Recunostinta urmașilor
Evenimentele petrecute la 1821 au avut o mare rezonanţă în devenirea istorică a acestor locuri. Studiind documentele arhivistice se constată o creştere a numărului celor care purtau numele lui Tudor sau altele înrudite cu acesta: Tudor, Tudorin, Doru, Teodor, Dora etc. Acest fapt este o expresie a preţuirii de care s-a bucurat acţiunea lui Tudor printre cei pentru care s-a ridicat şi şi-a pierdut viaţa. Pe dealul Drăgăşanilor se construiseră multe troiţe şi cruci închinate unor panduri care aveau legătură cu locurile de aici. O cruce mare, frumoasă fusese ridicată şi la Călina-Zăvideni, în amintirea pandurilor care au luptat aici la 26 mai 1821. În prezent se află în curtea bisericii Sfântul Ilie din oraş.
La Vultureşti, pe locul unde au fost împărtăşiţi pandurii înainte de trecerea Oltului spre câmpul de luptă, în 1822 s-a construit biserica din localitate şi, poate nu întâmplător, este cea mai mare din zonă.
Pe locul unde au stat pandurii la Slatina, între 4- 10 martie 1821, s-a construit o biserică. De fapt, nu este biserica însemnul legăturii omului cu Creatorul său şi dovada vie a supunerii şi credinţei sale în mântuirea sufletului? În anul 1822 s-au construit multe biserici în diferite localităţi. Ioan Solomon, scăpat cu viaţă din lupta de la Zăvideni, caută mai târziu o moşie pe aici dorind să se stabilească în zonă. O găseşte la Drăgoeşti, în apropiere de Vultureşti şi aici ridică o biserică unde este şi pictat portretul său, cu chipul din acel an 1821. (1).
Bunicii şi străbunicii au transmis nepoţilor, urmaşilor lor, multe povestiri cu şi despre panduri. Mici cronici ale evenimentelor ce au avut loc aici au fost înscrise pe filele unor cărţi religioase, cum sunt cele de la Alunişul de Jos (judeţul Olt), notate de un preot Coman: „În zilele prealuminatului domn Io Alecsandru Nicolai Suţu s-au întâmplat de au murit părintele nostru, Iosif episcopu Argeşău, la Antim în Bucureşti, la Sfeti Vasile şi după moartea lui, mai în curnelegi au murit şi domnu Necolae Suţu fiind în scaun. Şi după moartea lui s-au sculat Tudorin, cu oaste de -la apusu şi Ipsilantu de la răsăritu şi au venit Tudorin până la Bucureşti şi Ipsilantu până la Tărgovişte şi s-au făcut price între dânşii şi s-au băjenit lumea şi s-au tăiat pandurii lui Ipsilantu cu Turcii la Drăgăşani şi i-au bătut pe panduri de i-au făcut zobu. Şi s-au retras băjeniile toate care-şi la locul lor, iară mai pă toamnă în dechembrie 30, s-au cutremuratu pământul într-o sâmbătă seara şi în luna lui ianuarie 11 s-au făcut un semn despre apus cam verde şi era numai o ţâră de noru spre munte şi au făcut brâu despre munte cât s-au auzit-o peste tot pământul, cât s-au miratu toată lumea. Şi când au murit domnul şi episcopu au fost It. 1821 şi când au tunat pe ceri au fost 1822". De reţinut că în acelaşi timp mor - nu se ştie de ce şi două căpetenii de seamă ale eteriştilor (2). Prezentăm în continuare două însemnări legate de evenimentele anului 1821, aşa cum au ajuns în vremea noastră.
„1825. însemnarea lui Ion Gărdescu din Gărdeşti - Vâlcea privind luptele cu turcii la Drăgăşani.
La leat în una mie opt sute douăzeci şi unu s-au făcut mişcare supt Tudor Vladimirescu slugerul.
Dând românii război cu turcii prinţul Alexandru Ipsilanti care fusese general maior în armata Rusii, au venit cu toată armie de arnăuţi şi panduri şi cu Batalionu Sfânt alcătuit din tineri greci şi care să zic Mavrofori...
Şefii lor neavănd coraji şi cele netrebuincioase războiului s-au biruit de turci, care au venit la oraşu Drăgăşani...
Tot dimprejurul acestui oraş au ars... în arderea lor au ars şi biserica noastră de lemn cu toate ce s-au păstrat într-însa“. (3)
„1822, aprilie 4. însemnare a lui Gheorghe (Sima) dascălul din Drăgăşani asupra evenimentelor din 1821, făcută pe pomelnicul bisericii din Drăgăşani.
În ştiinţă să fie sfinţiilor voastre pre(a) cinstiţi şi de D(u)mnezău blagoasliviţi şi unşi(i) sfinţi(i) sale preoţi, că în bilele mării sale prealuminatului d(o)mn Io Alexandru Nicolaie Suţu voivod s-au întâmplat de s-au săvârşit în scaunul mării sale, şi după moartea mării sale s-au întâmplat de s-au ridicat un anume slugeru Theodor cu ai săi neferi de au străbătut toată Ţara Românească şi după înfierbăntarea lui s-au întâmplat de au venit şi oaste împărătească să să bată cu dânsul şi s-au bătut. Şi atuncia multe odoară besericeşti s-au jăfuit de oastea împărătească; iar preste tot au fost numai argintărie 15 oca şi policandru mare şi icoane s-au ars şi advere jugrăvite. Şi multă tăere s-au făcut. Numai slavă lui D(u)mnezeu. Leat 1822. Aprilie 4.
Gheorghe Dascălu ot Dră(găşani)" (4)
De-a lungul vremii, au fost comemorate evenimentele acelui an 1821, după cum autorităţile aveau sau nu o autentică trăire patriotică şi spirituală. La Drăgăşani, în parcul oraşului şi la Slatina, în faţa clădirii consiliului popular, au fost ridicate statui ale lui Tudor, iar mai multe instituţii de învăţământ au purtat numele celui care a chemat poporul la luptă în 1821.
Cu acele prilejuri, au avut loc mari manifestaţii la care au luat parte locuitorii şi personalităţile oraşelor. Profesorii de istorie merită o menţiune specială, datorită faptului că au păstrat memoria acelor fapte şi s-au străduit să transmită elevilor sentimentele superioare care i-au însufleţit pe Tudor şi pe ai săi. Cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la mişcarea pandurilor, în Drăgăşani, a fost amplasată statuia lui Tudor şi a fost reconstituită bătălia din 28-29 martie 1821 la iniţiativa profesorilor Pavel şi Enescu. Unele străzi, atât la Drăgăşani şi la Slatina cât şi în alte localităţi, au primit numele lui Tudor, fapt important dacă dorim să ne păstrăm identitatea într-o lume în care cei mai tari îşi impun nu numai interesul economic şi pe cel politic, ci şi cultura şi identitatea lor. Ce ar însemna un oraş în care toate străzile au nume de flori sau animale şi nu ar aminti prin nimic de cei care au trăit şi au făcut ceva pentru neamul lor?!
S-au organizat simpozioane, dezbateri, cu diferite ocazii au fost evidenţiate contextul şi importanţa evenimentelor anului 1821 în istoria noastră şi figura lui Tudor, fără de care nu ar fi avut loc acea mişcare care a însemnat o puternică trezire la viaţă a sentimentului naţional şi de dreptate, de libertate al poporului nostru.
Muzeele din Slatina şi Râmnicu Vâlcea au organizat acţiuni proprii care au pus în lumină însemnătatea anului 1821, au dat la iveală noi date şi documente referitoare la acele fapte şi au prilejuit manifestaţii de recunoştinţă faţă de eroii trecutului nostru. Arhiviştii din cele două judeţe s-au preocupat de valorificarea documentelor revoluţiei şi aici este momentul să remarcăm osteneala unui colectiv de la Vâlcea, care a editat un volum dedicat revoluţiei în judeţul Vâlcea, de mare folos celor care vor să se informeze cu privire la evenimentele anului 1821 pe aceste locuri (5). Chiar şi lăutarii au păstrat amintirea acelor timpuri: cei din Iancu Jianu, conduşi de Gică Ghirea, aveau în repertoriul lor mai multe cântece despre Tudor Vladimirescu şi pandurii lui. Mai multă vreme, faimosul liceu slătinean care acum a revenit la vechiul său nume, „Radu Greceanu" a purtat numele lui Tudor Vladimirescu, pe care de curând îl poartă o şcoală generală din Drăgăşani. Cu toate acestea, nu s-a reuşit înfiinţarea unui muzeu al anului 1821 la Drăgăşani, cu atât mai necesar cu cât aici, pe aceste locuri, au avut loc luptele care au hotărât viitorul ţării pentru secolul ce a urmat. Există secţii ale muzeelor din Slatina şi Vâlcea, dar unul la Drăgăşani ar fi potrivit pentru a păstra memoria oamenilor şi a faptelor lor de acum aproape două veacuri.
Şi cei învinşi aici de către turci - de fapt, de către propria lor viclenie şi trădare - eteriştii, au fost omagiaţi printr-un monument singular care se află în cimitirul oraşului Drăgăşani, amintind posterităţii că aici au murit tinerii din batalionul sacru, pentru Elada, pentru a înfăptui un vis care i-a pus în mişcare şi i-a însufleţit într-un mod impresionant. Mai mult, o mică stradă din Atena poartă numele Drăgăşani... Istoria monumentului eteriştilor de la Drăgăşani este interesantă şi captivantă, de aceea o vom expune pe larg.
El nu este amplasat pe locul bătăliei, ci undeva mai departe, aşa cum am spus, în cimitirul oraşului. Cel care s-a străduit cu multă inimă să fie ridicat acest monument a fost colonelul Dimitrie A. Papazoglu (1811- 1892) (6), al cărui frate a făcut parte din batalionul mavroforilor şi a murit pe câmpul de luptă. Era grec şi, mai mult, iubitor de istorie şi, lucru demn de toată lauda, dorea să-şi omagieze conaţionalii. Tatăl lui, Andrei, fusese „comersant de clasa întâi şi boier de neam din Slatina". În 1830, Dimitrie se înrolează în armată, unde face o frumoasă carieră până în 1855, când se retrage şi se pensionează la cerere. Începând din acest moment, se ocupă cu studiul istoriei, devine muzeograf, arheolog, istoric al armatei şi al oraşului Bucureşti. Pe scurt, o personalitate remarcabilă, un exemplu de urmat pentru toţi cei care doresc să se pună în slujba ţării lor. Pentru Papazoglu, muzeistica devine o pasiune greu de egalat. Acasă, pune bazele unui muzeu, cu numeroase exponate, care îi va purta numele. Muzeul a fost vizitat de mii de oameni şi de numeroase personalităţi naţionale şi europene - şi nu este de mirare, din moment ce obiectele proveneau din colecţii sau donaţii ale unor iubitori de istorie şi artă.
El îndemna autorităţile să înfiinţeze muzee în toate localităţile importante ale ţării. Convins de rolul educativ al istoriei, a scris mult şi a fost un mare editor de stampe pe teme istorice. Pe lângă acestea, era şi un foarte bun cartograf şi chiar un bun culegător de folclor. Fiind o personalitate complexă şi având un frate mort în lupta de la Drăgăşani, era firesc să se implice în comemorarea bătăliei de aici. In stampa „Lupta de la Drăgăşani' sunt prezentate armatele încleştate în luptă; teme asemănătoare au şi stampele intitulate „Bătălia grecilor la Drăgăşani" şi „Bătălia lui Ipsilant la Drăgăşani". El era convins că patria are datoria de recunoştinţă faţă de tinerii morţi în luptă la Drăgăşani. Acest îndemn îl adresa chiar Ipsilanti, la 8 iunie 1821, în proclamaţia dată la Râmnic, prin care îi înfiera pe colaboratorii lui şi îi omagia pe tinerii mavrofori care căzuseră pe câmpul de bătaie fară să mai fi ţinut o armă în mână înainte de acest moment (7).
Aprecieri şi îndemnuri pentru comemorarea celor căzuţi în luptă la Drăgăşani a mai făcut şi Grigore Alexandrescu prin poezia sa precum şi în memorialul de călătorie scris în urma vizitei efectuată aici în anul 1842.
Gheorghe Dascălu ot Dră(găşani)" (4)
De-a lungul vremii, au fost comemorate evenimentele acelui an 1821, după cum autorităţile aveau sau nu o autentică trăire patriotică şi spirituală. La Drăgăşani, în parcul oraşului şi la Slatina, în faţa clădirii consiliului popular, au fost ridicate statui ale lui Tudor, iar mai multe instituţii de învăţământ au purtat numele celui care a chemat poporul la luptă în 1821.
Cu acele prilejuri, au avut loc mari manifestaţii la care au luat parte locuitorii şi personalităţile oraşelor. Profesorii de istorie merită o menţiune specială, datorită faptului că au păstrat memoria acelor fapte şi s-au străduit să transmită elevilor sentimentele superioare care i-au însufleţit pe Tudor şi pe ai săi. Cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la mişcarea pandurilor, în Drăgăşani, a fost amplasată statuia lui Tudor şi a fost reconstituită bătălia din 28-29 martie 1821 la iniţiativa profesorilor Pavel şi Enescu. Unele străzi, atât la Drăgăşani şi la Slatina cât şi în alte localităţi, au primit numele lui Tudor, fapt important dacă dorim să ne păstrăm identitatea într-o lume în care cei mai tari îşi impun nu numai interesul economic şi pe cel politic, ci şi cultura şi identitatea lor. Ce ar însemna un oraş în care toate străzile au nume de flori sau animale şi nu ar aminti prin nimic de cei care au trăit şi au făcut ceva pentru neamul lor?!
S-au organizat simpozioane, dezbateri, cu diferite ocazii au fost evidenţiate contextul şi importanţa evenimentelor anului 1821 în istoria noastră şi figura lui Tudor, fără de care nu ar fi avut loc acea mişcare care a însemnat o puternică trezire la viaţă a sentimentului naţional şi de dreptate, de libertate al poporului nostru.
Muzeele din Slatina şi Râmnicu Vâlcea au organizat acţiuni proprii care au pus în lumină însemnătatea anului 1821, au dat la iveală noi date şi documente referitoare la acele fapte şi au prilejuit manifestaţii de recunoştinţă faţă de eroii trecutului nostru. Arhiviştii din cele două judeţe s-au preocupat de valorificarea documentelor revoluţiei şi aici este momentul să remarcăm osteneala unui colectiv de la Vâlcea, care a editat un volum dedicat revoluţiei în judeţul Vâlcea, de mare folos celor care vor să se informeze cu privire la evenimentele anului 1821 pe aceste locuri (5). Chiar şi lăutarii au păstrat amintirea acelor timpuri: cei din Iancu Jianu, conduşi de Gică Ghirea, aveau în repertoriul lor mai multe cântece despre Tudor Vladimirescu şi pandurii lui. Mai multă vreme, faimosul liceu slătinean care acum a revenit la vechiul său nume, „Radu Greceanu" a purtat numele lui Tudor Vladimirescu, pe care de curând îl poartă o şcoală generală din Drăgăşani. Cu toate acestea, nu s-a reuşit înfiinţarea unui muzeu al anului 1821 la Drăgăşani, cu atât mai necesar cu cât aici, pe aceste locuri, au avut loc luptele care au hotărât viitorul ţării pentru secolul ce a urmat. Există secţii ale muzeelor din Slatina şi Vâlcea, dar unul la Drăgăşani ar fi potrivit pentru a păstra memoria oamenilor şi a faptelor lor de acum aproape două veacuri.
Şi cei învinşi aici de către turci - de fapt, de către propria lor viclenie şi trădare - eteriştii, au fost omagiaţi printr-un monument singular care se află în cimitirul oraşului Drăgăşani, amintind posterităţii că aici au murit tinerii din batalionul sacru, pentru Elada, pentru a înfăptui un vis care i-a pus în mişcare şi i-a însufleţit într-un mod impresionant. Mai mult, o mică stradă din Atena poartă numele Drăgăşani... Istoria monumentului eteriştilor de la Drăgăşani este interesantă şi captivantă, de aceea o vom expune pe larg.
El nu este amplasat pe locul bătăliei, ci undeva mai departe, aşa cum am spus, în cimitirul oraşului. Cel care s-a străduit cu multă inimă să fie ridicat acest monument a fost colonelul Dimitrie A. Papazoglu (1811- 1892) (6), al cărui frate a făcut parte din batalionul mavroforilor şi a murit pe câmpul de luptă. Era grec şi, mai mult, iubitor de istorie şi, lucru demn de toată lauda, dorea să-şi omagieze conaţionalii. Tatăl lui, Andrei, fusese „comersant de clasa întâi şi boier de neam din Slatina". În 1830, Dimitrie se înrolează în armată, unde face o frumoasă carieră până în 1855, când se retrage şi se pensionează la cerere. Începând din acest moment, se ocupă cu studiul istoriei, devine muzeograf, arheolog, istoric al armatei şi al oraşului Bucureşti. Pe scurt, o personalitate remarcabilă, un exemplu de urmat pentru toţi cei care doresc să se pună în slujba ţării lor. Pentru Papazoglu, muzeistica devine o pasiune greu de egalat. Acasă, pune bazele unui muzeu, cu numeroase exponate, care îi va purta numele. Muzeul a fost vizitat de mii de oameni şi de numeroase personalităţi naţionale şi europene - şi nu este de mirare, din moment ce obiectele proveneau din colecţii sau donaţii ale unor iubitori de istorie şi artă.
El îndemna autorităţile să înfiinţeze muzee în toate localităţile importante ale ţării. Convins de rolul educativ al istoriei, a scris mult şi a fost un mare editor de stampe pe teme istorice. Pe lângă acestea, era şi un foarte bun cartograf şi chiar un bun culegător de folclor. Fiind o personalitate complexă şi având un frate mort în lupta de la Drăgăşani, era firesc să se implice în comemorarea bătăliei de aici. In stampa „Lupta de la Drăgăşani' sunt prezentate armatele încleştate în luptă; teme asemănătoare au şi stampele intitulate „Bătălia grecilor la Drăgăşani" şi „Bătălia lui Ipsilant la Drăgăşani". El era convins că patria are datoria de recunoştinţă faţă de tinerii morţi în luptă la Drăgăşani. Acest îndemn îl adresa chiar Ipsilanti, la 8 iunie 1821, în proclamaţia dată la Râmnic, prin care îi înfiera pe colaboratorii lui şi îi omagia pe tinerii mavrofori care căzuseră pe câmpul de bătaie fară să mai fi ţinut o armă în mână înainte de acest moment (7).
Aprecieri şi îndemnuri pentru comemorarea celor căzuţi în luptă la Drăgăşani a mai făcut şi Grigore Alexandrescu prin poezia sa precum şi în memorialul de călătorie scris în urma vizitei efectuată aici în anul 1842.
Era timpul când orice faptă împotriva turcilor devenea simbol naţional. Se apropia revoluţia de la 1848.
Pe câmpul Drăgăşanilor exista o cruce înnegrită de timp, socotită a fi monumentul acelor evenimente. Ţinând seama că la Drăgăşani existau mulţi negustori greci, că şcoala a fost multă vreme în limba elinească şi de legăturile cu Episcopia Râmnicului - indisolubil unite cu Biserica Greacă şi cu Muntele Athos, nu ne surprinde că, în mentalul populaţiei de aici, amintirea acelor evenimente s-a păstrat foarte vie multă vreme (8).
În 1864, edilii oraşului proclamat aşa de Alexandru Ioan Cuza numiseră o stradă din Drăgăşani „Strada Martirilor", care ducea către locul unde, la 1884, autorităţile au înfiinţat actualul cimitir. Între timp, apăruseră memoriile comandanţilor pandurilor - Cioran, Chiriac, Izvoranu - cunoscute celor care diriguiau oraşul. La 1874 apar lucrările lui C.D. Aricescu - „Istoria revoluţiunii române de la 1821“ şi ,,Acte justificative la istoria revoluţiunii române de la 1821"- care au ajuns repede la cunoştinţa publicului cititor de istorie. C.D. Aricescu întreprinsese mai multe vizite prin oraş şi în împrejurimi, pentru a se documenta în vederea elaborării lucrărilor sale. Discutase cu mulţi supravieţuitori şi, natural, şi cu cei de la conducerea urbei. Tot în acel an 1874 apare şi lucrarea unui cunoscut filoelen, Ilie Fotino, ,,Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti în revoluţia din anul 1821, supranumită zavera", care şi ea era ştiută în oraş. Toate acestea au stârnit curiozitatea edililor, a autorităţilor, în general a tuturor celor care ştiau câte ceva despre Drăgăşani şi despre însemnătatea oraşului pentru evenimentele anului 1821. Între timp, a venit războiul independenţă de la 1877 şi mitul lui Tudor s-a înrădăcinat şi mai mult. La 1880 însă, are loc un fapt care amplifică toate acestea: descoperirea tezaurului pandurilor lui Tudor. Prezentate succint, lucrurile s-au petrecut în felul următor: la 1821, în vreme ce pandurii se luptau la Şuteşti, după cum ne-a transmis tradiţia, garda „tezaurului “ formată din cincizeci de panduri, a reuşit să scoată căruţele în care se aflau lăzile cu aur din zona confruntării şi să le pună la adăpost. Un obuz turcesc retează capul comandantului gărzii, care fusese implicat în trădarea josnică împotriva lui Tudor. Din proprie iniţiativă, garda se retrage şi îngroapă tezaurul în pădurea din nordul satului Guşoeni, la locul numit „Poiana cu inurile". În răstimp, căpitanul Oarcă este nevoit să se retragă; turcii sosesc la Guşoeni şi îi ucid pe toţi cei care făceau parte din gardă. Un pandur din Mădulari-Beica, văzând grozăvia care se petrecea sub ochii lui, se preface mort şi astfel reuşeşte să scape cu viaţă. Toţi pandurii care ştiau de tezaur credeau că turcii au pus mâna pe el şi că nu are nici un rost să-l mai caute. Aşa s-a crezut că până în 1880, când un bătrân de peste 80 de ani a făcut un drum de 25 km de la Beica la Drăgăşani pentru a sta de vorbă cu prefectul Simulescu, prefectul liberal al judeţului Vâlcea, politician abil şi versat în toate cele, a înţeles că bătrânul este singurul supravieţuitor, „mortul" de atunci, care ştia de tezaur. Şi aşa, prefectul în caleaşcă iar bătrânul pădurar pe jos, s-au dus la Poiana cu inurile, unde în urma săpăturilor făcute, a fost găsit faimosul tezaur depus într-o ladă de fier, plus alte două lăzi pline cu aur. Într-una din lăzi mai era şi două pistoale ale lui Tudor Vladimirescu, pe care acesta le purta la brâu, şi care îi fuseseră luate în momentul arestării sale la Goleşti. Într-una din lăzi se mai afla şi un săculeţ cu firfirici. Toate acestea fiind dezgropate, au fost aduse la Drăgăşani, la locuinţa prefectului Simulescu. În scurt timp, prefectul cumpără moşiile Sâmbureşti - Olt, Mihăeşti - Vâlcea, Momoteşti lângă Drăgăşani, mii de hectare de pământ şi vii roditoare, fapt care îi uimeşte pe cei din jurul lui. Dar prefectul, în ciuda speculaţiilor şi a comentariilor pe seama îmbogăţirii sale atât de rapide, stătea bine cu şeful partidului, I.C. Brătianu, cu care făcuse o înţelegere privind tezaurul. Aşa se explică faptul că bunurile dobândite cu ajutorul tezaurului sunt lăsate moştenire celor doi fii ai şefului liberal: Dinu Brătianu primeşte moşia Momoteşti şi viile din Drăgăşani, iar Vintilă Brătianu primeşte moşiile Sâmbureşti şi Mihăeşti.
Mai târziu, la Arhivele Statului din Râmnicu- Vâlcea au fost aduse lucruri fără valoare - cel puţin aşa erau cotate: casa de fier, două pistoale ale lui Tudor Vladimirescu, un săculeţ cu firfirici (bani de aramă) aduşi de Tudor de la Viena şi un tablou al acestuia. Toate acestea au fost donate de către administratorul averii prefectului, Miha Alexiu. în 1942, Alexiu îi scria lui Ştefan Tătărescu să vină la Râmnicu-Vâlcea pentru a ridica obiectele rămase de la Tudor Vladimirescu, ca să facă un muzeu memorial cu ele. La 3 septembrie 1943, Tătărescu confirmă primirea „unei lăzi de lemn învelită cu fier, două pistoale, câteva tablouri pe carton şi un săculeţ de firfirici", piese istorice aflate azi în Muzeul Militar din Bucureşti unde pot fi văzute. (9).
Atmosfera politică locală nu era favorabilă comemorării grecilor, mai ales după ce se auzise, apoi se confirmase descoperirea tezaurului. Aşa că adresa din 7 august 1884 a lui Papazoglu care solicita prin Ministerul de Interne ca primăria oraşului Drăgăşani să stabilească o porţiune de loc „din câmpul unde s-a îngropat cei ce au căzut în combaterea mavroforilor cu oştirea otomană şi pentru că în acea luptă se afla şi un frate al meu, anume Nicolae, dorind a-i ridica un monument funebru", a venit într-un moment nepotrivit.
Prin consilierii săi, Primăria comunica prin adresa din 29 august 1884, că este de acord să ridice un „monument religios", cu obligaţia ca pe el să se înscrie „numele de botez, ca simpli muritori şi fără nici o menţiune istorică Primar al oraşului, un anume I. Stătescu, iar consilieri: Ilie Popescu, Petcu Ion, D. Constantinescu, C. Costache, N. Scărlătescu, şi secretar Al. Cercelăreanu. Aceştia primiseră din partea prefectului D.G. Simulescu o dispoziţie pentru ridicarea monumentului, prin care se scria „să se dea ordin domnului primar în cauza cerută". Modeşti dar fermi, aceşti buni români ai urbei Drăgăşani nu se vor supune presiunilor de ordin politic. Prefectul venise cu propunerea ca monumentul să fie aşezat în piaţa oraşului. Construcţia monumentului a început acolo unde hotărâseră primarul şi consilierii, anume în incinta cimitirului. În august a început, iar în octombrie era gata. Papazoglu pusese pe el o simplă inscripţie: „Aridicat în anul 1884 octombrie". Consilierii şi primarul nu sunt mulţumiţi şi îl somează pe Papazoglu ca „în termen de 15 zile să repare zicerea“ de pe monument. Acesta se supune şi cu mare cheltuială trimite un pietrar pentru a şterge inscripţia de pe monument împodobit cu litere aurite. Consilierii erau ofensaţi pentru că „s-a construit din nou un monument în cimitirul comunei cu inscripţiuni greceşti, care loveşte dezvoltarea libertăţii ţării, protestând în calitate de cetăţean.“
Ce vremuri şi ce oameni!
Însă nici Papazoglu nu se lasă şi la 3 septembrie 1885, după ce scosese inscripţia socotită jignitoare de către consilieri, intervine cu un nou memoriu prin care propune o altă inscripţie „cu litere româneşti şi greceşti" având următorul text: „Domnind regele Carol I s-a ridicat acest monument în memoria martirilor căzuţi aci la 1821". Intervenţiile erau la nivel înalt, degeaba consilierii oraşului erau români şi gândeau româneşte. Ei ştiau de acum prea bine ce evenimente avuseseră loc pe câmpul Drăgăşanilor la 1821 şi cine îl asasinase pe Tudor Vladimirescu, Papazoglu insista în cererea lui să se scrie ceva, ce voia el, ,,mai cu seamă că şi centrala stradă a urbii se numeşte «Strada Martirilor» care începe chiar de la cimitir". După cum se vede, el nu ştia că numele străzii era simbolic, însă se referea la martirii români ai revoluţiei, a căror trecere şi luptă pe aici a lăsat urme adânci în conştiinţa oamenilor, timp de generaţii întregi. De notat că niciodată nu s-au găsit resturi sau oseminte care să atesteze că aici au fost înmormântaţi cei ucişi în luptă la 1821. Erau prea mulţi, aproape o mie, aşa că ar fi fost greu ca urmele lor să se piardă definitiv într-un timp aşa de scurt. Ei nu sunt îngropaţi aici, ci în alte locuri, aşa cum am arătat în lucrarea noastră.
După ştergerea inscripţiei, Papazoglu se plânge că monumentul care era „împodobit cu litere aurite", stă astăzi desfigurat ca o parodie în mijlocul frumoasei câmpii a Drăgăşanilor, „lângă acea nobilă şi istorică urbe". Era indignat de atitudinea consilierilor care îl obligaseră să şteargă inscripţia prin care „s-au pus numele şi anul 1821“. Se întreba în legătură cu decizia amintită „lucru ce nu se popreşte de nici o raţiune, când este vorba de aridicarea unui monument comemorativ eroilor pentru fapte ale românilor supt căpitanii lui Tudor Vladimirescu şi supt aceia ai lui Ipsilanti". Se contura ideea unei colaborări între cei doi conducători în cursul evenimentelor anului 1821. Numai că lucrurile nu stăteau deloc aşa.
Ştergerea inscripţiei greceşti determinase ziarul grecesc „I Iris" să publice un protest. Monumentul cioplit şi fasonat în altă parte a fost adus la Drăgăşani şi montat, pe el aflându-se inscripţia incriminată. Papazoglu dorea să pună pe primarul şi consilierii urbei în faţa unui fapt împlinit, însă nu a reuşit. Prin manuscrisele sale au fost descoperite două inscripţii pe care le redăm mai jos:
„Lupta de la Drăgăşani“
Această luptă a batalionului sacru cu otomanii pentru independenţa glorioasei Elade s-a petrecut în câmpia urbei Drăgăşani din România în anul 1821, iunie 7“
Sub comandirii Alexandru Ipsilanti şi colonelul Ştutzu, s-au organizat în Moldova şi România un batalion regulat în sumă de 800 tineri elevi nobili, cari s-aflau întorşi de prin şcoalele Germaniei şi Franciei. Şi au îmbrăcişat armele ca să lupte împotriva încincitului număr al otomanilor călări de supt conducerea a trei paşi, al Vidinului, Nicopolei şi Rusciukului.
Aceşti bravi tineri, ca nesce martiri ai creştinătăţii, ca nesce spartiaţi la Termopile, au primit cu bucurie şi eroism moartea şi cununa gloriei. Într- aceştia s-a aflat şi prea iubitul meu frate Nicolae A. Popasoglu, împreună cu elevii. Eterna lor pomenire!
Editor Compuitor, colonel D.A. Pappasoglu“.
Acest text este reprodus pe gravura istorică „Lupta de la Drăgăşani", imprimat sub imagine, ca legendă. Inscripţia grecească, identică celei româneşti, în dreapta, în câte 7 rânduri fiecare text despărţite la mijloc prin semnul heraldic, aplecate încrucişat deasupra cifrei „1821“. Pe stampă, în colţul din dreapta jos, în paranteză următoarea explicaţie: „După originalul publicat în 1822 în Viena“.
A doua inscripţie:
În anul 1821, mai 28 şi 29, oştirea românească recrutată de slugerul Tudor Vladimirescu şi comandată de căpitanii Cacaleţeanu, Ciupage, Macedonschi, Cioranu, Mageru şi Solomon, împreunăndu-se frăţeşte şi cu oştirea elenă, recrutată de principele Ipsilanti şi comandată de comandantul Caragia, Diamandi, Bimbaşa Sava, Farmachi, Şuţu (Chiabap), Pappasoglu, Cercezu, Csenocrat şi căpitanul Iordache s- au luptat vitejeşte pe această câmpie de glorie. Şi câţi au căzut în acea creştinească combatere cu vrăjmaşul religiunei şi a patrii lor, pentru endependenţa lor,
Repausea-ză
Supt acest monument, aridicat la anul 1884 octomvrie, prin cetuiala şi ajutorul descendenţilor lor, rude şi amici, elini şi români, on zilele majestăţii sale regele Carol I, domnul românilor, şi majestăţii sale împăratul elenilor George 1.
Pomenească-să în Eternitate!
Lt.-col. D. Pappasoglu, prefectul judeţului fiind domnul D. Simulescu şi primarul urbei Drăgăşani, domnul...“.
Este uşor de înţeles că, prin aceste texte, Pappasoglu urmărea să împace pe toată lumea: frăţească împreunare a oştirilor... Probabil că el arătase ultima inscripţie autorităţilor vremii pentru a le capta atenţia, dar pe ascuns ceruse pietrarului să scrie prima inscripţie în greceşte, punându-i astfel pe cei care diriguiau oraşul în faţa unui fapt împlinit. Acesta pare a fi motivul distrugerii inscripţiei.
Oricum, el reuşise să atragă bunăvoinţa prefectului D. Simulescu. Îi oferise un medalion de o pagină despre Tudor Vladimirescu: „Slugeru Tudor Vladimirescu - liberatorul României sau Renaşterea libertăţii şi autonomiei Românilor în anul 1821 martie 10, sub stindardul său", având o dedicaţie expresă: „Domnul Dimitrie Simulescu, prefectul districtului Vâlcea". Prefectul devenise beneficiarul faimosului tezaur! El era de acord cu toate pretenţiile lui Pappazoglu primarul şi consilierii - azi daţi uitării - nu. Prefectul recomanda ca monumentul să fie aşezat în piaţa oraşului, primarul şi consilierii - nu. Şi unul şi alţii erau liberali, numai că gândeau şi vedeau aceste lucruri în moduri diferite. Primarul şi consilierii erau reprezentanţii celor 5000 de locuitori de aici, şi amintirile administraţiei fanariote erau încă destul de vii în conştiinţa celor mai vârstnici de pe aici. Atmosfera oarecum anti-grecească - termenul este cam dur, dar nu este altul mai adecvat - era întreţinută şi de presă, care exagera raporturile nu tocmai normale ale României cu Grecia acelei vremi. La un moment dat, guvernul elen a rechemat pe reprezentantul său diplomatic din România, precum şi pe consulii săi. Să nu uităm că, numai cu două decenii în urmă, în România avusese loc secularizarea averilor mănăstireşti, multe dintre ele fiind închinate Muntelui Athos din Grecia.
Locuitorii oraşului ştiau că Simulescu se îmbogăţise furând tezaurul lui Tudor - în fond, al ţării - şi nu puteau trece cu vederea acest fapt. Lucrurile au rămas în aşteptare până la 1964, când raporturile diplomatice ale României cu Grecia reveniseră la normal, şi s-a hotărât refacerea monumentului. A fost dată jos întreaga lucrare şi s-au făcut săpături la fundaţie, în speranţa că se vor găsi ceva mărturii. Oase ori alte materiale nu s-au găsit, ceea ce confirmă ipoteza noastră după care luptele nu au avut loc şi nici nu au fost săpate gropi comune aici, ci în altă parte, aşa cum am arătat deja. Blocul soclului este legat de subtreptele scării înconjurătoare cu două piese masive, înalte de 0,46 m, alăturate, cioplite în descreştere spre partea superioară, unde lăţimea este de 0,90 m, la baza lor înălţimea atingând 1,50 m. Scara de la bază are trei trepte, fiecare de câte 0,23 m, cea superioară având latura de 2 m, cea din mijloc de 2,50 m, iar cea de la bază de 3 m, formată din blocuri alăturate, câte 6 bucăţi la prima şi a doua şi 8 la cea de-a treia. Ultima treaptă, cea de jos, este înconjurată de o copertină de piatră poroasă de construcţie, în care este încastrat grilajul de fier forjat dispus în patrulater cu latura de câte 3,25 m şi înălţimea de 1,03 m fiecare. Grilajul este prevăzut cu o portiţă de acces pe latura de est, care are 0,75 m deschidere şi un dispozitiv de închidere manevrat prin învârtire. Întreaga construcţie este amplasată pe un fundament de cărămidă şi var hidraulic, iniţial, îngropat în movila de pământ de care am amintit mai sus. înălţimea totală a monumentului este de 7,28 m, cuprinzând aici şi înălţimea movilei pe care este îngropat fundamentul. Pe obelisc există semnul ancorei, funcţia lui simbolică fiind de aceea de izbândă a crucii asupra semilunii, a creştinătăţii asupra necreştinilor. Întregul ansamblu pare un „stâlp" funerar, semnificând nemurirea. Se îndeplinea astfel dorinţa lui Ipsilanti de a ridica aici o coloană dedicată eroilor luptei eteriştilor împotriva asupririi otomane.
Monumentul este construit din marmură vineţie, fiind compus din 22 blocuri cioplite şi asamblate, aşezat pe o movilă de pământ de 0,75 m de la nivelul solului din jur, având forma pătrată cu latura de 7,75 m la bază. Partea superioară reprezintă o coloană obeliscoidală în formă de trunchi de piramidă dreptunghiulară de 4,35 m lăţime, având la bază 0,47m pe latură şi 0,35 m la vârf, unde se continuă terminal printr-un piramidon teşit oblic, înalt de 0,22 m, iar latura la bază aceeaşi cu vârful coloanei, de 0,35 m.
Pe latura de este a obeliscului, la o distanţă de 0,46 m de sus este figurat în relief semnul ancorei - al salvării - o cruce în semilună la bază cu coamele în sus, având o înălţime de 0,42m. Sub ancoră este reliefat un craniu cu două oase încrucişate, semnul sacrificiului suprem, simbol reprezentat şi pe stindardul batalionului sacru. Între partea superioară şi bloc este lăsat un interstiţiu de 4 mm prin pene de plumb fixate la cele patru colţuri. Soclul masiv are cioplit în partea de sus frontonul în formă de capitel de coloană, legându-se armonios cu baza obeliscului. Are înălţimea de 1,06 m şi latura de 0,90 m. Pe soclu a fost săpată o inscripţie în patru registre, iniţial distrusă dar refăcută în 1975, cu următorul înscris:
• la est în greceşte şi româneşte:
TRECĂTORULE, ANUNŢĂ / CĂ NOI NE
ODIHNIM / AICI CĂZUŢI ÎN LUPTĂ / PENTRU LIBERTATE.
• la vest în româneşte:
IN MEMORIA / LUPTĂTORILOR CĂZUŢI AICI / LA DRĂGĂŞANI / RIDICAT ÎN 1885 / DE CĂTRE ELENII DIN ROMÂNIA.
• la sud în greceşte şi în româneşte:
MONUMENTUL ACESTA CONSTRUIT/
Pe câmpul Drăgăşanilor exista o cruce înnegrită de timp, socotită a fi monumentul acelor evenimente. Ţinând seama că la Drăgăşani existau mulţi negustori greci, că şcoala a fost multă vreme în limba elinească şi de legăturile cu Episcopia Râmnicului - indisolubil unite cu Biserica Greacă şi cu Muntele Athos, nu ne surprinde că, în mentalul populaţiei de aici, amintirea acelor evenimente s-a păstrat foarte vie multă vreme (8).
În 1864, edilii oraşului proclamat aşa de Alexandru Ioan Cuza numiseră o stradă din Drăgăşani „Strada Martirilor", care ducea către locul unde, la 1884, autorităţile au înfiinţat actualul cimitir. Între timp, apăruseră memoriile comandanţilor pandurilor - Cioran, Chiriac, Izvoranu - cunoscute celor care diriguiau oraşul. La 1874 apar lucrările lui C.D. Aricescu - „Istoria revoluţiunii române de la 1821“ şi ,,Acte justificative la istoria revoluţiunii române de la 1821"- care au ajuns repede la cunoştinţa publicului cititor de istorie. C.D. Aricescu întreprinsese mai multe vizite prin oraş şi în împrejurimi, pentru a se documenta în vederea elaborării lucrărilor sale. Discutase cu mulţi supravieţuitori şi, natural, şi cu cei de la conducerea urbei. Tot în acel an 1874 apare şi lucrarea unui cunoscut filoelen, Ilie Fotino, ,,Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti în revoluţia din anul 1821, supranumită zavera", care şi ea era ştiută în oraş. Toate acestea au stârnit curiozitatea edililor, a autorităţilor, în general a tuturor celor care ştiau câte ceva despre Drăgăşani şi despre însemnătatea oraşului pentru evenimentele anului 1821. Între timp, a venit războiul independenţă de la 1877 şi mitul lui Tudor s-a înrădăcinat şi mai mult. La 1880 însă, are loc un fapt care amplifică toate acestea: descoperirea tezaurului pandurilor lui Tudor. Prezentate succint, lucrurile s-au petrecut în felul următor: la 1821, în vreme ce pandurii se luptau la Şuteşti, după cum ne-a transmis tradiţia, garda „tezaurului “ formată din cincizeci de panduri, a reuşit să scoată căruţele în care se aflau lăzile cu aur din zona confruntării şi să le pună la adăpost. Un obuz turcesc retează capul comandantului gărzii, care fusese implicat în trădarea josnică împotriva lui Tudor. Din proprie iniţiativă, garda se retrage şi îngroapă tezaurul în pădurea din nordul satului Guşoeni, la locul numit „Poiana cu inurile". În răstimp, căpitanul Oarcă este nevoit să se retragă; turcii sosesc la Guşoeni şi îi ucid pe toţi cei care făceau parte din gardă. Un pandur din Mădulari-Beica, văzând grozăvia care se petrecea sub ochii lui, se preface mort şi astfel reuşeşte să scape cu viaţă. Toţi pandurii care ştiau de tezaur credeau că turcii au pus mâna pe el şi că nu are nici un rost să-l mai caute. Aşa s-a crezut că până în 1880, când un bătrân de peste 80 de ani a făcut un drum de 25 km de la Beica la Drăgăşani pentru a sta de vorbă cu prefectul Simulescu, prefectul liberal al judeţului Vâlcea, politician abil şi versat în toate cele, a înţeles că bătrânul este singurul supravieţuitor, „mortul" de atunci, care ştia de tezaur. Şi aşa, prefectul în caleaşcă iar bătrânul pădurar pe jos, s-au dus la Poiana cu inurile, unde în urma săpăturilor făcute, a fost găsit faimosul tezaur depus într-o ladă de fier, plus alte două lăzi pline cu aur. Într-una din lăzi mai era şi două pistoale ale lui Tudor Vladimirescu, pe care acesta le purta la brâu, şi care îi fuseseră luate în momentul arestării sale la Goleşti. Într-una din lăzi se mai afla şi un săculeţ cu firfirici. Toate acestea fiind dezgropate, au fost aduse la Drăgăşani, la locuinţa prefectului Simulescu. În scurt timp, prefectul cumpără moşiile Sâmbureşti - Olt, Mihăeşti - Vâlcea, Momoteşti lângă Drăgăşani, mii de hectare de pământ şi vii roditoare, fapt care îi uimeşte pe cei din jurul lui. Dar prefectul, în ciuda speculaţiilor şi a comentariilor pe seama îmbogăţirii sale atât de rapide, stătea bine cu şeful partidului, I.C. Brătianu, cu care făcuse o înţelegere privind tezaurul. Aşa se explică faptul că bunurile dobândite cu ajutorul tezaurului sunt lăsate moştenire celor doi fii ai şefului liberal: Dinu Brătianu primeşte moşia Momoteşti şi viile din Drăgăşani, iar Vintilă Brătianu primeşte moşiile Sâmbureşti şi Mihăeşti.
Mai târziu, la Arhivele Statului din Râmnicu- Vâlcea au fost aduse lucruri fără valoare - cel puţin aşa erau cotate: casa de fier, două pistoale ale lui Tudor Vladimirescu, un săculeţ cu firfirici (bani de aramă) aduşi de Tudor de la Viena şi un tablou al acestuia. Toate acestea au fost donate de către administratorul averii prefectului, Miha Alexiu. în 1942, Alexiu îi scria lui Ştefan Tătărescu să vină la Râmnicu-Vâlcea pentru a ridica obiectele rămase de la Tudor Vladimirescu, ca să facă un muzeu memorial cu ele. La 3 septembrie 1943, Tătărescu confirmă primirea „unei lăzi de lemn învelită cu fier, două pistoale, câteva tablouri pe carton şi un săculeţ de firfirici", piese istorice aflate azi în Muzeul Militar din Bucureşti unde pot fi văzute. (9).
Atmosfera politică locală nu era favorabilă comemorării grecilor, mai ales după ce se auzise, apoi se confirmase descoperirea tezaurului. Aşa că adresa din 7 august 1884 a lui Papazoglu care solicita prin Ministerul de Interne ca primăria oraşului Drăgăşani să stabilească o porţiune de loc „din câmpul unde s-a îngropat cei ce au căzut în combaterea mavroforilor cu oştirea otomană şi pentru că în acea luptă se afla şi un frate al meu, anume Nicolae, dorind a-i ridica un monument funebru", a venit într-un moment nepotrivit.
Prin consilierii săi, Primăria comunica prin adresa din 29 august 1884, că este de acord să ridice un „monument religios", cu obligaţia ca pe el să se înscrie „numele de botez, ca simpli muritori şi fără nici o menţiune istorică Primar al oraşului, un anume I. Stătescu, iar consilieri: Ilie Popescu, Petcu Ion, D. Constantinescu, C. Costache, N. Scărlătescu, şi secretar Al. Cercelăreanu. Aceştia primiseră din partea prefectului D.G. Simulescu o dispoziţie pentru ridicarea monumentului, prin care se scria „să se dea ordin domnului primar în cauza cerută". Modeşti dar fermi, aceşti buni români ai urbei Drăgăşani nu se vor supune presiunilor de ordin politic. Prefectul venise cu propunerea ca monumentul să fie aşezat în piaţa oraşului. Construcţia monumentului a început acolo unde hotărâseră primarul şi consilierii, anume în incinta cimitirului. În august a început, iar în octombrie era gata. Papazoglu pusese pe el o simplă inscripţie: „Aridicat în anul 1884 octombrie". Consilierii şi primarul nu sunt mulţumiţi şi îl somează pe Papazoglu ca „în termen de 15 zile să repare zicerea“ de pe monument. Acesta se supune şi cu mare cheltuială trimite un pietrar pentru a şterge inscripţia de pe monument împodobit cu litere aurite. Consilierii erau ofensaţi pentru că „s-a construit din nou un monument în cimitirul comunei cu inscripţiuni greceşti, care loveşte dezvoltarea libertăţii ţării, protestând în calitate de cetăţean.“
Ce vremuri şi ce oameni!
Însă nici Papazoglu nu se lasă şi la 3 septembrie 1885, după ce scosese inscripţia socotită jignitoare de către consilieri, intervine cu un nou memoriu prin care propune o altă inscripţie „cu litere româneşti şi greceşti" având următorul text: „Domnind regele Carol I s-a ridicat acest monument în memoria martirilor căzuţi aci la 1821". Intervenţiile erau la nivel înalt, degeaba consilierii oraşului erau români şi gândeau româneşte. Ei ştiau de acum prea bine ce evenimente avuseseră loc pe câmpul Drăgăşanilor la 1821 şi cine îl asasinase pe Tudor Vladimirescu, Papazoglu insista în cererea lui să se scrie ceva, ce voia el, ,,mai cu seamă că şi centrala stradă a urbii se numeşte «Strada Martirilor» care începe chiar de la cimitir". După cum se vede, el nu ştia că numele străzii era simbolic, însă se referea la martirii români ai revoluţiei, a căror trecere şi luptă pe aici a lăsat urme adânci în conştiinţa oamenilor, timp de generaţii întregi. De notat că niciodată nu s-au găsit resturi sau oseminte care să atesteze că aici au fost înmormântaţi cei ucişi în luptă la 1821. Erau prea mulţi, aproape o mie, aşa că ar fi fost greu ca urmele lor să se piardă definitiv într-un timp aşa de scurt. Ei nu sunt îngropaţi aici, ci în alte locuri, aşa cum am arătat în lucrarea noastră.
După ştergerea inscripţiei, Papazoglu se plânge că monumentul care era „împodobit cu litere aurite", stă astăzi desfigurat ca o parodie în mijlocul frumoasei câmpii a Drăgăşanilor, „lângă acea nobilă şi istorică urbe". Era indignat de atitudinea consilierilor care îl obligaseră să şteargă inscripţia prin care „s-au pus numele şi anul 1821“. Se întreba în legătură cu decizia amintită „lucru ce nu se popreşte de nici o raţiune, când este vorba de aridicarea unui monument comemorativ eroilor pentru fapte ale românilor supt căpitanii lui Tudor Vladimirescu şi supt aceia ai lui Ipsilanti". Se contura ideea unei colaborări între cei doi conducători în cursul evenimentelor anului 1821. Numai că lucrurile nu stăteau deloc aşa.
Ştergerea inscripţiei greceşti determinase ziarul grecesc „I Iris" să publice un protest. Monumentul cioplit şi fasonat în altă parte a fost adus la Drăgăşani şi montat, pe el aflându-se inscripţia incriminată. Papazoglu dorea să pună pe primarul şi consilierii urbei în faţa unui fapt împlinit, însă nu a reuşit. Prin manuscrisele sale au fost descoperite două inscripţii pe care le redăm mai jos:
„Lupta de la Drăgăşani“
Această luptă a batalionului sacru cu otomanii pentru independenţa glorioasei Elade s-a petrecut în câmpia urbei Drăgăşani din România în anul 1821, iunie 7“
Sub comandirii Alexandru Ipsilanti şi colonelul Ştutzu, s-au organizat în Moldova şi România un batalion regulat în sumă de 800 tineri elevi nobili, cari s-aflau întorşi de prin şcoalele Germaniei şi Franciei. Şi au îmbrăcişat armele ca să lupte împotriva încincitului număr al otomanilor călări de supt conducerea a trei paşi, al Vidinului, Nicopolei şi Rusciukului.
Aceşti bravi tineri, ca nesce martiri ai creştinătăţii, ca nesce spartiaţi la Termopile, au primit cu bucurie şi eroism moartea şi cununa gloriei. Într- aceştia s-a aflat şi prea iubitul meu frate Nicolae A. Popasoglu, împreună cu elevii. Eterna lor pomenire!
Editor Compuitor, colonel D.A. Pappasoglu“.
Acest text este reprodus pe gravura istorică „Lupta de la Drăgăşani", imprimat sub imagine, ca legendă. Inscripţia grecească, identică celei româneşti, în dreapta, în câte 7 rânduri fiecare text despărţite la mijloc prin semnul heraldic, aplecate încrucişat deasupra cifrei „1821“. Pe stampă, în colţul din dreapta jos, în paranteză următoarea explicaţie: „După originalul publicat în 1822 în Viena“.
A doua inscripţie:
În anul 1821, mai 28 şi 29, oştirea românească recrutată de slugerul Tudor Vladimirescu şi comandată de căpitanii Cacaleţeanu, Ciupage, Macedonschi, Cioranu, Mageru şi Solomon, împreunăndu-se frăţeşte şi cu oştirea elenă, recrutată de principele Ipsilanti şi comandată de comandantul Caragia, Diamandi, Bimbaşa Sava, Farmachi, Şuţu (Chiabap), Pappasoglu, Cercezu, Csenocrat şi căpitanul Iordache s- au luptat vitejeşte pe această câmpie de glorie. Şi câţi au căzut în acea creştinească combatere cu vrăjmaşul religiunei şi a patrii lor, pentru endependenţa lor,
Repausea-ză
Supt acest monument, aridicat la anul 1884 octomvrie, prin cetuiala şi ajutorul descendenţilor lor, rude şi amici, elini şi români, on zilele majestăţii sale regele Carol I, domnul românilor, şi majestăţii sale împăratul elenilor George 1.
Pomenească-să în Eternitate!
Lt.-col. D. Pappasoglu, prefectul judeţului fiind domnul D. Simulescu şi primarul urbei Drăgăşani, domnul...“.
Este uşor de înţeles că, prin aceste texte, Pappasoglu urmărea să împace pe toată lumea: frăţească împreunare a oştirilor... Probabil că el arătase ultima inscripţie autorităţilor vremii pentru a le capta atenţia, dar pe ascuns ceruse pietrarului să scrie prima inscripţie în greceşte, punându-i astfel pe cei care diriguiau oraşul în faţa unui fapt împlinit. Acesta pare a fi motivul distrugerii inscripţiei.
Oricum, el reuşise să atragă bunăvoinţa prefectului D. Simulescu. Îi oferise un medalion de o pagină despre Tudor Vladimirescu: „Slugeru Tudor Vladimirescu - liberatorul României sau Renaşterea libertăţii şi autonomiei Românilor în anul 1821 martie 10, sub stindardul său", având o dedicaţie expresă: „Domnul Dimitrie Simulescu, prefectul districtului Vâlcea". Prefectul devenise beneficiarul faimosului tezaur! El era de acord cu toate pretenţiile lui Pappazoglu primarul şi consilierii - azi daţi uitării - nu. Prefectul recomanda ca monumentul să fie aşezat în piaţa oraşului, primarul şi consilierii - nu. Şi unul şi alţii erau liberali, numai că gândeau şi vedeau aceste lucruri în moduri diferite. Primarul şi consilierii erau reprezentanţii celor 5000 de locuitori de aici, şi amintirile administraţiei fanariote erau încă destul de vii în conştiinţa celor mai vârstnici de pe aici. Atmosfera oarecum anti-grecească - termenul este cam dur, dar nu este altul mai adecvat - era întreţinută şi de presă, care exagera raporturile nu tocmai normale ale României cu Grecia acelei vremi. La un moment dat, guvernul elen a rechemat pe reprezentantul său diplomatic din România, precum şi pe consulii săi. Să nu uităm că, numai cu două decenii în urmă, în România avusese loc secularizarea averilor mănăstireşti, multe dintre ele fiind închinate Muntelui Athos din Grecia.
Locuitorii oraşului ştiau că Simulescu se îmbogăţise furând tezaurul lui Tudor - în fond, al ţării - şi nu puteau trece cu vederea acest fapt. Lucrurile au rămas în aşteptare până la 1964, când raporturile diplomatice ale României cu Grecia reveniseră la normal, şi s-a hotărât refacerea monumentului. A fost dată jos întreaga lucrare şi s-au făcut săpături la fundaţie, în speranţa că se vor găsi ceva mărturii. Oase ori alte materiale nu s-au găsit, ceea ce confirmă ipoteza noastră după care luptele nu au avut loc şi nici nu au fost săpate gropi comune aici, ci în altă parte, aşa cum am arătat deja. Blocul soclului este legat de subtreptele scării înconjurătoare cu două piese masive, înalte de 0,46 m, alăturate, cioplite în descreştere spre partea superioară, unde lăţimea este de 0,90 m, la baza lor înălţimea atingând 1,50 m. Scara de la bază are trei trepte, fiecare de câte 0,23 m, cea superioară având latura de 2 m, cea din mijloc de 2,50 m, iar cea de la bază de 3 m, formată din blocuri alăturate, câte 6 bucăţi la prima şi a doua şi 8 la cea de-a treia. Ultima treaptă, cea de jos, este înconjurată de o copertină de piatră poroasă de construcţie, în care este încastrat grilajul de fier forjat dispus în patrulater cu latura de câte 3,25 m şi înălţimea de 1,03 m fiecare. Grilajul este prevăzut cu o portiţă de acces pe latura de est, care are 0,75 m deschidere şi un dispozitiv de închidere manevrat prin învârtire. Întreaga construcţie este amplasată pe un fundament de cărămidă şi var hidraulic, iniţial, îngropat în movila de pământ de care am amintit mai sus. înălţimea totală a monumentului este de 7,28 m, cuprinzând aici şi înălţimea movilei pe care este îngropat fundamentul. Pe obelisc există semnul ancorei, funcţia lui simbolică fiind de aceea de izbândă a crucii asupra semilunii, a creştinătăţii asupra necreştinilor. Întregul ansamblu pare un „stâlp" funerar, semnificând nemurirea. Se îndeplinea astfel dorinţa lui Ipsilanti de a ridica aici o coloană dedicată eroilor luptei eteriştilor împotriva asupririi otomane.
Monumentul este construit din marmură vineţie, fiind compus din 22 blocuri cioplite şi asamblate, aşezat pe o movilă de pământ de 0,75 m de la nivelul solului din jur, având forma pătrată cu latura de 7,75 m la bază. Partea superioară reprezintă o coloană obeliscoidală în formă de trunchi de piramidă dreptunghiulară de 4,35 m lăţime, având la bază 0,47m pe latură şi 0,35 m la vârf, unde se continuă terminal printr-un piramidon teşit oblic, înalt de 0,22 m, iar latura la bază aceeaşi cu vârful coloanei, de 0,35 m.
Pe latura de este a obeliscului, la o distanţă de 0,46 m de sus este figurat în relief semnul ancorei - al salvării - o cruce în semilună la bază cu coamele în sus, având o înălţime de 0,42m. Sub ancoră este reliefat un craniu cu două oase încrucişate, semnul sacrificiului suprem, simbol reprezentat şi pe stindardul batalionului sacru. Între partea superioară şi bloc este lăsat un interstiţiu de 4 mm prin pene de plumb fixate la cele patru colţuri. Soclul masiv are cioplit în partea de sus frontonul în formă de capitel de coloană, legându-se armonios cu baza obeliscului. Are înălţimea de 1,06 m şi latura de 0,90 m. Pe soclu a fost săpată o inscripţie în patru registre, iniţial distrusă dar refăcută în 1975, cu următorul înscris:
• la est în greceşte şi româneşte:
TRECĂTORULE, ANUNŢĂ / CĂ NOI NE
ODIHNIM / AICI CĂZUŢI ÎN LUPTĂ / PENTRU LIBERTATE.
• la vest în româneşte:
IN MEMORIA / LUPTĂTORILOR CĂZUŢI AICI / LA DRĂGĂŞANI / RIDICAT ÎN 1885 / DE CĂTRE ELENII DIN ROMÂNIA.
• la sud în greceşte şi în româneşte:
MONUMENTUL ACESTA CONSTRUIT/
ÎN ANUL 1885 /
ÎN MEMORIA ELENILOR /
MEMBRI AI BATALIONULUI SACRU/
ŞI A CAMARAZILOR LOR ROMÂNI /
CARE AU LUPTAT AICI /
ŞI AU CĂZUT PENTRU LIBERTATE/
A FOST RENOVAT DE GUVERNUL REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA/
ÎN ANUL 1975.
Înspre latura estică a fost construit un gard de apărare pe care sunt aplicate 7 inscripţii bilingve, alternând în greacă (4) şi în română (3) având acelaşi text de pe latura corespunzătoare a monumentului.
Pe latura estică a soclului este săpată în relief ornamentaţia coroanei de lauri, deschisă sus în două braţe în formă de acoladă de câte 0,98m fiecare, cel din stânga privind spre monument - cu frunze de măslin; cel din dreapta, cu frunze de stejar. Sunt unite la bază cu o eşarfă înnodată, lată de 24 mm, cu capetele fluturând în părţi, reprezentând un omega imens = veşnicia.
Pentru alte detalii recomandăm cititorului lucrarea regretatului istoric Ion Constantin Vasile, „Monumentul luptelor din anul 1821 de la Drăgăşani", publicat în „Caietele Bălcescu", IX-X, 1984, din care am extras esenţialul.
Acest monument devenit celebru va fi consemnat în unele lucrări, prima menţiune aparţinând lui St. Ionescu-Cheianu care, în „Geografia judeţului Vâlcea", spunea prezentând oraşul Drăgăşani din acel timp, că: „Locuri de preumblare şi însemnate sunt: şoseaua Oltului, unde este un monument ridicat în memoria mavroforilor (eteriştilor) căzuţi în luptele din anul 1821 cu turcii, de colonia greacă aflată în ţară, aşezat spre apus de târg, lângă vechiul cimitir. El este înălţat prin stăruinţa neobositului stăruitor colonel Papazoglu. Lângă el este şi gara Drăgăşani". Informaţia se regăseşte întocmai în „Dicţionarul judeţului Vâlcea", editat de C. Alexandrescu în 1893.
Nicolae Iorga, în cartea sa „Sate şi mănăstiri din România", 1905, scrie: „La Drăgăşani ... e câmpia de luptă în care au fost striviţi eteriştii greci la 1821. Un general grec (Papazoglu nu a fost general, ci locotenent- colonel, n.n.) a pus deunăzi o piatră amintitoare, a cărei inscripţie a fost prefăcută apoi în româneşte (în realitate, nu avea nici o inscripţie, fusese ştearsă, n.n.) după cererea primăriei din târguşor". Informaţiile autorului erau de la autorităţile vremii.
„La Roumanie pittoresque" din 1824, apărută la Paris scria: „Une simple colonne de marbre rappelle ces victimei dune cause noble qui n'avait pas encore trouve une base reelle, dans le cimetiere de Drăgăşani, dont le nom est inscrit sur une des rues d'Athenes libre“.
În 1934, ziarul grec de limbă franceză „Les messageres d'Athenes" solicita credite pentru că „monumentul ierolohiţilor de la Drăgăşani (România) ameninţă să se prăbuşească. Se ştie că acest monument veşniceşte aducerea aminte despre eroii Batalionului sacru al lui Ipsilanti, care batalion a căzut vitejeşte în Moldo-Vlahia la începutul revoluţiei greceşti". Apelul a fost preluat de C. Daniilescu în „O pagină din istoria judeţului Vâlcea", în „Naţionalul Vâlcii" nr. 75-76, martie-aprilie 1934, p. 65.
Scriitorul drăgăşănean Gib Mihăescu scria în 1927, referindu-se la monument: „Drept vestigiu al acestei memorabile lupte (din 1821, pe câmpia Drăgăşanilor, n.n.), un monument de marmură îşi ridică vârful ascuţit în cimitirul oraşului. Noroc că ştim semnificaţia acestui monument, altfel considerabilul număr de inscripţii ce poartă ne-ar duce în eroare, numele zgâriate, ... ortografia lor, mai ales acesta ducându-se cu totul aproape de anii de cultură şi civilizaţie prin care trecem. Dar privind acest monument de dată recentă, şi ţi-e de ajuns ca să te convingi că şi profesiunea de arheolog nu-i chiar din cele mai uşoare".
De menţionat că scriitorul drăgăşenean, la începutul carierei sale, semna cu numele Stegaru, preluat de la străbunicul său ce fusese purtătorul steagului lui Tudor. După ce Tudor fusese arestat la Goleşti, Ion Cacaleţeanu a luat steagul iar purtătorul lui de până atunci s-a stabilit la Călina, unde s-a căsătorit. Aici exista şi o stradă a stegarilor, numită aşa în cinstea celor care se mândreau cu faptul că luptaseră sub stindardul lui Tudor Vladimirescu.
Monumentul este în permanenţă un punct de atracţie pentru locuitorii şi vizitatorii oraşului, printre care şi coloniile greceşti din ţară. Diverse delegaţii se interesează de soarta lui, însă ar fi bine şi potrivit cu tot ce se întâmplă ca şi memoriei lui Tudor să i se dea mai multă importanţă; aşa cum grecii au ridicat un monument pentru eroii lor de la Drăgăşani, singurul lor monument din afara ţării (după cât se pare) ar fi frumos şi patriotic să fie construit un monument şi în cinstea pandurilor şi a lui Tudor, pentru că, fără ridicarea lor la luptă, poate că şi acum românii ar fi fost obligaţi să cânte liturghia tot elineşte.
NOTE
1.1.Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, Pagini de istorie..., p. 57-58;
2. I. Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente de la Olt, cap. Biserica din Alunişul de Jos(Olt), p.3-4;
3.1821 în judeţul Vâlcea;
4. Idem;
5. C.Tamaş, Gh. Dumitraşcu, Bibliografia istorică a judeţului Vâlcea, p. 63-64;
6. I Strujan, C. Căzănişteanu, Locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, 1972;
7. Documente, Răscoala din 1821, vol. IV, p. 267;
8. 1821 în judeţul Vâlcea, p. 135;
9. C. Tamaş, Muzeul Goleşti, p. 23-78;
Înspre latura estică a fost construit un gard de apărare pe care sunt aplicate 7 inscripţii bilingve, alternând în greacă (4) şi în română (3) având acelaşi text de pe latura corespunzătoare a monumentului.
Pe latura estică a soclului este săpată în relief ornamentaţia coroanei de lauri, deschisă sus în două braţe în formă de acoladă de câte 0,98m fiecare, cel din stânga privind spre monument - cu frunze de măslin; cel din dreapta, cu frunze de stejar. Sunt unite la bază cu o eşarfă înnodată, lată de 24 mm, cu capetele fluturând în părţi, reprezentând un omega imens = veşnicia.
Pentru alte detalii recomandăm cititorului lucrarea regretatului istoric Ion Constantin Vasile, „Monumentul luptelor din anul 1821 de la Drăgăşani", publicat în „Caietele Bălcescu", IX-X, 1984, din care am extras esenţialul.
Acest monument devenit celebru va fi consemnat în unele lucrări, prima menţiune aparţinând lui St. Ionescu-Cheianu care, în „Geografia judeţului Vâlcea", spunea prezentând oraşul Drăgăşani din acel timp, că: „Locuri de preumblare şi însemnate sunt: şoseaua Oltului, unde este un monument ridicat în memoria mavroforilor (eteriştilor) căzuţi în luptele din anul 1821 cu turcii, de colonia greacă aflată în ţară, aşezat spre apus de târg, lângă vechiul cimitir. El este înălţat prin stăruinţa neobositului stăruitor colonel Papazoglu. Lângă el este şi gara Drăgăşani". Informaţia se regăseşte întocmai în „Dicţionarul judeţului Vâlcea", editat de C. Alexandrescu în 1893.
Nicolae Iorga, în cartea sa „Sate şi mănăstiri din România", 1905, scrie: „La Drăgăşani ... e câmpia de luptă în care au fost striviţi eteriştii greci la 1821. Un general grec (Papazoglu nu a fost general, ci locotenent- colonel, n.n.) a pus deunăzi o piatră amintitoare, a cărei inscripţie a fost prefăcută apoi în româneşte (în realitate, nu avea nici o inscripţie, fusese ştearsă, n.n.) după cererea primăriei din târguşor". Informaţiile autorului erau de la autorităţile vremii.
„La Roumanie pittoresque" din 1824, apărută la Paris scria: „Une simple colonne de marbre rappelle ces victimei dune cause noble qui n'avait pas encore trouve une base reelle, dans le cimetiere de Drăgăşani, dont le nom est inscrit sur une des rues d'Athenes libre“.
În 1934, ziarul grec de limbă franceză „Les messageres d'Athenes" solicita credite pentru că „monumentul ierolohiţilor de la Drăgăşani (România) ameninţă să se prăbuşească. Se ştie că acest monument veşniceşte aducerea aminte despre eroii Batalionului sacru al lui Ipsilanti, care batalion a căzut vitejeşte în Moldo-Vlahia la începutul revoluţiei greceşti". Apelul a fost preluat de C. Daniilescu în „O pagină din istoria judeţului Vâlcea", în „Naţionalul Vâlcii" nr. 75-76, martie-aprilie 1934, p. 65.
Scriitorul drăgăşănean Gib Mihăescu scria în 1927, referindu-se la monument: „Drept vestigiu al acestei memorabile lupte (din 1821, pe câmpia Drăgăşanilor, n.n.), un monument de marmură îşi ridică vârful ascuţit în cimitirul oraşului. Noroc că ştim semnificaţia acestui monument, altfel considerabilul număr de inscripţii ce poartă ne-ar duce în eroare, numele zgâriate, ... ortografia lor, mai ales acesta ducându-se cu totul aproape de anii de cultură şi civilizaţie prin care trecem. Dar privind acest monument de dată recentă, şi ţi-e de ajuns ca să te convingi că şi profesiunea de arheolog nu-i chiar din cele mai uşoare".
De menţionat că scriitorul drăgăşenean, la începutul carierei sale, semna cu numele Stegaru, preluat de la străbunicul său ce fusese purtătorul steagului lui Tudor. După ce Tudor fusese arestat la Goleşti, Ion Cacaleţeanu a luat steagul iar purtătorul lui de până atunci s-a stabilit la Călina, unde s-a căsătorit. Aici exista şi o stradă a stegarilor, numită aşa în cinstea celor care se mândreau cu faptul că luptaseră sub stindardul lui Tudor Vladimirescu.
Monumentul este în permanenţă un punct de atracţie pentru locuitorii şi vizitatorii oraşului, printre care şi coloniile greceşti din ţară. Diverse delegaţii se interesează de soarta lui, însă ar fi bine şi potrivit cu tot ce se întâmplă ca şi memoriei lui Tudor să i se dea mai multă importanţă; aşa cum grecii au ridicat un monument pentru eroii lor de la Drăgăşani, singurul lor monument din afara ţării (după cât se pare) ar fi frumos şi patriotic să fie construit un monument şi în cinstea pandurilor şi a lui Tudor, pentru că, fără ridicarea lor la luptă, poate că şi acum românii ar fi fost obligaţi să cânte liturghia tot elineşte.
NOTE
1.1.Ciucă, D. Ciucă, I. Ciucă, Pagini de istorie..., p. 57-58;
2. I. Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente de la Olt, cap. Biserica din Alunişul de Jos(Olt), p.3-4;
3.1821 în judeţul Vâlcea;
4. Idem;
5. C.Tamaş, Gh. Dumitraşcu, Bibliografia istorică a judeţului Vâlcea, p. 63-64;
6. I Strujan, C. Căzănişteanu, Locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, 1972;
7. Documente, Răscoala din 1821, vol. IV, p. 267;
8. 1821 în judeţul Vâlcea, p. 135;
9. C. Tamaş, Muzeul Goleşti, p. 23-78;
_________________
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #Drăgășani #IstoriaDragasaniului #TudorVladimirescu #panduri #Revoluțiadela1821 #Eteria #Ipsilanti #FilikiEteria #SocietateaPrietenilor #PhilikiHetairia #ΦιλικήΕταιρεία
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu