Cercetările arheologice privind trecutul patriei, cit şi cunoaşterea aprofundată a epocilor culturale prin care a trecut poporul român s-au îmbogăţit considerabil în ultimii ani. Cunoaşterea habitatului unde au apărut primele forme ale manifestărilor omeneşti, cum şi a aşezărilor unde au locuit oamenii de odinioară, sînt deziderate ale cercetării istorice contemporane.
Depresiunea subcarpatică olteană şi în special ţinuturile judeţului Vîlcea, se încadrează structural în acest lung proces al etnogenezei poporului român. Bogată în vînat, cu resurse naturale din abundenţă, oferind la îndemînă piatra munţilor Carpaţi şi a rîurilor repezi, folosită pentru unelte, pe lîngă cele aduse pe cale de schimb, izvoarele cu apă, păşunea din belşug şi mai ales sarea, au făcut ca în aceste ţinuturi vîlcene, să apară şi primele manifestări şi aşezări stabile omeneşti încă din cele mai vechi timpuri.
Aceste manifestări comportamentale protoumane şi poate umane, apar din perioada cuaternară, cînd zona sudică a teritoriului de astăzi a României era configurată de prezenţa ultimelor suprafeţe ale lacului Getic ce se întindeau pînă spre masivul Buila exondat datorită orogenezii carpatice, iar spre Bugiuleştii de astăzi se lăsau anumite golfuri şi delte unde existau condiţii optime de vieţuire, nu numai pentru faună şi floră dar şi pentru hominizii din acele vremuri 1.
Astfel, în Valea lui Grăunceanu, a fost descoperit un loc de vieţuire a unor cete de hominizi-vînători, care pentru alimentaţia cu carne au folosit oase întregi sau sparte intenţionat, fie pentru extragerea măduvei, fie drept unelte de uz permanent în viaţa cotidiană 2.
____
1 Dardu Nicolăescu Plopşor, Dovezi ale comportamentului uman în „Magazin*, nr. 885, p. 9/1974.
2 Idem.
Pentru continentul nostru, singura descoperire în care se documentează un mod de viaţă prepaleolitică, asemănător descoperirilor senzaţionale din Africa şi Asia, rămîne zona fosiliferă din Valea lui Grăunceanu de la Bugiuleşti-Vilcea, datată cu o vechime de 1,8—2 milioane de ani3.
În felul acesta se explică faptul că partea sudică a judeţului Vîlcea este presărată de numeroase puncte fosilifere ca la Orleşti-Valea Omorîcii, Scundu, Tetoi(u), Amărăşti, Roşiile, zona Stăneşti—Fumureni, pe valea Mamului şi altele, unde s-au descoperit urme ale mamiferelor preglaciare ca: mamutul (Elephas primigenius) specie fosilă de elefant cu corpul acoperit cu peri lungi şi fildeşi foarte dezvoltaţi, Elephas meridionalis care a trăit intre prima glaciaţiune şi primul interglaciar — circa 1 700 000 ani şi descoperit la Căzăneşti punctul Fabrică 4, rinocerul, cerbul şi calul, iar în retragerea apelor, ursul spaeleus care a trăit în apropierea omului preistoric a cărei locuinţă era peştera 5.
În continuare, în zona central sudică a Vîlcii apare modul de viaţă paleolitică cu unelte de piatră simplă sau spartă în tehnica bifacială, atribuită tipologic culturii de prund descoperită pentru prima dată pe Valea Dîrjovului 6, unde se conturează aria de răspîndire a unei culturi ce demonstrează existenţa unei activităţi umane din Europa sud-estică, fixată în curbura lacului Getic dinspre Olteţu, Valea Oltului şi Dîrjovului, formînd in acelaşi timp veriga de legătură dintre Africa şi Asia sud-estică cu zona subcarpatică a României 7.
Cit priveşte paleoliticul superior a fost documentat pe terasa rîului Olt, la Căzăneşti unde s-a descoperit o unealtă (răzuitor) din silex 8. Aceste descoperiri pun în lumină cele mai vechi dovezi de viaţă şi muncă omenească descoperite în Europa.
După acest lung proces de existenţă al omului vînător şi culegător apare, cu 6 000 de ani î.e.n. o nouă formă de viaţă sedentarizată a neoliticului timpuriu, descoperită pentru prima dată pe terasa Oltului, la Valea Răii-Ocnele Mari 9. Aci au fost descoperite unelte perfecţionate prelucrate din bazalt, silexuri, obsidială, rîşniţe manuale, greutăţi de război de ţesut vertical, fusaiole, urme de arsură cu îngrădituri ale locuinţelor incendiate, vase mari pentru provizii, ceramică de uz casnic, ceramică pictată, altăraşe de cult, cum şi o seceră confecţionată dintr-un corn de bovideu pe interiorul căreia era dispus un şanţ pe care erau plasate lame fine de silex, cu care se secerau păioasele 10.
___
5 Ibidem.
4 Gh. Petre, inedit.
5 Idem, în Peştera Haiducilor.
6 C. S. Nicolăescu Plopşor, Noi descoperiri paleolitice timpurii in R.P.R., în „Probleme de antropologie11, II, 1956, p. 83—86; I. Nania, Aria culturii de prund in România, în „Studii şi comunicări”; I. Piteşti, 1968, p. 17—22.
7 Istoria României I, 1960, p. 9.
8 Gh. Petre, Aspecte ale începutului epocii bronzului in nord-estul Olteniei, în „Buridava”, voi. II, 1976, nota 18, fig. 5/4.
9 Idem, Dovezi de locuire neolitică în jud. Vilcea, în „Revista Muzeelor11, 2, 1979, p. 154.
10 Secera a fost descoperită de autor într-un vas mare de provizii, in timpul săpăturilor efectuate sub conducerea prof. D. Berciu.
Toate acestea indică o formă de viaţă sedentarizată a unor băştinaşi cu o cultură materială şi spirituală dezvoltată, care pe lîngă vînat, pescuit, îndeletniciri casnice, ca torsul şi ţesutul, practicau şi o agricultură incipientă.
În cea de a doua şi a treia etapă a perioadei neolitice reprezentată în Oltenia prin cultura Boian şi Sălcuţa, iar în judeţul Vîlcea prin descoperirile de la Orleşti, Căzăneşti, Ocnele Mari şi Cetăţuia-Rm. Vîlcea 11, viaţa tribală cunoaşte o organizare socială mult mai dezvoltată formîndu-se premize ale trecerii spre o organizare gentilico-patriarhală 12.
În această etapă, pe lîngă ceramică şi unelte de silex şi piatră, se generalizează toporul perforat şi se dezvoltă o metalurgie a cuprului prin exploatarea locală a acestui minereu. În zona judeţului Vîlcea a fost descoperit în puncte izolate sau în apropierea de aşezări ale purtătorilor culturii Sălcuţa una dintre cele mai perfecţionate realizări în acest domeniu toporul de cupru cu braţele dispuse „în cruce“ semnalat la Prundeni, Racoviţa 15, Dobriceni 14 şi Obogeni pe stînga Oltului 15.
În pragul mileniului II î.e.n. pătrund în valuri succesive pe teritoriul patriei noastre triburi de păstori nomazi aducînd cu ei elemente culturale specifice şi în acelaşi timp formînd pe fond local culturi noi cu o economie bazată pe păstoritul în turmă, creşterea vitelor şi pe o agricultură primitivă.
În această perioadă de trecere de la neolitic la epoca bronzului zona Vilcii este acoperită de triburile culturii Coţofeni nou formată, care pe parcursul evolutiv a trei etape, ocupau în special înălţimile apărate natural cum sînt vîrfurile de dealuri de la Ocnele Mari din punctele Cosota şi Coasta Ungurenilor, dealurile Chiciurla-Bîrseşti şi Săpunarului — Govora sat, Gătejeşti—Băile Govora, Grădiştea şi Boişoara. Îi găsim deasemeni în locuiri de durată, ocupînd terase ale rîurilor ca la Căzăneşti sau pe coline cu diametru mare, ca la Ocnele Mari, punctul Zdup, determinate de necesităţi economice cum ar fi exploatarea sării.
Pe plan etnocultural, pătrunderea acestor triburi din stepele răsăritene a contribuit la transformarea lingvistică în sens indoeuropean a graiurilor populaţiilor băştinaşe, iar biologic şi cultural, procesul acesta de interferări tribale constituind nucleul principal al ramurii şi culturii proto-trace şi nord-dunărene 16.
______
11 Gh. Petre, op. cit. p. 158; idem inedit.
12 D. Berciu, „Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre", Bucureşti, 1966, p. 105.
13 Gh. Petre, „O nouă serie de topoare de aramă descoperite în nord-estul Olteniei in manuscris."
14 A. Dumitraşcu si Gh. Manea, SCIVA, 29, 1978, 3p. 433, fig. 1.
15 Gh. Petre, SCIVA, 27, 1976, 2 p. 261, fig. 1.
16 Petre Roman. Cultura Coţofeni, Bucureşti, 1976, p. 78.
Nu mult după al doilea mileniu înaintea erei noastre, pe teritoriul ţării şi al meleagurilor vîlcene în cadrul unor noi interferări culturale şi pe fond local se adînceşte formarea etnosului cultural tracic ce a cuprins spaţiul dintre munţii Rodope şi Carpaţii nordici, rîurile Vardar, Mirova şi Tisa şi ţărmul de vest al Mării Negre 17.
În ţinuturile vîlcene, în răstimpul dintre mileniul II şi sec. XI î.e.n. evoluează cronologic culturile Glina III, Verbicioara şi orizontul cultural Govora (denumiri date după locul unde au fost descoperite).
Pe purtătorii culturii Glina i-am găsit trăitori la Călina, Mihăeşti, Govora sat, Băile Govora, Buneşti, Bîrseşti-Căzăneşti, Ocnele Mari, Cetăţuia-Rm. Vîlcea, Blănoi-Loviştea, Peştera Haiducilor — Bistriţa şi Peştera Laptelui-Ciunget, unde s-au descoperit pe lingă ceramica de uz casnic, pumnale, sule şi topoare de cupru, cum şi miniaturi ale roţilor de car 18.
Cultura Verbicioara a cuprins demografic toată zona Vîlcii, cu aşezări masive în jurul Ocnelor Mari, Căzăneşti, Govora, Buneşti, Fişcălia, Orleşti, Prundeni, Călina, Drăgăşani Capul Dealului, Şuteşti, Ştefăneşti, Lungeşti, Milostea, Grădiştea, Roşiile, iar pe stingă Oltului la Bercioiu-Ruda şi Drăgoeşti-Vultureşti. Ne găsim în faza de maximă înflorire a civilizaţiei tracice, cînd produsul metalurgiei poartă amprenta unei tehnici desăvîrşită, iar meşteşugul olăritului atinge culmile măiestriei.
În secolele XIII—XII î.e.n. în zona judeţului Vîlcea se dezvoltă pe fondul culturii Verbicioara, cu influenţe şi întrepătrunderi sudice şi transilvănene orizontul cultural Govora, ce face tranziţia spre prima perioadă a fierului. Elemente specifice acestui orizont au fost descoperite la Govora sat, Ocnele Mari, Slătioara-Horezu, Roşiile şi Căzăneşti 19.
La începutul mileniului I î.e.n., odată cu difuziunea metalurgiei fierului din Anatolia, cunoscută pentru prima dată de hitiţi (încă din secolul XIV î.e.n.) începe prima perioadă culturală tracică numită a fierului sau Hallstatt.
Triburile tracice capătă o mobilitate războinică. În aşezări, pe lîngă ceramică, s-au descoperit arme, psalii, aplice şi podoabe de luptători. Dezvoltarea demografică a zonei vîlcene este puternică în jurul municipiului Rm. Vîlcea, Ocnele Mari, Govora, Costeşti, Bistriţa, Oteşani, Orleşti şi Vultureşti. Este o dezvoltare firească autohtonă şi de continuitate ce pregăteşte începutul epocii geto-dacice.
Începînd cu sec. VI—IV î.e.n., societatea geto-dacică din spaţiul carpato-ponto-danubian păşeşte în cea de a doua vîrstă a fierului, numită şi Latene (după o localitate în Elveţia unde s-a descoperit manifestări culturale specifice acestei perioade).
_________
17 D. M. Pippidi şi colaboratorii, „Dicţionar de istorie veche a RomânieiBucureşti, 1976, p. 580.
18 Gh. Petre, „Aspecte ale începutului epocii bronzului în nord-estul Olteniei Buridava 2, Rm. Vîlcea, 1976, p. 7—33.
19 Idem, comunicare susţinută la cel de-al doilea Congres internaţional de tra- cologie, Bucureşti, 1976.
În urma cercetărilor arheologice întreprinse în ultimii ani pe aria judeţului Vîlcea se documentează manifestări spiritual-materiale ce se încadrează ansamblului general al acestei epoci, avîndu-se în vedere potenţiaIul economic ridicat prin exploatarea sării şi a schimburilor de produse efectuate de societatea traco-dacică locală ajunsă într-un stadiu de dezvoltare destul de avansat. In acest timp localnicii cunosc meşteşugul olăritului la roată — desigur prin filieră sud-tracică, înainte de pătrunderea celţi- lor în acest spaţiu (circa 300 î.e.n.) cum se dovedeşte prin descoperirea de la Gătejeşti-Băile Govora a unui vas lucrat cu roata olarului în tehnică autohtonă şi datat în sec. V—IV î.e.n.20.
În sec. III—II î.e.n. la Ocnele Mari se cristalizează formaţiunea uniunii tribale 21 „Buridavensii” menţionaţi prima dată de geograful Alexandrin Ptolemei şi localizaţi de Vasile Pârvan în părţile subcarpatice ale ţinutului Vîlcii, Argeşului şi zona Sebeşului şi Făgăraşului 22.
Prosperitatea economică la care s-a ridicat tribul burilor(davensilor) prin exploatarea sării, marchează şi dezvoltarea unei monetării proprii unde s-a emis tipul monetar cunoscut sub denumirea de „imitaţii cu cap ianiform“.
Cele mai importante descoperiri monetare locale au fost semnalate în punctele: Rm. Vîlcea, Govora-sat, Buneşti, Tetoiu, Bugiuleşti, Polovragi, delimitîndu-se în acest fel şi aria de răspîndire a buri(davensi)lor pe actualul teritoriu al judeţului Vîlcea 23. Important este şi faptul că în cadrul săpăturilor de la Buridava 24 s-au descoperit fragmente ceramice pe care s-a scris în pastă crudă sau după ardere, cu majuscule latine şi greceşti, antroponime şi toponime ce redau cuvinte ca: ,,REB“, „BUR“, şi „BASILEUS THIAMARCUS“, nemaiexistînd de acum vreun dubiu asupra folosirii de către geto-daci a scrierii cu caractere latine şi greceşti încă din sec. I î.e.n. şi desigur şi a cunoaşterii limbii latine 25.
Uniunea tribală din nordul Olteniei întreţinea relaţii directe prin trecători şi peste munţi cu dacii din arcul Carpatic şi desigur cu Sarmisegetuza, una din cetăţile strategice de scaun ale lui Burebista şi a regatului său.
Civilizaţia daco-buri(davensi)lor din nordul Olteniei devine înfloritoare în secolul I î.e.n. — I e.n., caracterizîndu-se printr-o luptă tenace împotriva expansiunii romane, mai ales în vremea lui Burebista şi Decebal.
Ne este cunoscută campania militară întreprinsă de generalul roman Cornelius Fuscus, procuratorul Panoniei în anul 87 e.n. în inima Daciei şi atras într-o luptă de Decebal, poate spre Loviştea de astăzi, este înfrînt şi ucis.
_________
20 Idem, „Necropola şi aşezarea din epoca fierului de la Gătejesti“, SC1V 22, 1971, 4, p. 564.
21 D. Berciu, „Scriere cu litere greceşti la Ocniţa-Vilcea“, în SCIVA, 25, 3, 1974. p. 382.
22 V. Pârvan, Getica, p. 249.
23 Gh. Petre,Contribuții la cunoaşterea tipului monetar dacic cu cap „paniform", Buridava 3, Rm. Vîlcea, 1979, p. 144—151.
24 D. Berciu, „Unele date preliminare asupra rezultatelor cercetărilor de la Ocniţa Vîlcea", Rev. muz. şi mon. ist., 2, 1977, p. 8.
25 Idem, SCIVA. 25, 1974, 3, p. 384.
Urmărind în continuare după cele două războaie (101—102 ; 105—106) duse de romani şi capitularea lui Decebal după o rezistenţă eroică şi sinuciderea sa, îndelungatul proces al formării poporului român, vom găsi pe plaiurile vîlcene, pe lîngă relatările izvoarelor scrise, numeroase dovezi arheologice, atestînd o convieţuire daco-romană. 26
În acest sens, o sinteză cuprinzătoare a convieţuirii daco-romane şi a continuităţii elementului autohton o găsim mai ales în acele centre rurale, care s-au dezvoltat pe lîngă aşezările de caracter urban începînd din perioada ocupaţiei Daciei de către romani şi care au continuat în secolele următoare.
În aceste aşezări rurale surprindem suficiente probe şi dovezi de convieţuire între daci şi romani şi mai ales pregnant, elementul autohton în firească simbioză. În ultimii ani am identificat şi în parte am explorat o serie de aşezări de tip rural din sec. II—VII e.n., desfăşurate în zonă, printre care amintim aşezarea daco-romană din punctul „La Stejar“, Go- vora-sat, de unde s-a recoltat materiale arheologice caracteristice sec. III—IV e.n., printre care oala provincial romană din pastă zgrunţuroasă, împreună cu vase dacice lucrate cu mîna şi la roată, cum este vasul borcan decorat cu brîu alveolar sau crestat şi ceaşca dacică; urme de locuire identificate în apropierea Liceului din Băile Govora, unde s-a secţionat o locuinţă conţinînd vase daco-romane din sec. II—III e.n.; aşezarea de la Buleta situată în apropierea şcolii generale datată în sec. III e.n., aşezarea din punctul Bîrseşti-Căzăneşti unde am descoperit mormîntul unui copil — înhumat după cele două rituri dacic şi roman, datat în sec. III e.n., aşezările de la Ocnele Mari, punctul Bozasca sec. II—III e.n., punctul „La Buie“ lingă actualul ştrand, datare sec. II—III e.n., punctul „Gorunişul“, sec. III—IV şi Gura Suhaşului“, datare sec. V—VI e.n. În satul „Arsanca“ din corn. Mihăeşti, am identificat vetre de locuinţă din sec. VI e.n., iar în Măgura, s-a descoperit o monedă de aur emisă de împăratul Iustinian, anii de domnie 527—561, care atestă pe deplin legăturile economico-politice ale autohtonilor daco-romani cu imperiul bizantin după năvălirea hunilor 28.
_______
26 Horia C. Matei, „Civilizaţia Romei antice", Bucureşti, 1980, p. 95.
27 Gh. Petre, „Urme romane necunoscute la Ocnele Mari“, (Vîlcea) SCIV, 17, 1966, 1, p. 171 şi urm.
28 Idem, „Continuitatea daco-romană în nordul Olteniei în sec. IV—VII, e.n., în lumina noilor descoperiri arheologice şi numismatice“, Drobeta T. Severin, 1976, p. 114.
29 Gh. Petre şi Bucur Mitrea, „Tezaur monetar de la Ioneşti", S.C.N., IV, 1968. p. 207 şi urm.
La Ioneştii-Govorii se găsesc urmele castrului roman „Pons Aluti“ construit pe o veche aşezare dacică, pod şi punct de legătură al dacilor şi apoi al romanilor, prin care se călătorea sarea de la Ocnele Mari spre Dunăre şi Cîmpia Munteană. Aci, pe lîngă ceramică s-a descoperit şi un tezaur monetar compus din 152 monede 28, ultima monedă fiind emisă de împăratul Filip Arabul (244—249) care datează şi aşezarea, iar felul ascunderii şi a cenuşei aflate peste tezaur în momentul descoperirii denotă că a fost ascuns în grabă şi a rămas în dărîmăturile castrului în timpul invaziei dacilor liberi (carpii) — aliaţi cu goţii care pătrund peste limesul transalutanus, fapt ce a determinat pînă la urmă părăsirea Daciei malvensis de către administraţia romană pe vremea lui Aurelian (270 e.n.).
Că localnicii nu şi-au părăsit vetrle lor, o dovedim prin descoperirea acestor aşezări rurale ce au continuat să se dezvolte. Recent, am descoperit pe teritoriul comunei Căzăneşti o nouă aşezare daco-romană, unde am dezvelit mai multe vetre 30. Parte din materiale le-am găsit dizlocate de plugul tractorului, restul au fost scoase cu grijă. Din prelucrarea materialelor reiese că proporţia este de 80% componentă daco-romană şi 20% romană, printre care şi elemente de import, cum ar fi un buton de la o pateră, din bronz, ornamentat prin volute, care servea la libaţii sau la uz casnic. Deasemeni, la Stolniceni în jurul castrului roman — spre nord — am descoperit locuinţa cu materiale arheologice ce atestă convieţuirea şi continuitatea autohtonă în sec. II—III e.n., printre care un cuptor de olar cu vase dacice și romane 31.
Se constată deci, că regiunea Vîlcii a fost intens locuită, şi că populaţia autohtonă a continuat să locuiască în masă, atît în centrele economice şi militare, cit mai ales în ţinuturile rurale constituie adesea în jurul unui pagus.
Condiţiile impuse de ocupanţi au făcut ca localnicii să trăiască într-o situaţie social-economică şi politico-juridică de netă inferioritate, deşi elementul etnic autohton precumpănea numericeşte.
Cit priveşte ceramica lucrată cu mîna sau la roată, ea este păstrată prin tradiţie ca element local şi împreună cu cea romană şi apoi daco-romană, aduc evidente precizări pentru documentarea unui aspect cultural specific secolelor III—IV de tipul „Chilia-Militariu şi „Sîntana de Mureş-Cerneahov“.
Din punct de vedere arheologic, perioada următoare cuprinsă între secolele V—VII e.n. la sud de Carpaţi este acoperită de cultura Ipoteşti-Cîndeşti în care se încadrează şi descoperirile noastre de la Ocnele Mari, Căzăneşti, Stolniceni si Fumureni.
Aşezările rurale semnalate de noi vin să completeze şi lipsa deinformaţii arheologice sesizată în nordul Olteniei faţă de investigaţiile arheologice făcute mai ales în Transilvania.
În afară de materialul ceramic, care are vădite tradiţii daco-romane, în ultimii ani s-au descoperit şi o serie de fibule şi monede a căror întrepretare arheologico-numismatică aduc(e) noi contribuţii la documentarea continuităţii elementului autohton.
Astfel, amintim fibulele de la Căzăneşti 32 și Costesti 33 datate în sec. VI—VII e.n. şi menţionăm faptul că ele n-au fost descoperite în morminte sau aşezări avaro-slave, ci în puncte izolate sau în apropiere de aşezări autohtone şi sînt de provenienţă şi tradiţie romano-bizantină.
_________
30 Idem, inedit.
31 Idem, „Cuptor de oar cu vase dacice şi romane la Buridava” SCIV, 19, 1968, 1., p. 147 şi urm.
32 Idem, „O fibulă descoperită în com Buleta (Vîlcea)“, SCIV, 18, 1967, 1., p. 185.
33 Idem, Gh. Petre şi A. Stoican, „O fibulă digitală în nordul Olteniei” SCIVA, 27, 1916, 1, p. 115 şi unu.
Cît priveşte monedele de bronz sau de aur descoperite în judeţul Vîlcea şi emise în sec. IV pînă în sec. XI e.n., adică de la Constantin cel Mare (306—337) pînă la Ioan Tzimiskes (969—976), deşi o circulaţie monetară nu trebuie legată indizolubil de origine etnică, totuşi prezenţa monedei cu indicaţia ariei de răspîndire, atestă legături economico-politice între imperiul bizantin şi populaţia autohtonă documentată arheologic.
Istoriografic, cronicile şi cronicarii romano-bizantini ca Eutropius (a doua jumătate a sec. IV e.n.) Zosimos (mijlocul sec. V e.n.) Procopius din Caesarea (527—561) şi alţii ne transmit informaţii preţioase despre evenimentele petrecute în Dacia după retragerea aureliană. Aşa, Zonaras ne spune clar „că poporul dacilor şi provincia lor au devenit romane”, iar Procopius in lucrarea sa „De aedificiis“ afirmă că împăratul Iustinian a restabilit autoritatea administrativă în regiunile pustiite de huni în vremea lui Atila şi a împins stăpînirea bizantină „nu numai de alungul fluviului Istru ci şi foarte departe de el (în interiorul Daciei). Această autoritate marchează, de fapt, prestigiul imperiului „Utraque ripa Danubii iam nostris civitatibus frequentaretur“, unde continua să-şi ducă existenţa o populaţie daco-romană adaptată unei situatii noi, creată mai ales după moartea lui Atila (453).
În aceste vremuri grele, pentru o supravieţuire istorică, populaţia aceasta daco-romană, ruralizată trăia în sate şi ţări ca furnizoare a tributului în natură (produse agricole) a unor popoare nomade ce mergeau spre mirajul Bizanţului.
Din cercetările pe care le-am întreprins reiese clar faptul că nu se poate confirma o cultură de cel puţin două generaţii a unor popoare migratoare ca avarii şi slavii, care să suprapună sau să se interpună continuităţii elementului autohton şi că se poate vorbi de existenţa unei populaţii băştinaşe de agricultori, desigur deplin formată cu o cultură proprie, o religie şi o limbă romanică. Prezenţa uneltelor agricole cu plugul şi secera cu care sigur, n-au venit migratorii sub coviltir, fiindcă tipologic sînt daco-romane, vorbesc de la sine.
De altfel, pînă la jumătatea sec. VII e.n., cînd prima etapă de formare a poporului român era încheiată, este prematur să se vorbească de întemeierea vreunui stat pe teritoriul romano-bizantin „Avaria* fiind socotită ca întinzîndu-se doar în părţile Sirmiului, restul formînd aşa zisele „Romanii* ale locului 34.
___
34 N. Iorga, „Istoria vieţii bizantine” Bucureşti, 1974, p. 174—175.
Sursa: Gheorghe Petre-Govora/ Vîlcea, vatră de viețuire multimilenară a patriei noastre/ Revista Studii vîlcene (Seria veche) nr. V/ 1982.
&&&
Atât cuvântul „peșteră”, cât și denumirea științifică spelaeus sunt utilizate deoarece fosilele acestei specii au fost găsite în cea mai mare parte în peșteri. Acest lucru reflectă opiniile experților că urșii de peșteră ar fi putut petrece mai mult timp în peșteri decât ursul brun, care folosește peșterile doar pentru hibernare. - sursa foto și textul integral
&&&
Imagine ilustrativă mamut - Sursa
&&&
Despre autor - pr. Gheorghe Petre-Govora/ «genius loci»*/ spiritul protector al memoriei/ istoriei locului, deopotrivă și al oamenilor • binemeritată distincție ,,Drept între popoare” din partea statului Israel - în misionarism ortodox în jud. Golta/ Transnistria (1942), a ajutat/ salvat evrei din ghetourile „Crivoi-Ozero” şi „Trei Dube”...și despre ,,Colecţia de Arheologie şi Artă Religioasă «pr. Gheorghe Petre-Govora»”, în prezent secție a Muzeului Județean de Istorie - resursă integrală - la această legătură_____
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu