,,Transilvania în opera lui Sadoveanu” și (o),,Vânătoare domnească”

TRANSILVANIA ÎN OPERA LUI SADOVEANU

Fără îndoială că, dintre toţi moldovenii, Mihail Sadoveanu este cel mai moldovean. Opera sa se confundă cu valea Moldovei şi lunca Siretului. „Toată Moldova, spune Ibrăileanu, e vioara pe care cîntă Sadoveanu”. Dar la fel cum Ceahlăul îşi roteşte umbra pînă departe peste ţinuturile învecinate, tot astfel şi Sadoveanu s-a îndreptat, ca o floare senzitivă, şi spre celelalte regiuni ale ţării, zugrăvindu-le frumuseţile într-o vastă şi pitorească geografie literară.

Folosind ani de zile „falsa vînătoare şi falsul pescuit”, în tovărăşia oamenilor de breaslă şi de artă, Sadoveanu a dăruit literaturii noastre — drept trofee — nenumărate pagini pline de frumuseţi nepieritoare, cuprinse în volumele Împărăţia apelor, Ţara de dincolo de negură, Valea Frumoasei, Nada Florilor ş.a.

După primul război mondial, Sadoveanu a cunoscut şi locurile mai îndepărtate din Transilvania, văzînd astfel cum trăiesc oamenii din „toată Dacia veche”. Primii paşi i-a făcut în partea nord-vestică a Transilvaniei, la Oradea, Beiuş, Vaşcău, şi în alte cotloane, descoperind cu plăcută surprindere asemănările în portul şi graiul acestor locuri, cu cele de pe Valea Bistriţei. El înţelege astfel mai bine originea moldovenilor, care „sînt strănepoţii păstorilor ardeleni”, dar şi aspectele esenţiale ce fac unitatea spirituală a neamului nostru. „Vînătorile mele mi-au adus şi alte cîştiguri, anume cunoaşterea limbii poporului nostru de pretutindeni, a poeziei şi cîntecelor bătrîneşti, a tradiţiilor şi datinilor, a tot ceea ce face unitatea neamului nostru de la Oradea, Deva, Mureş, pînă la Ceahlău şi Valea Bistriţei”. (Raiul, p. 5).

În toate aceste călătorii prin părţile Crişurilor, Sadoveanu se îndeletnicea şi cu însemnarea vorbelor speciale cu care-i era obişnuită urechea de copil, vorbe în care vedea „rude de demult şi de departe”. „Nu bihorenii vorbesc ca noi, conchide Sadoveanu, ci noi vorbim ca bihorenii. Ei sînt cei mai vechi, alcătuind aşezările de baştină” (Mărturisiri, p. 165).

În primăvara anului 1934 Sadoveanu va face „primii paşi” în Valea Frumoasei, loc de plăcute retrageri la păstrăvi şi cerbi. Acolo, la Branişte, între Sălane şi Frumoasa şi-a construit Sadoveanu mai tîrziu, o nouă „casă a liniştii”, numită la „Bradu Strîmb”, după ce în toamna anului 1936 părăsise liniştea Copoului, stabilindu-se în vacarmul Capitalei. Aici a găsit scriitorul o a doua Moldovă. „La Valea Frumoasei, scrie Sadoveanu, e ca şi la Ceahlău şi Rîşca”. (Valea Frumoasei, p. 12). „La Bradu Strîmb ne-am lipit de peisaj şi am fost la rîndul nostru adoptaţi. Am rămas însoţiţi cu brazii, cu sălbătăciunile, cu apa Sălanelor şi a Frumoasei, iar spre asfinţit cu Şureanul şi Patru”. (Poveştile de la Bradu Strîmb, p. 21, 200).

Preţioase informaţii despre legătura ce s-a stabilit între Sadoveanu şi natura din Munţii Sebeşului, găsim nu numai în operele maestrului (Valea Frumoasei, Ochi de Urs, Poveştile de la Bradu Strîmb, Raiul, Istorisiri de vînătoare), ci şi în cele două articole semnate de Ionel Pop — „Ionel Nemo”, des amintit de Sadoveanu — publicate în Viaţa românească (1963): „Primii paşi ai lui Sadoveanu pe Valea Frumoasei” şi „Oameni de la Valea Frumoasă din scrierile lui M. Sadoveanu”.

Din opera lui Sadoveanu aflăm şi despre plăcutele momente petrecute de scriitor în Valea Ierii (Turda) în tovărăşia filologului G. Giuglea şi a lui Yves Auger, traducătorul capodoperelor Hanul Ancuţei şi Amintiri din copilărie. În 1939 Sadoveanu va gusta liniştea vechii aşezări brîncoveneşti de la Sîmbăta de Sus şi va urca la vînătoare de capre negre în Munţii Făgăraşului, în tovărăşia unor iscusiţi vînători localnici, ca Dănilă Vasu din Arpaş, de unde va trimite oraşului de la poale cunoscuta „închinare”:

Drumuri... E timpul drumurilor!
În şesuri atîrnă perdeaua fumurilor.
Pe ţancuri flutură veac de cremene,
Pîrăul şi cerul curg gemene.
Ci ai rămas sub vechea lege,
Făgăraş, cuib al zăganilor
Şi al străbunilor!

(Vechime, p. 162)

Drumurile care puseseră stăpînire pe Sadoveanu în aceşti ani, îl poartă apoi pe culmile înalte ale Harghitei şi Gurghiului (Modoraş), coboară spre Cheile Bicazului, „strîmtoare de tunete şi de păreţi de stîncă lucie, de întunecime şi azur cătră ţara Moldovei”. Pe malul Lacului Roşu, Sadoveanu sorbea peisajul, transcriindu-şi gîndurile: „Socotesc acest moment — august 1939 — ca un punct de maximă lumină a peisajului. L-am absorbit şi-l port în mine; va dura în mine cînd el în realitate nu va mai fi; apoi nu voi mai fi eu; şi din amîndoi nu ne va mai găsi decît vestigiul acestor rînduri”. (Vechime, p. 242).

Au venit apoi anii grei ai unui alt război, anii sîngerării Transilvaniei, cînd Sadoveanu a fost lîngă inima noastră şi şi-a petrecut timpul mai mult în singurătăţile de la Oaşa-Mică, la Bradu Strîmb. De acolo trimitea la Sibiu prietenului său „Ionel Nemo” (Pop), pentru revista sa „Carpaţii” (al cărui colaborator era din 1933), capitole din „Ostrovul lupilor”, dar mai ales bucăţile ce vor forma volumul „Poveştile de la Bradu Strîmb” (1943), precum şi o variantă a Mioriţei, „stabilită” de Sadoveanu, prin contactul său neîntrerupt cu literatura populară.

În aceste popasuri, prin ţara Crişurilor sau Munţii Apuseni, pe Valea Frumoasei sau la Sîmbăta şi Făgăraş, în Munţii Călimani sau în Cheile Bicazului, Sadoveanu a cunoscut şi a zugrăvit peisajele şi oamenii locului din Transilvania, concretizînd în sute de pagini nemuritoare imaginea pe care o schiţase vizionarul Bălcescu, de „ţară mîndră şi binecuvîntată”.

Mulţi dintre eroii cărţilor sale — tovarăşi de călătorie — au trecut în lumea umbrelor, ca şi dînsul, dar vor rămîne nemuritori prin opera sa. La fel s-au schimbat şi se vor mai schimba multe şi în Valea Frumoasei. Numai bradul strîmb, din faţa cabanei cu acelaşi nume, îşi va înălţa spre cer trupu-i arcuit. În faţa lui drumeţii se vor opri lung şi cucernic — ca în faţa unui monument, şi vor citi cu încîntare sporită poveştile legate de frumoasele locuri ale Transilvaniei, pe care Sadoveanu preţuindu-le le-a făcut nemuritoare.

GH. PAVELESCU

Sursa: Tribuna Sibiului nr. 843/ 8 noiembrie 1970.

&&&

VÎNĂTOARE DOMNEASCĂ

de: MIHAIL SADOVEANU

Măria-Sa porni pe neaşteptate dela Suceava, numai cu vânătorii săi şi cu slujitori, lăsând portar al Cetăţii pe boierul său cel nou Hărman. Siimenii care ieşiseră dela odăile lor în urma Domnului, în număr de două sute, erau subt puterea lui Simion Jder, postelnic nou al doilea. O seamă din vânătorii Starostelui erau duşi înainte. Deasemeni răzeşi din trei ţinuturi încălecaseră, ca să vie întru întâmpinarea Măriei-Sale, la Pipirig. Acest alaiu petrecu Domnia pînă în valea Largului, de unde se vede ridicîndu-se pieptiş în nouri muntele Patru-Vodă. Din acest loc, pîlcurile de răzeşi cu căpitanii lor se desfăcură în două: unii apucară pe albia Bistriţei la deal, descălecînd la Borca; alţii coborîră pe albia Bistriţei la vale, făcînd popas la Călugăreni, lângă Piatra Diavolului.

Copiii de casă întinseră masă de prânz în Poieniţa Mînzului, subt culmea lui Patru. Acolo, lîngă revărsarea brazilor şi treptele puhoaielor, se împrăştiaseră grohotişuri: unele, în chip de lespezi, de mult se înţeleniseră. În jurul lor răsăreau ici şi colo, din ţarina săracă, florile brumei. Erau cele din urmă podoabe ale toamnei; cupele lor, în care nu venea să se adape nicio gîză, aveau albăstrimea palidă a cerului. În poiană era pace; deasupra sunau şuiete; mestecenii şi cireşii însemnau pe luncă pete de aur vechiu şi aramă.

Ciobanii din acel munte dobândiseră voie dela Măria-Sa ca să se înfăţişeze şi să închine brînză în bărbînţe şi bărbăcuţi graşi. Vodă îi primi între acele grohotişuri şi flori ale brumei.

Erau opt stăpâni de turme, cu cîte un strungar în urma fiecăruia. Fiecare din aceşti feciori aducea de căpăstru un asin, pe samarul căruia se afla aşezat ploconul. La patruzeci de paşi, în marginea poieniţei, stăpânii de turme îngenunchiară şi-şi descoperiră pletele, punînd deoparte la pământ căciulile de berbece. Îngenunchiară şi feciorii. Numai asinii stătură în picioare; cîţiva din ei începură să zbiere din surle, cu mare uimire. Locul era plin de slujitori şi vânători domneşti; aşa mulţime nu se văzuse niciodinioară în aicea parte de lume.

Măria-Sa trimise poruncă stăpânilor de turme să se apropie. Ei îşi lăsară căciulile în iarbă, ca să vie măgăruşii să le miroase, şi înaintară la Domnie cu capetele goale, îngenunchind iar.

— Vă mulţămim pentru darul domniilor voastre, zise Vodă.

Starostele lor îndrăzni să răspundă, ridicînd fruntea.

— Poftim sănătate Luminăţiei-Tale, Doamne; şi să guşti Măria-Ta din fruptul oilor noastre. Noi facem aici o brînză care se chiamă domnească; dar nu ştim dacă ajunge pînă la Cetatea Măriei-Tale. Noi socotim aşa, Slăvite Doamne, că dela munte şi pînă la Cetatea Luminăţiei-Tale, se găsesc mulţi cloncani care o ciugulesc.

Vodă zâmbi de asemenea îndrăzneală şi pofti să i se desfacă, pe lespedea de dinaintea sa, o bărbînţă. Copiii de casă se repeziră bătîndu-se în capete spre măgăruşi. Aceştia se smunciră cu spaimă din căpestre şi se suiră pe rîpi, ciocănind repede din copite. Oierii răcniră din genunchi, cum se aflau, cătră strungari, cum să facă să prindă asinii, împresurîndu-i.

Bărbînţa fu adusă şi desfăcută. Vodă luă cu două degete şi gustă.

— Ia mai multă, Măria-Ta, îl îndemnă unul dintre munteni.

Măria-Sa gustă şi a doua oară.

— Într'adevăr, se învoi Domnul, brînza asta e mai bună decît orişicare pe lumea asta.

— S'o ospătezi sănătos, Slăvite Doamne, se bucurară oierii.

Măria-Sa porunci stolnicului său să sloboadă acelor stăpâni o bute de vin, ca s'o beie cu toţii şi să cînte întru slava sa. Oierii se bucurară a doua oară.

— Aveţi nevoie de ceva, domnilor şi fraţilor? îi ispiti Vodă.

— Nu; căci ne-am îndestulat de bună-voia Măriei-Tale. Avem destulă lărgime aici dela un uncheş al Măriei-Tale, dela carele am şi dat muntelui nume Patru-Vodă.

Copiii-de-casă slujeau masa; vînătorii hrăneau focul din preajmă cu trunchiuri întregi.

— Am înţeles, Slăvite Doamne, îndrăzni iarăşi unul dintre oieri, că Măria-Ta te duci în petrecere de vînătoare. Se află şi aicea la noi destule fiare. În vara asta au ieşit împotriva noastră, cu războiu, nişte urşi. Ne-am hărţuit noi cu dânşii o vreme; pînă ce l-au trîntit pe Dominte într-o rîpă. Dacă nu ştii Măria-Ta, apoi află că Dominte e baciul meu cel mai bătrîn. După ce l-au trîntit, el s'a sculat din rîpă şi s'a suit iar la războiu. Apoi i-am lăsat să ieie cîte-o oaie şi după aceia i-am alungat cu cîinii şi parii.

— Sînt şi bouri? întrebă Măria-Sa.

— Sînt. Au ei nişte locuri unde hălăduiesc şi nu-i tulbură nimeni; însă Măriei-Tale trebuie să deie dijmă, — fiind Luminăţia-Ta stăpîn şi al omului şi al dobitocului.

După ce alaiul purcese din nou şi ieşi iarăşi la lărgime, Măria-Sa văzu pîclă asupra muntelui celui mare. Cînd se porunci al doilea popas, la asfinţitul soarelui, pîcla se lăsă pe poalele Ceahlăului şi piscul rămase în lumină, nins, dincolo de lume şi singur, ca o clopotniţă a lui Dumnezeu. Starostele Căliman ieşise în calea Măriei-Sale, călăuzindu-l dintr'odată într'o pustietate. Erau în nişte poieni ascunse, subt zidăriile prăpăstiilor, unde bătea cu putere, ca o vîlvoare de pojar, asfinţitul.

Siimenii apucară intrările locului, împînzind străji. Măria-Sa trecu numai cu cei opt vînători vechi ai Starostelui, cu însuşi Căliman şi feciorii lui şi cu Jderii cei tineri, într'un afund mai adînc al singurătăţii.

Când se opriră şi descălecară, sosi din urmă şi sfinţitul Amfilohie Şendrea.

Începea să scadă lumina.

Arhimandritul alese loc aiurat la marginea izvorului ce se prelingea din stîncă şi desfăcu iconostasul. Dădu sunet dintr'o simandră mică de aramă, bătînd în ea ca într'o toacă şi începu slujba de sară. Cum îngenunchie Măria-Sa în faţa imaginilor sfinte, se auzi în munte, undeva departe, o toacă de lemn răspunzînd simandrei. Vodă o ascultă atent ca pe o cântare a singurătăţii. După aceia se sculă din rugăciune şi veni la foc. Îndată vânătorii se mişcară, ca să pregătească palatul de noapte al Domniei.

După rînduiala oamenilor de pădure, cea dintîiu grijă a popasului e focul. Deci dăduseră la pămînt cu topoarele, în marginea poienii, carpeni şi fagi. Niciodată lemnul acesta n'a avut altfel de întrebuinţare în munte; vîlvătăile şi jarul carpănului şi fagului au o putere tot aşa de mare ca a soarelui în dricul verii. Oamenii starostelui chibzuiră întîiu o temelie de trunchiu bătrîn; după aceia clădiră cu meşteşug un jertfelnic de trupuri tinere. Apoi zbătură cu amnarele în cremene, aprinzînd sori mici în vîrfuri de iască; suflară puterea aceasta în uscăciune de cetină şi muşchi, aşezînd-o subt jertfelnic; vîntul învălui deodată vîlvătăile, desfăcîndu-le în limbi aprige.

Starostele Căliman alese locul de hodină al Domniei la un molid, într'o apropiere potrivită a flăcărilor. Întîiu făcu semnul crucii în scoarţă, cu toporul, ca să îndepărteze nesomnul, apoi potrivi culmea colibei, pe care ceilalţi vânători sprijiniră laturile. Cu solzi de cetini alcătuiră acoperişul. Subt adăpost clădiră aşternut gros dintr'aceleaşi clomburele de brad subpuse treptat. Zvârliră deasupra poclăzi. Vodă se aşeză în dogoarea luminii în deschizătura colibei. În partea cealaltă a focului se rînduiră vânătorii Măriei-Sale, desfăcînd de pe ei cojoacele şi prăjindu-se cînd pe-o parte, când pe alta. Boierii şi sfinţitul Arhimandrit se aşezară într'o latură a colibei Măriei-Sale, unde-i ajungeau fumul şi-i şfichiuiau cîteodată şi flăcările. Măria-Sa nu-i băga în samă, cufundat dintr'odată în gînduri.

Într'un tîrziu, Măria-Sa chemă lîngă sine pe Starostele Nechifor. Într'această clipă vînătorii se mişcară, sporind năprasnic pojarul.

— Cinstite Staroste Căliman, întrebă Vodă, ce răspuns ai dela oamenii domnietale?

— Măria-Ta, răspunse bătrînul, stînd cinchit lîngă stăpînul său; am eu doi vînători bătrîni, cunoscători la bouri. Am umblat ast'dimineaţă împresurînd locurile pînă pe culme. Am găsit urme la nişte hoşti. În acele gloduri se vedeau însemnate copite de bour tare alungind două vaci. Altă urmă de taur, în acea parte de munte, nu s'a aflat. Alţi vânători au găsit în partea Bistriţei, drept când a stat soarele la amiază, un buluc de şase tineri, care se jucau într'o poiană. Vor fi fiind şi alţii, dar nu cutează să vie într'această singurătate, unde stăpîneşte bătrînul. Socoteala noastră este, pe cît înţeleg, să-l urmărim pe acesta. Eu îl cunosc de mult.

Voievodul asculta, cu fruntea plecată.

— Decînd, Staroste Căliman?

— Măria-Ta, eu îl ştiu decînd eram ca aceşti feciori ai mei. Şi eu m'am spăriet ca şi dânşii, cînd mi s'a arătat întîia oară. Ptiu, drace!

— Cîţi ani sînt de-atuncea?

— Întîmplarea asta am avut-o, Măria-Ta, în domnia lui Alexandru-Vodă Bătrînul. Părintele meu m'a mînat la munte să cercetez turmele, cum am mînat şi eu pe Onofrei şi pe Samoilă. Într'o zi, m'a apucat un vîrtej de ploaie şi m'am oploşit subt o stîncă. Cînd a contenit ploaia, am rămas în nour şi nu mi-am mai putut cunoaşte drumul. Cu toate acestea, fiind asupra serii şi temîndu-mă să nu mă apuce noaptea, am ieşit din locul meu, căutând calea spre stînă. Am umblat o vreme, pînă ce s'au mişcat nourii de deasupra mea.

Atuncea m'am aflat într'un loc cu desăvârşire necunoscut. Nu-l văzusem niciodată. Eram la un prag, deasupra prăpăstiilor. Am ocolit pe după nişte desimi, mi-am căutat calea înapoi; n'am mai găsit-o. Era încă lumină cînd, dintr'odată, am auzit pufnind şi mugind. M'am lipit subt jnepeni. Bourul s'a oprit scurmând pămîntul cu copitele de dinainte; după aceia a împuns cu coarnele în desime lîngă mine, a făcut o săritură, şi i-am auzit duduitul umbletului la vale.

Măria-Ta, era un bour mare, cum nu s'a mai văzut niciodată. Cînd a slobozit muget, am băgat de samă cum i se zbate într'o parte limba neagră. Era alb. După ce s'a alinat în mine groaza acelei arătări, am intrat pe urma lui, unde rupsese desimea cu coarnele. Cum am răzbit prin desime, am găsit alt prag. Bourul sărise deadreptul peste rîpă, însă eu am aflat trecere, cotind pe o muche îngustă. Atuncea am văzut în stînga schitul de subt Duruitoare. Mi s'a părut că trece într'acolo ş'o potecă. N'am putut întârzia; am dat iar de urme şi am umblat la vale, pînă ce am cunoscut locurile.

— Domnia-Ta crezi că bourul e tot acela?

— Ptiu, drace! ăsta-i numaidecît. Deasemeni feciorii mei l-au văzut. Şi ei spun că-i tot el. Bourii ceilalţi sînt murgi; acesta e alb.

Vodă ridică fruntea în lumină. Chemă pe Staroste mai aproape.

— Adevărat să fie ce se spune, Staroste Căliman, că bourul acela are stăpîn?

— Măria-Ta, n'am dezlegare să vorbesc; e cu primejdie.

— Te dezleagă părintele Arhimandrit.

— Dacă părintele Arhimandrit mă dezleagă şi ameninţă cu aghiazmă asupra pustiei, atuncea aş putea să grăiesc, — poruncindu-mi şi Luminăţia-Ta.

Părintele Arhimandrit veni la Staroste, apăsîndu-şi mîna pe fruntea lui şi dîndu-i dezlegare. Apoi căută lîngă iconostas, în laturea colibei, apă sfinţită, şi stropi în patru vînturi, binecuvîntînd.

Starostele se aşeză la pămînt oftînd, cîrnind cu teamă nasul spre Măria-Sa.

— Măria-Ta, acest bour alb ar fi fiind al Lui.

— A cui anume?

— Al Lui, Măria-Ta. M'a dezlegat părintele Arhimandrit, însă nu cutez, ca să nu-mi amorţească limba.

Părintele Amfilohie îi înlesni lămurirea:

— Măria-Ta, zise Arhimandritul, Starostele socoate că stăpînul bourului e Demonul, adică un vrăjitor. Bătrînii de demult l-au înfricoşat pe domnia-sa; iar domnia-sa crede că acesta e un legămînt ca să nu grăiască; şi a poruncit şi feciorilor domniei-sale, să tacă.

— Întocmai aşa este; ptiu, drace! răsuflă cu greutate Starostele Nechifor. A fost obiceiu să lăsăm, noi stăpînii de oi, tain într'o ocniţă a muntelui, în dosul schitului de subt Duruitoare. Aşa s'a urmat pînă acum. Bourul vine, ia darul şi-l duce la peştera unde acel vrăjitor ar fi sălăşluind. Dacă n'am face aşa s'ar isca asupra oilor o primejdie de vîrtejuri, ori o bolişte.

— Din vremuri mai vechi, a rămas cunoştinţă că la peşteră s'ar fi adăpostind un părinte schivnic.

— Măria-Ta, noi am ştiut altfel. Dacă ar fi fost un sfînt schivnic, l-ar fi văzut unii. Aşa, noi numai l-am auzit cîteodată strigînd şi am văzut bourul. I-am dat tainul, ca să n'avem din partea lui sminteală. Aşa se urmează şi acuma, păstrăm rînduiala.

Starostele tăcu. Jarul focului creştea, clipind din ochi nenumăraţi de pietre scumpe. Împrejurimea era covîrşită de tăcerea muntelui şi a singurătăţii. Vînătorii, trudiţi, dormitau de cealaltă parte a vîlvătăilor. În văzduhul negru, pe subt stele, trecură cîrduri de paseri străine. Unele trîmbiţară la mari depărtări ca nişte cocoare; altele se chemară, mai aproape, cu găgăiri de gâşte sălbatice.

Căliman bătrînul le ascultă un timp; după ce se făcu iar tăcere, el îşi scutură fruntea.

— Mărite Stăpîne, începu el din nou cuvînt; dac'ar fi fost un sfînt schivnic, nu ni s'ar fi întîmplat nouă, atunci, să vedem om fărmăcat trecînd călare pe tîrş, deasupra pădurii. Stînd noi mai mulţi la foc, în altă parte a muntelui, şi fiind noaptea tîrziu, caşi acuma, l-am auzit venind ca un vînt şi strigînd: apă! apă! Unii au zis că-i om vrăjit şi trimis pe sus. Alţii ne-am temut să nu fie chiar El.

Domnul rămase un timp cu privirile visătoare aţintite asupra jăraticului schimbător. Căliman Starostele se retrase.

Arhimandritul veni lîngă triptic. Măria-Sa se ridică, apoi îngenunchie şi făcu rugăciunea cu mare evlavie. Clipa aceasta o aşteptau şi străjile din fundul poienii: îşi făcură semnul sfînt şi se închinară. Jderul cel mic dormea fără nicio grijă. Postelnicul al doilea, Simion, trecu spre tabăra slujitorilor, în altă poiană, la un pîrău.

Nevoia sufletului Măriei-Sale de a desface o taină, de care era legat trecutul părinţilor săi, stărui şi'n somn. Măria-Sa avu un vis tulburat, din care se trezi la un ceas după miezul nopţii.

La acel ceas al tăcerii de piatră se iscă în pustie un muget, care se rostogoli ca tunetul din ponor în ponor.

Măria-Sa avu o înfiorare. Se trezi deplin.

Aşteptă un timp, pînă se înălţă din nou boncăluit, cu alt viers. Acesta era mai prelung, ameninţător şi mînios. Unul dintre vînători se sculă din locul său din umbră şi hrăni focul. Văzu pe Măria-Sa treaz, ascultînd. Grăi pentru sine, însă aşa ca să audă şi Stăpînul:

— Se bat cerbii dela ciute.

Se puse la pămînt şi adormi îndată.

Într'alt răstimp, dintr'odată, detună iar pustia de mugetul cel dintîiu. Măria-Sa cunoscu singur că acela trebuie să fie glasul bourului alb.

[Sfârşit]

Nota redacţiei din 1936: „În curând va apare «Izvorul Alb», roman al maestrului M. Sadoveanu, care e o continuare a strălucitului roman istoric Fraţii Jderi. Autorul ne-a pus la dispoziţie acest fragment minunat din lucrarea D-sale.”

Sursa bibliografică: Mihail Sadoveanu, „Vînătoare domnească”, Carpaţii. Vânătoare • Pescuit • Chinologie, anul IV, nr. 5, Cluj, 15 mai 1936, pp. 109–112.