...deși poate constată (precum «Omul de tinichea»): „...Acum știu că am o inimă, pentru că e frântă...”
«...dramaturg, eseist, publicist, romancier și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Dinu Săraru s-a născut pe 30 ianuarie 1932, în județul Vâlcea, fiu al învățătorului Costică Săraru și al Corneliei Săraru, din comuna Slătioara, la 8 km de orașul Horezu. (...)
A debutat în presă la numai 18 ani, ca reporter la Radio România, între anii 1950-1961. A fost secretar general de redacţie la revista "Secolul 20" şi la "Luceafărul". În perioada 1969-1977, a fost secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct, redactor-şef al Redacţiei Culturale Radio-TV. După anul 1990, a ocupat poziţiile de director general adjunct la Centrul Internaţional Ecumenic şi de membru în comitetul de direcţie al revistei "Armonia". A fost director fondator al revistei "Noi" şi director al cotidianului "Universul românesc" .
A fost fondatorul Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală "Nişte ţărani", înfiinţată în iunie 1998 şi unul dintre organizatorii, din anul 1998, al Festivalului Internaţional de Film "Eco-Etno-Folk Film" de la Slătioara. Clic pentru explicații foto și linkuri de continuare a selecțiilor
Debutul său editorial a fost o culegere de cronici şi articole dedicate teatrului, adunate sub titlul "Teatrul românesc şi interpreţi contemporani", în anul 1966. În 1973, avea să publice o nouă colecţie de cronici şi eseuri teatrale, "Al treilea gong". A debutat ca romancier şi, totodată, s-a consacrat cu "Nişte ţărani" (1974, Premiul "Ion Creangă" al Academiei Române). Cartea a fost ecranizată, în anul 1980, sub titlul "Vânătoarea de vulpi", în regia lui Mircea Daneliuc şi a fost pusă în scenă de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, în 1981, cu titlul "Scenariu dramatic în şapte anotimpuri".
A urmat romanul "Clipa", în 1976, montat, în premieră în 1978, la Teatrul de Stat din Constanţa, în regia lui Virgil Stoenescu.
A primit de două ori Medalia Meritul Cultural şi o dată cu ordinul omonim. În 2002 i-a fost acordată distincţia de Cavaler al Ordinului Naţional "Steaua României". Un an mai târziu, a fost distins cu Premiul Naţional al Ministerului Culturii pentru întreaga activitate artistică. În 2007, Medalia de aur alb cu efigia scriitorului a Băncii Naţionale a României şi Medalia de argint – "Antim Ivireanu" a Arhiepiscopiei Râmnicului. În 2011, Arhiepiscopia Râmnicului i-a oferit medalia de aur – "Constantin Brâncoveanu".
Ascultați un interviu cu scriitorul Dinu Săraru în cadrul emisiunii Cult - Top, din anul 2020.»
(sursă selecție și link inclusiv pentru interviul Radio România Cultural - în descrierea fotografiei lui Dinu Săraru)
&&&
«…în condiţiile răcirii relaţiilor dintre Partid, respectiv Ceauşescu, şi membrii USR (Uniunea Scriitorilor din România - n. V.S.) din cauza măsurilor luate ca urmare a Tezelor din Iulie 1971 de restrângere a libertăţii de exprimare şi a exacerbării aparatului de cenzură, promovarea lui Dinu Săraru într-un eşalon superior, de data aceasta explicit politic, evidenţiază încrederea care i se acorda scriitorului pentru devotament şi subordonare completă. Faptul echivala cu recunoaşterea acestuia ca susţinător al regimului Ceauşescu cu privilegii care decurgeau din această fidelitate: accesul la cantina partidului, la casele de odihnă şi creaţie, la fondurile destinate remunerării generoase a cărţilor sale, la tiraje speciale şi întâlniri cu cititorii organizate de Partid etc. Pentru a înţelege „disidenţa” lui Dinu Săraru trebuie ştiut că „fronda”, niciodată la scenă deschisă, niciodată asumând un risc real, – „Da, tovarăşi, s-au făcut şi greşeli! – reprezenta un spaţiu de negociere al obedienţei, nu al libertăţii şi că regimul se baza şi pe o serie de „critici” cu toane, maliţioşi, care mai scăpau câte o vorbă în doi peri, atrăgând atenţia asupra unor evidenţe, dar care nu uitau o clipă să mulţumească Partidului pentru aerul pe care-l respiră şi pentru lumina pe care o dă soarele cu voia lui Ceauşescu. Micile libertăţi care creau platforma unei „disidenţe”, imaginea unui scriitor controversat, certat cu autorităţile – a nu se uita, membru supleant al CC al PCR – erau decontate în discursuri apologetice de forţă. De fapt, acest joc la două capete era unul de maximizare a preţului scriitorului care-şi scotea condeiul la mezat, un joc nu odată performat de Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu dependeţi de canalele puterii, afişând un devotament canin faţă de Ceauşescu şi consoarta lui. Odată inclus în protipendadă, scriitorul se bucura de o serie de certitudini, printre care aceea a unei vieţi lipsite de griji la adăpost de penuria generală care a bântuit ultimul deceniu de comunism, şansa de a-şi promova odraslele în slujbe avantajoase sau lansarea lor în politică. Ar fi delicios să vezi câţi dintre actualii politicieni tineri sau prezentatori TV au în CV-ul nedeclarat câte o funcţie majoră în UTC ca prim punct de plecare pentru o glorioasă carieră comunistă care s-a împlinit miraculos în capitalism! La adăpost, „disidentul” de tipul Dinu Săraru (Păturică) clănţănea de două ori din făcli axfisiind o muscă şi-şi primea porţia de salam nu cu soia, ci de soi, adică de Sibiu, oraşul (si judetul) al cărui prim secretar era Nicu Ceauşescu…»
(sursă selecție text și link către informații complete - în descrierea fotografiei lui Vladimir Tismăneanu)
&&&
«...Ceaușescu a vizitat Republica Populară Chineză, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord și Mongolia în 1971 și a fost inspirat de modelul de conducere pe care l-a găsit acolo. A fost foarte interesat de ideea transformării naționale totale realizate în programele Partidului Muncitoresc Coreean și Revoluția Culturală Chineză. La scurt timp după întoarcerea în țară a început să imite sistemul nord coreean, influențat de filozofia Juche a președintelui nord coreean Kim Ir-sen. Cărțile coreene despre Juche au fost traduse în limba română și distribuite în toată țara.
La întoarcerea sa a emis Tezele, care conțineau 17 propuneri. Printre acestea erau: creșterea continuă în „rolul de conducere” al Partidului; îmbunătățirea educației și a acțiunii politice a Partidului; participarea tinerilor la proiecte mari de construcție ca parte a muncii patriotice; o intensificare a educației politico-ideologice în școli și universități, dar și în organizațiile de copii, tineri și studenți (precum Uniunea Tineretului Comunist și afilierile sale); și o expansiune a propagandei politice, folosind radioul și televiziunea în acest scop, precum și edituri, cinematografie, teatru, operă, balet, uniunile artiștilor, etc., promovând un caracter „militant, revoluționar” în producțiile artistice. Liberalizarea din 1965 a fost condamnată și un index de cărți și autori interziși a fost restabilit.
Deși prezentate în termeni de „Umanism socialist”, tezele au marcat de fapt întoarcerea realismului socialist, reafirmând o bază ideologică pentru literatură pe care, teoretic, partidul a abandonat-o. Diferența a fost adăugarea de către Partidul Comunist Român naționalismului-sponsorizat în istoriografie; citându-l pe Nicolae Iorga într-un alt discurs din iulie 1971, Ceaușescu a afirmat că „omul care nu scrie pentru întregul său popor nu este un poet”, și s-a prezentat ca un apărător al valorilor românești (o intensificare a cultului personalității)...»
Mai multe informații, în descrierea primei imagini a colajului foto - ,,Ceaușescu se întâlnește cu Kim Ir-sen pe 15 iunie 1971” & ,, V.I. Lenin în fața mulțimii revoluționare”
&&&
«...așa-numitele ”Teze din aprilie” ale unui revoluționar marxist de care s-ar putea să fi auzit: Vladimir Ilici Lenin. Lucrarea cunoscută sub această denumire pretențioasă a fost publicată inițial la 20 aprilie 1917, sub forma unui articol în ziarul ”Pravda” și apariția ei poate fi considerată ca fiind prima dintr-o serie de acțiuni de radicalizare a unei revoluții care avusese până în acel moment un caracter liberal-burghez...
Succesiunea de evenimente declanșată de revenirea în țară a lui Lenin și publicarea articolului ”Sarcinile proletariatului în cadrul actualei revoluții” – numele sub care au fost publicate ”tezele din aprilie”, va culmina, 6 luni mai târziu, cu preluarea puterii de către bolșevici în cadrul Revoluției din Octombrie. În cadrul acestei lucrări, scrisă la scurt timp după controversata sa reîntoarcere din exilul din neutra Elveție, Lenin susținea o serie de măsuri, considerate ca fiind radicale chiar de către o mare parte a facțiunii bolșevice din care acesta făcea parte. Ca și acum, la acea vreme existau numeroase controverse referitoare la calea care ar trebui urmată pentru implementarea cu succes a socialismului. Astfel, o parte semnificativă a comuniștilor ruși, din cauza unui marxism prost înțeles după părerea mea, susținea urmărirea unei evoluții liniare, care impunea ca drumul către o organizare a societații de tip socialist să treacă printr-o perioadă de tip liberal-burghez. Rolul acestei perioade era acela de a dezvolta baza industrială, mărind astfel efectivele proletariatului industrial. În decursul timpului, acest proletariat ar fi urmat să fie organizat de către partidele de stânga în vederea declanșării unei viitoare revoluții socialiste. Lenin se situa pe o poziție mai puțin populară, care susținea radicalizarea cât mai rapid posibil a revoluției, răsturnarea guvernului provizoriu și preluarea conducerii țării de către soviete. Simțul practic ascuțit al lui Lenin și flerul său de revoluționar profesionist îi spuneau că în acel moment erau asigurate condițiile necesare pentru schimbarea de regim vizată de el. Abordarea directă preferată de Lenin a stârnit numeroase controverse în cadrul partidului, ideile lui fiind supuse unor critici intense și denunțate ca fiind o alunecare catre anarhism. Textul integral al lucrării ”Tezele din aprilie” îl gasiți aici. În mare, Lenin susținea următoarele…»
Sursă selecție și link pentru continuare, în descrierea colajului foto (,,V.I. Lenin în fața mulțimii revoluționare”)
&&&
«...mi-a spus cineva că oamenii frumoși se nasc atunci când li se năruie lumea. Un fel de smerenie, de gentleness îi cuprinde și de acolo din genunchi învață cum să piardă lupte, cum să accepte tristețea, cum să meargă mai departe. O alchemie a sufletului în care se trezesc că sunt diferiți, în moduri în care nici nu știau că pot fi.
Am recitit zilele trecute Vrajitorul din Oz și am realizat că uneori mă simt ca Omul de tinichea “Acum știu că am o inimă, pentru că e frântă.”
Când pierzi pe cineva drag durerea nu se localizează nicăieri – o simți în plex, în cap, în picioare, fiecare celulă a corpului tău vrea să strige… Nu poți da timpul înapoi, nu poți merge înainte. Rămâi suspendat în timp ce lumea își vede de ale ei iar tu, neputincios, te uiți prin crăpături de ziduri la ceilalți.
O zi, două, o lună, un an, doi… Îți antrenezi mintea să mai facă un pas în lumea în care ai rămas. Inima vrea să se prăbușească și să plângă. Mintea îți ține capul sus și îți spune să continui. Pendularea asta e tributul pe care îl plătești iubirii. E despre viața care s-a schimbat, despre vocea pe care nu o mai auzi, despre telefonul pe care nu îl mai poți da, despre chipul care rămâne doar pe hârtie. Atunci îți pui pe repeat cântecul care te face să plângi, poveștile care se spun singure.
După o vreme durerea se face blândă, se face eliberatoare. Întunericul e tot acolo între pereți reci, dar ai învățat să îl accepți și nu te mai opui. Plângi și râzi în același timp.
Disparițiile lasă spații goale între oameni. Inimile sunt găurite și fac tot posibilul să le peticească – cu cuvinte, cu întâmplări, cu alți oameni. În tăcerea care urmează le auzi cântând atunci când prin ele trece vântul, iar cântecul e auzit și de ceilalți. Nu ești singur.
Și alegi în continuare inima, pentru că creierul nu face pe nimeni fericit, iar fericirea este cel mai bun lucru din lume...»
Sursa cu link, aceeași din descrierea imaginii cu «Omul de tinichea».
Valentin Smedescu
&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu