Pagini

6 nov. 2024

Volumul de versuri (in memoriam) Mihail Rogojinaru/ ,,La poale de gânduri”) integral în PDF

Drumul pe munte sau evadarea din timp/

Prefață, de lect. univ. dr. Cristina Miron

„Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâtva de paterni dar... de dragoste mai ales.” spunea Nichita Stănescu într-o înregistrare audio destul de cunoscută. Este greu să scrii despre un poet care și-a luat adio de la viață în plină tinerețe, dar este pe de altă parte o datorie din partea celor care l-au cunoscut: să ne asigurăm că trăiește în continuare prin ceea ce a „lăsat în afară”, prin acel caleidoscop de simțiri și emoții adunate în versurile sale.

Sugerând lupta cu un inamic invizibil și invincibil, tema centrală a poeziei sale - fugit irreparabile tempus - o temă tocită de poeți de mii de ani încoace, îi prilejuiește lui Mihai Rogojinaru crearea unei varietăți de imagini poetice care ascund o bogăție de emoții. Zadarnica dorință umană, faustică, a opririi timpului, a împietririi momentului nu îl ocolește nici pe acest tânăr poet, luând forma unui strigăt disperat care rămâne însă suspendat în aerul rarefiat al posibilului: „Oprește-te, clipă!” / ar fi trebuit să strig / poate aș fi reușit” (Poate). Totuși, într-o altă poezie, eul poetic își găsește curajul de a da glas strigătului și, odată cu el, optimismul că încercarea nu va fi sortită eșecului. Mai mult, de data aceasta oprirea timpului ia forma unei metafore ancorate în realitatea tehnologică a zilelor noastre: „Da, ne-nvârtim, ne-nvârtim, / însă eu apăs butonul de pauză / și strig / și voi mai striga - / dar niciodată, niciodată în zadar.” (Întreruperi)

Poetul percepe timpul în mod convențional, ca pe o succesiune de zile monotone, amenințate de greșeli, o cursă către moarte în care puține sunt „clipe luminate pe care le descopăr / abia când au trecut.”

(Varietăți temporale) Toate micile diviziuni ale timpului iau forma unor fructe adunate în „imensul coș / ce trebuie umplut / până la ultima ta răsuflare” (Înlănțuiri). În alte ipostaze, trecerea timpului și succesiunea anotimpurilor nu duc decât la o capitulare aproape totală a ființei umane: „am obosit să regăsim aceleași primăveri, / am obosit și am vrea să dormim, / am obosit și am vrea să nu mai primim nicio șansă / am obosit sub cerul închis / cu lacăte de cer și gheață.” (Reînceperi)

Fiind o temă secundară, somnul, resimțit ca o prefigurare a morții, se asociază anotimpurilor mai calde, adevărata trezire la viață fiind dată de frigul iernii: „hai să dormim măcar până la prima zăpadă, / când frigul ne va obliga la viață” (Ieșire din scenă). Preferința pentru iarnă dă naștere unei adresări directe în rimă către anotimpul în care poetul se simte el însuși, liber și plin de viață: „Hei, iarnă, / cum e cea din urmă seară?” (Sfârșit de albă reverie), poetul luându-și rămas-bun de la această parte a anului care îl aduce mai aproape de moarte. Totuși, poetul învață să se împrietenească cu timpul: iubește miezul nopții, înnoptarea, se bucură de dimineți cu promisiunile lor, de răsărituri și apusuri. Adaptarea la timp nu este simțită neapărat ca umilire și acceptare, ci mai degrabă ca o căutare a bucuriei în orice petală a timpului înainte ca aceasta să se ofilească, chiar dacă uneori revelația plenitudinii clipei are loc abia după trecerea ei.

Un punct central al poeziei și vieții acestui tânăr poet îl reprezintă muntele care capătă diverse semnificații în funcție de stările și trăirile sale poetice. Tema călătoriei în munți se desfășoară în relație foarte strânsă cu tema timpului, muntele fiind un salvator al clipei, având proprietatea de a suspenda temporalitatea. În primul rând, în munți se petrece evadarea din cotidianul apăsător, aceștia fiind „certitudini neclintite” care sunt acolo mereu, „nu dispar ca nălucile” (Cei ce sunt). Duritatea stâncii, mereu regăsită cu o bucurie inepuizabilă (Împăcare), asigură un ocean de posibilități: „Totu-mi pare posibil/ pe-un colț de stâncă” (Răstimp).

Percepția antagonică trai cotidian vs. urcuș în munte se traduce atât printr-o spațialitate a evoluției spirituale (urcușul fiind metafora transparentă a creșterii), cât și printr-o imagine a evadării psihologice din „nebunia/ în care ești nevoit să te zbați”, sau a fugii de trivialitatea vieții de zi cu zi în care se zbate omenirea: „și urci tocmai pentru că vrei/ să ieși din rândul lumii,/ să părăsești mecanismul/ care făurește nimicuri/ ascunse sub chipul necesității”. Poate cea mai importantă experiență pe care-o oferă urcușul pe stâncă este o reamintire a libertății pe care viața sufocată de repetiții tocite ale acelorași activități o șterge aproape în întregime: „Urci pentru că vrei/ să-ți amintești mereu/ că ai de ales” (Pentru că).

O altă opoziție evidentă se construiește pe parcursul poemelor, și anume oraș vs. munte, transpusă prin elemente precum șosea vs. potecă; betoane, asfalt vs. păduri, soare, cer, vânt, așadar fuga spre munte asigurând o reintegrare în natura primordială. Aceasta este o temă cu ecouri ecologiste puternic ancorată în realitatea zilelor noastre, în care industrializarea și tehnologizarea excesive au creat o prăpastie între om și natura care l-a adăpostit și l-a ajutat să evolueze, demonstrând preocuparea poetului față de destinul lumii în care a trăit: „Doar bătând aceleași poteci/ de zeci, de sute de ori, / colindând aceleași păduri,/ până te vei simți acasă,/ poți spera/ ca pământul pe care-l calci/ să-ți fie din nou prieten,/ ca la-nceputuri.” (Stăruință)

Pentru a completa perfect imaginea călătoriei în munți ca evadare și căutare a libertății, poetul dezvoltă în mai multe poezii metafora spațiului închis: zidul pe care-l sparge pentru a trimite „șiruri de cuvinte” către lumea exterioară (Exit) traducând eliberarea trăirilor interioare prin intermediul scrisului, „lanțurile/ care nu se văd,/ dar pe care toți le simțim” și care împiedică picioarele să umble libere (Clipă) recreând ideea cotidianului care ne prinde iremediabil în tentaculele sale, ideea de captivitate, de ziduri pe care singuri le construim și care ne despart de ceilalți (Exterminarea lui Don Quijote) fiind și ea în consonanță cu simțământul de închidere în colivie, de limitare a libertății și de lipsă de comunicare. În același registru se situează cuvinte precum „ocnași”, „temniță”, „lanțuri”, „arestare”, „lacăte”. În mod paradoxal, tăcerea și împietrirea stâncii îl provoacă pe Mihai Rogojinaru la scris, ele sunt cele care declanșează actul creativ după o contemplare fructuoasă, și tot ele îl ambiționează să-și așeze în continuare pașii în timp: „Ascult, / privesc, / încerc/ să iau/ ceva din voi, / căci e greu să fii om; / e greu; / și nu pot renunța/ la luptă.” (Întâlniri tăcute).

Cele două aspecte contradictorii ale parcurgerii muntelui nu trec neobservate în poezia lui Mihai Rogojinaru: pe de o parte urcușul, evoluția către înalturi cu privirea mereu în sus, către cer, către divinitate, iar, pe de altă parte, coborârea către abis, către hău, la capătul căruia nu poate fi decât sfârșitul, neantul. Urcușul repetat pe munte traduce, de fapt, căutarea de sine pe care poetul o atribuie tuturor celor care „avem stânca sub tălpi, / capul în nori/ și inima printre ramuri dese”: „am umblat mereu / în noi înșine, / căutând tainicul înțeles/ al lui a fi” (La poale de gânduri). Abisul, pe de altă parte, ascunde mai multe ipostaze: una ar fi teama de moarte redată printr-o imagine inedită: „abisul / pe care-l porți/ între două bătăi ale inimii” (Către împăcare); alta ar fi lipsa de inspirație, imposibilitatea de a scrie, neantul foii albe. Dar probabil cea mai puternică semnificație a abisului o reprezintă moartea însăși, prezentă din plin în versurile lui Mihai Rogojinaru, uneori chiar cu o apăsătoare forță premonitorie: „îmi vei spune să fiu atent pe marginea prăpastiei” acolo unde celorlalți „le place să stea [...] / și să privească dansul ielelor, / la un pas de prăbușire.” (Spre luciditate).

Nu în ultimul rând, ca un ecou versurilor lui Walt Whitman („Nici eu, nici altcineva nu poate parcurge acest drum pentru tine. Trebuie să-l parcurgi de unul singur”) izvorâte din idei filosofice și psihologice, poetul insistă asupra unicității și irepetabilității individului uman. La fel ca în poemul stănescian Enghidu („Și pentru durerea cea mare, albastru i-am zis, […] / Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând, / cărei alte dureri ai spus astfel ?”), acest poet contemporan observă cu sentimente amestecat imposibilitatea de empatizare totală și de suprapunere peste experiența altuia, ceea ce reprezintă o sursă imensă de singurătate a ființei umane: „nimeni nu te poate înlocui / și asta te face să te simți atât de singur”, dar și o bucurie nereprimată a amprentei unice pe care o putem lăsa în această lume trecătoare: ”poți face orice, / nu mai e nimeni ca tine, / nimeni care să-ți îndeplinească visele” (Compartiment cu un singur loc).

Poeziile Am și Ritm de vară creează un autoportret al vieții interioare a poetului Mihai Rogojinaru, în sufletul căruia alternează momentele de bucurie cu cele de revoltă, puținele certitudini și îndoielile care subminează totul, frici și mâhniri, dar și speranța că toate faptele vieții, bune sau rele, vor avea o răsplată pe măsură. Peste toate acestea domină atotputernic soarele viețuirii în plenitudinea speranței: „am atâtea fulgere ce luminează în prăpăstiile mele, / dar zăresc din nou soarele / ce răsare mereu pentru toți cei ca mine.” (Ritm de vară).

Cele câteva poezii în engleză reiau temele preferate, cărarea și somnul fiind dominante. De observat este că poetul profită din plin de muzicalitatea limbii engleze, aducând la lumină niște mici bijuterii rimate: „Forever we crave those moments of bliss, / which seldom appear and often are missed. / They come when we’re busy, pursuing a goal, / a dream sometimes distant, covered with snow.” (Sinful ignorance).

Acest volum care adună între coperțile sale poezii diverse, unele în vers alb, altele în rime neforțate, majoritatea poemelor fiind prea sincere și deschise ca să aibă nevoie de ornamente stilistice, ne fac cunoștință cu un poet care ar mai fi avut destule de adăugat în universul său interior, un poet familiarizat cu ideea de moarte și îndrăgostit fără leac de munte și de potecile sale vindecătoare. Chiar dacă vocea lui a încetat să mai vorbească, aceste gânduri adunate în versuri vor dăinui pentru el dincolo de timp, oferind cititorului o felie parfumată de nemurire, un ciob cu reflexe de curcubeu din infinitul care a fost astfel eliberat din temnița lutului (Umblet):

„Lumea își vede de-ale ei,

iar pașii mei

au sunet de ceasornic –

un ceasornic ce-mi măsoară

infinitul închis în lut.”

lect. dr. Cristina Miron/ Prefață

Volumul de versuri (in memoriam) Mihail Rogojinaru/ ,,La poale de gânduri”) integral în PDF

Pozele din colaj una câte una - la această legătură.


_____

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu