Istoria
Râmnicului este legată ființial de
numele lui Mircea cel Mare, prin
faptul că prima sa atestare este datorată Domnului Țării Românești,
care, la 20 mai 1388, într-un
hrisov de danie (domnitorul consfințește Mânăstirii Cozia –
ctitoria sa – o “moară
la Râmnic”), îl
numește “Orașul
domniei mele” (ceea ce înseamnă că Râmnicul se afla în
administrarea voievodului ). Râmnicenii și vâlcenii au fost întotdeauna
mândri de această
apartenență, îtrucât Mircea-Vodă este
domnitorul român care a stopat la Dunăre înaintarea impetuosului sultan Baiazid Ilderim (“Fulgerul”/“Trăsnetul”), la 17 mai 1395, prin faimoasa victorie românească de la
Rovine, și a lăsat, testamentar (prin faptele sale ), urmașilor lui (nu doar munteni, ci și moldoveni ) datoria de a păstra cu orice preț
integritatea statală și autonomia, performanță deosebită, având în
vedere că statele din jur fie au fost desființate (Bulgaria, dar și
Serbia au dispărut din istoria balcanică pentru
aproape o jumătate de mileniu ), fie au fost transformate în pașalâc (Ungaria ). Mihai-Voievod, prin victoriile sale strălucitoare împotriva
Imperiului Otoman în plină ascensiune, a demonstrat că Țara și Credința
Ortodoxă se pot păstra
prin luptă eroică − până la
jertfa supremă −, câstigată, grație
geniului militar, pe câmpul de
bătălie,
dar și prin
diplomație,
prin tratate de alianță etc.
În amintirea și drept recunoștință față de personalitatea marelui Domnitor român – simbol al năzuințelor de libertate și demnitate ale poporului nostru – la scurt timp de la înființarea ,,Gimnaziului Clasic” din Râmnicu-Vâlcea (ale cărui cursuri s-au deschis la 7 septembrie 1891 ), dascălii noii școli hotărăsc, într-un consiliu profesoral, ca instituția să se numească ,,Mircea-Vodă”[1]. Din nefericire, această nobilă decizie nu a avut șansă și nici viață (nu se știe dacă gimnaziul a purtat acest nume [2] și, dacă l-a avut, nu se cunoaște cât timp ), întrucât politicienii vremii n-au ținut cont de voința și decizia îndrituită a celor ce slujeau primul gimnaziu laic al județului, și, în 1899, i s-a dat numele politicianului Alexandru Lahovari (nu există vreo mărturie că ar fi fost voința reprezentanților școlii) – un demers pur politic (când facem această afirmație, ne bazăm pe faptul că, din 11 aprilie 1899, până la 7 iulie 1900, din guvernul conservator, venit la putere, făceau parte și doi reprezentanți ai familiei Lahovari, Ion N. Lahovari, ministrul Afacerilor Străine, și generalul Iacob Lahovari, ministrul de Război − ambii frați ai lui Alexandru Lahovari −, iar prefect al județului Vâlcea era conservatorul Constantin Herescu – tot din neamul Lahovarilor [3]).
Alexandru Lahovari (născut în 1840, decedat în 1897 ) a fost o figură politică notorie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind membru marcant al Partidului Conservator (chiar membru fondator al Partidului Liberal-Conservator, în 1884, condus, concomitent, de Lascăr Catargiu și George Vernescu), calitate în care a fost de mai multe ori ministru: al Justiției − în 1870 și între 1873 - 1876, al Agriculturii, Comerțului și Domeniilor − în 1888 - 1889 − și la Externe, în mai multe guverne ale conservatorilor − în opoziție cu Partidul Liberal − , în 1889, 1889 - 1891 și între 1981-1895 − cea din urmă demnitate fiind cea mai importantă . A fost, de asemenea, deputat, în mai multe rânduri, în Parlamentul Țării [4]. S-a remarcat prin cultura sa, prin arta oratoriei și capacitatea de persuasiune, manifestate, mai ales, în politica externă. Menționăm că, încă de la începutul carierei sale politice, participă activ, de partea opoziției, la gravele evenimente generate de reformele progresiste ale lui Alexandru Ioan Cuza (în primul rând, de legea/reforma agrară din 14 august 1864, care prevedea desființarea clăcii țăranilor pe moșiile boierilor și împroprietărirea țăranilor, ceea ce a stârnit reacția furibundă din partea celei mai mari și mai puternice − și mai influente! − părți a clasei politice, reprezentată de marii proprietari de moșii[5], dintre care făcea parte și Alexandru Lahovari ), care au culminat cu detronarea prințului Unirii de la 1859[6] (ctitor, prin reformele sale și prin instituțiile statale create, al României moderne) la 11/23 februarie 1866 (“murdară conspirație de politicieni”, cum o definea Nicolae Iorga[7]) și aducerea pe tronul acestuia a unui prinț străin – respectiv, a lui Carol I, principe de Hohenzollern-Sigmaringen [8]. Acesta, “după o călătorie aventuroasă” pe Dunăre, “nu lipsită de riscuri”, deghizat, având toată averea sa într-un geamantan, sosește în România, la București, în 10/22 mai 1866, și depune jurământul de credință “în fața reprezentanților națiunii” [9]. Astfel, puterile europene fuseseră puse din nou (ca și la 24 Ianuarie 1859, când se realizase Unirea fundamentală, precum și mai târziu, în 1918, când s-a realizat Marea Unire, rezultând România Mare) în fața unui fapt împlinit, în final, acceptat, grație autorității susținerii Franței.
Nu
contestăm meritele politice, oratorice și chiar literare ale lui Alexandru Lahovari (a scris
poezii, fără să publice în volum, a tradus opera “Întristarea lui Olimp” a lui Victor Huga etc.), dar acestea se
opresc aici, întrucât, raportat la școala care-i poartă
numele, nu a făcut nimic, nici pentru înființarea ei, nici pentru construirea gimnaziului; nu are
niciun merit în ceea ce privește istoria celei mai importante școli vâlcene a
timpului și a tuturor timpurilor de la apariția ei până azi. În acest
sens, dezmințim mitul care circulă printre vâlceni că școala, numită astăzi
nejustificat (considerăm chiar abuziv) “Alexandru Lahovari”, ar fi donat terenul de zidire și/sau ar fi fost construită de acesta (vâlcenii, derutați, probabil, de faptul că cea mai importantă cetate a învățământului din Vâlcea poartă numele
unei personalități necunoscute în lumea învățământului − chiar dacă Alexandru Lahovari descindea dintr-o veche familie
boierească din Vâlcea,
cu moșii immense în Slăvitești, Băbeni,
Valea Mare, vii la Mitrofani și Drăgășani, pe o suprafață de 1500 ha, mori, cazane de țuică, o
fabrică de tananți [10] etc. −, întrebându-se
de ce școala poartă acest nume, i-au atribuit acestuia, cu timpul, merite
pe care trebuia să le aibă, dar, în realitate, nu le-a avut niciodată, ajungându-se
să i se acorde calitatea de ctitor ). Din păcate, și astăzi “se consideră în mod greșit că școala a fost ridicată cu banii acestuia”[11] sau pe terenul donat de
acesta. Unii monografi ai Liceului motivează numele de “Alexandru Lahovari”
atribuit școlii, prin faptul că acesta s-a născut în Vâlcea [12] – inexact, întrucât
persoana s-a născut la București (la 16 august 1840; studiază la Paris, unde își va lua și doctoratul în Științe Juridice; moare subit la Paris, în data de 3/15 martie 1897, unde se afla
ca să supravegheze educația fiilor săi)[13].
Avatarurile
lui Al. Lahovari le descoperim urmărind activitatea sa de politician, ca membru
al Guvernului, în primul rand, ca ministru de Externe / al Afacerilor Străine,
calitate în care acesta susține și semnează reînnoirea Tratatului de Alianță secret cu Puterile Centrale (recte cu
Austro-Ungaria și Germania)[14] în ciuda situației românilor
din Transilvania, care, mai ales, în urma
constituirii Dualismului Austro-Ungar și alipirii Transilvaniei la Ungaria, în 1867, erau supuși deznaționalizării forțate, politica de maghiarizare accentuându-se în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Alianța României cu
guvernul unui stat care oprima câteva
milioane de români însemna,
în fața opiniei publice, abandonarea propriului neam din
Ardeal și abdicarea de la sprijinirea intereselor
vitale ale propriului popor.[15]
Tratatul cu Tripla Alianță,
semnat în 1883, pentru o durată de cinci ani, avea drept clauză prelungirea lui automată cu încă trei ani, dacă nu era denunțat sau dacă se cerea revizuirea lui, cu un an înainte, de una dintre părți. Cele două
semnatare garantau secretul asupra tratatului[16] (pentru a nu stârni
reacția opiniei publice românești, potrivnică
Austro-Ungariei și împotriva
concesiilor pe care regele Carol I și guvernul le făceau
Monarhiei Dualiste).
După căderea guvernului Brătianu, în 1888, Puterile Centrale se temeau că
fruntașii conservatori veniți la putere nu vor respecta prevederile
tratatului, care, în acel an, trebuia prelungit automat
pentru încă trei
ani.[17]
Situația s-a calmat în momentul când, la 29 martie/10 aprilie 1889, s-a format guvernul
Lascăr Catargiu − Alexandru Lahovari și după ce
acesta din urmă face o vizită la Viena și Berlin, în vara anului 1889, în calitate de viitor ministru al Afacerilor Străine, în următorul guvern format în noiembrie 1889, sub conducerea
generalului G. Manu, evenimente ce facilitează păstrarea
Alianței României,
ambii oameni politici arătându-și clar intențiile de alăturare Puterilor Centrale[18].
În toamna lui 1889, Al. Lahovari vizitează din nou Viena, asigurându-l pe
contele Kálnoky, ministru de Externe al Austro-Ungariei, că nicio schimbare nu
se va face în politica externă a României, deși el cunoștea foarte bine situația cumplită a românilor
din Transilvania, a căror asuprire se intensifica draconic.
Cu toate acestea, Austria și Ungaria nu aveau în
vedere îmbunătățirea problemei naționale a românilor, ba chiar, în loc să înceteze
poilitica de deznaționalizare din Transilvania, acestea, împreună cu
Germania, făceau presiuni insistente asupra Bucureștilor pentru reînnoirea Tratatului, ceea ce s-a și întâmplat: conservatorii, reuniți sub L. Catargiu la guvernare, cu Al.
Lahovari la Externe, în 1891, au reînnoit Alianța cu Austro-Ungaria (L. Catargiu și Al. Lahovari fiind încunoștințați de către
rege privind existența tratatului secret, s-au declarat de acord cu
acesta), România rămânând,
astfel, în sfera de alianțe a Puterilor Centrale, cu toate că intensificarea politicii de maghiarizare
dusă de ungurii din Ardeal puneau sub semnul întrebării
această orientare[19].
Astfel,
guvernul român, la 13/25 iulie 1892, la Sinaia, a semnat, fără a pune condiții privind soarta românilor transilvăneni, prelungirea alianței secrete, actul motivându-se prin teama de Rusia, teamă care se dovedea mai mare la București decât
resentimentele față de
comportamentul criminal al ungurilor în
Transilvania[20] și față de mișcarea memorandistă care lua tot mai mare amploare (cu toate
că se cunoștea îngrijorarea
și preocuparea opiniei publice a românilor din Regat pentru frații lor transilvăneni, care condamnă abandonarea acestora, de către guvernul L. Catargiu − Al.
Lahovari).[21]În același an, în
septembrie, a fost declanșată
cercetarea penală împotriva
memorandiștilor, care au fost judecați în 1894 și condamnați la închisoare,
fiind întemnițați la Seghedin și Vác, pe
diferite termene, ceea ce a provocat o reacție populară de
proporții în Regat
și în
Transilvania; chiar și în
Europa, ecoul mișcării naționale a românilor s-a amplificat în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.
Regele
Carol I, face, sub presiunea opiniei publice românești, dar și internaționale, o vizită la Viena, în august 1895, și cere eliberarea condamnaților. Confruntat cu zgomotoasa opoziție maghiară, Francisc Iosif, împăratul Austro-Ungariei (și rege al Ungariei începând cu
1867), adoptă o soluție de compromis, menită să prevină o reacție a cercurilor politice maghiare: paradoxal, cei care
i-au condamnat pe memorandiști, în
schimbul eliberării acestora, au fost decorați[22]. Monograful familiei
Lahovari, Costel Iordăchiță,
subiectiv și părtinitor,
încearcă să acopere și să
atenueze atitudinea pasivă, dacă nu de
indiferență (care poate fi interpretată și ca trădare a
neamului său) a lui Al. Lahovari față de românii din
Transilvania, inclusiv față de
memorandiști, spune că „atitudinea pe care (acesta, n.n.) o adoptă față de românii din Transilvania este plină de tact, corectitudine și responsabilitate” și, mai grav, dezinformând, afirmă că „atitudinea corectă a diplomației române, condusă cu dibăcie de Al. Lahovari, are ca rezultat grațierea românilor memorandiști de către împăratul Austro-Ungariei” [23], or, am văzut că nu Lahovari, ci regele
Carol I a intervenit la împăratul Austro-Ungariei, reușind să
determine grațierea românilor transilvăneni
care luptau pentru drepturile lor [24].
Pentru
a cunoaște și mai bine caracterul omului și politicianului Alexandru Lahovari, felul
său îngust
de a privi lucrurile grave, voi dezvălui o
scenă reprobabilă generată de
acesta, prezentând atitudinea pe care acesta a avut-o față de Mihai Eminescu, în vremea când acesta se afla în redacția ziarului ”Timpul”, oficiosul Partidului Conservator. Deși Eminescu, în momentul când a
fost chemat la ”Timpul”, a avertizat că nu va sluji niciunui
partid și niciunei personae, ci își va pune condeiul în slujba ideilor ”pentru a birui frazeologia neadevărată și a formula sinteza unei direcții istorice naționale”, după cum spune T. Maiorescu[25]. În consecință, Eminescu, refractar compromisurilor, ”era necruțător față de membrii partidului (conservator, n. n.), când
se nimerea ca ei să cadă în vreun păcat”, scrie Ioan Slavici, colegul său
de redacție[26].
Gheorghe
Eminescu, nepotul de frate al Poetului, amintește, din relatările tatălui său,
Matei Eminescu, fratele ziaristului de la ”Timpul”, o întâmplare din timpul Războiului de
Independență din 1877: Eminescu tocmai terminase
articolul de fond referitor la acest război, când în redacție intră
Alexandru Lahovari. După ce citește articolul, „foarte nemulțumit, reproșează lui Eminescu că nu atacă pe liberali:
« − Domnule Lahovari, îi spune el, războiul este o problemă gravă națională, care trebuie privit pe de-asupra
luptelor noastre de partid»
« − Dar bine, domnule Eminescu, nu mai facem opoziție?»
« − Ba facem, domnule Lahovari, dar în momentele grele, prin care trece țara, trebuie să vedem cu toții lucrurile ca buni români»”.
Al.
Lahovari îl acuză pe Poet că ”s-a dat cu liberalii”, ceea ce a provocat
revolta lui Eminescu, îmbrăcând ”forma unei violențe de limbaj pe care tatăl meu (mărturisește Gh. Eminescu, n. n.) mi-a redat-o fidel, însă ea nu poate fi
reprodusă. E vorba de o înjurătură neaoș românească, însoțită de gestul de a-i arunca călimara în cap”[27].
Acest
incident dintre ”atotputernicul conservator și modestul redactor” a rămas nepedepsit, grație lui Titu Maiorescu și generalului Florescu (ambii situându-se pe punctul de vedere al Poetului),
dar mai ales datorită lui Lascăr Catargiu, șeful Partidului Conservator, care ”a spus răspicat: «lăsați pe băietul ista să scrie cum vre, că are condei»”[28]. Prețuirea de care s-a bucurat Eminescu din
partea lui Lascăr Catargiu s-a văzut și din faptul că șeful Partidului Conservator a onorat
memoria strălucitului redactor al ziarului ”Timpul”, alăturându-se, în ziua de sâmbătă, 17
iunie 1889, cortegiului funerar care-l conducea pe Poet la Cimitirul ”Ștefan Vodă” (Bellu), alături de cunoscuții amici literari: Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Teodor Rossetti,
Nicolae Mandrea (nepotul, prin alianță, al
lui Nicolae Bălcescu) și de nenumărați studenți și școlari (din păcate,
altcineva din familia sa nu era de față)[29].
Iată de ce nu considerăm drept ca liceul etalon al Vâlcii să poarte numele lui
Alexandru Lahovari. Dacă trebuia neapărat ca “gimnaziul clasic”
vâlcean să poarte numele unui
politician, îndreptățit ar fi fost (evident, în afară de Mircea-Voievod – simbolul neatârnării naționale –
patronimic și protector spiritual propus, pe bună dreptate, de cei care slujeau școala în anii ᾿90 ai
secolului al XIX-lea, însă refuzat de autorități) Ion Iancovescu, deputat de Vâlcea, lider conservator important, “ales
în 1891 conducător al Consiliului Județean Vâlcea”[30], care a dus glasul
vâlcenilor (nerăbdători să se înființeze o școală
secundară la Râmnic)
mai departe, în Parlamentul Țării și la Guvern, insistând, “pe lângă Spiru Haret” − ministrul Instrucțiunilor Publice − “să se înființeze acest gimnaziu la Râmnic” [31], ceea ce s-a și întâmplat (deschisă, după cum am
spus, la 7 septembrie 1891, școala a funcționat în
casele Angelescu, din strada Mihai Bravu, nr. 49, cu o singură clasă de 42
de elevi, apoi, în 1894, își desfășoară
activitatea în casa căpitanului Nicolae Sofianu din strada Capelei și în casa
Munteanu − azi Palatul de Justiție −, iar după 1901, până la construirea localului propriu [32], școala funcționează la
Episcopia Râmnicului, în locul Seminarului Teologic, care fusese mutat la Mânăstirea
Bistrița) [33].
Noul gimnaziu putea fi botezat și cu numele lui Spiru Haret, care a aprobat înființarea acestei instituții la Râmnicu Vâlcea și, pe deasupra, în 1907,
în momentul în care fondul de 120.000 de lei, alocat de Ministerul
de Finanțe pentru construirea primului edificiu
propriu al școlii, la insistențele lui N. R. Căpităneanu – secretar al Ministerului de Finanțe [34], era în pericol de a se
pierde (întrucât noul guvern liberal din primavera anului 1907, voia să retragă
banii în vederea înăbușirii criminale a răscoalei
țăranilor ridicați la luptă pentru pământ și demnitate umană),
intervine salvator, în calitatea sa de ministru al Instrucțiunii Publice, prin ordin ministerial, de
a se păstra suma alocată pentru destinația inițială și, în plus,
să se suplimenteze cu încă 80.000
de lei [35] (gestul său este cu
atât mai nobil și mai de apreciat dacă ținem seama că Haret era liberal și ordinul său era în contradicție cu decizia Guvernului din care făcea parte).
O altă personalitate care ar fi fost îndreptățită să dea numele școlii este doctorul Gheorghe Sabin, care, în calitatea sa de prefect
conservator de Vâlcea, inițiază, în 1906, la presiunea vâlceanilor, demersurile pentru construirea
actualei clădiri principale a școlii, punând la dispoziția Ministerului Instrucțiunii Publice − prin
donație [36] – terenul necesar
pentru zidire, în cel mai frumos loc al orașului, din strada Dorobanți (azi, strada General Praporgescu,
nr.19), precum și clădirea
care se afla, în acea vreme, pe acesta, în care fusese, cândva, mai întâi,
cazarmă militară și, apoi spitalul orașului, făcându-se, în același timp, intervenții la Ministerul de Finanțe pentru obținerea de fonduri pentru demararea
construcției, fapt împlinit, după cum am
spus, prin stăruința lui N. R. Căpităneanu [37] și ajutorul decisiv al lui Spiru Haret.
Constatăm, din cele arătate mai sus, că rolul decisiv la înființarea și dezvoltarea -inclusiv pentru construirea localului
propriu al “gimnaziului clasic” din Râmnic, devenit, la 1 septembrie
1919, liceu (“prin Înaltul Decret Domnesc”) – l-au avut
conservatorii (excepție făcând Spiru Haret – ministru liberal), care au păcătuit însă prin
subiectivism (influențați, evident, de frații Lahovari –
ministri în guvernul conservator din vremea aceea – și de fruntașii conservatori locali), “botezând” școala cu numele lui Alexandru Lahovari, care, după cum s-a văzut (au arătat-o
monografii liceului), nu are niciun merit în înființarea și existența instituției școlare “navă
amiral” a
Râmnicului și a Vâlcii (și nu numai atât!), în plus
făcând, în calitate de ministru de externe, alianțe cu dușmanii românilor
din Transilvania, oropsiți, lipsiți de libertăți și drepturi, în
pericol de deznaționalizare.
Dacă liceul trebuia să poarte numele unui om al școlii, se putea alege Costache Codreanu, profesor al Școlii Normale din Râmnic, mentor al candidaților de învățători la
nivel de țară,
participant activ la evenimentele Revoluției de la 1848, cel care la 11 august 1848, înaintează un memoriu către
prefectul Vâlcei, prin care solicita înființarea unui liceu teoretic în județ.
Iată câte variante meritorii, prioritare față de
Alexandru Lahovari, se puteau găsi
pentru a personaliza această școală model,
care, alături de familie, pe mulți dintre noi, ne-a crescut, ne-a educat și ne-a format intelectual și moral.
Cu toate meritele familiei Lahovari, “care a dat țării personalități remarcabile în domeniul politic, cultural și științific” [38], cu toate meritele,
colaterale învățământului, ale lui Alexandru Lahovari, nu se
poate accepta, astăzi, uzurparea patronajului sacru, mai întâi al
lui Mihai-Vodă, ales de profesorii școlii la scurtă perioadă de la înființarea gimnaziului (dar înainte de 1889, când instituția este numită abuziv “Alexandru Lahovari”) și, apoi, al lui Nicolae Bălcescu, simbolul jertfelnic al Revoluției Române de
la 1848 (accentuez “române”, întrucât activitatea sa revoluționară s-a
extins în toate provinciile românești, precum și la românii din
străinătate – Paris, Constantinopol, Londra etc.). Înainte de a justifica patronajul spiritual
al lui Bălcescu, să vedem cum s-a ajuns la înnobilarea
liceului nostru cu numele acestuia.
Începând cu 1948, școala va funcționa cu denumirea “Liceul
Teoretic de Băieți”, până în 1954, când i se schimbă numele în “Școala Medie de Băieți nr.1”[39], iar în 1956, liceul se numește “Școala Medie Mixtă nr.1”. În 1958 (27 martie), prin Ordinul
3948 al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului Râmnicu
Vâlcea, se impunea ca școala să
primească un nume personalizat. Drept urmare, în aprilie 1958, într-o ședință de
lucru, conducerea școlii, la propunerea profesorilor de Română și de Istorie, hotărăște să
solicite Ministerului de resort, ca liceul să poarte
unul dintre următoarele nume:Grigore Alexandrescu (având
în vedere că, alături de Ion Ghica, poetul face o excursie de documentare,
predominant monastică, prin țară, vizitând și Mănăstirea Cozia, unde, sub puternica impresie
a momentului, scrie poezia “Umbra
lui Mircea. La Cozia”), Mircea
cel Mare (motivându-se doar că prima atestare a orașului Râmnicu Vâlcea se datorează acestuia) sau General Praporgescu David (luându-se în calcul moartea eroică
a acestuia în octombrie 1916, în luptele cu nemții, din Primul Război Mondial, jertfă întâmplată în nordul județului nostru) [40], însă nici Ministerul, nici
Secția de Învățământ și Cultură a orașului Râmnicu Vâlcea nu reacționează la
niciuna dintre propuneri[41], Mircea cel Bătrân fiind,
astfel, din nou sacrificat. La un an, în aprilie 1959, conducerea Școlii Medii Mixte nr. 1 revine cu o nouă adresă către Secția de Învățământ și Cultură a raionului Vâlcea,
propunând alte trei nume: Gheorghe Gheorghiu-Dej (motivându-se că, după evadarea din
lagărul de la Târgu Jiu, acesta a fost adăpostit în Râmnicu Vâlcea), Nicolae
Bălcescu (“«întrucât Bălceștii – de pe Topolog, locul unde a copilărit
înflăcăratul revoluționar, unde și-a petrecut vacanța ca elev și concediile ca ofițer, se găsește la o distanță de câțiva kilometri de Râmnicu Vâlcea»”) și Vasile Roaită (“«datorită luptei până la sacrificiul vieții pentru cauza celor ce muncesc și pentru că era un exemplu grăitor pentru tânăra generație…»”) [42].
Întrucât, în Drăgășani, exista deja o școală cu
numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și fiindcă, în 1959, se împlineau 140 de ani de la nașterea marelui revoluționar pașoptist, Nicolae Bălcescu, din august 1959, prin Ordinul
Ministerului Învățământului nr.242, publicat în Buletinul Oficial nr. 8/1959, liceul
poartă numele de “Școala Medie «Nicolae Bălcescu»”. Prin aceasta, oameni luminați ai vremii fac dreptate memoriei
martirului național –
sufletul Revoluției de la 1848[43], întemeietor al Istoriei naționale ca știință, alături de Mihail Kogălniceanu. În 1964, “Școala Medie de 11 ani «Nicolae
Bălcescu»,
devine Liceul de Cultură Generală «Nicolae Bălcescu»”.
Sub patronajul spiritual al lui Nicolae Bălcescu – acest Mesia
al istoriei noastre, al pașoptismului românesc,
alături de Avram Iancu, un simbol sacru al
luptei fraților ardeleni pentru libertate, drepturi
naționale și demnitate [44] –, au învățat și au absolvit liceul toate generațiile de elevi ai școlii din perioada 1959 – 1991 (chiar 1994, prin clasele în lichidare). În acest ultim an, post (așa-zis) revoluționar, din prea mult zel anticomunist, în realitate, antipatriotic, s-a ajuns la
inepția ca Nicolae Bălcescu să fie considerat ”precursor”
al comunismului, ”criptocomunist” sau “protocomunist”, prin
faptul că a susținut, cu fermitate și consecvență, împroprietărirea și emanciparea țăranilor
(să înțelegem că toți cei ce fac binele celor mulți și oropsiți, sunt comuniști?!). În
consecință, i s-a luat și Liceului “Nicolae Bălcescu” dreptul de a mai purta numele marelui
revoluționar, fiind aruncat, astfel, la lada de
gunoi a istoriei [45], revenindu-se la numele lui
Alexandru Lahovari, considerându-se că se face “un act de dreptate istorică și o reparație morală”[46]. Slavă Domnului și cinste dascălilor liceului fost ”Vasile Roaită”, care au renunțat la denumirea surogat, adoptând numele geniului militar Mircea cel Bătrân, eroul de la Rovine înnobilând, astfel,
actualul Colegiu Național. Ce bine i-ar sta și Liceului (azi Colegiu) de suflet al
nostru (al zecilor de generații absolvente ale școlii ”embleme” a Râmnicului și a Vâlcii) să continue să poarte numele lui Nicolae Bălcescu, simbol al iubirii și jertfei pentru Patrie și Popor (chiar dacă acest sentiment, sacru, de-a lungul
veacurilor, pentru români, astăzi
deranjează pe cei pentru care nu mai conteaază identitatea națională) nu
numai pentru generația pașoptistă, ci
pentru toți românii
adevărați.
Având în vedere cele arătate și argumentate mai sus, propunem, acum, la 170 de ani
de la intrarea în nemurire a lui Bălcescu, celor care mai prețuiesc și respectă
valorile și simbolurile naționale, renunțarea definitivă la denumirea de Alexndru Lahovari și revenirea la numele de „Nicolae Bălcescu” (omul și patriotul simbol[47] și martir al românismului) pentru Colegiul Național fanion al învățământului vâlcean și național, făcându-se, într-adevăr, prin
acest act patriotic, o adevărată „reparație morală” și „dreptate” celui care toată scurta sa viață a ars ̶ „torță vie” ̶ pentru propășirea țării și neamului său și care ne-a lăsat
opere nemuritoare: istoria sa „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” (pe care Mihai Eminescu o
propune drept „evanghelia neamului”), zeci de studii și articole care aduc contribuții înnoitoare
în istoria, economia și cultura noastră, o masivă corespondență și discursuri celebre, din care descifrăm istoria evenimentelor din jurul anului
1848, dar și personalitatea excepțională a
omului, scriitorului, istoricului, economistului, filosofului, revoluționarului, politicianului etc. care a fost
Nicolae Bălcescu.
prof.
dr. Dumitru Lazăr
[1] Vezi Mihail Voiculescu, Colegiul Național ‘’Alexandru Lahovari” , Râmnicu Vâlcea – 110 ani (1891 – 2001). Profesori și absolvenți, p. 5; Prof. Mihail Voiculescu și prof. Costea Marinoiu, Centenarul Liceului “Alexandru Lahovari” Râmnicu Vâlcea (1891 – 1991), 1991, p. 16; Corneliu Tamaș, Constantin Drăgan, Gheorghe Tudor, Colegiul Național “Alexandru Lahovari” din Râmnicu Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys, 2000, p. 21; Enciclopedia Județului Vâlcea, vol. I, Râmnicu Vâlcea: Editura Fortuna, 2010, p. 390, și vol. II: Localități urbane (Fortuna, 2012), p. 37 etc.
[2] Vezi Mihail
Voiculescu, Lucr. cit, loc. cit.; Corneliu Tamaș et Co, Op. cit., loc. cit.
etc.
[3]Vezi Sorin Oane, Colegiul
Național “Alexandru Lahovari”: O istorie, câteva
istorisiri și o mulțime de personalități, Râmnicu Vâlcea, 2011, p. 17 - 18;
[4] Vezi Corneliu Tamaș et Co, Op. cit., p. 8
- 9;
[5] Vezi Ioan Scurtu, Ion
Alexandrescu, Constantin Rezachievici, Stan Stoica, Enciclopedia de
istorie a României, vol. II, București: Editura Merona, 2003, p. 38 și 39;
[6]Vezi Ibidem, p.
40. În viziunea conservatorilor, Legea rurală a lui Cuza reprezenta ”spolierea
cea mai pură” a marilor proprietari de pământ;
[7] Cf. Ibidem,
loc. cit. De știut că
domnitorul Cuza l-a avut pe tatăl lui
Alexandru Lahovari − Nicolae I. Lahovari −
printre apropiații săi, ca
director în Ministerul de Interne și vicepreședinte al Camerei Deputaților (vezi Costel Iordăchiță, Familia Lahovari. Ascendență și destin politic, Pitești: Editura Carminis, 2004, p. 83 și 84);
[8]Precizăm că evenimentul,
nefericit al momentului, era pe punctul de a produce consecințe grave pentru țară. Iată de ce și cum: inițial, a fost proclamat ca domnitor al României, chiar în ziua detronării lui
Cuza, 11/23 februarie 1866, principele Filip de Flandra, din Belgia, țară care, în vremea aceea, era considerată “latină” și “model” “în ceea ce privea instituțiile constituționale, cât și statutul international de independență și neutralitate” (Academia Română, Istoria
Românilor, vol. VII, tom I: Constituirea României moderne (1821
– 1878), București: Editura Enciclopedică, 2003, p. 553 – 554).
Acesta, însă,
nefiind avertizat și pregătit
pentru această înaltă demnitate, refuză, moment în care, chiar în ziua
refuzului prințului Filip, la 14/26 februarie 1866, “Imperiul Otoman cerea acordul puterilor
garante”, “de
a pune capăt unirii celor două țări”– Moldova și Țara Românească − , “ceea ce
ar fi însemnat aplicarea hotărârilor Conferinței de la Paris, din septembrie 1859, și ale celei de la Constantinopol, din
septembrie 1861”, când
se acceptase Unirea Principatelor Române doar sub domnia lui Alexandru Ioan
Cuza. Așadar, “monstruoasa
coaliție”, de partea căreia se afla și Alexandru Lahovari, a pus în pericol nu doar Domnia, ci și Unirea. Din fericire, Locotenența Domnească, prin abilitate și ajutată de
Napoleon al III-lea al Franței, a evitat catastrofa: la 30 martie/11 aprilie 1866,
aceasta anunța noua candidatură la Domnie, cea a prințului Carol, “rudă, prin două ramure, cu Napoleon al III-lea și încă făcând parte din însăși acea familie Bonaparte”) (Ibidem, p. 554 - 555).
[9] Ibidem, p. 558 și Enciclopedia României, vol. I, Ediție anastatică, Iași, 2010, p. 57;
[10] Vezi Corneliu
Tamaș et Co, Op. cit.,
p. 11;
[11] Sorin Oane, Op.
cit., p. 17
[12]Vezi Mihail
Voiculescu, Lucr. cit., p.5 și Idem + prof. Costea Marinoiu, Lucr.
cit., p.17, precum și pliantul privind “Promovarea potențialului turistic, cultural și de agrement la nivelul Municipiului Râmnicu Vâlcea”, editat, în februarie 2014, de UAT
Municipiul Râmnicu Vâlcea, în cadrul Programului “REGIO”, p. 2 și www.inforegio.ro;
[13]Vezi Corneliu Tamaș și Co, Op. cit., p. 8 și 11;
[14] Tratatul fusese
încheiat în secret de regele Carol I la 18/30 octombrie 1883 (doar cu știrea și semnătura
primului-ministru, Ion C. Brătianu,
a cărui opinie coincidea, în vremea aceea, cu cea a regelui), mai întâi, cu
Austro-Ungaria, la care, în aceeași zi, a aderat Germania și, la câtva
timp, și Italia (Vezi Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom II: De la
Independență la Marea Unire (1878 -1918), p. 248.
[15]Ibidem, p. 242.
Încheierea secretă a Tratatului se explică prin teama de reacție a opiniei publice românești din Regat și a politicienilor patrioți din Parlament, solidari cu frații lor ardeleni.
[16]Ibidem, p. 249
[17]Ibidem, p. 252.
[18]Ibidem, p. 178.
[19]Ibidem, p. 178 – 179.
[20]Ibidem, p. 186.
[21]Ibidem, p. 187 și 255.
[22]Vezi Ibidem, p.
328 – 329.
[23] Costel Iordăchiță, Familia Lahovari. Ascendență și destin politic, Pitești, Editura Carminis, 2004, p. 135 și 136.
[24] Ibidem, p. 264 și 265.
[25]Citat de Gheorghe
Eminescu – vezi textul Conflictul Eminescu –
Lahovari, în vol. ”Profil eminescian”, Deva, 1973, p.
100.
[26] Vezi Ibidem,
loc. cit.
[27]Ibidem, p. 101 și 102.
[28] Ibidem, p. 102.
[29] Vezi notița ”Mormântul
lui Eminescu”, în
volumul citat, p. 155.
[30] Sorin Oane, Op.
cit., p. 18;
[31] Ibidem, loc.
cit. Vezi și C. Tamaș și Co, Op. cit., p. 18;
[32] În 1901 “se pune
temelia noului local, planurile fiind opera arhitectului Nicolae Ghica-Bunești, șeful serviciului tehnic din Ministerul
Culturii și Instrucțiunilor, iar lucrările s-au finalizat în anul 1911” (C. Tamaș și Co, Op. cit., p. 24 - 25 și C. Tamaș Ghid;
[33] Vezi C. Tamaș și Co, Op. cit., p. p. 19 - 24;
[34]Însuși N. R. Căpităneanu ar fi putut fi un virtual și îndrituit
“candidat” la denumirea primului gimnaziu
râmnicean, prin gestul său ctitorial de a fi obținut de la Ministerul din care făcea parte cei 120.000 de lei pentru “reparații și adăugiri la gimnaziul din Râmnicu Vâlcea” (M. Voiculescu, Lucr. cit.,
p. 6);
[35] Vezi M.
Voiculescu, Lucr. cit., loc. cit.; S. Oane, Op.
cit., p. 21; C. Tamaș … Istoria Colegiului, p. 39;
[36] Este drept să amintim și rolul lui Matache Temelie, președintele Consiliului Județean Vâlcea în vremea aceea, care a sprijinit inițiativa prefectului, reglementând problema terenului în ședința Consiliului Județean din 15 octombrie 1906 (Vezi S. Oane, Op. cit., p. 20 - 21);
[37] Vezi C. Tamaș …, Istoria …,
p. 39; aici, Căpităneanu apare cu numele N. R.
Căpătănescu; S. Oane, Op. cit., p. 20 - 21; M.
Voiculescu, Lucr. cit., p. 6;
[38]Un “Iancu (Ion)Lahovari a
fost un mare animator al dezvoltării învățământului vâlcean” (C. Tamaș, Op. cit., p. 8 și 11), ceea ce nu-l înditruiește pe Al. Lahovari ca patronim al primului
gimnaziu laic râmnicean, întrucât o
zicală din popor spune că “cine își arogă (își asumă) meritele înaintașilor seamănă întocmai cartofilor : ce are mai bun se află în pământ”;
[39]Vezi S. Oane, Op.
cit., p. 160, respectiv 180;
[40]Vezi Ibidem ,
p. 196-197;
[41]Vezi Ibidem, p.
197 și C. Tamaș, Istoria …, p. 227;
[42]Direcția Județeană Vâlcea a Arhivelor Naționale, dosar 2/1958, fila 13, citat de S. Oane, Op.
cit., p. 199;
[43]Spre regretul nostru și al celor care mai respectă astăzi
eroii neamului, domnul Sorin Oane, în monografia “Colegiul Național Alexandru Lahovari. O istorie, câteva istorisiri și o mulțime de personalități” – o lucrare deosebită, bine documentată și redactată –
minimalizează rolul lui Bălcescu în
Revoluția pașoptistă,
considerându-l “un
revoluționar … din rândul doi”, numindu-l, tendențios, zeflemitor “personajul acesta” (Op. cit., p. 199 - 200), cu
toate că tot românul de bună-credință cunoaște rolul lui Nicolae Bălcescu în
Revoluția românilor
de la 1848 – 1849 (pentru cei care nu-l știu încă, recomandăm scepticilor să
consulte, printre multe altele, cel mai nou articol ”Rolul lui Nicolae Bălcescu în timpul
Revoluției de la 1848”, al lui Ionuț Săraru, publicat în ”Seniorii. Revista Asociației Seniorilor din Educație, Știință și Cultură − Vâlcea”, anul XIV nr. 1-2 (23-24, octombrie
2022) );
[44]Iancu – moțul justițiar – este
divinizat: cântat și slăvit cu
recunoștință sublimă de românii
ardeleni încă din
vremea sa și până astăzi
(sate, școli, diverse toposuri cu valoare de
simbol îi poartă numele
cu mare cinste (și nimeni, după așa-zisa Revoluție din 1989, nu a îndrăznit să se atingă de numele său, cu
toate că unei părți minoritare din populație − recte maghiarimii − nu-i
cade bine numele lui Iancu), iar Bălcescu, al cărui rol în Revoluția de la 1848 nu a fost mai puțin important decât cel al lui Avram Iancu, ba, dimpotrivă, este dezmoștenit la Vâlcea, județul unde-și dorm somnul de veci sora sa, Sevastița, fratele cel mic, Barbu, și alți înaintași dinspre mamă) și de dreptul de a fi pomenit în numele unei școli.
[45] Atât de înverșunat a fost disprețul față de Bălcescu, încât și bustul lui din curtea Liceului (care a
vegheat ani de zile, intrarea la clasă și ieșirea de la cursuri a atâtor generații de elevi, care le supraveghea jocul și întâlnirile adolescentine, fiind martor la
marile evenimente ale Liceului, la careurile în care directorul școlii și profesorii făceau
bilanțul succeselor elevilor în timpul școlarizării și al reușitelor absolvenților la facultăți și, mai ales, în viață, cu prilejul întâlnirilor
colegiale de peste ani) a fost dat jos și înlocuit
cu bustul lui Alexandru Lahovari. Cei de bună-credință ne întrebăm “De ce?”. Nu putea să stea alături de politician? Scădea
prestigiul Liceului? Nu făcea și el − ca și Lahovari − parte din istoria numelui școlii? Mai degrabă, credem că Lahovari nu merita să stea alături de
Bălcescu, evitându-se, astfel, comparația.
[46]S. Oane, Op.
cit., p. 243. Cine cunoaște istoria înființării și devenirii Liceului se întreabă pe
drept cuvânt: “Ce fel
de «dreptate»?”.
Probabil, a vechimii numelui (școala fusese denumită, până în 1891,
”Lahovari” timp de 48 de ani, ”Bălcescu”, 32
de ani), fiindcă alt argument nu poate exista. Nici măcar determinativul “istorică”
nu este adecvat (acest atribut i se potrivește, prin excelență, istoricului Bălcescu). Cât despre “moralitate”, am
văzut cum a ajuns Alexandru Lahoavari “patronim(ic)” al Liceului fanion
al Vâlcii. Cine știe, în țară,
despre politicianul Lahovari? Sunt sigur că foarte, foarte puțini (includ aici și vâlcenii).
Acesta dacă este (re)cunoscut, meritul se datorează școlii care i-a purtat, și încă îi poartă numele (48 de ani înainte de 1991 și alții după) și care l-a făcut, astfel, “celebru”. Dar dacă ai întreba românii − din
orice colț al țării − cine
este Nicolae Bălcescu, numărul repondenților ar fi covârșitor, recunoscându-l
pe revoluționarul, istoricul, economistul,
scriitorul, filosoful, marele patriot etc., calități pentru care a fost ales, de-a lungul timpului, să denumească sate (comune), școli, străzi; se
pare că numai în Râmnicu Vâlcea,
după evenimentele din 1989, Bălcescu a intrat în dizgrație, ca și Ana Ipătescu (Jeanne d᾿Arc a românilor) cărora li s-a luat
dreptul de a denumi o școală,
respectiv o stradă în Râmnicu Vâlcea.
[47] Valeriu
Râpeanu precizează că ”valoarea de simbol a personalității lui Nicolae Bălcescu a fost (și este, n. n.) un adevăr nu numai pentru generația sa …, ci pentru toate generațiile”, fiind una dintre ”figurile cele mai
remarcabile ale culturii noastre, mereu vie, mereu între noi, totdeauna
contemporană” (Cuvânt înainte la vol. Tribunul. Pagini
literare și publicistice despre Nicolae Bălcescu [București], Editura Militară, 1968, coperta II și p. 10). Mitul ”Bălcescu” (întocmai ca miturile ”Mircea-Voievod”,
”Ștefan cel Mare și Sfânt”, ”Mihai-Vodă”, mitul ”Avram Iancu”,
mitul ”Eminescu” etc.) s-a format spontan încă din vremea când trăia, ca
reflex al perceperii de către români a personalității copleșitoare a acestuia în epocă,
apreciat ca revoluționar și ideolog al Revoluției de la 1848, politician, istoric, publicist,
scriitor, filosof al istoriei, economist, militar (chiar și profesor), patriot până la
jertfa supremă, care, prin activitatea sa diversificată și bogată, a
acoperit întreaga perioadă a frământatelor evenimente istorico-sociale,
culturale și politice dintre anii 1840 (când intră în vâltoarea evenimentelor revoluției ce va urma) și 1852 (anul dispariției sale tragice).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu