Cu 250 ani în urmă, rușii ,,ne apărau" (cu harapnicul) tot ,,dreapta credință"... «…iar ostea ce apucase spre Bucureşti, tot oste călărime, a ajuns în București în zorii dilei de 6 Noemvrie 1769. A înconjurat numai de cât curtea domnescă şi a luat pe domnul Munteniei Grigore Ghica în chip de prins. Avusese tot timpul să fugă peste Dunăre; dar într’adins stătuse fiind-că ţinea cu Ruşii şi se înţelesese cu ei. Nu spunea pe faţă că e de partea Ruşilor, pentru că se temea de Turci; ci se lăsa să fie prins, pentru că de s’ar întîmpla, la sfîrşitul răsboiului, să rămână ţara tot sub Turci — precum s’a şi întîmplat — el să nu-şi piardă rostul la Turci şi să mai potă ajunge domn — precum a şi ajuns. Ruşii au dus pe Ghica-Vodă la Iaşi şi de acolo la Petersburg, nu ca pe un prins în răsboiu, ci ca pe un domn prieten, dându-i «totă cinstea»; iar împărătesa Rusiei l-a dăruit cu multe daruri.
Măcar că domnul Munteniei şi mulţi din boerii ţării erau înţeleşi şi prieteni cu Ruşii, cu tote astea Ruşii, când au intrat în Bucureştî, au început a jăfui în tote părţile; «au prădat tot norodul, prin hanuri şi mahalale, şi la urmă mai totă ţara, întindăndu-se şi peste Olt». Aşe scrie un boer, anume Stolnicul Dumitrache Varlaam, care a trăit chiar pe atunci şi a vădut lucrurile astea chiar cu ochii lui. Şi fugeau omenii în tote părţile să se ascundă de Muscali ca de Tătari, căci intrau Muscalii prin case şi jăfuiau tot ce găseau mai bun şi mai de preţ, şi pe cel care încerca să le stea împotrivă, apărându-şi avutul, Muscalii îl împuşcau, ori îl înjunghiau, ori îl băteau de-l lăsau mort. Aşa isprăvi făceau oştenii pravoslavnicei împărătese a Ruşilor, cari veneau să mîntuiască ţara de robia turcescă! Locuitorii Munteniei diceau oştenilor muscali stupai — sau pe limbă mai supţire stupaizi — de la vorba rusescă stupai, care e o comandă militărescă la Ruşi şi însemneză «Înainte marș!» Şi pentru forte urîtă purtarea lor, un alt scriitor de Istorie a Românilor, anume Dionisie Eclesiarchul carele şi el trăia pe atunci, spune cum stupaii au jăfuit casele omenilor şi că s’au purtat ca nişte «găinari». Despre alte isprăvi şi mai mari ale stupailor în Muntenia, avem să vorbim mai multe. Acum să ne întorcem la Moldova.
Am vădut cum Muscalii au legat pe locuitorii moldoveni prin mare jurămînt ca să se porte ca nişte «robi» ai Împărătesei Rusiei. Şi într’adevăr ca pe robi i-au socotit şi i-au chinuit Muscalii pe locuitori. Dar să arătăm pe rînd tote suferinţele. Mai întăiu trebue de ştiut, că stăpînirea turcescă într’aceea eră rea, că punea asupra locuitorilor multe şi grele angarale, fel de fel de biruri şi dăjdii. Dar ca să pună vre-o pedică credinţei pravoslavnice, sau să asuprescă Biserica pravoslavnică, asta n’au făcut-o Turcii nici odată; nici măcar geamii (adică biserici turceşti) n’aveau voe să’şi clădescă în ţară; şi cât erau Turcii de stăpîni şi noi umiliţi, dar oprirea asta n’au călcat-o nici odată nici nu se pomeneşte de aşa ce-vâ. Vra să dică despre păzirea în voe bună a credinţei creştineşti n’aveau a se plânge Românii de Turci întru nimic; ci numai de biruri şi angarale.
Împărătesa Muscalilor asta striga în totă lumea: că i se rupe inima de suferinţele ce îndură Românii de la Turci cu angaralele şi birurile; că nu mai pote răbda şi trebue să-i scape, de vreme ce sunt tot de o credinţă; şi pe temeiul acesta făcea răsboiu cu Turcii. Şi iscodele ce trimisese înainte de răsboiu şi mişunau prin ţară, asta şopteau Românilor, că o să-i scape Rusia de anagaralele şi birurile Turcilor.
Apoi, împerătesa Ecaterina scrise la ceilalţi împăraţi şi regi, că să nu se îngrijăscă dacă oștile ei ţin Moldova şi Muntenia, căci nu le ţine cu gînd de lăcomie ca să-şi întindă împărăţia alipind aceste ţări, ci numai «pentru iubirea de omeni şi de creştinătate».
Despre gîndul că nu vrea să alipescă cele două ţări româneşti la împărăţia ei, vom vedea lucrul mai pe urmă. Acum să vedem ce înţelegea dînsa că le-a desbătut de la Turci numai «pentru iubirea de oameni şi de creştinătate».
Am spus că pentru ţinerea credinţei n’aveau a se plânge Românii de Turci câtuşi de puţin, ci numai de biruri şi angarale multe şi grele. Ce-a făcut împărătesa Rusiei în privinţa asta? A trimis sumedenie de oşti în ţara nostră fără a le orîndui şi hrana cea de trebuinţă; ci a lăsat grija hranei şi a multor lucruri, trebuinciose unor oşti aşe de mari, în sama sărmanilor locuitori Români. Aşe avea pe atunci obiceiu Rusia, ori de câte ori făcea războiu cu Turcii. Acest obiceiu e cunoscut şi ştiut, şi nici Ruşii nu l-ar putea tăgădui.
Deci, împărătesa Ecaterina în luna lui Dechemvrie 1769, adecă la trei luni după intrarea Ruşilor în ţară şi după supunerea locuitorilor la jurămînt, a scris Mitropolitului Moldovei şi Episcopilor o scrisore, în care le spune că să povăţuiască pe locuitori aşa: «ca tot norodul Moldovei de la mic până la mare, toţi împreună deobşte şi fieşte-carele deosebit, să se înfierbînteze şi să fie cu silinţă înspre a se arăta vrednici unei faceri de bine aşa de mare (că adecă i-a scos de sub stăpînirea - turcescă), plinind, cu deadinsul şi din bună inimă desăvîrşit, acea datorie a legei şi a creştinescului jurămînt, prin carele ei s’au îndatorat către noi... şi după măsura rîvnei ce veţi arăta pentru slujba nostră . . . voim şi noi ca să împărţim către voi a nostră milă şi a nostră bună-voinţă, a nostră apărare şi a nostră sprijinelă».
Mitropolitul Moldovei de pe acea vreme, Gavriil, a dat o scrisore de obşte norodului, tîlcuind mai pre înţelesul tuturora scrisorea împărătesei; şi dar Mitropolitul le spune curat locuitorilor: «să vă siliţi de bună voe şi cu întrecere la slujba cea împărătăscă... şi mai ales pentru proviantul (adecă lucrurile de hrană şi alte trebuincidse) împărăteştilor oşti.»
Vra să dică, de asta s’au fost luat jurămînt locuitorilor, ca să dea tot ce au pentru ostea rusescă; să n'aibă locuitorii încotro cîrmi, fiind legaţi cu jurămînt. Şi vrea să dică, împărătăsa spunea locuitorilor, că dacă vor da soldaţilor ei tot ce trebue, atunci o avea şi ea milă de locuitori, iar de nu vor da — sau vor di ce că nu pot să dea — atunci şi ea va întorce mila şi apărarea ei de la locuitori. Apoi bine, asta era «facerea ei de bine aşa de mare?». Îi scăpa de Turcî, ca să-i jupoie soldaţii ei? Asta era «iubirea de omeni şi de creştinătate» pe care o trîmbiţa în tote părţile? Şi cel puţin de ar fi fost şi de ar fi stat cu de-adinsul să mîntuie pe Români de Turci. Dar vedea-veţi, la sfîrşitul răsboiului, că ea sta să scotă de la Turci pe Tătari, nu pe Români. Tot sbuciumul răsboiului şi atâta chin şi greutăţi ce aruncă asupra Românilor, pentru liberarea Tătarilor de la Turci a fost.
Se mirau şi locuitorii cu ce inimă li se arunca în spate atâta greutate, şi ce fel de mîntuire de Turci eră asta. Că stăpânirea Turcului întru asta îi dureâ: că li se puneau în spinare biruri şi angarale fel de fel, de nu mai aveau răsuflu. Şi par'că tot nu le venia a crede că Ruşiî să le pună aceleaşi biruri şi angarale ca şi Turcii. Dar i-a scos din nedumerire generalul cel mai mare al oştilor ruseşti, Petru Romanţov. Acesta a dat mare poruncă scrisă boerilor ocîrmuitori ţării, dicând: «siliţi-ve cât veţi putea a ajută cu un ceas mai înainte la trebuinţele hranei oştilor... toţi să dea după obiceiul vostru cel vechiu; la care eu vă poruncesc: aşe întocmai să se strângă acele venituri (adecă dările către stăpînire) după cum şi mai înainte s'au dat». Adecă, întocmai ca sub Turci, fără nici o deosebire. Şi tot în porunca asta aeelaş gereral mai avea obraz să dică: «că păgânii ce vă stăpînia nu avea nici o durere întru nimic pentru folosul vostru, ci încă vă aasupria cu grele biruri şi cu alte multe feliuri de supărări». Dar el, ce alta făcea? Domne, câtă bătaie de joc de bietul norod!
Tote lucrurile astea nu le spunem din svonuri ori din bănueli, ci înseşi scrisorile, de cari pomenirăm, s’au păstrat şi mai pe urmă s’au dat și în vileag de scriitori, şi pe temeiul lor scrim Istoria acesta. — Dar să mergem mai departe...»
Sursă selecție: O veche cărticică ,,de buzunar" (cât un carnețel de de tip ,,Vocabular", copertată aidoma, cu hârtie albastră) cu titlul «Tărănimea Româneasca în vremea ocupațiilor rusești, A. V. Gîdei, cartea II a, Bucuresti 1903 (prima parte, atât am reușit să scanez azi); pur și simplu nu mai știu proveniența acestei lucrări, cel mai probabil a fost printre cărți pe care le-am primit sub formă de donație.
Partea a doua - cu titlul «Răpirea Bucovinei» - în curând, într-o nouă resursă Biblioteci Valcene; ulterior, vom cumula cele două părți într-un singur material); toate primele 49 păgîni ale cărticelei (clic pentru PDF).
&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu