpretarea la nivelul desăvârşirii, ca s-o mulţu­mească. Cîntă de vreo 25 de ori bucata, pînă se opreşte şi strigă fericită:

— Da! Asta este ce am vrut!

Imprimările celorlalte piese folclorice continuă la diverse intervale de timp, atingînd finalmente cifra de peste 40 de cîntece.

De la Ateneu încrustările pe disc se mută în sala Dalles. Artista cheltuieşte aceeaşi muncă titanică, antrenîndu-şi pînă la sleire acompaniatorii, ca să poată atinge superlativul inter­pretării. 

Regulament Concurs „Vâlcea - colţ de rai” 2026/ Ediţia a XV-a

Regulament Concurs „Vâlcea - colţ de rai” 2026

(Ediţia a XV-a)

SECTIUNEA 1. Organizatorii/ Partenerii 

Concursul este organizat de Biblioteca Judeţeana „Antim Ivireanul” Vâlcea şi bibliotecile publice din judeţul Vâlcea.

Parteneri ne sunt Cercul de la Râmnic „România - Grădina Maicii Domnului”, Societatea Culturală „Anton Pann", Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor” - Filiala Vâlcea, Cenaclul „Petale”, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vâlcea, România EduCab, oameni de cultură, edituri, sponsori.

Organizatorii şi participantii la concurs se obligă să respecte prezentul Regulament oficial de concurs, făcut public prin intermediul platformelor Biblioteci Valcene blog, Memoria V@lceană în mintea Intenetului și a paginii FB Biblioteci Valcene, în data de 18.03.2026.

SECTIUNEA 2. Zona de desfăşurare

Concursul este organizat şi se desfăşoară pe teritoriul judeţului Vâlcea, în bibliotecile publice locale (B. Municipală Drăgăşani, bibl. orăşenesti şi comunale + Biblioteca Judeţeana „Antim Ivireanul”), în mare parte (încă) prin utilizarea echipamentelor şi tehnologiilor primite donaţie prin Programul „Biblionet – lumea în biblioteca mea” și în baza competențelor digitale dobândite de bibliotecarii vâlceni - parte în proiect.  

Iulian Popescu/ Retrospectiva Dumitru Şchiopu – 100: ritualul pământului înviat la Galeria „Artex”

Memoria vie a ceramicii de Vlădeşti a fost celebrată luni, 16 martie 2026, la Râmnicu Vâlcea. Expoziţia dedicată centenarului naşterii meşterului Dumitru Şchiopu a transformat Galeria „Artex” într-un spaţiu al emoţiei, unde roata olarului a continuat să se învârtă simbolic între trecutul documentat şi prezentul continuatorilor.

Un veac de istorie modelat în lut 

Filiala Râmnicu Vâlcea a Uniunii Artiştilor Plastici (UAP) din România a marcat un moment de referinţă pentru patrimoniul local: 100 de ani de la naşterea lui Dumitru Şchiopu. Considerat cel mai reprezentativ exponent al centrului de olărit Vlădeşti între anii 1950 şi 2010, Şchiopu a rămas în memoria comunităţii nu doar ca un simplu meşteşugar, ci ca un artist al utilitarului simplu şi robust.

Gheorghe Dican, vicepreşedintele UAP România şi curatorul evenimentului, a deschis vernisajul în faţa unui public numeros, subliniind importanţa recuperării acestor valori: „Am acceptat să organizez această expoziţie din respectul profund pentru meşterii olari şi pentru Dumitru Şchiopu, pe care l-am cunoscut personal.”

#MănăstireaHurezi/ #Bolnița

«,...două fotografii ale bisericii şi o vedere desemnată de d-l Trajanescu am luat de-asemenea şi desemnul uşii delà intrare, care prezintă sculpturi în lemn de toată frumuseţea»

revista «Albina»/ 10 octombrie 1910

>> completare resurse anterioare

#memoriavalceana <<

&&&

<<

Am vorbit adesea în revista noastră despre frumuseţile arhitectonice ale clădirilor delà Mănăstirea Hurezi şi am publicat şi ilustraţii ce înfăţişau diferite vederi de pe acolo.

Vom da acum câtevà amănunte despre bolniţa acestei mănăstiri, asupra căreia d. arhitect I. Trajanescu publică un articol amănunţit în «Buletinul Comisiunii monumentelor istorice». Anul III No. 2. Tot din acelaş număr sunt luate şi ilustraţiile.

Bolniţa se află la o depărtare de vre-o 100 de metri delà curtea principală a mănăstirii Hurezi. Ea e compusă dintr’o biserică, dintr’un foişor şi dintr’un rând de case.

Autorul articolului pomenit ne spune că în vremuri mai vechi erà aci un spital pentru călugării bolnavi pe lângă biserica mică ce servià de capelă pentru cimitir. Astăzi spitalul e în ruină, iar în biserică se face slujbă numai rar când se înmormântează vre-o călugărită delà Hurezi.

#Jina care a îmbogățit cultural #Vâlcea

urmași de «zeleri»* și «grănițeri” (clasele sociale nu se mai deosebeau) au trecut munții - la #Vaideeni, bunăoară

,,ocupaţia principală şi, cum am văzut, aproape unica lor ocupaţie, este păstoritul sau, cum îi zic ei, «oieritu» condiţiunile de teren îi hotărăsc la aceasta”

,,...ei nu practică transhumanţa, cunoscuta caracteristică a păstoritului mărginean” (din Măriginimea Sibiului)

,,...caracteristic păstoritului jinăresc este faptul că gospodarul stînei, mai marele stînei, nu e ciobanul «care nu are altă decît să grizească oi!e», ci femeia, „bacea“ cum se numeşte. „Băci" aveau şi ceilalţi Mărgineni pînă mai acum vre-o 40-50 de ani, azi însă sînt înlocuite cu bărbaţi” (text din 1932 - n. V.S.)

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului cu #MirceacelBătrîn

În „Enciclopedia judeţului Vîlcea", Ion Soare, un om de cultură important al Rîmnicului, face o apreciere absolut gratuită, falsă de-a dreptul, spunînd că „Rîmnicul a fost un oraş răsfăţat de domni şi regi" (269).

Realitatea este exact pe dos. Sigur, toţi domnitorii Ţării Româneşti au avut legături cu Rîmnicul. Dar cele mai multe dintre legăturile astea sînt nişte banale acte de vînzare-cumpărare a unor proprietăţi, sau sînt danii ale unor domnitori pentru ctitoriile lor, biserici sau mănăstiri. Ăsta este răsfăţul? Că domnitorii luau de la Rîmnic terenuri, taxe, ţigani etc. pentru a le da mănăstirilor? Concluzia este că mănăstirile au fost răsfăţate, nu Rîmnicul. De fapt, domnitorii noştri vedeau în oraşe doar surse de profit, nu investeau în ele. Ei doreau să ridice doar biserici şi mănăstiri. Mircea a investit în Cozia, Neagoe Basarab în Bistriţa şi Curtea de Argeş, Constantin Brîncoveanu în Hurezi etc. Ideea de a trece în revistă toţi domnitorii şi de a te forţa să găseşti poveşti cu Rîmnicul în fiecare caz în parte este aiurea. 

Oltenia a dat ţării patru mari domnitori: Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Constantin Brîncoveanu. (270) Pentru Rîmnic, important este doar Matei Basarab. Numai el are cu adevărat o poveste cu Rîmnicul. Şi, indirect, prin artă, şi Constantin Brîncoveanu.

Ideea principală a acestui ciclu de poveşti este tocmai ideea de „oraş domnesc". Dacă oraşul roman aparţinea cetăţenilor lui, oraşul medieval românesc aparţinea domnitorului. Pretenţia asta se baza pe dreptul cuceritorului. Adică, tot pămîntul ţării (cu oraşe cu tot) era proprietatea domnitorului, pentru că, la începutul istoriei acelei ţări, el cucerise cu arma acel teritoriu. Iar domnitorul dorea să obţină plusprodusul realizat de respectivul oraş domnesc pentru a-şi finanţa propriul consum, armata şi politica sa de reprezentativitate (prin biseHci sau mănăstiri).

Rîmnicul medieval a fost „oraş domnesc" de la atestarea lui ca atare, în 1389, pînă la instaurarea stăpînirii austriece din 1718, şi mai apoi, din 1739 pînă în 1831. Asta însemna, pur şi simplu, că oraşul a aparţinut diferiţilor domnitori ai ţării pînă la începutul epocii moderne. Deşi, după retragerea austriecilor din Oltenia (1739), oraşele au fost considerate, în continuare, domneşti, ceva se schimbase iremediabil în administrarea acestora. Am oprit deci acest ciclu de poveşti la anul 1718, căci austriecii au introdus două noutăţi în administraţia oraşelor olteneşti:

a) Instituţia notariatului. Notarul se substituia domnitorului, căci căpăta atribuţia de a autentifica actele juridice, atribuţie care pînă atunci o avea doar domnitorul. Notarul instituit de habsburgi controla, în special, activitatea comercială a urbei.

b) Salarizarea aparatului administrativ. Judele (primarul) Rîmnicului este acum plătit de concetăţenii săi şi, practic, nu îl mai reprezintă pe domnitor.

Video/ Seara culturala ,,Anton Pann”, ,,acasă” la Anton Pann

Acasă la #AntonPann, astăzi

eveniment de excepție, organizat de Societatea Culturală vâlceană care pepetuează (re)numele ,,finului Pepelei”

invitat de onoare a fost părintele prof. dr. Dumitru Codruț Scurtu - preot, interpret, dirijor, doctor în muzică bizantină, recunoscut pentru bogata-i activitate în domeniul muzicii corale și religioase

Datorăm înregistrarea video a prelegerii și intepretărilor pr. dr. Scurtu - și, implicit, tezaurizarea lor în #memoriavalceana/ #bvaav - dnei Violeta Scrociob, care ne-a împrumutat camera proprie (să descărcăm filmările) - alese mulțumiri!

În afară de cele două colaje care trimit la resurse #memoriavalceana anterioare (în conexiune), filmulețul cu rugăciunea cântată de pr. Scurtu pe muzica lui Anton Pann și pozele alăturate sunt toate de astăzi. Remarcăm - și vedem în imagini - și comorile de cunoaștere pe care invitatul Societății Culturale ,,Anton Pann” le-a expus și ni le-a prezentat.

Evenimentul la care am participat ne-a îmbogățit spiritual pe toți cei prezenți în ,,pivnița” seculară a casei în care ,,finul Pepelei” trăia (și ce trăiri!), dar mai ales crea, în urmă cu două veacuri...

Povestea construcției - monument istoric al Râmnicului, în descrierea colajului aferent). Foto și video, altele decât cele de mai jos, la această legătură.

,,Din viața și activitatea lui Anton Pann.

Părintele profesor doctor, Dumitru Codruț Siluan Scurtu, ne va conduce prin meandrele vieții lui Anton Pann. De asemenea ne vom putea bucura de muzică, marca
Codruț Scurtu.
Dumitru Codruț Siluan Scurtu - preot, profesor, interpret și doctor în domeniul muzicii bizantine dirijor, recunoscut pentru bogata sa activitate în domeniul muzicii corale și religioase.
-dirijor al coralei Seminarului Teologic "Sfântul Nicolae" din Râmnicu Vâlcea;
-fondatorul și dirijorul grupului vocal " Cantus Domini", alături de care a susținut numeroase concerte de muzică bizantină și cultă;
-este un fin cunoscător al artei bizantine, participând activ la evenimente de prestigiu, precum Festivalul de Muzică Bizantină de la Iași;
-publică articole și materiale teologice în publicații de specialitate ( ziarul " Lumina ");
- realizează înregistrări muzicale, de la muzică tradițională românească la piese corale internaționale, care pot fi găsite pe propriul canal YouTube;

Gheorghe Focșa/ Însemnătatea documentelor etnografice şi de artă populară din judeţul Vîlcea

Adăpostită sub culmea înalta a Parângului (vârful Căpaţînei 2120 m.). zona de munte și coline împădurite delimitată spre răsărit de valea pitorească a Oltului, este secţionată mai ales pe partea din dreapta a rîului de nume­roşii sai afluenţi: Lotru, Bistriţa, Luncavăţul şi Otețul cu Cerna. Confluenţa apelor a oferit condiţii favorabile pentru pescuit un un „rîmnic” chiar in centrul de altădată al vechiului oraş. În această zonă s-au descoperit nume­roase urme de așezări străvechi geto — dacice şi romane și a fost lea­gănul celor dintâi formațiuni economico-administrative și politice ale Tării Românești, a uneia dintre cele dintâi formațiuni ale statului muntean, voie­vodatul lui Farcaş. ,,Ținutul Lupilor” care-și trage numele de la cuvântul slav „vîlc” — lup într-un cadru natural, variat și pitoresc este presărat cu nume­roase ctitorii voivodaie de mare importanţă istorică şi artistică. Această bo­gată listă de monumente valoroase se întinde de la Mănăstirea Cozia, ctitorită de Mircea cel Bătrîn la 1386, în arhitectura originala și caracteristică pentru epoca lui Nicodim, pînă la complexul mănăstirii Horezu înălţat la 1692 și caracteristic pentru arta brîncovenească, cu forme arhitecturale, sculpturi și fresce care reflectă unele influenţe ale artei veneţiene cărora meşterii români le-au dat o înfăţişare proprie, originală.

Bucura Dumbravă în #memoriavalceana

Cuvânt — Slovă — Poezie

Închinare tineretului

Doresc tineretului dorul de munte.

Dorul de munte sd-i fie călăuza de pe pragul vremei nouă.

Vremea va fi nouă prin îndreptarea sufle­telor, spre ţeluri mai vrednice decât cele bar­bare din era care apune.

Sau mai bine zis, care s'a înnecat în sânge și ură.

Ura și vărsarea de sânge vor fi socotite ca păcatele cele mai ruşinoase de omenirea viitoare.

Viitorul nu este al forţei brutale, ci al frăţiei.

Ca să se desvolte mai bine frăţia, trebue să-i pregătim o atmosferă sănătoasa, atât morală cât și materială.

Această atmosferă se găseşte în forma ei cea mai desăvârşită la munte.

La munte pier toate deșertăciunile și spe­rieturile, piedicile cele mai de frunte împo­triva duhului frăţiei.

Lahovăreştii, antreprenori greci deveniţi mari boieri români!

Despre modestele începuturi ale familiei Lahovari. Originile familiei Lahovari au fost modeste. Întemeietorul familiei este considerat Petraki Celebi („cel frumos"), un grec dintr-un oraş turcesc din sudul Anatoliei, Karaman, dar stabilit la o dată necunoscută în Fanarul Istanbulului. Iniţial, a fost bucătarul sultanului Abdul-Hamid I (1774-1789), devenit apoi un favorit al acestuia. Numit şeful monetăriei statului s-a îmbogăţit rapid şi, în 1786, a candidat la domnia Ţării Româneşti contra grecului Nicolae Mavrogheni, dar a sfîrşit decapitat din ordinul marelui vizir, lusuf Paşa. NB. Originea modestă a lui Petraki va afecta însă cariera politică a străstrănepotului său, celebrul Alexandru Lahovari, acesta fiind adesea ironizat de către adversarii săi liberali, ca fiind urmaşul unui vînzător de covrigi din Istanbul. (670)
Doi dintre copiii lui Petraki Celebi, Manolache şi Eufrosina, se stabilesc în Ţara Românească în împrejurări necunoscute nouă. Ei întemeiază cele două ramuri ale  familiei Lahovari care se vor afirma în deceniile următoare: una bucureşteană, a succesorilor lui Manolache, cealaltă vîlceană, a descendenţilor Eufrosinei. În 1790, Manolache (1750-1812) devine prefect (ispravnic) de Vîlcea, fiind numit în această funcţie chiar de către domnitorul Nicolae Mavrogheni. Acum vine în Rîmnic şi sora acestuia, Eufrosina. Era căsătorită cu Gheorghe Luki, care va adopta însă numele de familie al soţiei, mai celebru. Manolache Lahovari a păstrat isprăvnicia Vîlcii pînă cînd ea a fost preluată de către cumnatul său, Gheorghe Lahovari, în 1801. loan (lancu) Lahovari (1786-1854) este fiul cel mic al acestuia. Cu el începe ascensiunea Lahovăreştilor vîlceni.

Felix Sima/ Schițe de portret cu poezie volatilă integral în pdf

Zenovie Cârlugea/ Dosar de scriitor, cu biobibliografie completă (recenzie):

F E L I X S I M A: „SCHIȚĂ DE PORTRET CU POEZIE VOLATILĂ”

(Ed. Kitkom, 2026, 373 p.)

Poetul FELIX SIMA (n. 6 iunie 1949) din Măgura Mihăeștilor de Vâlcea ne trimite „cu o caldă îmbrățișare” lucrarea SCHIȚĂ DE PORTRET CU POEZIE VOLATILĂ (Ed. Kitkom, Verguleasa-Olt, 2026, 374 p., redactor de carte: Carmen-Maria Sima).

Fără vreo lămurire, fără vreun cuvânt-înainte și evitând totodată acoladele encomiastice obișnuite prin astfel de prefețe, Cartea este pur și simplu un „dosar” de scriitor, cu receptarea de la debut până în prezent, grupat, consecutiv, pe decenii: Anii 1968-1979 (debutul editorial), Anii 80, Anii-2000-2009, Anii 2010-2019 și „Anii 2020...”

Următoarele pagini, 363-371, cuprind Bibliografia, din care aflăm că poetul a colaborat la zeci și zeci de publicații periodice din epocă, centrale și locale (de la „Amfiteatru”, „Luceafărul”, „România literară”, „Viața Românească”, „SLAST”, „Arena literară”, la „Tribuna”, „Lamura”, „Portal-Măiastra”, „Rotonda valahă”, „Orizont”, „Mozaic”, „Ramuri”, „Clipa”, „OltART”, „Vâlcea literară”, „Curierul de Râmnic” inclusiv emisiuni de radio și tv ș.a.m.d (peste 60 de reviste).

Este autorul a 26 de volume de poezii (cele mai multe), eseuri, cronici etc.

A debutat în 1978, la Editura Albatros, cu placheta cuprinzând 64 de poezii „Cineva mai tânăr” (în urma concursului din 1977 care i-a adus „Premiul de Debut”) și a continuat cu „Înfriguratul Fierbinte” (”Scrisul Românesc”, 1980, Craiova, 68 p.), „Carte de pământ” (Slatina, 1992), „Ridică-te, negură” (Conphys, Rm. Vâlcea, 1994), „Tu să-mi spui de unde vii/ și ce poezii mai scrii” (versuri, Ed. Conphys, 1994), „Cu un fir de ghiocel/ aș putea să scriu la fel” (Conphys, 1995), până la volumele din anii 2000: „Poezie volatilă” (Ed. Mircea cel Bătrân, Olănești, 2019, 216 p.), „Cartea de la Mihăești” (ed. II, 2021, 320 p.), „Jurnal cu Felix Sima” de Ion Lazu („Mircea cel Bătrân”, 2023, 288 p.), „Poezii. Antologie de autor” (Eikon, 2023, 318 p.), „Ciobanul de la Măgura” (Ed. Intol Press, 2024, 74 p.), „Jurnalul unui fir de om” (Eikon, 2025, 72 p.).

Este prezent în nu mai puțin de 40 de antologii, inclusiv aceea „de autor” din 2023, de la Eikon, și prezent în 32 de ediții alcătuite și îngrijite unele și cu aportul d-sale.

Un portret al poetului Felix Sima l-a făcut regretatul scriitor vâlcean Ion Soare, care-l considera „un copil teribil al metaforei” pe poetul cu siluetă hirsut-hieratică „nepământeană”:

„Cine îl întâlnește prima oară, rămâne uimit sau nedumerit, ca în fața unei ființe nepământene. Pletos și mustăcios, aproape hirsut, are în priviri și în surâs atâta blândețe de copil mare, încât îți vine să-l întrebi: De ce te-ascunzi sub masca asta?

Când vorbește, pune în glas tărăgănări neașteptate, de ardelean rătăcit pe malurile Oltului și întorsături aromate de cuvinte cu iz de cronici și de lume care «vorbește în poezii».

La abordarea unor fapte, lucruri sau ființe neplăcute, zâmbetul său sfios devine dintr-o dată ironie, cu umbre și adieri de sarcasm, ca la mai toți timizii și atunci nu ți se mai pare vulnerabil sau neajutorat.

Iar poezia... Midas al poeziei, Felix Sima creează impresia că tot ce atinge se transformă în vers, un vers asemănător întrutotul creatorului său. Îmbrăcat în haină baladescă, discursul liric al poetului denotă o fantezie extraordinară, aventura sa poetică fiind de o mare bogăție și diversitate.

Copil teribil al metaforei, poetul se joacă tot timpul cu cuvintele, ca un prestidigitator de excepție. Ludicul din poezia sa este, nu mai puțin, o mască ascunzând tragismul existenței unui suflet ingenuu într-o lume ce maculează la tot pasul puritatea și frumosul. Această lume, cu toate luminile și umbrele ei, Felix Sima încearcă să o transpună poetic și, de cele mai multe ori, reușește magistral. Îi transcriem aici o poezie:

Colindăm o noapte-ntreagă

Lumânări și cărți deschise –

Cine vrea să înțeleagă

Are viața lui cu vise...


Creanga ninsă la fereastră

Ne va ține-n cântec rândul

Și urcăm în pomul vieții

Înflorindu-l, respirându-l...”

Încă dinainte de debutul editorial, pe poetul Felix Sima a pariat (deși nesemnat, în ziarul „Orizont” din 12 dec. 1968) publicistul Ioan Barbu, un maestru-veteran al presei vâlcene, care-i publica acolo o pagină cu poezii , precizând că tânărul poet și-a publicat primele versuri în revista școlară „Ramuri vâlcene”, apoi în placheta „Pornire în timp” editată în 1968 sub egida Comitetului Județean U.T.C. Erau remarcate , „prospețimea senzațiilor”, sentimentul candorii și „farmecul naivității jocului de-a oamenii maturi”, fiorul și sensibilitatea unui „poet autentic, cu largi posibilități de afirmare”.

Mai toți publiciștii și criticii literari care au comentat volumele sale, începând cu volumele „Cineva mai tânăr” și „Înfriguratul Fierbinte”, au relevat prospețimea limbajului liric, viziunea unei percepții curate, ingenue a lumii, elanul aproape nichitastănescian de a porni în viață cu pletele-n vânt, ca în poemele din 1968, din ziarul „Orizont” („Lasă-mă, tată, până-n primăvară,/ Voi porni cu murgul, cu durda,/ Cu pletele-n vânt.”), „distilarea superioară a trăirilor”, „ironia” de sentimental refulat, rostirea inspirată de poet „născut” iar nu făcut ca alți congeneri, simțul baladescului țintind inefabilul, grația versului etc. etc. Îi putem cita pe cei care au scris despre volumul de debut: Laurențiu Ulici („amestec de candoare, inconformism, naturalețe și somptuozitate”, „muzicalitate, rafinament prozodic și tropic”, „o înzestrare atât de promițătoare”...), Cornel Regman („nimic datorat bătrânilor la acest poet”, afin cu poezia de după 1965, cu Păunescu, Dinescu, Nichita mai ales, afinități cu specii ca madrigalul, elegia, balada, în noi formulări ale unei stări de spirit trăită intens, obsesiv-cantabil, dramatizat aproape, de gestică esențializat-inefabilă...), Lucian Avramescu („disperări primăvăratice”, poet „fără complexe de naufragiat (...), mâna îl ajută fără greș”, poezia unor motive mitice transfigurate original: „Regina nefericită”, „Frumosul Prinț”, „Pigmalion”, „metafore îndrăznețe”, „versuri disparate <care> sună frumos”, „cartea unui poet matur, de real talent”, „un modern romantic menestrel cu timbrul propriu, printre cei mai interesanți iviți în lirica actuală”...). Ba, un prieten îl considera chiar „ieșit din rânduri, cu cel puțin un pas înaintea celor din generația sa”...

Adevărul este că Felix Sima nu a aderat la programe și confrerii, nici nu a umblat după principiul afirmării „la grămadă”. Omul, așezat ca un muntean sub geană de codru, spirit silvestru, cu auzul adulmecând izvoarele și duhurile pământului natal, și-a urmat drumul lui propriu, neimitând pe nimeni, nepreluând de nicăieri, ci găsind doar în sine energia și puterile unui spirit autentic, care a reușit într-o operă rotundă să se exprime pe deplin.

În acest sens, cităm mărturisirea de pe coperta a IV-a a cărții, de regăsit în recenta „Pasărea din zid” a lui Ion Lazu (Eikon, 2025):

„Nu ne așteptăm la ovații, după cum nici nu ne descurajăm în absența acestora, ci mergem răbdători mai departe. Căci de-ar fi fost să ne nutrim numai din ecouri favorabile, în absența lor de multă vreme am fi putut «rupe pana», vorba Poetului, nu numai eu, ci mai toți condeierii de pe-aici. Nu scrii de voie și pentru amuzament, ci scrii de nevoie..”

Splendidă reflecție pe seama scriptorului care, dincolo de a-și aștepta cu îndreptățire „comentariile”, „validările”, „elogiile”, el își vede de drumul creației sale, cu perseverență asumată și autentică.

Poetul a stat departe de rumoarea laudativă atât de căutată de unii confrați încât însăși ideea de valoare a creației lor devine suspectă, știindu-se cum se trișează prin manevrele criticii de cumetrie și ale adulațiilor de conveniență...

Dacă anii 79-80 sunt aceia ai cărților care l-au afirmat, ca poet din generația tânără de luat în seamă, anii 90 sunt ai așa-numitei consacrări, când poezia lui Felix Sima a fost comentată/ interpretată într-un context mai larg al operei, reliefându-i-se filoanele originalității (Valentin Dolfi, Costea Marinoiu, Al. Popescu-Mironești, Sânziana Tudose, C. Neamțu, Al. Mircescu, Ion Andreiță, Constantin M. Popa, A. Silvestri, Doru Moțoc, Ion Predescu, Dragoș Serafim, Dumitru Raiciu, Petre Tănăsoaica ș.a.).

Se adaugă la aceștia critici și comentatori din deceniul 2000-2009, precum Iuliana Apostol, Florea Miu, Tudor Iosifaru, C. Zărnescu, Gh. Pârja, Marius Popescu, Ion Soare, Valentin Smedescu, Petre Cichirdan, Florea Miu, George Voica, Dumitru Velea, Lucian Ion Marin, Marin Bulugea. Să cităm din „Dicționarul General al Literaturii Române”, vol VI/ L-T (Academia Română, 2007), care remarcă trecerea poetului de la „o poezie inocent-adolescentină, de versificație și tematică rural-tradiționalistă”, la „ludicul livresc, tipic dezinhibiției «generației în blugi»”, situarea „într-un univers lexical al purității, în descendența neoromantismului șaizecist”, „trecerea de la copilărie la maturitate, intrarea în lume, iminența sentimentului erotic”. Sunt reținute câteva „istorioare lirice” (Păpușarul) sau „poeme-joc parodice, cu „poante” optzeciste (Frumosul Prinț). Următorul volum, „Înfriguratul Fierbinte” întreține o „muzicalitate plină de farmec”, având „un elan epopeic” și un „traseu inițiatic”, prin modalități „foarte diferite”, de la „narația simbolică”, la poezia „abstractă, cerebrală, cu miză filozofică”, chiar cu anumite elemente de neomodernism precum în ciclul „Douăsprezece ore ca pădurea”. Cu volume precum „Case de piatră” (1997) și „Poarta Raiului / The Heaven´s Gate” (2000), „Felix Sima revine la formula inițială a simplității – lirică de factură meditativă, vag elegiacă, ulterior naiv-religioasă.”

În 2016, apărea vol. al II-lea dintr-un mai amplu „Dicționar al scriitorilor români contemporani”, coordonat de criticul și istoricul literar Ioan Holban (Tipo Moldova, Iași, 608 p.) din care aflăm datele biografice: născut la 6 iunie 1949 în satul Măgura, com. Mihăești, jud. Vâlcea, Felix Sima este al doilea fiu al familiei col.-veteran Gheorghe Sima și Elena Sima. Urmează școala primară în satul natal, cursurile gimnaziale la Craiova, apoi clasele de liceu la Craiova și Râmnicu Vâlcea. Este absolvent de biblioteconomie la București, în 1969, debutează în „Luceafărul”, deși primele versuri le publicase deja în ziarul vâlcean „Orizont” (1968), prezentat de Ioan Barbu. A lucrat ca decorator la Teatrul Popular din Râmnicu Vâlcea, apoi din 1978 până la pensionare, 36 de ani, la Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, biroul „Informare bibliografică și documentară” (memorabilă evocarea fostei colege / „soața” de birou, Flori Ghiță, care îl descrie drept „sensibil ca om, talentat ca poet și sculptor iscusit în realizarea unor icoane în lemn pe care le agăța pe perete, de o tenacitate uimitoare... acesta era colegul!”).

În deceniul 2010-2019 și după 2020, despre scrierile lui Felix Sima s-au pronunțat critici și istorici importanți, dintre care amintim pe Eugen Negrici, Ioan St. Lazăr, Florian Copcea („Scurtă istorie a poeziei contemporane din Oltenia”, vol. II, 2024), Adrian Alui Gheorghe, Adriana Trăistaru, Marius Mărăcineanu, Nei-Viorel Darie, Cristian Ovidiu Dinică, Aureliu Goci, Nicolae-State Burluși, Constantin Mănescu, Gh. Dican, Ion Lazu, Doru Moțoc, Aureliu Goci, Ion Andreiță, Ion Soare, Dan Ciachir, Mircea Vasii, Dumitru Sârghie, Zenovia Zamfir, Eugen Petrescu, Gabriela Crăciun, Ilie Gorjan, Petre Cichirdan, Florea Firan („Profiluri și structuri literare. Contribuții la o istorie a literaturii române”, 2003, pp. 235-237) ș.a.

Cu totul poet „atipic” pentru generația ´80, poetul Felix Sima și-a asumat și acea cantabilitate până în pragul de a fi preluat de cantautorii folkiști și a deveni „popular”. Adică fabulos într-un mod de exprimare menit a pune în evidență „inefabilul” genului, de unde sintagma de „poezie volatilă” (vezi volumele cu acest titlu din 2008 și 2019), cam ceea ce spune proverbialul său catren din „Poarta Raiului / The Heaven´s Gate” amintind de înțelepciunea Eclesiastului (2000):

„Numesc poezie

Partea de vorbire

Care se aude

Și nu se scrie.”

Sau aceste laconice definiții cantabile ale „poeziei” din Antologia recentă (2023), prin excelență arte poetice: „își cunoaște bine gândul/ își cunoaște bine rostul/ cântă sus în vârful casei/ precum cântă-n gândul nostru/ (...)/ stă acolo sus și cântă/ despre ce aude-n vis/ este tot ce pot să spun/ despre ea oral și-n scris” (poezia).

Sau această fulgerare de gând cu implicita gravitate a asumării și dăruirii întru creație, din „tăbliță de lut”:

„stau de-un veac în poezie

între colții unui lup...

gura lui nemărginită

doar cu trupul i-o astup”

Și pe deasupra ideea de cerească atingere și împărtășanie cu duhul dumnezeiesc, din piesa „bărcile se sparg în scânduri”:

„poezia este între

cei ce sunt – din care scadem

împărțind cadran ceresc

este ce putem să roadem

de pe-un os dumnezeiesc”

O poezie despre care regretatul episcop al Râmnicului, Gherasim, spunea, în prefața la „Cartea Raiului” „mi-am dat seama că poezia, dacă nu atinge sacrul, nu e poezie”.

Ei, bine, inefabilul despre care vorbim, în cazul liricii lui Felix Sima, este unul care implică, în năzuințele idealității extatice, și ideea de sacralitate (deși, aflăm dintr-un interviu că, printre marii poeți români preferați, sunt nu numai Eminescu și Blaga, ci și Nichita Stănescu și Marin Sorescu).

În privința meșteșugului artistic, autorul „Porții Raiului” face dovada unor elaborări și inovări indimenticabile. Criticul Marian Barbu a întrevăzut câteva și a „divulgat” libertatea liricului dedat la plăceri joculare, procedeu prin care obține efecte de reală virtuozitate poetică: „Felix Sima joacă şotron cu termenii limbii române în cele mai ingenioase combinaţii. Mai întâi, la nivelul strofei/ strofelor. Apoi în interiorul textului, unde se alunecă lejer spre formulări poetice, mai întotdeauna demne de reţinut sub aspectul jocului. Formulele de tip clasic sunt registre mereu abordate, fie că sunt catrene, în maniera epigramelor, fie poezii care trec graniţa spre Urmuz şi acoliţii săi, tinzând să fie generalizate în timpurile noastre. Felix Sima, scriind în acest registru, rămâne uşor recognoscibil ca valoare poetică inovatoare.” („Trăind printre cărţi”, Craiova, Editura SITECH, 2012, pp 95-96).

În totul, culegerea de „Schițe de portret cu poezie volatilă” este o carte reprezentativă pentru poetul Felix Sima, veritabil „dosar de scriitor”/ „cartografie” completă, cu tot ceea ce s-a scris vreme de aproape șase decenii despre el și opera sa, inevitabil instrument de lucru pentru viitoarele monografii despre acest inconfundabil poet care aparține îndeobște numitei „generația optzeci”, în ciuda unicității și singularizării sale, precum „Orfeul Munților de Apus”, Teofil Răchițeanu, o tipologie exprimată integral prin operă și menită a lămuri multe aspecte...

Tg.-Jiu, 13.02.2026

 &&&

«Pe ultima copertă a unei cărţi de debut am dat de un portret al autorului care m-a amuzat fără răutate prin fastul scenografic al fotografiei: tânărul poet, îmbrăcat ţeapăn într-o redingotă, şade demn pe un fel de scaun sau jeţ din acelea care se găsesc prin muzeele de artă medievală, priveşte vizionar înainte prin lentile şi-şi aţine mâinile care, în solemnul chenar general, trebuie să fie albe şi reci: mâini de poet în toată regula.

Numele lui Felix Sima, care li se arată astfel cititorilor săi, nu-mi era necunoscut, întrucât fusese tipărit discret în capul unor grupaje de versuri în revistele literare; mici recolte care nu îngăduiau o părere generală sau o certitudine. Debutul său în volum se cuvine semnalat pentru prospeţimea şi francheţea stihurilor şi mai cu seamă pentru o loialitate, aproape inconştientă, artistică, ce-l ridică deasupra influenţelor curente. Aparent, Felix Sima ar înclina către un ironism de bufon subţire, mai degrabă în linia lui Ion Nicolescu decât înspre jongleriile lui Leonid Dimov. Aceste mâhniri melodiste de tânăr prinţ îl prind adesea şi nemulţumesc când preia ad litteram, de la alţii, ambetarea maşinistă: de la fereastră peste treaptă / lumină luată din lumină / peste câmpii vai ne aşteaptă / un cal ce-ar bate la maşină. Alteori, inflexiunea eseniană este copiată şi ea cu indigo: pe cutii de amplă rezonanţă / voi întinde nervii mei nervos / ca pândind subtila consonanţă / să-i împlânt cuţitul până-n os şi adusă la zi prin dezabuzări lexicale. Dar, cum spuneam, importante în acest volum sunt nu variaţiunile pe temă dată, ci acele piese vibrând de o limpiditate sufletească neprefăcută: dar deschide-ţi frunza, carpen, / ca să pot avea vorbire / şi să fiu mai mult decât / o silabă de uimire // dar deschide-ţi  poarta-naltă / a-nfloritelor aspecte / tu să fii în ea zeiţă / a dorinţelor perfecte // dar deschide-ţi ochiul critic / şi deschide-mi ochiul vieţii / dragă ce mă ţii pe apa / limpede a tinereţii, Poemul ar fi câştigat prin clivarea acelor copci verbale melodizante, dar şi aşa este foarte frumos. În fine, ciclul ales al volumului este Praful curţilor domneşti care distilează secret spiritual Pajerelor lui Mateiu Caragiale: o minunată lingoare paseistă, percepută organic, neprefăcută, cu insule de lirism pur.