Încă din primul primariat, am prevăzut în bugetul Primăriei fonduri pentru realizarea unei „Monografii a Râmnicului Vâlcii" şi a unui „Ghid" al oraşului şi împrejurimilor.
Necesitatea acestor lucrări cred că nu mai e nevoie a fi demonstrată prea mult.
Bruma de documente prăfuite ce mai sunt, trebuesc adunate şi fixate în pagini de carte supravieţuitoare nouă, pentru ca viitorimea să înţeleagă strădania şi sacrificiul înaintaşilor, cari au sfinţit pământul vâlcean cu sângele ce a curs din belşug pentru apărarea brazdei strămoşeşti;
trebue ca tinerimea ce va să vină peste veacuri să cunoască din cititul istoriei oraşului şi judeţului nostru că pe aceste plaiuri s’au zămislit începuturile unei vieţi statale, culturale şi creştine româneşti;
trebue ca orice Român, sau orice călător străin, ce calcă pământul vâlcean, să ştie din citirea monografiei şi ghidului, că dacă pe văile, drumurile şi potecile întortochiate ale Vâlcii, se găsesc atâtea locaşuri de închinăciune ridicate de voevozii viteji sau cărturari, apoi acestea nu sunt semănate aici decât pentru a întipări în toate chipurile, că poporul român aici s’a născut, aici a trăit şi aici trebue să rămână în veci.
Şi dacă întemeietorii de Ţară, vieaţă și cultură românească au lăsat să fie înmormântaţi în zidurile durate de ei, fie lârgă Oltul ce bate temelia «Coziei“, împodobită cu dantelă fină de piatră, fie în „Arnota" „cea căţărată pe stâncă departe de răutăţi", apoi aceasta au făcut-o numai pentru a sfinţi cu trupurile lor pământul Vâlcii pitoreşti, pe care au găsit, cât au domnit, braţe vânjoase, minţi isteţe şi inimi iubitoare de ţarină românească, de cruce creştină şi de omenie.
Dar drumeţul, ce calcă drumurile Vâlcii, nu-şi îmbogăţeşte numai mintea de atâtea cunoştinţe istorice ale începuturilor de vieaţă creştină şi statalăromânească, ci poate să-şi procure şi emoţii plăcute în privirea peisajului variat şi plin de măreţie divină, după cum are putinţa să ia contact şi cu băştinaşul vâlcean, care are o fire caracteristică şi proprie ţinutului, atât de bine şi frumos înzestrat de Dumnezeu. S’ar putea obiecta că un Vâlcean nu ar putea, într’o prefaţă de Monografie-Ghid a Râmnicului Vâlcii şi a împrejurimilor sale, să nu exagereze frumuseţile şi bogăţiile pământului pe care trăeşte, după cum nu s’ar putea reţine a estompa firea Vâlceanului în culori plăcute ochiului şi sufletului unui cercetător al acestui ţinut. De aceea să lăsăm pana măiastră a lui Vlahuţă să descrie locurile şi oamenii din Vâlcea:
„Aici suntem în mijlocul judeţului Vâlcea (la mrea. Hurez), podoaba mândrei Oltenii şi unul din cele mai frumoase „ţinuturi ale ţării. Multe şi minunate lucruri are de văzut călătorul în Vâlcea. Numai când îi străbaţi văile încântătoare, umbrite de livezi, spintecate de izvoare repezi şi acoperite de lacuri îmbelşugate, înţelegi şi grija cea mare cu care-şi zideau „locuinţele şi sfânta dragoste de pământ a vechilor moşneni, „cari se întăreau, ca în nişte cetăţui, în culele lor înalte şi, în zilele de nelinişte şi de năvăliri, trăgeau plugul sub şopron, zăvoreau uşile de fier şi se aşezau cu flintele la metereze. S’au împărţit gospodăriile de odinioară, moșiile s’au dumicat pe mulţimea gurilor, multe din averi s’au înstrăinat şi culele — micile castele ale Vâlcenilor — s’au părăginit. Astăzi, urmaş vechiului moşnean, stăpân pe o palmă deloc — „boier încins cu «teiu” —îşi pune drobul de mămăligă în sân şi încalecă pe deşelate o umbră de cal — dar de supus nu-l supune nevoia, oricât de sărac ar fi — el slugă nu se bagă şi când îl întrebi de unde-i, îşi dă căciula pe ceafă şi-ţi răspunde semeţ: «sunt Vâlcean» ca şi când tot judeţul ar fi al lui. Şi are într'adevăr de ce să fie mândru. Acestei bogate fâşii de pământ ce se lasă clin culmea Plătăneştilor, ca o perdea lungă şi grea, cu falduri largi, natura i-a dat cu amândouă mânile din toate frumusețile şi din toate comorile, cu care-i înzestrată Ţara Românească. Pânea şi sarea — simbolul strămoșesc al îndestulării şi al ospitalităţii patriei noastre, se găsesc în Vâlcea să saturi un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne în jos, vezi numai lanuri de grâu, fâneţe şi întinse ogoare de porumb. La miazăzi, chiar în pragul judeţului cum vii din spre Romanaţi, ai în faţă dealul viilor, vestitele podgorii dela Drăgăşani; păduri de nuci seculari şi de pruni împodobesc colinele cât vezi cu ochii; dela gura Cernişoarei în sus, între Olteţ şi Olt, Vâlcea e o livadă încântătoare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu pajişti înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele pe marginea râurilor, cu drumuri albe şi netede ce s’aştern ca nişte dungi de lumină pe brâiele verzi ale dealurilor. Şi bogăţia aceasta de privelişti atrăgătoare, darurile şi frumuseţile acestui pământ binecuvântat, au croit o fire mai deosebită ţăranului de aici. În privirea lui deşteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul lui semeţ, cu pieptul înainte şi cu fruntea sus, în vorba lui cumpănită şi desgheţată şi în felul cum te întâmpină şi te ospătează în cei patru pereţi ai lui, are ceva din măreţia blândă a naturii care-1 înconjoară, din dărnicia largă a pământului pe care trăieşte, din aerul curat şi sănătos pe care-l respiră. „Dela cea dintâi vorbă, de cum iţi zice ,,bună-ziua“, simţi că ai de a face cu un om de ispravă, gata să-ţi dea un sfat bun, o mână de ajutor dacă e nevoie şi asta fără socoteli negustoreşti, fără niciun gând de răsplată, mulţumit că i-ai adus prilej să facă şi el un bine. (România Pitorească, pag. 86 şi urm.)
Prin descrieri atrăgătoare şi culori vii, Părintele Grigore ştie să te îndemne a lua toiagul drumeţiei şi a porni pe potecile şi cărările, ce de atâtea ori le-a bătut. Clic pentru vizualizare foto cu explicații
Sub vraja priveliştilor ce-şi schimbă decorul încontinuu, călătorul ajunge repede în faţa unui monument de artă sau lângă vreun loc sfinţit de sânge românesc. Şi în locul unor informaţiuni întâmplătoare şi necontrolate, excursionistul găseşte în Ghidul-tovarăş, date riguros controlate şi observaţiuni care te fac să priveşti mai cu atenţie obiectul de artă caracteristic monumentului ce l vizitezi.
În felul acesta Părintele Constantin Grigore, Preşedintele Oficiului local de Turism, împlineşte un gol atât de simţit, zidind o minunată temelie pentru o viitoare monografie mai amplă, dar mai ales pune la îndemâna oricărui vizitator al oraşului şi împrejurimilor, un Ghid atrăgător, dublat de informaţiuni istorice şi tradiţionale, completat cu hărţi, date asupra distanţelor, locaşurilor de odihnă, de ospătare, etc., etc.
Astfel Părintele Grigore a înţeles să facă Oraşului un dar nepreţuit şi complet desinteresat, să pună şi cu această ocazie în sufletul elevilor săi de la Seminarul Sf. Nicolae din localitate, încredere în puterile de vieață ale Neamului şi să picure în mintea lor învăţătura de omenie şi iubire a aproapelui, a Aceluia ce a suferit răstignirea pentru binele şi fericirea tuturor popoarelor.
C.G. Ştefănescu-Tică
Primarul Oraşului Râmnicul-Vâlcii
______________________
P.S. Această „Monografie-Ghid” s’a tipărit în 2000 exemplare în editura Primăriei Oraşului Râmnicul-Vâlcii.
Urmărind gândul de a pune la îndemâna istoricului ce va întocmi monografia oraşului, bazele de plecare a acelei lucrări, tot cu fondurile Primăriei am tipărit şi conferinţa ţinută la Radio despre Râmnicul Vâlcii, de către distinsul profesor Petre Drăgoescu, imprimată de tipografia „Ramurii”, Craiova.
&&&
«...afară de Crucea lui Constantin Șerban dela episcopie, mai sunt în Râmnic încă două:
Crucea lui Mihnea Vodă. În fundul unei ogrăzi a străzii Traian, nr. 54, pe o grămadă de pietre, se află cel mai vechiu Monument al Râmnicului, cunoscut sub numele de ,,Crucea Mișeilor”
Diferite inscripții sunt pe laturile sale. Din una se vede că este vorba de o carte de hotărnicie dată de „Mihnea Vv. şi Domn a toată Ţara Românească, fiul Marelui şi Prea Bunului Alexandru Vv... sfintei mănăstiri Cozia şi părintelui egumen Eftimie, ca să fie moşia de la Râmnic pre hotarul cel bătrân dela mişei... cumpărată de bătrânul Vlad Vodî drept cinci mii vedre de vin, dată Coziei ca să-i fie moşie ohavnică (moştenire). Văleat 7088 (1580), Iunie 25“.
Ca încheiere adaugă că „Această Cruce se află în drumul Râmnicului pe moşia ei“.
O altă inscripţie, mai nouă, spune la rându-i că a fost ridicată „în zilele creştinului împărat al Romei Carol Şase, pentru pricina hotarului moşiei ce cuprinde întrânsa stânjeni 7243“ (circumferinţă).
Pe o latură s'a săpat alta şi mai nouă: „Această Sf. Cruce, fiind surpată de făcători de rele din leat 1849... s’a ridicat cu toată cheltuiala lui Anton al lui Marinuiu... 1850”.
În faţă, crucea are o rozetă frumoasă. O inscripţie slavonă indică leat 7088 (1580).
Literile sunt în relief, cu caractere frumoase şi diferite.
Unele sunt relativ bine păstrate şi încă destul de uşor citibile.
Altele, în special cele mici, sunt tocite de vreme şi lectura lor e tare dificilă.
Locul unde era aşezată e ocupat acum de casa cu nr. 56.
Ca să poată construi clădirea, au scos crucea din piua ei şi au dus-o la grămada amintită. Cu ocazia aceea probabil că s'a spart. Piua, mare cât o cameră, neputând fi ridicată, a fost lăsată pe loc, au îngropat-o între temeliile casei şi pe deasupra au aşternut podelele...
Numele de Crucea Mişeilor îi vine probabil din amănuntul ,,hotarului bătrân dela mişei", menţionat în inscripţie. Pentru faptul că pe câmpurile din împrejurimi s ’au găsit multe oseminte omeneşti, cum susţin bătrânii, se presupune că pe aci ar fi fost, în îndepărtatele vremi, furcile de execuţie ale diferiţilor osândiţi, în special politici, mişeii, dela car» şi-a luat numele moşia şi apoi crucea aşezată în hotarele sale.(1)
______________
1) în părţile !n care inscripţii e nu mai sunt citibile, completările au fost făcute dintr’un extras al D-lui C. Daniilescu, după Buletinul Monumentelor Istorice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu