Donația prof. univ. (e) dr. Nicolae Constantinescu de 582 volume pentru Biblioteca de Folclor ,,Mihai Pop”/ Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea

Argument/ CĂRŢILE. PRIVILEGII ŞI SERVITUŢI

A te naşte din părinţi ştiutori de carte, învăţători, absolvenţi ai şcolilor normale de băieţi, tata (Constantinescu Alexandru - Foaie, 1915- 1968) şi de fete „Elena Doamna" din Bucureşti, mama (Constantinescu (Niţescu) Florica, 1915-2006), într-o casă în care, printre mobilele uzua­le, se afla şi un dulap cu uşile de sticlă. în care îşi găseau adăpost cărţile celor doi, este un adevărat privilegiu. Şi tot un privilegiu consider că a fost şi faptul că bunicul matern, alături de care am petrecut primii ani ai copilăriei, tata fiind pe front (1941-42) şi apoi prizonier la ruşi (sovietici) (1942-46), om cu carte şi el, era notarul comunei. Îşi citea ziarul, după masa de prânz, pe care o luam împreună, la ore fixe. În pauza de la 12 la 14, când venea acasă de la Primărie, de la el am învăţat să citesc, spunându-mi numele literelor pe care le vedeam în ziarul ,,Universul", la care era abonat. A contribuit la această ..alfabetizare" sui-generis şi ma­ma mea care îmi citea o dată, de două ori cărţile pentru copii pe care le aveam în casă şi pe care eu le memoram cu uşurinţă ,,citind" apoi rându­rile scrise pe foile de hârtie cu desene în culori, încât, cu timpul, chiar citeam. Îmi aduc aminte, încă, un catren descriind o literă „ciudată" dintr-o astfel de carte: „Ygrec, literă ciudată/ Cin' te-a pus în alfa­bet,/ Strâmbă eşti şi deşucheată/ Cârja a lui moş Garabet!”. Aşa se face că pe la 5-6 ani, pe lângă jucăriile vârstei, darurile cele mai preţuite au fost cărţile, încât primii doi ani de şcoală au fost extrem de plictisitori, şi nu numai pentru că erau chiar anii de după reforma învăţământului (1948- 50), când şi părinţii mei făceau eforturi să se adapteze cerinţelor noului regim şi ale noii ideologii, ci şi pentru că ştiam aproape tot din ceea ce ni se cerea să ştim din cărţile de Citire şi de Aritmetică, în cele două clase ale şcolii elementare.

De fapt, abia atunci, prin lege, învăţământul elementar, de patru clase, devenise „gratuit şi obligatoriu”, se declanşase o campanie de „al­fabetizare”, învăţătorii mergeau din casă în casă şi făceau lecţii de scriere şi citire cu adulţii care nu apucaseră să urmeze ciclul primar. Atunci cir­cula o vorbă că miliţienii au cu o clasă mai mult decât trenul, cu menţiu­nea că pe atunci trenurile aveau ... 3 clase!

Între cărţile primite, îmi amintesc, Copiii căpitanului Grant, Robinson Crusoe, Don Quijotte de la Mancha, în ediţii pentru copii, cu lite­re mai mari şi cu ilustraţii potrivite vârstei.

Accesul la cărţile din biblioteca familiei nu-mi era interzis, dar erau încă puţine cele la care aş fi avut eu acces, la vârsta aceea.

Mai târziu, crescând în ani, am descoperit lecturile facile din raf­tul cu cărţi al unui vecin, tehnician, nea Aurel, care citea din plăcere co­lecţiile de literatură de consum ale acelor ani - „Colecţia celor 15 lei”, „Femei celebre”, „Aventurile Submarinului Dox”, din care m-am înfrup­tat şi eu. S-au adăugat, apoi, lecturile „obligatorii” din literatura rusă şi sovietică - Tânăra Gardă, Ceapaev, Timur şi băieţii lui - destul să spun că în „Gazeta literară”, la care ai mei erau abonaţi, se dădea, în foileton, romanul lui Mihail Şolohov, Pământ desţelenit, iar Gorki cu Copilăria mea (,,citai ia v sarae.... gdebîlneudobno, holodno”) făcea parte din lectu­rile obligatorii din liceu.

«Biblioteca Virtuală a Autorilor Vâlceni»/ lansare proiect (informații din 26 oct. 2021)

Comunicat:
O nouă Bibliotecă a Vâlcii – o Bibliotecă Tezaur, o Bibliotecă pentru viitori: „Banca” autorilor vâlceni

Sub patronajul Consiliului Județean Vâlcea, Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea, Editura Fântâna lui Manole a Ateneului Meșterul Manole, din Golești-Vâlcea, și Editura-Tipografia Proșcoala, din Râmnicu-Vâlcea, se asociază, într-un parteneriat public-privat - care nu presupune utilizarea de fonduri publice și nici alte resurse materiale -, să constituie și să pună în online, începând cu data de 1 ianuarie 2022, «Biblioteca Virtuală a Autorilor Vâlceni» (BVAV). Este vorba despre o bibliotecă în format digital, constituită – pentru județul Vâlcea - în cadrul proiectului de memorie și cunoaștere locală «Istoria locală@biblioteca ta publică» (Local History@Your Public Library), în care Biblioteca Județeană Vâlcea/ Instituție de Cultură a Consiliului Județean Vâlcea este partener cu Bibliotecile Județene Bihor, Brăila, Cluj și Suceava, de 10 ani (începând din 2011).
Inițiativa „adoptă” și „adaptează” un proiect al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Vâlcea, din anii 2003-2004, derulat în parteneriat cu Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul” Vâlcea (director: Dumitru Lazăr), conceput și manageriat de Gheorghe Deaconu, care a capacitat, în realizarea lui, șase cărturari recunoscuți ai Vâlcii – Gheorghe Dumitrașcu, Dumitru Lazăr, Ioan St. Lazăr, Costea Marinoiu, Dumitru Mitrana și Ion Soare. Cei șapte realizatori și-au asumat misiunea de a elabora și publica antologia «O sută de autori vâlceni» (selectați dintr-o listă preliminară, de câteva sute de nume). Lucrarea, aflată într-un stadiu avansat de elaborare, a fost depusă, la 31 decembrie 2004, în format pretipărit și electronic, în arhiva DJCCPCN Vâlcea și în arhiva BJ Vâlcea, dar, după 1 ianuarie 2005, proiectul a fost abandonat. Între timp, seria „Volume de autor” a BIBLIOTECII AUTORILOR VÂLCENI (fondator și coordonator: Gheorghe Deaconu) a fost deschisă prin volumul: Doru Moțoc, «Textul – înainte de toate! Teatru», Prefață de Ion Soare, Ediție îngrijită și Postfață de Gheorghe Deaconu, volum editat de DJCCPCN Vâlcea și apărut cu generosul sprijin al parlamentarului Vintilă Matei, senator de Vâlcea, la Editura și Tipografia Conphys, 2004, Râmnicu-Vâlcea.

Documentar biobibliografic Ion Soare 12 decembrie 2020

Documentarul biobibliografic Ion Soare 12 decembrie 2020 în PDF 

Documentarul în format text: 

 «...face parte dintre acei oameni privilegiaţi, cu care Atotputernicul are un plan. Şi planul, purtând sigiliul sorţii, trebuie îndeplinit întocmai, fără clauze, fără condiţii, fără concesii. Este ca un contract cu viaţa, aşa cum îi mărturiseam în dialogul din 1999: Dacă este adevărat că individul stă sub puterea destinului, atunci tot atât de real este şi faptul că stă în puterea lui să-şi împlinească, prin trudă, un anumit destin – glorios sau anonim, performant sau mediocru. Predestinarea îmi apare, aşadar, ca o condamnare la un travaliu necontenit...»

FORUMUL CULTURAL AL RÂMNICULUI

ATENEUL MEȘTERUL MANOLE

UN CĂRTURAR PENTRU „FOLOSUL DE OBȘTE”

I O N   S O A R E −

O PAGINĂ DE ENCICLOPEDIE

Râmnicu-Vâlcea, 12 decembrie 2020

UN OM DIN CETATE

La vârsta când, asemenea multor oameni, am început să-mi pun problema rostului nostru pe Pământ, am privit atent în jurul meu şi mi-am spus, ca un bun creştin: „Doamne, câte sunt de făcut pe lumea aceasta!” Iar atunci când, prin bunăvoinţa sorţii şi din pornirea inimii, am intrat în breasla celor numiţi generic educatori, mi-am dat seama că aş putea să arunc şi eu măcar o rază subţire de lumină şi un mic suflu înviorător peste ceea ce poetul numea „corola de minuni a lumii” (…). Din momentul în care, scrutându-mi conştiinţa şi sufletul, am conştientizat că viaţa înseamnă datorie şi responsabilitate, destinul şi activitatea mea s-au împletit permanent cu năzuinţele celor din jur, iar alergarea de unul singur, am considerat-o întotdeauna un nonsens, dacă nu priveşti alături, eventual – peste umăr sau înainte!, pentru a-ţi vedea şi semenii de pe celelalte culoare ale vieţii . . . Am fost şi am rămas prietenul oricui are nevoie de ajutorul meu, pentru că mi-am consumat energia trupului şi a sufletului, în iubire şi prietenie, dezavuând sentimentele negative. I-am iubit pe oameni ca pe nişte fraţi, chiar şi atunci când, vorba poetului, „ghimpii” lor „îmi înţepau picioarele”; i-am considerat întotdeauna, ca şi azi, nişte cărţi deschise, fiecare – unică în felul ei, care te aşteaptă să-ţi ofere spre descoperire, tot atâtea universuri originale, adăpostind comori de sensibilitate, dragoste şi spiritualitate, accesibile doar celor ce se apropie de ele cu inima deschisă şi cugetul curat. Modelul meu moral a fost întotdeauna Omul Iisus, geniul bunătăţii universale, cel mai iubit dintre toţi pământenii.

Teatrul de amatori la Râmnicu Vâlcea

<<Dintre iniţiatorii primei reprezentaţii teatrale din Rîmnicu Vîlcea (eveniment petrecut acum o jumătate de secol), la festivitatea recentă, a aniversării, a participat doar unul: legătorul de cărţi Alexandru Bertuoli. Ceilalţi s-au pierdut în negura timpului; şi ti­pograful Alexandru Oiţă, şi croitorul D. Dogăroiu, şi tipograful Gănciulesou, şi croitorul Ion Şerbănescu, şi fostul elev al şcolii nor­male T. Tecău. Cercul teatral de acum 50 de ani activa în cadrul societăţii culturale ,,Muncitorul”. Era o societate înfiinţată prin strădania unor tineri muncitori din bresle diferite. Afişul prunului spectacol, îngălbenit de vreme, anunţă pentru „joi, 9 februarie 1921“, un „mare festival artistic”. În pro­gram: o conferinţă despre Caragiale şi un recital de versuri; apoi, în partea a doua, Năpasta. În rolul Ancăi, ca în teatrul elisabethan, un băiat. Beneficiul spectacolului se oferea „în folosul şcoalelor industriale din localitate”. Actul de naştere al formaţiei tea­trale era semnat...

Din păcate, trei ani mai tîrziu, societatea „Muncitorul” a trebuit să se lichideze, sub presiunea prigoanei politice. Totuşi, „teatrul" ei continuă să trăiască, în sediul Şcoalei nor­male, unde echipa lui este îndrumată de cîţiva profesori inimoşi. Se joacă I. L. Caragiale (O noapte furtunoasă), Alecsandri (Barbu Lăutaru), Creangă (dramatizarea Ivan Turbincă).

Dar adevăratul reviriment artistic are loc după 1945, odată cu înfiinţarea căminului cultural „Ştefan Gheorghiu”. Marele animator al teatrului vîlcean a fost doctorul Constantin (Georgescu, spirit efervescent, pasionat de arlă, de frumos. Existenţa echipei vîlcene, calita­tea ei, sînt legate de energia, entuziasmul şi competenţa risipite cu dărnicie, pînă în ultima clipă a vieţii sale, de artist animator...>>

(selecție)

Sursa: Biblioteca Digitală/ revista Teatrul/ 1972, paginația 84-85, de citit în online/ descărcat - la această legătură. 

Foto din aceeași sursă.

Râmnicul în secolul al XV-lea

Râmnicul apare în istorie ca oraş domnesc, subordonat din punct de vedere economic, social şi politic autorităţii centrale. În această situaţie domnul face danii din ocina domnească, acordă imunităţi mănăstirilor şi boierilor şi confirma tranzacţiile dintre orăşeni.1 Oraşul nu e deci în stapânirea unui feudal, ci are un statut aparte, de proprietate a domnitorului, fiind administrat de un sfat orăşenesc cu judeţ şi pârgari ales dintre personalităţile locale cele mai reprezentative.

Primele informaţii despre această organizare le avem din 13 iulie 1468.2 În scurtă vreme aceştia domină viaţa economică şi politică locală, încât tind spre autoadministrare în care preponderenţa o vor avea boierii râmniceni şi negustorii3.

Judeţul împreună cu cei 12 pârgari aveau dreptul de judecată asupra locuitorilor din lăuntrul oraşului. Această magistratură era eligibilă, în fiecare an, de obştea târgului, atât pentru magistraţii municipali cât şi pentru judeţ, cu dreptul de a fi realeşi; alegerea trebuia confirmată anual şi nominal de către domnitorul Ţării Româneşti4. Aleşii obştii, judeţul şi pârgarii, aveau multiple atribuţii, administrative, economice şi juridice. Ei răspundeau în faţa domnitorului şi a trimişilor săi şi de aceea, împreună cu pârcălabii, erau consideraţi dregători domneşti.

Cât de numeroși ,,suntem”, ce vârstă ,,avem”, unde ne ,,aflăm” și ce ,,am citit” (cei mai mulți) în ultimele 90 zile - statisticile resurselor #memoriavalceana/ #bibliotecivalcene (doar cele cu Impact de peste 5.000 persoane)

> ,,Cânticele bătrânești din arealul Bălcești/ Vâlcea: haiducești, de dragoste, orații de nuntă, strigături (,,caustice”) de horă, descântece...” s-au dovedit (de departe) cele mai interesante; în clasament urcă (în premieră) un reel cu 10.000 k (pe locul 7 - ,,Limes Alutanus pe teritoriul actualului județ Vâlcea: cum au fost construite castrele și drumul roman între Rusidava/ Momoteşti/ Drăgăşani și Pons Vetus/ Câineni”)...

>> îmi este peste puteri să deslușesc de ce Brazilia, Mexic, Argentina și Columbia - la țări și São Paulo + Ciudad de México (la orașe) se mențin constant în statistici...

Toate cele nouă resurse de bibliotecă alăturate prezentelor statistici alăturate - în descrierea colajului fiecăreia - titlul și linkul spre conținutul integral.

Vă mulțumim, spor la citit în continuare, oriunde vă aflați - în jud. Vâlcea (orașe și sate) sau altundeva în România sau în lumea mare! ❤👏

Valentin Smedescu
___
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #horezu #tradiții #obiceiuri #ceramică #ceramicadehorezu #PatrimoniuUNESCO #meșteșuguri #artapopulara #artalemnului #fluier #razboidetesut #tesaturi

Gib Mihăescu (1924?) vorbind liber despre Drăgășaniul natal: umor fin, patriotism local reținut, autoironie și note persiflante, toate într-o excelentă cozerie*

... turcii, după ce și-au arătat priceperea, s-au tot dus unde or fi avut să se ducă, pe când învinșii au rămas ca niște veritabili biruitori, stăpâni pe situație și pe terenul cu araci. Ce știau turcii pe vremea aceea?

<<Cam pretențios pentru dimensiunile lui, orașul Drăgășani! Parcă ai zice orașul Ploiești sau orașul Craiova, sau orașul Iași, ca și când ar avea o faimă revoluționară, un mare trecut istoric, sau oarecare importanță administrativă, prin descentralizare.

Nimic din toate astea. Nici măcar un Copou sau un specific drăgășănean, ca să-i dea puțină prestanță locală. El nu are, adică nu produce decât un vin ales, a cărui faimă a mers până departe și e atât de mare, încât are destul loc să se înveselească cu ea și alte persoane care n-au trecut nici măcar prin gara acestui oraș sau chiar nici n-au văzut vița de vie.

Dar, afară de asta și afară de câteva trotuare pavate și câteva case mai răsărite, el mai are și o uzină electrică. Aceasta îi dă un aer de veritabilă urbanitate, în orice caz, ceva mai multă decât urbanitatea formală, pe care i-o atribuie legile în vigoare. Ca mișcare industrială, se mai bucură de câteva mori și una sau două fabrici de sifoane. Încolo nu cunoaște decât industria mică a meșteșugarilor: tăbăcari, abagii, cismari, cojocari etc. Centru comercial: bănci destule și prăvălii la tot pasul, căci e răspântie largă de populate drumuri țărănești. În sfârșit, orașul Drăgășani e foarte bogat în procese, deși nu are decât o singură judecătorie de ocol.

Încolo ce ar mai putea să aibă? A, puțin trecut istoric. Are și de ăsta. Da, precum se va vedea, chiar destul! În copilărie, în calitatea mea de drăgășenean, mă făleam nespus, semnalându-l pe timpurile Romanilor, în paginile lui Tocilescu sub numele de Rusidava. Mai apoi, în Prandiulu Academicu al lui Odobescu, l-am găsit sub numele de Acidava.

Simfonia Munților (Țării Loviștei), Ed. I/ 2003

Invitaţie - Luni, 18 Aug 2003

Asociatia PONS VETUS organizeaza, în perioada 22-24 august 2003, Intr-un decor natural carpatin, simpozionul “Simfonia Muntilor” editia I, sub genericul “Muntele un bun al tuturor, ce trebuie pastrat.

Armonizarea intereselor celor care vietuiesc, muncesc si desfasoara activitati ecomomice, turistice, dar si speciale In zona montana ”.

Locul de desfasurare: Platoul de pe muntele “Fata Sfantului Ilie”-1950 m altitudine, din masivul Fagaras, Tara Lovistei - locul unde, In trecut, s-a desfasurat Nedeea (balciul) de Sfantul Ilie. Azi Sfantul Ilie este patronul si protectorul muntilor, al Tarii Lovistei, dar si al energeticienilor, aviatorilor si drumarilor. Parteneri ai actiunii: Consiliul Judetean Valcea, Prefectura Valcea (DGADR, DCCP), Primaria Titesti, Primaria Boisoara, Biblioteca Judeteana “Antim Ivireanul” Valcea, Camera de Comert si Industrie Valcea, Clubul de Turism Ecologic Montan “Lotru” Voineasa, Asociatia Proturism “Nedeea Valceana” Brezoi, Episcopia Ramnicului, Asociatia de Turism Montan “Vanturarita”, Asociatia Nationala “Cultul Eroilor” filiala Valcea, Asociatia “VeteranMont Romania”, Muzeul Olteniei, Revista “Romania Turistica”, Revista “Muntii Carpati”, Revista “Terra”, Obstea Titesti, Obstea Boisoara etc.

Andreea Soare/ informații de până în 7 mai 2014* cu actualizări și în 2015/ și ce s-a mai întâmplat în această toamnă (2024)

Andreea Soare s-a născut în 14 iulie 1985, in Ramnicu Valcea. A absolvit Colegiul "Alexandru Lahovari" in 2004, an in care a intrat pe primul loc la Conservatorul National de canto clasic din Strasbourg, unde a studiat timp de 4 ani, cu prof. Marie Madelaine Koebelé. În paralel, a studiat la zi, la facultatea de muzicologie a Universității Marc Bloch, unde și-a luat și licența.

A fost solista corului Bisericii ortodoxe românești din Strasbourg și solista corului de gospel Ananias.

A fost profesoară de muzică timp de 2 ani la Strasbourg, la clase elementare, și a susținut o mulțime de concerte, cele mai importante fiind la seara de gală a Turului Franței, apoi în piese la Teatrul Național din Strasbourg. A concertat la Consiliul Europei, cu ocazia aderării României la Uniunea Europeană și la Palatul Parlamentului European. A cântat pentru Conferința primarilor și a directorilor de opere din Europa, la Strasbourg.

Actualizare 9 martie 2015 - Iphigénie en Tauride - Saint-Quentin-en-Yvelines

2 martie 2015: concert în Guadelupa: la invitația asociaţiei France – AVC – Guadeloupe, pe 13 martie (vineri), de la ora 20.00, va avea loc un concert al sopranei Andreea Soare la Sala Tarer de la Pointe à Pitre. Andreea va urca pe scenă alături de pianistul britanic Phil Richardson. „Cei doi vor sosi în Guadelupa pe 11 martie și vor locui la noi acasă. Andreea este însoțită de bunica ei. Toți trei se vor întoarce la Paris pe 18 martie. Încercăm să organizăm și un al doilea concert într-o sală care are deja pian (pentru că închirierea unui pian este foarte scumpă), dar nu este sigur ca vom reuși. Andreea dorește să cânte și pe culoarul din unitatea neurovasculară, la spital, pentru bolnavi… Andreea este o mare sufletistă… Oamenii merită întotdeauna, fiecare om este un univers… Dacă vom reuși să facem concertele și vom atrage atenția asupra cauzei noastre, am putea să deschidem un sediu al asociației unde benevolii să primească bolnavii și familiile care au nevoie de informații privitoare la accidentele vasculare cerebrale… Vizita aceasta îmi produce și o bucurie personală, ca să spun așa: mă bucur ca vom putea să-i primim pe vâlceni la noi (Andreea și bunica ei). Probabil că vom cânta în fiecare seară cântece oltenești în jurul piscinei, spre marea bucurie a fetelor mele, Elena și Arina“, a mai adăugat dr. Cosmin Alecu.

Vâlcea interbelică/ prețul muncii comparativ cu al produselor oieritului/ Ocupaţii; condiţii de munca; venituri şi cheltuieli

<<...paleta ocupaţiilor în perioada interbelică era relativ largă. După profesiuni, populaţia judeţului Vâlcea era structurată astfel: ţărănime, mari proprietari de pământuri, burghezie industrială, bancară şi comercială, muncitorime salariată, funcţionari, intelectuali şi alte categorii. Din totalul populaţiei ocupate, doar 6.907 locuitori lucrau în întreprinderi industriale, comerciale şi de credit, ceea ce demonstrează slaba dezvoltare a sectorului industrial. Totuşi, comparativ cu perioada antebelică, numărul lucrătorilor industriali a crescut, dar se remarcă acum numărul foarte mic al celor care lucrau în ,,servicii”, domeniu foarte important pentru aprecierea gradului de funcţionalitate şi civilizaţie al unui judeţ. În structura populaţiei, ţărănimea se detaşa puternic prin numărul ei covârşitor. Datele statistice arată că cea mai mare parte a populaţiei active se afla la sate, unde peste 86,4% din locuitori se ocupa cu agricultura, Vâlcea având o structură predominant agrară. În nordul judeţului, în zona montană, principala ocupaţie a locuitorilor era creşterea animalelor, iar în sudul judeţului, în zona de deal şi câmpie, cultivarea plantelor. Societatea rurală era încă una tradiţională, iar diviziunea muncii se afla abia la începuturi. La sate exista un număr foarte mic de locuitori care practicau şi alte activităţi în afară de munca pământului. De obicei, sătenii care aveau mori sau mici ateliere se ocupau şi cu muncile agricole. În comuna Brezoi, o parte a localnicilor munceau în industria forestieră, la Societatea „Carpatina”.

La oraş gama ocupaţiilor era foarte largă. Cei mai mulţi orăşeni erau angajaţi în industrie, în comerţ, în credit, în învăţământ şi sistemul sanitar. Puţini orăşeni se ocupau cu agricultura, având loturi de pământ situate la marginea urbei. La Râmnicu-Vâlcea, cei mai mulţi bărbaţi lucrau ca muncitori în fabrică, la depoul C.F.R. sau în tipografii. Majoritatea burgheziei şi cei mai mulţi intelectuali şi funcţionari trăiau la oraş.

Situaţia ţărănimii a fost decisiv influenţată de reforma agrară înfăptuită în anul 1921. Reforma a determinat o masivă redistribuire a terenului arabil. În judeţul Vâlcea repartiţia terenurilor destinate agriculturii se prezenta astfel: din totalul de 408.000 ha, cât reprezenta suprafaţa judeţului, mai mult de jumătate – 201.623 ha aparţineau agriculturii, fiind repartizate după cum urmează:



Suprafaţa         Arabil         Vii         Fâneţe     Păşuni     Livezi

totală în ha.

201.423         101.141     8.149     28.579     51.542     12.012



La aceasta se adaugă şi 45.904 ha suprafaţă împădurită, al cărei volum lemnos era de 15.267.376 de metri cubi, după datele din anul 1923. (1) Situaţia, în esenţă, rămâne aceeaşi în întreaga perioadă interbelică, schimbările producându-se mai ales în modul de repartizare a proprietăţii agrare, iar de aici – în structura socială a populaţiei şi mai puţin în ceea ce priveşte partea economică.

Prin aplicarea legislaţiei agrare, suprafaţa expropriată din cadrul judeţului Vâlcea, în perioada ianuarie 1919 – 31 august 1937, a fost de 28.019 ha, din care 1.5500 ha o reprezenta pământul cultivabil, 5.107 ha – izlazurile, 2.565 ha – pădurile, 897 ha – teren neproductiv şi 3.847 ha – terenuri diverse.(2) Mai mult de jumătate din suprafaţa expropriată s-a făcut din moşiile statului şi instituţiilor (18.567 ha), din care: 12.044 ha terenuri cultivabile, 2.565 ha păduri şi restul izlazuri.

Din moşiile particulare, a fost expropriată suprafaţa de 9.402 ha, din care 8.253 ha teren arabil şi 1.149 ha izlaz, neînregistrându-se exproprieri de păduri pe seama acestor categorii de moşii. Din totalul de 105 comune, existente în judeţul Vâlcea în perioada aplicării reformei agrare, împroprietărirea cu pământ cultivabil s-a aplicat la 70 de comune. În satele şi comunele din regiunile de munte nu s-au făcut împroprietăriri, locuitorii din aceste zone fiind consideraţi moşneni. (3) Date fiind condiţiile geografice ale zonei, nu au fost satisfăcute integral cererile de pământ ale ţărănimii. Suprafaţa repartizată în cadrul judeţului a fost de 16.500 ha, de care au beneficiat un număr de 5.111 săteni. Din nr. de 15.687 de săteni propuşi pentru împroprietărire, au rămas neîmproprietăriţi, din lipsă de pământ, 10.578 de săteni, iar 349 au fost înzestraţi cu pământ prin colonizare în Dobrogea.

Din raportul prefectului judeţului Vâlcea, prezentat în anul 1937 în faţa administratorilor de plăşi, rezultă că 65,5% dintre locuitori aveau o suprafaţă de teren cuprinsă între 1-5 ha, 25% – între 5-50 ha, iar 4,5% aveau suprafeţe mai mari de 50 ha. (4) Din această situaţie, rezultă că cea mai mare parte dintre ţărani dispuneau de pământ puţin sau foarte puţin. Potrivit datelor din epocă, se constată creşterea burgheziei săteşti, care în 1937 reprezenta 25% din numărul total al ţăranilor vâlceni. Situaţia aceasta deriva din particularităţile zonei şi era specifică tuturor judeţelor montane şi submontane înzestrate cu păşuni şi fâneţe, pomi fructiferi şi viţă de vie, mai puţin însă cu suprafeţe pe care se cultivau cereale.

Agricultura, mai ales în privinţa gospodăriilor ţărăneşti cu până la 5 ha şi – în parte – în cazul celor cu 5-10 ha, nu se bucura de o înzestrare corespunzătoare cu unelte şi maşini. Faptul că şi ţărănimea din judeţul Vâlcea avea de suferit multe privaţiuni, o dovedeşte şi structura proprietăţii agrare de după înfăptuirea reformei, deşi, în noile împrejurări, repartizarea proprietăţii agrare era mult mai favorabilă ţăranilor, comparativ cu situaţia anterioară. Sporul natural al populaţiei judeţului, mai ales în mediul rural, a dus la micşorarea treptată a suprafeţei ce revenea pe persoană şi familie şi la divizarea lotului în parcele mici, prin lăsarea unei părţi de pământ ca moştenire.

Cu toate limitele ei, reforma agrară din România, considerată ca fiind una dintre cele mai radicale din Europa după primul război mondial, a avut şi în judeţul nostru, ca şi în întreaga ţară, o serie de urmări şi aspecte pozitive. Între altele, în Vâlcea, reforma a condus la dezvoltarea mai intensă a relaţiilor de producţie capitaliste la sate şi la înlăturarea definitivă a formelor de exploatare precapitaliste, care se mai menţineau în unele locuri, a redus proprietatea moşierească (chiar dacă nu a lichidat-o), a mărit suprafeţele cultivate, a îmbunătăţit situaţia unei părţi însemnate a ţăranilor, reducând numărul celor fără de pământ, a sporit numericeşte burghezia sătească şi ponderea acesteia în viaţa social-economică a judeţului.

Zona muntoasă a judeţului Vâlcea era locuită de obşti de moşneni. Obştile au avut mari întinderi de pământ pe care moşnenii le-au stăpânit în devălmăşie. În zona de munte, la Brezoi, Malaia,Voineasa, Câineni, dar şi la Boişoara, Titeşti, Perişani ( ultimele trei, comune ce au aparţinut în perioada interbelică judeţului Argeş, iar astăzi judeţului Vâlcea), la Călimăneşti, la Vaideeni, zona Costeşti – Horezu, oieritul (păstoritul staţionar şi transhumant) a fost şi este şi astăzi principala ocupaţie a locuitorilor din zonă. Practicată din vechime această ocupaţie a fost favorizată de existenţa unor suprafeţe întinse cu păşuni naturale, dar şi de stabilirea pe aceste meleaguri a unor populaţii cu vechi tradiţii în oierit, din Ardeal, originară în special din zona Sibiului şi denumită generic de localnici ,,ungureni”. Aproape fiecare familie avea în proprietate de la câteva zeci la câteva sute de oi care îi asigura un trai îndestulător. Cea mai răspândită rasă de oi crescută de ciobanii vâlceni era ţurcana neagră, mieii negri fiind sacrificaţi de cruzi pentru ,,hârşie” care se vindea cu preţuri bune pentru căciuli. După cel de-al doilea război mondial, preţul pieilor a scăzut şi s-a împuţinat şi numărul crescătorilor de oi.
Primăvara, la sfârşitul lunii mai, oile urcau la munte. Se făceau ciopoare de mânzări, mioare şi miei şi se duceau la munte unde le venea rândul. Păşunatul în munţii obştilor se făcea prin rotaţie, pentru fiecare categorie de oi care se ducea în muntele respectiv după cum se pomenise din bătrâni, fiind o repartiţie bine gândită. Mieii îşi aveau păşunatul lor rezervat pe păşunile din vârf cu iarbă crudă pe tot timpul verii. Înainte ca oile să urce la munte se desfăşura tunsoarea şi îmbăierea oilor, prin trecerea lor printr-un bazin cu soluţie insecticidă. Alegerea unei anumite turme cu baci şi ciobani tocmiţi din vreme se făcea de obicei ţinând cont de gradul de rudenie a proprietarilor de oi, de locul unde se aşeza stâna, de zona repartizată pentru păşunat şi, nu în ultimul rând, de preferinţa pentru o anumită echipă baci-cioban, de nivelul de dotare al acestei echipe (câini, măgari, ustensile pentru obţinerea brânzei de burduf). Produsele de la stână se cântăreau cu ocaua, o oaie producând 2-2,5 oca de brânză pe vară. Proprietarul de oi era obligat ca pe parcursul unei veri să ducă la munte câte o oca de mălai şi o jumătate de oca de sare pentru fiecare oaie mulgătoare. Din aceste cantităţi se repartiza şi ciobanilor de la mioare şi celor de la miei câte 7 oca mălai pe săptămână pentru fiecare ins plus legume din stână: o oca de brânză, o oca de urdă pentru fiecare căciulă plus un burduf de jintiţă pentru toţi ciobanii de la un ciopor şi sarea necesară pentru mioare şi miei – câte o oca la suta de capete pe săptămână.

Oile coborau de la munte în jurul lui 1 septembrie, când se cântăreau şi produsele oilor: brânza, urda şi untul. Din cantităţile aflate se scădea 10% băcie, iar restul se arunca pe oile mulgătoare şi se împărţea curţilor după numărul oilor mulse. Când se cântărea brânza, se şi ,,ţâncuia”, adică se înfigea în capătul burdufului un ţâncuş de lemn ascuţit pe care se însemna greutatea burdufului. Între cele două războaie, răbojul era un caiet cu file groase în care un ştiutor de carte din cei de la stână nota ce-i indica baciul. Bacii profesau meseria cât trăiau, iar băcia se învăţa empiric, din tată-n fiu. În Grebleşti (Câineni) unul dintre cei mai vestiţi baci a fost Dumitru Costea, care în fiecare an dădea cea mai mare cantitate de brânză pe cap de oaie, produsul fiind şi de cea mai bună calitate.După împărţirea brânzei, se făcea răvăşitul oilor, adică alesul lor pe curţi. Răvăşitul se făcea în munte, la stână. După răvăşit se însumau oile, adică se repartizau pentru simbrie pe ciobanii care erau clasificaţi în ciobani mari, ciobani băieţandri, strungari. Se atribuia fiecărui cioban un umăr de oi care varia, după numărul oilor din ciopor şi după vrednicie, între 100-250 de oi pe vară. Apoi se făceau bileţele pe care se treceau curţile ce erau repartizate unui cioban, până la completarea numărului de oi. După răvăşit, în prima duminică, ciobanii cu stăpânii oilor sărbătoreau răvăşitul printr-o petrecere pastorală, unde se tăia mioara cea mai grasă şi se petrecea până noaptea târziu cu voie bună şi cântece. Era sărbătoarea oilor. După ce coborau de la munte, oile păşunau pe livezile de pe care s-a strâns fânul, mai întâi în căpiţe apoi în clăi mari, protejate de ţarcuri. Turma mare – cioporul de oi – se împărţea în turme mai mici care erau formate din oile unui număr mai mic de proprietari şi care continuau să pască livezile până să dea zăpada, stâna stabilindu-se pe o livadă mai mare al cărui proprietar avea interesul să fie ,,târlită”, adică îngrăşată pentru ca în anul următor să crească mai multă iarbă şi să se obţină mai mult fân. Oile continuau să fie mulse şi în această perioada şi, în funcţie de numărul de oi ,,plecătoare” pe care le avea fiecare proprietar, acesta primea o cantitate de caş dulce. La venirea iernii fiecare proprietar îşi lua în primire oile. Şi astăzi se păstrează această tradiţie. Dacă proprietarul avea mai multe oi, până la 100, acestea rămâneau pe o livadă proprie, cu staul sau grajd, unde li se aducea oilor fânul necesar hranei. Cei care aveau un număr mic de oi, 20-30 de capete, le aduceau acasă, în grădina din spatele casei, unde iernau.

În paralel cu creşterea oilor, ţăranii de la munte se îndeletniceau şi cu creşterea vitelor şi a caprelor. Nu exista familie care să nu aibă cel puţin o vacă pentru lapte, vitele fiind crescute atât pentru nevoile gospodăriei, cât şi pentru valorificare. Rasa de vaci existentă în zonă a fost rasa românească autohtonă, ,,Vânăta de munte”. Această rasă nu era prea productivă în lapte, însă era rezistentă şi nepretenţioasă la hrană şi adăpost. Târlaşii creşteau până la 10-15 vite pe care iarna le ţineau la târlă, după oi, hrănindu-le cu ogrinjii rămaşi de la oi. Aceste vite erau mult căutate de negustori pentru carnea lor. În zona de munte se mai creşteau şi boi, tineretul pentru carne, iar boii mari pentru muncă, toate muncile agricole fiind făcute cu ajutorul animalelor.

Oierii nu puteau strânge fânul fără zilieri, care erau plătiţi atât în natură, cât şi cu bani. O zi de coasă era plătită cu o oca de brânză (1250 gr) sau de lână ori două oca de carne. Ziua de sapă, polog sau orice altă muncă era socotită la preţ de o jumătate de zi de coasă, indiferent că era prestată de bărbat sau de femeie. Plata pentru munca prestată se primea fie înainte, fie după prestarea muncii. În săptămâna brânzei (ultima săptămână din dulcele Crăciunului), cei care nu aveau oi luau brânza de la oieri, în contul coasei ce o prestau vara. La tunsul oilor luau lâna pe care o plăteau prin muncă, la sapă, la fân sau la alte munci. Valoarea lânii era socotită la fel cu a brânzei de burduf. Caşul era socotit la jumătatea valorii ocalei de brânză. Muncile agricole se plăteau şi în bani, ziua de coasă fiind plătită cu valoarea unui kilogram de brânză sau de lână, socotită la preţul pieţei. Aceste preţuri s-au păstrat din bătrâni, iar între cele două războaie mondiale preţul produselor animaliere a început să crească în detrimentul preţului muncii.

O altă ocupaţie a locuitorilor satelor a fost cultivarea plantelor. Plantele de cultură care au deţinut o pondere importantă în judeţ au fost porumbul şi grâul, mai ales în zona de deal şi câmpie, şi orzul, ovăzul şi secara, mai ales la munte. În judeţ se cultivau şi plante textile: inul şi cânepa. Dintre legumele cultivate amintim: varza, ceapa, tomatele, ardeii, cartoful etc.

O ramură tradiţională a agriculturii vâlcene care s-a practicat şi care se practică în special în sudul judeţului este viticultura. În anul 1929, în urma intrării în lichidare a Societăţii Comerciale de Vinuri Drăgăşani, ia fiinţă „Cooperativa Viticolă Drăgăşani”, formată iniţial din 143 de mici producători. Noua cooperativă viticolă avea ca obiective de bază vinificarea în comun a producţiei de struguri aparţinând membrilor săi, acordarea de avansuri, aprovizionarea cu materialele necesare culturii şi întreţinerii viilor etc. (5) Se produceau diverse soiuri de vinuri precum grasă, rubin , tămâioasă.

Pomicultura se practica din vechime în tot judeţul. Soiurile de pomi cultivaţi au fost: prunul, mărul, părul, zarzărul, cireşul, vişinul, nucul, mai rar gutuiul. Bogăţia resurselor naturale existente pe teritoriul judeţului Vâlcea, au îngăduit locuitorilor de pe aceste meleaguri practicarea meşteşugurilor specifice ce derivă din exploatarea acestor resurse multe dintre aceste îndeletniciri putând fi întâlnite şi astăzi în diverse localităţi de pe cuprinsul judeţului. Se practicau meşteşuguri ca: olăritul, prelucrarea pieilor şi a lânii animalelor, torsul, ţesutul, croitoria, fierăria, morăritul etc. Ţăranii practicau aceste meserii după ce se întorceau de la muncile câmpului sau iarna, când se terminau lucrările agricole.

Olăritul, meşteşug de tradiţie milenară, a fost şi continuă să fie în anumite localităţi rurale din judeţul Vâlcea o activitate specializată, pe care doar anumiţi săteni o practicau, alături de ocupaţiile specifice zonei. Din vremuri îndepărtate olarii se recrutau dintre crescătorii de animale (bovine), agricultorii şi pomicultorii satului, aceştia învăţând să modeleze diverse categorii de vase, doar în răstimpul pe care-l aveau între practicarea ocupaţiilor specifice zonei. Din aceste considerente, olăritul a constituit în Vâlcea o activitate specializată, menită a completa venitul familiei din mediul rural.
Prelucrarea argilei, în partea de nord a judeţului, în depresiunea Horezu, a determinat apariţia centrelor de olari: Slătioara şi Olari-Horezu. Lângă oraşul Râmnicu-Vâlcea sunt menţionate ca centre ceramice: Buda şi Vlădeşti, iar în partea sudică a judeţului sunt cunoscute centrele Zătreni, Lungesti şi Dăieşti.

În toate aceste localităţi s-au modelat vase cu un caracter utilitar, dar şi destinate satisfacerii nevoii de frumos a ţăranilor. Formele lucrate de meşterii vâlceni aparţin unor repertorii care amintesc prin profil, de ceramica arheologica a perioadei La Tene, precum şi de olăria antică romană (ceramica roşie nesmălţuită). Decorarea vaselor din lut este un procedeu care aduce în atenţie mai multe tehnici, diferenţiate pe centre, si un instrumentar simplu, dar cu mari posibilităţi de expresie plastică. La Horezu exista o preocupare aparte pentru decorarea vaselor cu smalţuri policrome. Motivele aplicate pe farfurii, străchini, căni, urcioare aduc în atenţie simboluri solare de străveche sorginte, precum: spirala simplă sau dublă, steaua cu şase sau opt colturi, cercul şi zig-zagul. Motivele specifice centrului Horezu sunt cele geometrice, vegetale si zoomorfe. Cu ajutorul acestor motive decorative, meşterii olari din Horezu au realizat compoziţii extrem de variate şi de mare frumuseţe artistică. Soluţiile plastice adoptate de ei sunt bazate pe repetiţie, alternanţă şi simetrie. În ceea ce priveşte gama cromatică, centrul Horezu este definit de tricromie: cărămiziu, verde şi albastru pe fond alb-gălbui. Spiţe de neam precum: Vicşoreanu, Iorga, Mischiu, Paloşi, Popa, Bascu au fost şi sunt nume de referinţă în zona.

În toată Loviştea, dar şi satele din restul judeţului, a predominat industria casnică. Aproape totul se făcea în gospodărie: îmbrăcăminte, încălţăminte, etc. Cânepa, inul, lâna, părul caprelor se prelucrau în gospodărie. Pieile de oaie, capră, miel se argăseau în casă în zer de lapte acru cu sare şi se prelucrau în sat. Cojocarii coseau căciuli, făceau pieptare, chimire, cojocele şi tot felul de haine de blană, cei mai vestiţi cojocari din Câineni fiind Achim Herţa, Constantin Nastase, Aurica Cazacu, şi N. Moţoc. (6) Hainele şi rufăria se confecţionau în familie, femeile coseau de la Crăciun până la Paşti cămăşi pentru toţi ai casei.(7) Bărbaţii coseau cioarecii, vestele şi laibărele făcute din pănură neagră, seină sau albă. Ţoalele, aşternutul, zăveada, părietarele, feţele de pernă, ştergarele, feţele de masă, scoarţele şi velinţele se confecţionau de asemenea în casă.

Pentru încălţat se foloseau, iarna şi pe timp umed, opincile făcute din pielea de porc sau de vită mare, iar vara şi pe timp uscat, se încălţau papuci făcuţi din pănură (feţele) cu talpă groasă cusută din vechituri de pănură în mai multe straturi. Pielea de porc sau de vită pentru opinci se argăsea în zeamă fiartă de coajă de arin negru sau de coji de nuci verzi, în care se ţineau mai multe zile la căldură. Căciulile se făceau din pielicele de miel. Se mai confecţionau şi căciuliţe din lână vopsite cu vopsele provenite din plante, care se purtau mai mult vara. Bărbaţii purtau opincile cu obiele din pănură, iar femeile le încălţau cu ciorapi lungi de lână, până peste genunchi sau ,,călţuni” de dimie.

Aproape toate gospodăriile aveau dichiseli de care aveau nevoie: război de ţesut cu toate ustensilele lui, spete de diferite mărimi, iţe pe categorii pentru ţesut lână, cânepă, in; suveici, suluri, vârtelniţe pentru depănat jirebiile, sucală de făcut ţevi, roată de depănat pe mosoare pentru urzit etc. Femeile mai în vârstă făceau toate lucrările la ţesut, având pe lângă ele pe femeile mai tinere şi mai ales pe fiicele pe care le învăţau meşteşugul. În afară de ţesăturile obişnuite pentru pânză sau ţoale, femeile mai pricepute ,,alegeau” flori pe pânză mai fină pentru iile femeieşti. Între cele două războaie, arta populară a cusutului s-a diversificat şi îmbunătăţit: se coseau cămăşi înflorate la mâneci şi mai ales la poale, femeile mai pricepute urzeau şi ţeseau borangicul, făcând din el ,,cârpoaie” – marame pentru mirese cu alesături neînchipuit de frumoase şi ,,cârpe” obişnuite pentru femeile măritate. Înainte nu se pomenea ca o femeie măritată să poarte cârpă neagră sau colorată cum poartă fetele; femeile măritate purtau cârpe albe, lungi de 3 metri cu care-şi înveleau capul şi le prindeau de păr cu ace. Tot în gospodărie se ţeseau şi se alegeau scoarţele, feţele de pernă, zăveada şi părietarele ce se dădeau obligatoriu de zestre fetelor ce se măritau. Toate acestea se făceau din lână vopsită în diverse culori, predominând roşul şi negrul.

Pentru prelucrarea laptelui, fiecare familie avea vasele trebuitoare: şiştar de lemn pentru muls vacile, găleată pentru muls oile, strecurătoare pentru lapte, făcută din fire de lână sau de cânepă, vase de pământ pentru prinsul laptelui, putinei de bătut laptele pentru a-i scoate untul, putinele pentru păstrarea laptelui acru sau a caşului, săculeţ pentru strecuratul şi închegatul caşului, căldare de aramă cositorită pentru fiertul zerului din care se făcea urda.

Pădurile existente pe suprafeţe întinse în munţii din Ţara Loviştei, Câineni şi Valea Lotrului au constituit, din cele mai vechi timpuri, o importantă sursă de venit pentru obştile de moşneni de aici. Lemnul era utilizat la construcţia caselor, grajdurilor, stânelor, gardurilor, podurilor şi pentru foc la gătit şi încălzitul locuinţelor. După 1918 obştile de moşneni obişnuiau să arendeze sau chiar să vândă suprafeţe mari de pădure societăţilor forestiere pentru a le exploata. În 1930, Societatea Forestieră „Carpatina” din Brezoi, cu acţionari majoritari străini, a încheiat un contract cu consiliul de administraţie al obştii de moşneni din Câineni prin care era cedată, contra cost, exploatarea pădurilor aflate în proprietatea obştii. Prin anii 1930, Societatea Forestieră Anonimă Bianchi – Bonamico- Verteş –Toflan exploata pădurile de pe muntele Călugăru, care aparţinea obştilor de moşneni Boişoara. Buştenii tăiaţi din pădure erau transportaţi prin plutărit pe Boia apoi pe Olt, neexistând actualul drum forestier. În perioada interbelică, societăţile care exploatau lemnul din pădure aveau obligaţia de a reîmpăduri terenurile defrişate, obligaţie de care s-au achitat în mod onorabil. Moşnenii din Brezoi beneficiau de multe avantaje în urma cedării pădurilor, spre exploatare, „Carpatinei”; în 1923 ei aveau curent electric gratuit în locuinţe, cu număr limitat de becuri, iluminat stradal şi dreptul de a prelucra gratuit în fabrică o anumită cantitate de buşteni. Deşeurile de lemn sub o anumită dimensiune se dădeau gratuit sau se deversau în Lotru, de unde puteau fi luate de toată lumea pentru foc.

Măcinatul cerealelor a fost una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale locuitorilor de pe teritoriul judeţului. Datorită condiţiilor geografice favorabile, aici au funcţionat o mulţime de mori de apă. Conform informaţiilor furnizate de ultimul morar din perioada interbelică, Din Puică din Ciorobeşti, între cele două războaie mondiale, în satul Costeşti funcţionau următoarele mori: morile lui Vârtopeanu, Constantin Cosma zis Cârjeu şi Victor Schiteanu în satul Pietreni; morile lui Constantin Beleţescu, Simion Cohniceanu şi Dumitru Dumitrescu în satul Costeşti; morile lui Gheorghe Sacerdoţeanu şi Vartolomeu Măgureanu în satul Ferigile; morile lui Ion Mihăilescu şi Dumitru Ilea zis Buzduc în satul Bistriţa; morile lui Stoican Chirilă, Ioan Angelescu, Gh. Jidoveanu şi Vasile Niţulescu în satul Văratici. După cel de-al Doilea Război Mondial, morile au început să fie abandonate, fie din cauza interzicerii proprietăţilor particulare, fie din cauza impozitelor exagerate, fie din cauza concurenţei morilor mecanice şi electrice apărute în urma electrificării satelor din anii 1960-1965.

După Primul Război Mondial negoţul cu animale s-a intensificat. Au apărut negustori de vite care umblau prin sate şi cumpărau vite pentru a le revinde la târguri şi în oraşe...>>



Sursă selecție: Camelia-Mariana Mihăeș/ «Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940» - lucrare științifico-metodică pentru obținerea gradului didactic I/ Facultatea de Istorie/ Universitatea din București

Foto și video-ul din colaj, cu descrieri, la această legătură.

_____
1 ,,Breviarul statistic al României”, 1939, vol. II, p. 250.
2 ,,Buletinul statistic al României”, nr. 1 ianuarie – iunie 1923, p. 203.
3 D.J.V.A.N., fond Camera agricolă a judeţul Vâlcea, dosar nr. 10/1923, f. 11.
4 Ibidem, dosar nr. 16/1929, f. 38.
5 Emil Istocescu,Teodor Barbu, op. cit., p. 248.
6 Marian Pătraşcu, Niocolae Daneş, op. cit., p. 167.
7 Ibidem, p. 72.

Andrei Pănoiu/ Moșii, sate, târguri și orașe/ Râmnicu Vâlcea/ Cîteva date despre oraşul Rîmnicu-Vîlcea în secolele XVIII—XIX

<<...Încă de la începutul stăpînirii lor în Ol­tenia, austriecii s-au îngrijit de realizarea de dispozitive, de fortificarea teritoriului, constînd din incinte înstelate prevăzute cu pin­teni de zidărie ţi terase pentru piesele de artilerie, adăpostite de valuri înalte de pămînt, şanţuri de apărare şi parapete de pro­tecţie.

în suita ilustraţiilor cuprinse în lucrarea in­ginerului Weiss pentru aceste fortificaţii fi­gurează şi o imagine a oraşului Rîmnicu-Vîl­cea văzut de la nord la sud, cu o privelişte către valea Oltului. Este vorba de un desen în peniţă şi acuarelă, în care sînt redate in­cinta Episcopiei cu palatul de reşedinţă şi cele cinci biserici ale oraşului, între care cea mai importantă este arătată Bărăția, biserica franciscană. (1)

Locuinţele sînt puţin numeroase, mai toate cu un singur nivel, cu acoperişul în patru pante, dar şi cîte una cu fronton.

Reţinem din această imagine peisajul din jurul oraşului, fără copaci înalţi, fără arboret mărunt, cu ogrăzi de ogoare atît în partea de nord, cît şi către luncă. (2)

În această vedere, un accent deosebit se pune pe înfăţişarea ansamblului bisericii episcopale cu palatul său de reşedinţă, totul înconjurat de valuri de pămînt taluzate, pre­văzute cu palisadă.

Pentru ansamblul bisericii şi palatului epis­copal este prezentat şi un plan de situaţie cu drumul de acces şi fortificaţiiile aminti­te, alcătuite din terase cu pinteni de colţ în­stelaţi. Incinta, sub forma unui patrulater, es­te alcătuită din construcţii joase, cu excepţia palatului episcopal şi poate a pandantului său aflat de cealaltă parte a intrării în biseri­că, care este ridicat pe două niveluri. Nici bolniţa şi nici paraclisul de astăzi nu erau ridicate la acea dată.

“De la Apa Grea la Inteligenţa Artificială”/ autor Dorel-Mihai Constantinescu/ vol. integral în PDF

,,De ce 
am scris această carte

“De la Apa Grea la Inteligenţa Artificială”
Nu pentru dragul de a fi autor al unei noi cărţi cu acces larg în rândul cititorilor (sunt autorul cărţii POVESTEA APEI GRELE LA RÂMNICU VÂLCEA);

Mesajul cărţii este că se poate, asta trebuie să înţeleagă toţi tinerii, fie că sunt elevi, studenţi sau proaspeţi absolvenţi ai unei facultăţi;

A existat dintotdeauna un conflict între generaţii, dar tinerii cu un mic efort se pot adapta noului mai repede şi astfel devin motorul societăţii;

Retrăiesc amintirile din vremurile în care navigam în domeniul apei grele (1970-1980), a introducerii calculatoarelor în viaţă socială(1975-2000), a accesului la energiilor regenerabile(2000-2020) şi îmi este teamă că aceiaşi situaţie se întâmplă azi cu inteligenţa artificială; tinerii trebuie să ia atitudine să nu pierdem acest tren.


PREFAŢĂ
Cartea „De la Apa Grea la Inteligenţa Artificială”, al cărui autor sunt, reprezintă calea mea profesională de când am absolvit facultatea de fizică din cadrul Universitaţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca în anul 1970 la vârsta de 23 ani, până azi când am venerabilă vârstă de 77 ani. Parcurgerea acestui traseu determinat de mai multe puncte spaţio- temporale, care se regăsesc în conţinut ca şi titluri de capitole este înlesnită de inteligenţa artificială, cartea devenind astfel accesibilă oricui, indiferent de vârstă.

George Țărnea: „Elogiul înfrângerii sau gloria tragică a miturilor de cartier”

14 aprilie 2003, Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea, cu doar două săptămâni înainte de moartea poetului*.
Tema discuţiei: „Elogiul înfrângerii sau gloria tragică a miturilor de cartier”. Filmare realizată de Valentin Şchiopu, bibliotecar Secţia Multimedia a BJAI.

Ţărnea, George (n. 10 nov. 1945, în satul Ciorăşti din com. Şirineasa, jud. Vâlcea – m. 2 mai 2003, Bucureşti; înhumat la Cimitirul Bellu. Mama sa era născută Isărescu, deci poetul era văr primar cu guvernatorul BNR) - studii de filosofie neterminate; poet, publicist, ziarist. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1972). 

Adrian Păunescu/ video lansare vol. ,,Până la capăt”/ 30 ian. 2003/ Consiliul Județean Vâlcea

Adrian Păunescu - Lansare volum ,,Până la capăt”, Râmnicu Vâlcea, Sala Mare a Consiliului Județean/ 2003 (I):

Adrian Păunescu - Lansare volum ,,Până la capăt”, Râmnicu Vâlcea, Sala Mare a Consiliului Județean/ 2003 (II):

30 ianuarie 2003/ Lansarea volumului ,,Până la capăt'', de Adrian Păunescu. Video realizat de Valentin Şchiopu, bibliotecar Secţia Multimedia a BJAI.

Aurelian Sacerdoțeanu/ Inscripţii şi însemnări din Costeşti-Vâlcea, 1935

<<Dacă porneşti pe apa Bistriţei oltene în sus, de unde se uneşte ea cu Oltul, mergi pe o vale strâmtă şi împădurită, dar destul de locuită. Sa­tele se ţin lanţ unele de altele de la Băbeni până la Tomşani. Aproape de hotarul de sus al Tomşanilor se întâlneşte în dreapta o dublă confluenţă de râuri: Bistriţa, care abia ceva mai sus primise apele râului Costeştilor, se uneşte cu râul Mănăs­tirii, adecă al mănăstirii Hurezi. Drumul judeţean care vine de la Râmnicul-Vâlcii spre Târgul-Jiului le trece pe toate aproape de confluenţă.

Aici, dacă laşi drumul mănăstirii Hurezi şi te întorci puţin pe acela al Râmnicului, intri în hotarul comunei Costeşti, mărgenită de două şiruri de dealuri şi străbătută de sus în jos de alt şir, în mijloc cu maiestosul Stog, care se pierde apoi în platoul Feregilor. Toată comuna, cât are aşezări omenesti, este udată de cele două râuri, Costesti şi Bistriţa, pe o distanţă de 7-8 chilometri. Însă amăndouă râurile izvorăsc din adâncul munţilor Zănoaga și, străbătând ultimul șir calcaros, Buila, Arnota şi Bistriţa, ies la lumină in depresiunea Bistriţei şi Pietrenilor, de unde o apucă Ia vale. De-a-lungul râului Bistriţa a fost moşie mănăs­tirească si de aceia locuintile sânt mai rari. În afară de Văratici, sat de mosneni, Floreştii, Căli­nele și Ţigănia s’au închegat abia după 1864. De partea cealaltă, la Răsărit de râul Costeşti, satele se ţin lanţ. Acolo a fost şi partea cea mai veche a satului. O parte se numeşte Costeşti, cărora li se mai zice Blezeni; mai sus de ei sânt Săcăturile, Grămeştii şi Ciorobestii. Şirul satelor sfârseste cu Pietrenii. Între râuri, pe clina sudică a Stogului, se află satul Mlăci, vechi moşneni şi ei, care se continuă acum cu Feregile, sat nou format din Costesti şi din Vărăticeni. De partea cealaltă a Stogului e Târsa, iar dincolo de Costeşti, peste dealul lor, zis si Corneţăl, se prelungeşte satul Negruleşti, pe vreo trei chilometri de-a lun­gul râului Glăvociu. Pe apa Bistriţei, la ieşirea ci din munte, se află vestita mănăstire Bistriţa, cti­toria Craiovestilor, iar sus pe muntele Arnota stă mănăstirea cu acelasi nume.

Teza de doctorat a prof. dr. Ion Predescu și încă trei lucrări de referință

Ion Predescu/ Cezar Baltag, conceptul și privirea - versiunea revăzută şi dezvoltată a tezei de doctorat pe care autorul a susţinut-o la Universitatea din Craiova (2006), sub coordonarea ştiinţifică a prof. univ. dr. Eugen Negrici. 

Ion Predescu/ Bibliografii asumate 

Ion Predescu/ Bibliografii metabolizate 

Ion Predescu/ Stil Scriitură Sentiment livresc 

____________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #poezie #poem #poezii #poetry #cezarbaltag #poet #vers #versuri #poezieromaneasca #critica #poezie #proza #criticaliterara