(povestire selectată din volum)
Mergând spre biroul său din centrul orașului, procurorul Alexandru Molcuț, un bărbat între două vârste, bine făcut, înalt, ușor supraponderal, brunet, cu părul grizonat, tuns scurt și cu un ușor început de chelie deasupra sprâncenelor negre și stufoase, se gândea cu groază la căldura pe care urma să o suporte în biroul lui strâmt, dotat doar cu o mică fereastră cu zăbrele; un fișet metalic uriaș, cu cheie și sigiliu în care-și ținea dosarele de soluționat, un birou vechi, cu dulăpioare laterale sub tăblie și patru scaune debile, cel pe care stătea el părea cel mai bun, dar și acela „gemea” de fiecare dată când se așeza pe el, completau mobilierul de la locul lui de muncă. Ceruse să i se dea și lui o „vâjâitoare”, dar el ceruse, el auzise… Pe de altă parte, era destul de sensibil la curent și praf ca urmare tocmai a condițiilor în care era nevoit să lucreze; era fericit când trebuia să meargă pe teren pentru vreo anchetă, ajunsese să deteste munca de birou. Altfel, avea reputația unui procuror dur, competent, dar și cinstit și respectat, soluționase până atunci cu succes mai multe cazuri grele…
Nici n-apucă să se așeze bine la birou când, în tocul ușii capitonate, s-au și auzit trei ciocănituri scurte, puternice (n-avea secretară, pentru redactarea documentelor exista în instituție un birou de dactilografie, detesta locul acela când era nevoit să se ducă acolo, era un țăcănit infernal de la cele 8-10 mașini de scris, cu dactilografele aferente, plus… murmurul continuu al celor care le dictau):
– Intră! – s-a răstit procurorul, nemulțumit că fusese deranjat chiar de la începutul zilei de muncă.
În birou au intrat deîndată doi milițieni tineri care escortau un elev de liceu slab și deșirat, care tremura din toate încheieturile, frământându-și în mâini șapca de la uniformă cu însemnele „LNB”, aflate într-o cupă formată din două spice galbene de grâu care-și intersectau cozile fix sub litera „N”; matricola de pe mâneca dreaptă a uniformei indica dezvoltat, cu litere și cifre de un galben-pai, pe fond albastru liceul la care învăța și numărul matricol: 862.
– Să trăiți! – au salutat milițienii.
– Bună dimineața! Ce-i cu voi, măi, așa de dimineață, nici n-am apucat să-mi trag sufletul, am venit pe jos din „1 Mai”, de cafea nu mai vorbesc, iar fără ea eu nu mă pot apuca de muncă…
– Am venit la dumneavoastră să emiteți un mandat de arestare pentru elevul ăsta.
– Dar de ce să-l arestez, mă, ce-a făcut? Nu, mai întâi ziceți-mi dacă e major.
– Da, e major, tovarășe procuror, a îm- plinit optsprezece ani în ianuarie, e în clasa a unsprezecea la Liceul „Nicolae Bălcescu”, stă la internat.
– Da? Bun! Acum zice-ți-mi ce-a făcut.
– A încercat să fure o carte de la Librăria „Anton Pann”!
– Și când a fost asta?
– Ieri după amiază, în jurul orelor șaptesprezece.
– Și cine l-a săltat, tot voi?
– Da, să trăiți!
– Și ce-ați făcut cu el?
– L-am dus la inspectorat și, după ce i-am luat declarația, l-am băgat în arest.
– Înregistrat, cu toate formele legale?
– Da, să trăiți!
– Dar, pedagogul și conducerea liceului au fost înștiințați de asta?
– Nu!
– Păi bine, măi, idioților, dacă i-ați luat datele din buletin și declarația, de ce nu i-ați dat drumul? Unde credeați voi c-o să fugă? Ia, dați-mi și mie declarația pe care i-ați luat-o!
Procurorul Molcuț a citit pe îndelete declarația infractorului, avea un scris frumos, inteligibil, ușor tremurat însă, semn că băiatul din fața lui fusese speriat de moarte când o scrisese, ca și atunci în fața lui, de altfel. Pe măsură ce citea, procurorul devenea tot mai îngândurat și, în același timp, nervos, sprânceana de la ochiul drept începând a i se mișca tot mai des în sus și-n jos, ca de fiecare dată când intra într-o astfel de stare…
După ce a terminat de citit declarația băiatului, procurorul i-a spus acestuia cu blândețe:
– Ia loc, măi băiete, aici în fața mea, nu te teme! Și luați și voi loc acolo! – le-a zis ridicând vocea și celor doi milițieni, indicându-le celelalte două scaune aflate de-o parte și alta a ușii de la intrare.
După ce băiatul s-a așezat timid în fața sa, procurorul și-a apropiat scaunul și, stând cu coatele pe birou și palmele împreunate sub bărbie, i s-a adresat cu o voce caldă, părintească:
– Ți-am citit declarația, dar vreau să și aud din gura ta ce și cum a fost, poate ai omis vreun amănunt care ți-ar putea fi de folos, ai încredere în mine, nu-ți vreau răul. Nu te grăbi deloc, liniștește-te și când ești pregătit începe, eu te ascult...
Băiatul s-a uitat lung la procuror preț de câteva secunde, nevenindu-i să creadă că omul important din fața lui se putea comporta cu totul altfel față de el decât cei doi tineri milițieni care-l aduseseră acolo. Treptat, s-a liniștit, fața destinzându-i-se, procurorul aștepta calm, privindu-l cu empatie, ca și când ar fi avut tot timpul din lume pentru a asculta ce avea el de spus…
– Domn’ procuror, știți, mie-mi place tare mult să citesc, dar nu am bani să-mi cum- păr cărțile după care tânjesc. Părinții mei nu sunt deloc avuți, tata a fost ceferist-manevrant în stația Sibiu, făcea naveta, dar în urmă cu aproape trei ani, chiar după ce am început eu liceul, și-a pierdut piciorul drept retezat de un vagon pus în mișcare prea devreme. A fost nevoit să se pensioneze medical și lucrează și el cum poate, cu ciotul pus într-o proteză din lemn, are noroc de un cal la care ține ca la ochii din cap, fiindcă-l cară unde are de lucru: la sapă, la coasă, la polog…, știți la noi în Loviște e zonă de munte, iar terenurile oamenilor sunt împrăștiate la distanțe mari unele de altele. Am avut mare noroc de nu s-a făcut colectiv și la noi în sat. Pământ însă avem puțin în comparație cu alții, ai mei adună balegile de pe drum seara și dimineața pentru a îngrășa și noi grădinița din spatele casei și vărzăria din vale, nu ne putem permite să ținem vite, avem și noi doar câteva capre, găini și câte un porc de Crăciun. Suntem cinci frați la părinți, patru băieți și o fată, eu fiind cel mai mic. Soră-mea este singura care a făcut liceul, fiind mai mare decât mine cu cinci ani, lucrează la Combinatul Chimic Victoria ca laborantă, ceilalți trei frați mai mari decât noi au făcut școli profesionale, doi lucrează în Sibiu, la „Balanța”, iar unul la Uzina Mecanică Mârșa, au acolo familii, copii, eu nu prea mai eram programat să mai apar, deși acum toți țin tare mult la mine. Pensia lui taică-meu e mică, eu dacă primesc cincizeci de lei pe lună ca bani de buzunar, sunt mulțumit. Am noroc că, învățând bine, am asigurate masa și cazarea la internat, fiindcă, datorită domnului director și dirigintei mele, primesc bursă care acoperă fix aceste costuri, dânșii sunt pentru mine ca și părinții mei. De cărți nici nu poate fi vorba să-mi pot cumpăra, citesc cărți de la bibliotecă, dar apar unele pe care mi le doresc mult să le am numai pentru mine…
Ajuns aici, procurorul l-a întrerupt pe băiat întrebându-l:
– Să înțeleg că ieri n-a fost prima dată când ai făcut ce ai făcut?
– Da, recunosc, am mai furat de încă două ori, dar ieri am fost prins…
– Și, ia spune-mi, ieri ce-ai încercat să furi?
– „Patul lui Procust”, de Camil Petrescu.
Auzind răspunsul băiatului, procurorul nu și-a putut reține un zâmbet ușor:
– Hmm, ai încercat să furi un… pat, dar nu ți-a mers! Bun roman, dar cam plin de pasaje erotice, cam fierb hormonii în tine, nu-i așa?
Băiatul tăcea mirat de faptul că procurorul citise acel roman…
Procurorul a continuat apoi:
– Și-n celelalte două dăți, când n-ai fost prins ce-ai furat?
– Romanul „Ciocoii vechi și noi” de Nicolae Filimon și „Carmen”, un volum de nuvele de Prosper Mérimée.
– Ia uite!... Și… cam ce părere ai tu de Dinu Păturică?
– Un arivist nenorocit! Domn’ procuror, eu nu înțeleg de ce nu studiem acest roman extraordinar la școală, mai ales că Nicolae Filimon este primul romancier adevărat din literatura română.
– Nu știu, măi băiete, așa au făcut cei din Ministerul Învățământului programele școlare. În fond, tu ai dreptate, dacă ar fi fost după mine l-aș fi introdus.
După o pauză de câteva secunde procurorul a continuat:
– Dar din cealaltă carte, ce nuvelă ți-a plăcut cel mai mult: „Carmen”, „Colomba”, „Mateo Falcone”, „Tamango”, „Atentatul de la Schönbrunn contra lui Napoleon I”?...
Surprins din nou că procurorul citise și acel volum de nuvele, băiatul l-a întrerupt pe procuror:
– Cum, și p-asta ați citit-o?
– Da, măi băiete, ce crezi că eu am studiat doar cărți de drept? Nu, și mie-mi place să citesc literatură bună. Hai, răspunde-mi, ce ți-a plăcut cel mai mult din Prosper Merimée?
– Mi-au plăcut toate nuvelele, dar cel mai mult m-a impresionat „Mateo Falcone”.
– De ce anume te-a impresionat această nuvelă?
– Pentru că un tată a fost în stare să-și ucidă cu mâna lui propriul fiu, fiindcă… păta- se onoarea familiei, dând pe mâna jandarmi- lor un proscris care se ascunsese în ograda lor. Cum este posibil ca un părinte să poată trăi cu gândul că și-a ucis propriul fiu doar fiindcă-i fusese dezonorată familia, un motiv derizoriu după părerea mea pentru a deveni ucigașul cu sânge rece al propriului fiu, sânge din sângele lui? Este aici ceva ce eu nu pot înțelege!
– Hmmm, interesant! Măi băiete, tu trebuie să înțelegi mentalitatea corsicanilor din acea epocă în care pentru ei două lucruri erau cele mai importante: onoarea și răzbunarea; mai importante chiar decât viața! N-ai văzut în „Colomba” că o mamă își căina fiul mort de o boală în loc de a fi fost ucis de vreun dușman de-al familiei lor, căci atunci tatăl sau frații lui ar fi avut ocazia să-i răzbune moartea? Și, reține: până și în acest caz mama celui mort de moarte naturală considera că fiul ei îi dezonorase familia! Iar Colomba, prin toată atitudinea ei față de frate-său, un om educat pe continent, n-a făcut altceva decât să-l determine să-i ucidă pe cei doi frați care le uciseseră tatăl, adică răzbunându-l pe acesta? Uite, îți dau un exemplu din viața reală. Am participat recent din motive profesionale la înmormântarea unui tânăr care se spânzurase fiindcă nevastă-sa era o târfă ordinară, îl tot înșela cu cine apuca și pe unde apuca. Ei bine, la căpătâiul lui, maică-sa îl jelea sărmana repetând întruna, și-ți citez exact: „Mamă, mamă, toți cu o moarte suntem datori, dar nu așa, nu așa, mamă, nu așa”!… Vezi, și noi avem mentalitatea noastră, căci și în cazul pe care ți l-am relatat acea mamă își considera fiul un laș care i-a făcut familia de râs sinucigându-se.
– Domn’ procuror, cu tot respectul, dar nu sunt de acord cu dumneavoastră!
– Păi, de ce? Ce nu este corect în ce-am spus eu?
– Vedeți dumneavoastră, domnule procuror, în cazul relatat de dumneavoastră, mama acelui sinucigaș se referea la faptul că fiul ei săvârșise un mare păcat, cel mai mare păcat alături de pierderea speranței, adică deznădejdea. Căci, indiferent ce ni se spune la școală, eu unul cred în Dumnezeu, așa am fost învățat în familie, singurele dăți când am mâncat bătaie de la părinți au fost acelea în care am îndrăznit să spun că nu vreau să merg la școală, ori că nu vreau să merg la biserică. Aaa, și când eram pârât de alți copii că m-am scăldat în Olt, mulți consăteni tineri a mai luat cu el râul ăsta blestemat. Revenind la ce vă ziceam, ați văzut, cred, și cum a decurs slujba de înmormântare a acelui sinucigaș; în astfel de cazuri nici măcar numele celui mort nu i se pomenește, preotul se roagă doar pentru cei rămași în urma lui, iar de îngropat se îngroapă undeva la marginea cimitirului…
Cei doi milițieni își cam pierduseră răbdarea tot ascultând nebăgați în seamă, de parcă nici n-ar fi fost de față, discuția dintre procuror și… hoțul de cărți, începând a se tot foi pe scaunele lor. Observând asta, procurorul le-a spus încruntat și cu asprime:
– Ce-i bă, v-ați plictisit, nu-i așa? Stați la naiba aici și ascultați, poate băgați și voi ceva în capetele alea seci! Să vedeți și voi pe cine vreți să arestez și față de cine vă dați voi mari!... Continuă, băiete, zi, zi mai departe!...
– Cum vă spuneam, îmi place tare mult să citesc; în clasa întâi, după ce am terminat abecedarul, știam deja să citesc cursiv. Când taică-meu venea de la serviciu, avea întotdeauna în vestonul de ceferist ziarul „Scânteia” și, o dată pe săptămână, „Lupta CFR”, iar eu mă și repezeam la haina lui și nu mă lăsam până nu le citeam cap-coadă. Citeam orice apucam, fără vreun program anume, habar n-aveam nici eu, și cu atât mai puțin ai mei, că trebuia să citesc lecturi adecvate vârstei mele. În generală, ai mei îmi mai cumpărau de la cooperativă cărți după ce mă milogeam ore întregi de ei, noroc că cele din „Biblioteca pentru toți” erau ieftine, mai cerșeam de la ei și de la mama mare, adică mama maică-mii, câte un leu de biscuiți, dar eu îi strângeam și-mi cumpăram cărți de ei. Citeam pe ascuns, fiindcă ai mei nu-mi dădeau voie să citesc în timpul școlii decât lecțiile din manuale, doar în vacanțe aveam voie să citesc alte cărți. Dacă maică-mea mă prindea că citesc altceva decât cărți de școală, îmi smulgea cartea din mână și începea să-i rupă filele una câte una, ca să aibă cu ce șterge sticla de lampă și să ațâțe focul în sobă, zicea ea. Prin clasa VI-a ajunsesem să-mi ascund cărțile prin podul grajdului, în fân, unde dispăream ore întregi ca să citesc. Într-o bună zi însă, pe când dădea fân caprelor din grajd, taică-meu a luat o carte în furcă; atunci a înțeles el unde dispăream eu cu orele, eram la biblioteca mea din fân, citeam. Nu m-a bătut, mi-a zis doar să umblu mai cu grijă, că dacă ar fi aflat maică-mea, aș fi dat de dracu.
Procurorul îl asculta fascinat pe băiatul din fața lui, până și cei doi milițieni încetaseră a se mai foi nerăbdători pe scaune ascultându-l, toate astea nu le scrisese în declarație… După o pauză de câteva secunde grele, ochii băiatului s-au umplut de lacrimi și, bietul de el, a izbucnit la un moment dat în plâns, șoptind stins:
– Aș fi vrut să urmez filologia, visul meu era să devin scriitor, dar acum dacă intru în pușcărie am să fiu nenorocit pe viață... Nu mi-e frică de ai mei, nu-mi pasă nici dacă o să intru în pușcărie, ce-or să creadă însă despre mine domnul director și doamna dirigintă care au fost atât de cumsecade cu mine?!...
Atunci, procurorul s-a ridicat repede de pe scaun, a venit în spatele băiatului și, apucându-l de umeri, l-a ridicat de pe scaun și l-a întors cu fața spre el; apoi, zgâlțâindu-l ușor, i-a spus cu duioșie:
– Hei, hei, măi băiete, liniștește-te, ești bărbat, ce naiba, las-c-o s-o rezolvăm noi cum- va până la urmă!
Apoi, scoțând din dulăpiorul din dreapta biroului un pahar de un sfert de litru i-a spus ferm unuia dintre milițieni:
– Du-te, mă, repede și adu-i un pahar cu apă rece de la oficiu!
După ce a băut pe nerăsuflate apa adusă de milițian și și-a șters lacrimile, băiatul s-a mai liniștit.
– Buuun, acum că ne-am liniștit – a zis procurorul – așteptați toți trei aici până mă întorc! S-a-nțeles?!
Procurorul n-a mai așteptat răspunsul că a și ieșit repede din birou, ducându-se glonț la procurorul-șef. S-a întors în biroul său după vreo jumătate de oră, transpirat tot, și, fără să spună un cuvânt, a ridicat receptorul telefonului cerând:
– Domnișoară, fă-mi, te rog, legătura la Liceul „Nicolae Bălcescu”, biroul directorului, urgent!
Auzind asta, băiatul era cât pe ce să le- șine, noroc că procurorul și-a dat seama de asta și i-a spus repezit:
– Măi băiete, stai liniștit, nu e ce crezi tu, dimpotrivă, e spre binele tău, ai să vezi tu!
După vreo trei minute, telefonul a sunat, procurorul avea legătura cu directorul liceului așa cum ceruse, se cunoșteau bine, fiind chiar buni prieteni:
– Alo, salut Ioane, îmi cer scuze că te deranjez. Ia spune-mi, nu cumva ai fost anunțat că un elev a lipsit din internat aseară și azi-noapte?
– Ba, da, Sandule, azi-dimineață pe la șase a venit pedagogul la mine acasă și mi-a spus că elevul Costea Dumitru nu era în dormitorul lui aseară când s-a dat stingerea! Nu s-a alarmat atunci, fiindcă știa că dracii ăștia de copii se mai duc la film la Cinema „Unirea”, la ultimul spectacol, cel de la nouă la unsprezece seara, dar azi-dimineață a venit și m-a anunțat.
– Și tu ce-ai făcut?
– Am venit repede la liceu și am sunat la miliție ca să anunț dispariția, ce altceva era să fac?
– Și ăia ce ți-au zis?
– Îți reproduc textual: „Da, bine, lăsați că ne ocupăm noi!”. Și mi-au închis telefonul în nas! Dar ce e, știi tu ceva de acest caz, ce s-a întâmplat?
– Stai liniștit, elevul tău este bine, chiar cu el stau de vorbă acum. Vreau însă ca tu să mă lămurești cu niște lucruri în privința lui.
– Prea multe amănunte nu-ți pot da în acest moment, știu doar că este unul dintre puținii bursieri ai liceului, fiindcă învață bine și provine dintr-o familie modestă. Dar uite cum facem: am s-o aduc pe diriginta lui cu catalogul în birou la mine și te sun eu din nou, o să discuți și cu dânsa, știe mai multe despre elevul Costea Dumitru.
În urma convorbirii care a urmat lucru- rile s-au lămurit pentru procuror: elevul cu pricina avea note și medii numai de nouă și zece, comportament exemplar în internat, total neconflictual, modest și cu mult bun simț. Fiindcă directorul liceului tot insista pe lângă procuror să-i spună ce se întâmplase de acel elev era atunci în fața lui. procurorul i-a spus:
– Uite ce e, Ioane, acum și prin telefon nu-ți pot spune, hai să ne vedem diseară la o bere și-ți relatez eu totul ce și cum. Am însă o rugăminte la tine: trimite la mine pedagogul să preia elevul, să-l ducă la internat și să-i permită să intre în dormitor ca să se odihnească, are nevoie, azi te rog să-l scutești de ore. Hai, ne vedem diseară la șase la „Doi cocoși”, de acord?... Da, da, salut!
Auzind ce-i spunea procurorul directorului liceului, cei doi milițieni au început să se uite îngrijorați unul la altul, la un moment dat, unul dintre ei l-a și întrebat:
– Dar, tovarășe procuror, cu noi cum rămâne, cum ne justificăm noi în fața șefului dacă-l faceți scăpat pe acest hoț?
– Bă băieți, nu mă interesează, este problema voastră, rezolvați-o cum știți! Eu îmi asum răspunderea în ceea ce-l privește pe acest copil, iar voi să faceți bine să-l faceți dispărut din catastifele voastre, altfel vă voi ancheta pentru abuz în serviciu și incompetență! Apropo, ia uitați ce fac eu acum cu declarația pe care voi i-ați luat-o aseară!
După ce le-a zis asta milițienilor, procurorul a luat declarația și, tacticos, cu mișcări lente, a îndoit-o de mai multe ori rupând-o în opt bucățele pe care le-a aruncat în coșul de gunoi. Apoi, încruntându-se la cei doi milițieni le-a spus cu asprime, ridicând tonul la ei:
– Și acum ieșiți din biroul meu netoți- lor! Duceți-vă la naiba și prindeți hoți adevărați, escroci și violatori, tâlhari și criminali, nu-mi veniți cu un amărât de elev care a făcut ce a făcut numai fiindcă vrea să fie un om cult, un om educat! Ia spuneți-mi, mă, care este ultima carte pe care ați citit-o? Fiți atenți ce-mi răspundeți, că, fie eu, fie băiatul ăsta, indiferent ce titlu veți spune, o să vă verificăm punându-vă întrebări din ce veți zice că ați citit!
Cei doi milițieni, speriați de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, au țâșnit pe dată în picioare, luând poziția „drepți” și punându-și privirile în podea. O tăcere mormântală s-a așternut apoi în biroul procurorului Molcuț… După vreo două minute lungi, acesta a început să bată darabana pe birou privind cu ironie și dispreț către milițieni și așteptând răspunsul lor. Zadarnică așteptate însă. După alte două minute, tot lungi, procurorul a încetat brusc să mai bată darabana și, ridicându-și brațele în aer, a lovit cu pumnii strânși, puternic, în tăblia biroului, zgomotul semănând perfect cu un foc armă, după care a urlat pur și simplu la ei:
– Ieșiți afară imediat din biroul meu că v-a luat mama dracului! Tâmpiților!
Imediat, speriați, milițienii s-au… scurs pur și simplu pe ușa biroului fără a mai scoate o vorbă…
Procurorul s-a așezat ușurel pe scaun, tremurând de furie... După ce s-a mai liniștit, ca și cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară în fața sa, l-a întrebat pe băiat:
– Te-ai speriat și tu, nu-i așa? Îmi pare rău!...
Apoi, din dulăpiorul din dreapta al biroului, a scos un ibric din aramă, de o jumătate de litru, un fierbător electric, două căni de câte un sfert de litru, cu farfurioare și lingurițe, o cutie de „Ness”, un borcănel cu zahăr și o pungă cu ceai de tei, spunându-i băiatului:
– Acum, până vine pedagogul ca să i te dau în primire, eu îmi frec un ness, iar ție îți fac un ceai de tei, să te liniștești... Ia stai puțin: uite aici trei lei, dă fuga iute la „Cuptorul de aur” și i-ați o bucată de plăcintă cu ce vrei tu, dovleac, mere, sunt sigur că ăia de la miliție nu ți-au dat cine știe ce să mănânci!
Băiatul i-a răspuns însă:
– Ba da, domn procuror, mi-au dat, și aseară, și azi-dimineață, dar n-am putut mânca nimic…
– Da, da, te înțeleg… Acum, hai, du-te și vino repede înapoi, vezi să fie plăcinta caldă!
În așteptarea pedagogului și în timp ce procurorul își savura „Ness”-ul, iar băiatul – plăcinta cu ceai, au mai conversat între ei...
– Și zici că ți-au plăcut nuvelele alea de Prosper Merimée, da?
– Oh, da, domn procuror, mult de tot...
– Ia zi-mi și mie, ce părere ai de gestul lui Napoleon Bonaparte față de studentul acela care atentase la viața lui?
– În mod normal ar fi trebuit condamnat la moarte, dar foarte probabil împăratul a fost impresionat de curajul de care a dat dovadă în fața lui, atunci când l-a interogat, ceea ce înseamnă că amândoi erau niște oameni inteligenți, cu principii morale, în special.
– De unde până unde ai ajuns tu la concluzia asta cu principiile?
– Păi, eu, personal, nu pot admira pe cineva care este doar curajos, căci poți să fii curajos, dar și nătâng, adică nejudecat, să nu fii în stare să iei în calcul și consecințele curajului de care dai dovadă; ori, în acest caz, și studentul și împăratul s-au dovedit a fi niște persoane inteligente, de caracter: studentul – deoarece fiind convins că va fi condamnat la moarte, și-a spus că măcar să moară demn, și nu văicărindu-se în fața lui Napoleon și cerșindu-i ca un laș iertarea, iar acesta – fiindcă a realizat că tocmai de acest fel de curaj dăduse dovadă atentatorul în fața sa, unul demn de admirat; mai mult decât atât, a realizat că dacă ar fi făcut ceea ce se aștepta studentul să facă, el, marele Napoleon Bonaparte, n-ar fi avut ni- mic de câștigat, pe când așa, iertându-l, i-a arătat respectul lui, prin asta câștigând și mai mult respectul celor din jur, care au înțeles că marele lor șef nu era un criminal cu sânge rece, ci un om de mare caracter, care putea ierta pe cineva care merita asta. Căci și Dumnezeu iartă dacă merităm iertarea Lui, îndemnându-ne ca și noi s-o facem, adică „precum și noi iertăm greșiților noștri”, așa cum se spune în rugăciunea „Tatăl nostru”…
Ajuns aici, băiatul, a cărui elocință aproape filozofală în relatare îl impresionase pe procuror, care îl asculta fascinat, s-a oprit brusc, iar după câteva momente de pauză a continuat:
– Dar…, ia stați puțin! Domnule procuror, nu cumva mi-ați cerut părerea despre nuvela „Atacul de la Schönbrunn contra lui Napoleon I” fiindcă se aseamănă cu situația în care mă aflu eu acum față de dumneavoastră?
– Ei, aș, nicidecum, măi băiete, ce eu sunt Napoleon Bonaparte? – i-a răspuns procurorul, mințind, desigur, căci tocmai prin ceea ce negase chiar asta și urmărise, anume, să se convingă o dată în plus că hoțul de cărți din fața lui merita să fie absolvit de „crima” sa.
– Da, domn procuror, dar nici eu nu sunt student! – i-a răspuns băiatul, întristându-se.
– Nu, nu ești încă, dar vei fi dacă te vei ține de treabă și… nu vei mai fura cărți! Fii atent că dacă vei fi prins doua oară, îți voi pune-n cârcă și celelalte infracțiuni, ai înțeles?
– Da, domn procuror, vă mulțumesc din suflet și vă promit că nu am să vă dezamăgesc, Dumnezeu să vă dea sănătate, că sunteți un om de mare omenie…
– Ei, haide, nu e nevoie să-mi mulțumești atât, pur și simplu am făcut ce-am crezut că e mai bine pentru tine; să știi însă că nu doar pentru tine, ci și pentru mine, n-aș fi vrut să am mustrări de conștiință că am frânt viitorul unui tânăr atât de promițător cum con- stat că ești tu, sper să fi avut mână bună, cum se spune, așadar să ai grijă de acum înainte!
Acestea fiind zise, procurorul s-a uitat la ceas, apoi la ușa biroului și, văzând că pedagogul întârzia să apară, a schimbat subiectul discuției cu băiatul din fața lui, se simțea bine, relaxat, demult nu mai avusese parte de un astfel de interogatoriu; de fapt, în cele din urmă a realizat chiar că… niciodată!
– Măi băiete, eu știu că, de mai mulți ani, la internat nu mai aveți toaleta în curte, direcțiunea liceului a amenajat în spălător o toaletă cu trei cabine și una cu duș, iar de atunci ușile internatului se încuie după ce se dă stingerea. Atunci, cum naiba de vă duceți voi la film la „Unirea” de la nouă la unsprezece seara?
– Păi, domn procuror, uitați cum procedăm: după ce plecăm de la meditație, pe la nouă seara, ne furișăm și rămânem în urmă, nu mulți, unul, cel mult doi, și intrăm la film.
– Și cum intrați în internat după unsprezece seara dacă ușile din față și din spate sunt încuiate?
– Păi, ne ducem pe partea dinspre blocurile din „Traian”, unde sunt înșirate opt din cele nouă dormitoare, și dăm cu pietricele în geamuri, întotdeauna vreunul dintre colegi se scoală și ne deschide fereastra, ne cățărăm pe marginea fundației și intrăm în dormitor, e simplu. Dar, de obicei, după ce domnul pedagog ne stinge lumina și pleacă în biroul lui mic, știți dumneavoastră, cămăruța aia ieșită în afara laturii de sud a clădirii internatului, dea- supra spălătoriei, care-i servește și ca dormitor noaptea, aprindem iar lumina și mai sporovăim una-alta până după ora unsprezece seara…
– Ahaaa, am priceput… Dar, ia spune-mi, pedagogul nu vă supraveghează în sala în care vă faceți lecțiile, adică la meditație, așa cum îi spuneți voi? Cum de erai tu în oraș aseară la ora cinci?
– Păi, după masa de prânz, domnul pedagog ne conduce la liceu, în sala de meditație, stă cu noi vreo o oră, după care pleacă. Atunci, unii dintre noi mai ieșim în oraș, fără bilet de voie, desigur. Cina o luăm la șase seara, iar de la șapte la nouă mergem din nou la meditație. Ei, doar atunci domnul pedagog stă în permanență cu noi în sala de meditație. Dormitoarele sunt închise toată săptămâna, cu excepția duminicii, ni le deschide seara, după ce venim de la meditație, iar dacă lipsește vreunul dintre noi abia când dă stingerea în fiecare dormitor, la zece seara, își dă seama, în restul timpului nu are cum, suntem mulți băieți, nu doar de la „Nicolae Bălcescu”, ci și de la pedagogic, de la economic și chiar de la „Roaită”, că acolo băieții nu au internat…
După alte câteva minute, în sfârșit a apărut și pedagogul în biroul procurorului, cerându-și scuze pentru întârziere, cică avusese ceva probleme administrative de rezolvat în oraș... Înainte de a pleca, procurorul i-a atras atenția pedagogului:
– Te rog să nu-l cerți și să te porți omenește cu el, ai înțeles? Și, de acum încolo, să faci bine să-ți supraveghezi mai atent elevii, să nu mai poată pleca în oraș de capul lor, profitând de absența ta când sunt la meditație după masa de prânz. De altfel, pe copilul ăsta am să-l urmăresc îndeaproape, avem noi o înțelegere anume; apropo, să nu cumva să spui colegilor lui că a fost prins pe când încerca să fure cărți din librărie, că altfel o să ai de-a face cu mine și n-o să-ți fie deloc bine, te asigur! Le spui că i s-a făcut rău și că a fost dus la spital, ai înțeles?
…În următorul an școlar, când băiatul era în clasa a XII-a, periodic, procurorul se interesa de situația școlară și comportamentul fostului hoț de cărți, pe care-l făcuse scăpat, fiind mulțumit de fiecare dată de ceea ce i se… raporta. La finalul acelui an școlar a aflat că băiatul luase bacalaureatul cu media 10, media generală de absolvire fiind 9,85…
În seara zilei de 15 septembrie din ace- lași an, directorul liceului l-a sunat pe procuror să-i spună că fostul elev al liceului său, Costea Dumitru, urma să fie student la Facultatea de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, acolo unde și el absolvise dreptul, concurența fusese crâncenă: peste 30 de candidați pe un loc, dar el a intrat printre primii, pe locul III de pe lista de admiși!
– Măi Ioane, cum la drept, eu știu că el voia să urmeze filologia? – l-a întrebat nedumerit procurorul pe directorul liceului.
– Nu știu, Sandule, ieri dimineață am primit o scrisoare de la el, din Loviște, în care-mi zicea că de la întâi octombrie este student la drept în Cluj Napoca, că a intrat al treilea pe listă și-și cerea scuze că, din cauza unor probleme în familie, nu poate participa la deschiderea noului an școlar, așa cum se obișnuiește la noi, ca să-i dăm exemplu celorlalți elevi pe absolvenții care au reușit la diverse facultăți. Și m-a rugat să-ți transmit și ție asta, ceea ce, după cum vezi, am și făcut, tu ai făcut o faptă bună când ai avut încredere în copilul ăsta, jos pălăria în fața ta, meriți felicitări!
Timp de aproape două luni de zile procurorul Alexandru Molcuț a rămas nelămurit de ce băiatul acela inteligent și modest, din Loviște, nu dăduse examen de admitere la filologie, așa cum îi spusese atunci când a fost prins că fura cărți, ci la drept, unde și concurența era mult mai mare, deci se intra cu mult mai greu…
Iată însă că, pe la sfârșitul lunii noiembrie a aceluiaș an, i-a fost înmânată o scrisoare sosită din Cluj Napoca, la destinatar fiind scris doar: „Domnului procuror Alexandru Molcuț, Procuratura Râmnicu-Vâlcea”. În acea scrisoare lungă, care părea mai mult a fi un eseu literar, decât o informare seacă, studentul la drept, Dumitru Costea l-a lămurit pe deplin cum stătuseră de fapt lucrurile…
Prin vacanța de primăvară, din clasa a XII-a, tatăl băiatului l-a întrebat cam ce are de gând să facă după ce termină liceul.
– Păi, aș vrea să dau examen de admitere la filologie la București, sau la Cluj – i-a răspuns el.
– Ceee? Filologie? Să n-aud! La ce-ți trebuie ție așa ceva, ce tu nu știi limba română de-ți trebuie o facultate ca s-o înveți? Și de ce facultate? Cum crezi tu că am să te pot eu ține în ea, vezi bine, abia ne ajungem cu banii! Nu, băiete, mergi tu la Sibiu și faci o profesională, eu te-am întrebat doar ca să aflu cam ce meserie ți-ar plăcea să deprinzi, nici prin gând nu mi-a trecut că tu vrei să urmezi o facultate! Și încă de filologie, ce să spun…
– Măi tată, te rog, te implor, lasă-mă să dau examen la filologie, vreau să devin scriitor, știi doar bine cât îmi place mie literatura, o să învăț, numai să intru eu, o să am bursă… Așa ai zis și când am dat examen la liceu și ai văzut doar că am avut mereu bursă, n-ai cheltuit cine știe ce cu mine până acum…
– Bă, ai tăcut? Ia, vezi tu! De facultate nici nu poate fi vorba, s-a-nțeles?!...
După câteva momente de gândire tatăl, care nu era deloc incult, dimpotrivă, a continuat:
– Bine, hai să zic, nu chiar o profesională, că având liceul, poți urma o școală tehnică la care se cere bacalaureatul… Uite, de exemplu cu ar fi la CFR, școala de impiegați de mișcare; ori o școală de maiștri, sau de tehnicieni într-un domeniu productiv, ca să ai și tu o meserie serioasă, nu să fii un scârța-scârța pe hârtie și să te aștepți să fii și plătit pentru asta…
Văzând că n-are cu cine se înțelege, îl știa pe taică-său încăpățânat ca un… catâr, după ce s-au mai… ciorovăit o vreme, băiatul i-a zis la un moment dat cu hotărâre în glas:
– Vrei meserie, tată?! Uite, nu ți-ar plăcea ca eu, copilul tău, să ajung procuror, judecător sau avocat? Ei, pentru meseriile astea eu trebuie să urmez o facultate de drept, oriunde în țară, n-are importanță! Și gândește-te, aș fi primul din tot neamul nostru care ar urma o facultate…
În alte condiții și dacă ar fi fost vorba despre altceva, auzind tonul cu care îi vorbise, tatăl i-ar fi ars imediat fiului său o palmă peste obraz; așa însă, bătrânul a ciulit urechile la ceea ce tocmai îi auziseră, căzând pe gânduri… Într-un târziu i-a spus băiatului, cu glas total schimbat, blând chiar:
– Bă, io-te că la asta nu m-am gândit!... Bă copile, dar eu știu că la drept e concurență mare, la fel ca la medicină, sunt zeci de candidați pe un loc, tu crezi că ai să intri?
– Tată, tată – i-a răspuns băiatul, înseninându-se îndată la față, căci îi venise inima la loc, cum se spune – noi ar fi trebuit să avem discuția asta mai demult, dar nu-i nimic, de acum înainte mă pregătesc pentru a da admiterea la drept, oricum la limba română dau examen; și scris, și oral...
În fine, așa a ajuns fostul hoț de cărți, făcut scăpat de către procuror la sfârșitul clasei a XI-a, student la drept în Cluj Napoca... Abia către sfârșitul acelei scrisori lungi el i-a dezvăluit și motivul pentru care nu participase la deschiderea noului an școlar de la liceul pe care-l absolvise: autobuzul până la gară și trenul dus-întors până la Râmnicu-Vâlcea costau 35 de lei, iar ei începuseră să scoată cartofii, n-a mai îndrăznit să le ceară părinților bani, știa că peste două săptămâni trebuia să plece la Cluj, pentru a începe facultatea; apoi, nu se făcea să-i lipsească pe părinți de o zi de muncă, erau destul de în vârstă și ei…
După ce a terminat de citit acea scrisoare lungă, procurorul Alexandru Molcuț a tot întors pe toate părțile cele trei coli scrise frumos, recitind unele pasaje; a căzut apoi pe gânduri câteva minute în șir… Într-un târziu, trezindu-se parcă dintr-un vis frumos, o bucurie imensă i-a inundat sufletul și, pe loc, și-a amintit un citat din Mark Twain: „Tristețea se poate descurca și singură, dar, ca să fie ea însăși, bucuria are neapărată nevoie să fie împărtășită cu cineva”; imediat a ridicat receptorul telefonului și a cerut să să i se facă legătura la Liceul „Nicolae Bălcescu”:
– Alo?!... Salut Ioane, Sandu sunt! Trebuie să ne vedem neapărat diseară!... Nu, nu la „Doi cocoși”, ci la Restaurantul „Bulevard”… Fiindcă vreau să vii însoțit de diriginta băiatului aceluia care a avut de-a face cu mine prin luna iunie, știi tu, Costea Dumitru, de prin Loviște, acum e student la drept, în Cluj… Am o surpriză mare pentru amândoi… Plăcută, măi, foarte plăcută, o să vedeți voi... Da, da, așa ră- mâne, la șase diseară, la „Bulevard”, fă cum- va să vină și dânsa!... Da, măi, să vină și soțul ei, dacă ție ți-e frică să nu fi refuzat ori cine mai știe ce, sunteți invitații mei, ce naiba, sun- tem oameni serioși... Hai, ne vedem! Salut!...
După ce a pus receptorul în furca telefonului, parcă amintindu-și de ceva foarte im- portant, s-a uitat repede pe spatele plicului primit din Cluj Napoca: da…, acolo era adresa completă a expeditorului; a luat apoi dintr-o casetă transparentă din plastic rigid, aflată permanent la îndemână pe biroul său, o coală de hârtie de scris și, vesel cum demult nu mai fusese, a început să-i scrie la rândul lui, având grijă să ca textul răspunsului său să fie cât mai literar cu putință, nu de alta dar nu voia să se lase mai prejos decât fostul hoț de cărți, acum student la drept, în Cluj Napoca…
Interesant a fost faptul că lectura acelei scrisori a funcționat și ca un… declanșator pentru procuror, trezind în acesta dorința irepresibilă de a scrie și publica, citise enorm până atunci, și nu doar literatură, ci și istorie, chiar și lucrări din domeniul științelor reale…
Așa se face că procurorul Alexandru Molcuț a devenit în scurtă vreme, nu doar un epigramist remarcabil, ci și un prozator destul de bun, în special în zona umoristică, avea subiecte… gârlă, cum se spune, numai câte anchete realizase în anii de serviciu, de la felurite întâmplări cu tentă mai mult ori mai puțin tragi-comică și până la accidente tragice ori crime, unele dintre ele oribile…
(selecție) Citește «În numele tatălui»/ autor Marian Pătrașcu- Chircuț integral în PDF
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu