Prefață, de lect. univ. dr. Cristina Miron
„Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în
afară? Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâtva de
paterni dar... de dragoste mai ales.” spunea Nichita Stănescu într-o
înregistrare audio destul de cunoscută. Este greu să scrii despre un poet care
și-a luat adio de la viață în plină tinerețe, dar este pe de altă parte o
datorie din partea celor care l-au cunoscut: să ne asigurăm că trăiește în
continuare prin ceea ce a „lăsat în afară”, prin acel caleidoscop de simțiri și
emoții adunate în versurile sale.
Sugerând lupta cu un inamic invizibil și invincibil, tema
centrală a poeziei sale - fugit irreparabile tempus - o temă tocită de poeți de
mii de ani încoace, îi prilejuiește lui Mihai Rogojinaru crearea unei varietăți
de imagini poetice care ascund o bogăție de emoții. Zadarnica dorință umană,
faustică, a opririi timpului, a împietririi momentului nu îl ocolește nici pe
acest tânăr poet, luând forma unui strigăt disperat care rămâne însă suspendat
în aerul rarefiat al posibilului: „Oprește-te, clipă!” / ar fi trebuit să strig
/ poate aș fi reușit” (Poate). Totuși, într-o altă poezie, eul poetic își
găsește curajul de a da glas strigătului și, odată cu el, optimismul că
încercarea nu va fi sortită eșecului. Mai mult, de data aceasta oprirea
timpului ia forma unei metafore ancorate în realitatea tehnologică a zilelor
noastre: „Da, ne-nvârtim, ne-nvârtim, / însă eu apăs butonul de pauză / și
strig / și voi mai striga - / dar niciodată, niciodată în zadar.” (Întreruperi)
Poetul percepe timpul în mod convențional, ca pe o
succesiune de zile monotone, amenințate de greșeli, o cursă către moarte în
care puține sunt „clipe luminate pe care le descopăr / abia când au trecut.”
(Varietăți temporale) Toate micile diviziuni ale timpului iau forma unor fructe adunate în „imensul coș / ce trebuie umplut / până la ultima ta răsuflare” (Înlănțuiri). În alte ipostaze, trecerea timpului și succesiunea anotimpurilor nu duc decât la o capitulare aproape totală a ființei umane: „am obosit să regăsim aceleași primăveri, / am obosit și am vrea să dormim, / am obosit și am vrea să nu mai primim nicio șansă / am obosit sub cerul închis / cu lacăte de cer și gheață.” (Reînceperi)
Fiind o temă secundară, somnul, resimțit ca o prefigurare
a morții, se asociază anotimpurilor mai calde, adevărata trezire la viață fiind
dată de frigul iernii: „hai să dormim măcar până la prima zăpadă, / când frigul
ne va obliga la viață” (Ieșire din scenă). Preferința pentru iarnă dă naștere
unei adresări directe în rimă către anotimpul în care poetul se simte el
însuși, liber și plin de viață: „Hei, iarnă, / cum e cea din urmă seară?”
(Sfârșit de albă reverie), poetul luându-și rămas-bun de la această parte a
anului care îl aduce mai aproape de moarte. Totuși, poetul învață să se
împrietenească cu timpul: iubește miezul nopții, înnoptarea, se bucură de
dimineți cu promisiunile lor, de răsărituri și apusuri. Adaptarea la timp nu
este simțită neapărat ca umilire și acceptare, ci mai degrabă ca o căutare a
bucuriei în orice petală a timpului înainte ca aceasta să se ofilească, chiar
dacă uneori revelația plenitudinii clipei are loc abia după trecerea ei.
Un punct central al poeziei și vieții acestui tânăr poet
îl reprezintă muntele care capătă diverse semnificații în funcție de stările și
trăirile sale poetice. Tema călătoriei în munți se desfășoară în relație foarte
strânsă cu tema timpului, muntele fiind un salvator al clipei, având
proprietatea de a suspenda temporalitatea. În primul rând, în munți se petrece
evadarea din cotidianul apăsător, aceștia fiind „certitudini neclintite” care
sunt acolo mereu, „nu dispar ca nălucile” (Cei ce sunt). Duritatea stâncii,
mereu regăsită cu o bucurie inepuizabilă (Împăcare), asigură un ocean de
posibilități: „Totu-mi pare posibil/ pe-un colț de stâncă” (Răstimp).
Percepția antagonică trai cotidian vs. urcuș în munte se
traduce atât printr-o spațialitate a evoluției spirituale (urcușul fiind
metafora transparentă a creșterii), cât și printr-o imagine a evadării
psihologice din „nebunia/ în care ești nevoit să te zbați”, sau a fugii de
trivialitatea vieții de zi cu zi în care se zbate omenirea: „și urci tocmai
pentru că vrei/ să ieși din rândul lumii,/ să părăsești mecanismul/ care
făurește nimicuri/ ascunse sub chipul necesității”. Poate cea mai importantă
experiență pe care-o oferă urcușul pe stâncă este o reamintire a libertății pe
care viața sufocată de repetiții tocite ale acelorași activități o șterge
aproape în întregime: „Urci pentru că vrei/ să-ți amintești mereu/ că ai de
ales” (Pentru că).
O altă opoziție evidentă se construiește pe parcursul
poemelor, și anume oraș vs. munte, transpusă prin elemente precum șosea vs.
potecă; betoane, asfalt vs. păduri, soare, cer, vânt, așadar fuga spre munte
asigurând o reintegrare în natura primordială. Aceasta este o temă cu ecouri
ecologiste puternic ancorată în realitatea zilelor noastre, în care
industrializarea și tehnologizarea excesive au creat o prăpastie între om și
natura care l-a adăpostit și l-a ajutat să evolueze, demonstrând preocuparea poetului
față de destinul lumii în care a trăit: „Doar bătând aceleași poteci/ de zeci,
de sute de ori, / colindând aceleași păduri,/ până te vei simți acasă,/ poți
spera/ ca pământul pe care-l calci/ să-ți fie din nou prieten,/ ca
la-nceputuri.” (Stăruință)
Pentru a completa perfect imaginea călătoriei în munți ca
evadare și căutare a libertății, poetul dezvoltă în mai multe poezii metafora
spațiului închis: zidul pe care-l sparge pentru a trimite „șiruri de cuvinte”
către lumea exterioară (Exit) traducând eliberarea trăirilor interioare prin
intermediul scrisului, „lanțurile/ care nu se văd,/ dar pe care toți le simțim”
și care împiedică picioarele să umble libere (Clipă) recreând ideea
cotidianului care ne prinde iremediabil în tentaculele sale, ideea de captivitate,
de ziduri pe care singuri le construim și care ne despart de ceilalți
(Exterminarea lui Don Quijote) fiind și ea în consonanță cu simțământul de
închidere în colivie, de limitare a libertății și de lipsă de comunicare. În
același registru se situează cuvinte precum „ocnași”, „temniță”, „lanțuri”,
„arestare”, „lacăte”. În mod paradoxal, tăcerea și împietrirea stâncii îl
provoacă pe Mihai Rogojinaru la scris, ele sunt cele care declanșează actul
creativ după o contemplare fructuoasă, și tot ele îl ambiționează să-și așeze
în continuare pașii în timp: „Ascult, / privesc, / încerc/ să iau/ ceva din
voi, / căci e greu să fii om; / e greu; / și nu pot renunța/ la luptă.”
(Întâlniri tăcute).
Cele două aspecte contradictorii ale parcurgerii muntelui
nu trec neobservate în poezia lui Mihai Rogojinaru: pe de o parte urcușul,
evoluția către înalturi cu privirea mereu în sus, către cer, către divinitate,
iar, pe de altă parte, coborârea către abis, către hău, la capătul căruia nu
poate fi decât sfârșitul, neantul. Urcușul repetat pe munte traduce, de fapt,
căutarea de sine pe care poetul o atribuie tuturor celor care „avem stânca sub
tălpi, / capul în nori/ și inima printre ramuri dese”: „am umblat mereu / în
noi înșine, / căutând tainicul înțeles/ al lui a fi” (La poale de gânduri).
Abisul, pe de altă parte, ascunde mai multe ipostaze: una ar fi teama de moarte
redată printr-o imagine inedită: „abisul / pe care-l porți/ între două bătăi
ale inimii” (Către împăcare); alta ar fi lipsa de inspirație, imposibilitatea
de a scrie, neantul foii albe. Dar probabil cea mai puternică semnificație a
abisului o reprezintă moartea însăși, prezentă din plin în versurile lui Mihai
Rogojinaru, uneori chiar cu o apăsătoare forță premonitorie: „îmi vei spune să
fiu atent pe marginea prăpastiei” acolo unde celorlalți „le place să stea [...]
/ și să privească dansul ielelor, / la un pas de prăbușire.” (Spre luciditate).
Nu în ultimul rând, ca un ecou versurilor lui Walt
Whitman („Nici eu, nici altcineva nu poate parcurge acest drum pentru tine.
Trebuie să-l parcurgi de unul singur”) izvorâte din idei filosofice și
psihologice, poetul insistă asupra unicității și irepetabilității individului
uman. La fel ca în poemul stănescian Enghidu („Și pentru durerea cea mare,
albastru i-am zis, […] / Te-ntreb, oare tu, dacă asemenea ai spus, surâzând, /
cărei alte dureri ai spus astfel ?”), acest poet contemporan observă cu sentimente
amestecat imposibilitatea de empatizare totală și de suprapunere peste
experiența altuia, ceea ce reprezintă o sursă imensă de singurătate a ființei
umane: „nimeni nu te poate înlocui / și asta te face să te simți atât de
singur”, dar și o bucurie nereprimată a amprentei unice pe care o putem lăsa în
această lume trecătoare: ”poți face orice, / nu mai e nimeni ca tine, / nimeni
care să-ți îndeplinească visele” (Compartiment cu un singur loc).
Poeziile Am și Ritm de vară creează un autoportret al
vieții interioare a poetului Mihai Rogojinaru, în sufletul căruia alternează
momentele de bucurie cu cele de revoltă, puținele certitudini și îndoielile
care subminează totul, frici și mâhniri, dar și speranța că toate faptele
vieții, bune sau rele, vor avea o răsplată pe măsură. Peste toate acestea
domină atotputernic soarele viețuirii în plenitudinea speranței: „am atâtea
fulgere ce luminează în prăpăstiile mele, / dar zăresc din nou soarele / ce răsare
mereu pentru toți cei ca mine.” (Ritm de vară).
Cele câteva poezii în engleză reiau temele preferate,
cărarea și somnul fiind dominante. De observat este că poetul profită din plin
de muzicalitatea limbii engleze, aducând la lumină niște mici bijuterii rimate:
„Forever we crave those moments of bliss, / which seldom appear and often are
missed. / They come when we’re busy, pursuing a goal, / a dream sometimes
distant, covered with snow.” (Sinful ignorance).
Acest volum care adună între coperțile sale poezii
diverse, unele în vers alb, altele în rime neforțate, majoritatea poemelor
fiind prea sincere și deschise ca să aibă nevoie de ornamente stilistice, ne
fac cunoștință cu un poet care ar mai fi avut destule de adăugat în universul
său interior, un poet familiarizat cu ideea de moarte și îndrăgostit fără leac
de munte și de potecile sale vindecătoare. Chiar dacă vocea lui a încetat să
mai vorbească, aceste gânduri adunate în versuri vor dăinui pentru el dincolo
de timp, oferind cititorului o felie parfumată de nemurire, un ciob cu reflexe
de curcubeu din infinitul care a fost astfel eliberat din temnița lutului
(Umblet):
„Lumea își vede de-ale ei,
iar pașii mei
au sunet de ceasornic –
un ceasornic ce-mi măsoară
infinitul închis în lut.”
lect. dr. Cristina Miron/ Prefață
Volumul de versuri (in memoriam) Mihail Rogojinaru/ ,,La poale de gânduri”) integral în PDF
Pozele din colaj una câte una - la această legătură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu