Carmen Andreescu/ Contribuții la istoria Cinematografului vâlcean

De la fenakistoscopul profesorului Plateau de la Universitatea din Gand la caravanele care străbăteau tîrgurile încîntînd oamenii cu noua minune.

De la kinetoscop (varianta americană a năzdrăvăniei lui Plateau) la spectacolul cinematografic numărînd ore.

Şi apoi, în 1910 de la sătucul cu 253 de locuitori, „pădurea de ilice“ a indienilor Cherskee şi Cahurega la Hollywood-ul — „pămînt al făgăduinţei“ în care se năştea o nouă naţiune: a starurilor şi miturilor din Olimpul de mucava al studiourilor.

Un început, dar nu şi un sfîrşit, cadre ale filmului istoriei cinemato­grafiei şi a cinematografului. Şi dacă era mai greu să faci cinematografie, să faci cinematografe nu aveai nevoie de recuzita anevoioasă de dive şi regizori, te puteai mulţumi la început cu o sală — modestă — cu instalaţii cu sau fără reostat, cu scenă cu sau fără draperie, era de ajuns să ai doi stîlpi pentru a prinde pînza de proiecţie între ei şi spectacolul... începea în 1907 — primul în România, la Iaşi, în sala transformată şi amena­jată din cea a circului „Sidoly", şi în acelaşi an în sala teatrului Adreani — la Rm. Vîlcea.

Noua „Societate pentru exploatarea staţiunilor balneare Govora-Călimăneşti” se ocupa de... îmbutelierea sticlelor cu apă, amenajarea noilor hoteluri, închirierea camerelor, serviciul sanitar, dar şi de petrecerea timpului celor aflaţi la cură într-un mod cît mai agreabil. Deci, sînt gră­bite lucrările pentru terminarea clădirii de bazare şi teatru (1) la Călimăneşti, clădire începută în 1910 (2).

Cronica (franciscană a) Râmnicului din 1764

Toate orașele vechi au o istorie și Râmnicul are o cronică a sa. Este vorba de Cronica Franciscanilor din 1764, care este și prima istorie a orașului. Pentru a înțelege mai bine locul pe care îl ocupă în istoria românilor această cronică a franciscanilor din 1764, e necesar a aminti și relatările anterioare despre oraș în legătură cu aceasta. Astfel prima atestare documentară a Râmnicului este expresia: „o moară la Râmnic pe care a dăruit-o Dan voievod și via tot de acolo”, din documentul anului 1388 mai 20, de la Mircea cel Mare (1384-1418) și numirea lui ca oraș în anul următor la 4 septembrie 1389, când este numit „orașul domniei mele”. Deci un oraș vechi domnesc. Aici, la 1640, aflăm că „un oraș numit Râmnic – oraș odinioară catholic, apoi ajuns schismatic din vina unui episcop în care au fost mulți din același neam (sași) și biserica se mai păstrează încă dar nu știu cum se spune că s-au făcut schismatici… și se spune că au căzut în rătăcire în timpul fratelui Andreia Bogoslavich”[1]. Relatarea din 7 februarie 1660 adaugă: „La Râmnic biserica este ruinată, n-au mai rămas decât zidurile, ar putea fi restaurată dacă ar fi cu ce”, iar cea din 1670 completează „biserica este stricată dar are unele bunuri pe care le stăpânesc mirenii”[2]. În versiunea românească a vieții lui Nifon din 1682, ni se spune: „se hirotoniră și doi episcopi și le deade și eparhie hotărâtă care cât va birui”, din care s-a dedus și înființarea episcopiei Râmnicului Noul Severin, ceea ce confirmă și prin actul din 1535 aprilie 1, când este amintită biserica episcopiei cu hramul Sf. Nicolae, ființând cu danii din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521), fiind documentul istoric de bază al episcopiei Râmnicului.

Relația latină din 1688 ne precizează: „Al doilea oraș era Râmnicul așezat pe un șes bun pe râul Olt nu departe de vărsarea sa, reședință episcopală și a fost odinioară a doua reședință sau cetate episcopală din Țara Românească”[3]. Din aceasta se inspiră și relația din 1731; când spune „Biserica episcopiei Râmnic a fost ridicată din temelie de Bogdan cel vechi fratele lui Mircea Voievod în anul 6812 (1304) care biserică aparține orașului Râmnic. Când arhiepiscopul sau mitropolitul cu numele Antim a mutat arhiepiscopia de la Severin la Râmnic, această biserică a rămas arhiepiscopală și până în ziua de astăzi, se cheamă Noul Severin.

În Lumină/ Podcast Jana Sdreală #14 , invitat prof. dr. Sorin Oane/ 15 sept. 2024

<<Cutuma>> ,,Să nu lăsăm adevărul să strice o poveste frumoasă!” a fost desființată, aproape că și-a dat obștescul sfârșit în interviul de excepție pe care îl constituim astăzi resursă #bibliotecivalcene. Foarte pe scurt (nu repovestim ceea ce poate fi urmărit alăturat, cap coadă): în podcastul <<În lumină>> (#14) realizat de Jana Sdreală, prof. dr. Sorin Oane își expune propriile concluzii/ considerații – rod al cercetărilor de peste 40 de ani cu privire la mai multe momente/ fapte din istoria veche și mai recentă Râmnicului (/Vâlcii); concluzii care numai în consonanță cu (unele dintre) ,,versiunile oficiale”, și mai ales ,,entuziasmul” care le propagă prin veac - nu sunt.   

Alt ,,fir călăuzitor” (și mai cunoscut), anume ,,Crede și nu cerceta” – pe nedrept ,,atribuit” Bisericii* -, care de asemenea ,,s-a bucurat/ se bucură” de ,,largă respirație” (cum se zicea odată) printre istorici(i)-formatori(i) de generații și generații de ,,atotștiutori” - este și el întors cu ,,josul în sus” de acest interviu...

De peste un deceniu, abonații noștri fideli pasionați de #memoriavalceana au putut găsi în conținuturile resurselor #bibliotecivalcene pe care le constituim și le promovăm în online ,,tipare de gândire” și exprimări ale ,,patriotismului local” duse către extrem și chiar până dincolo de acesta; spre ficțiune pur și simplu; eufemistic spus - duse înspre ,,idealul” că atât de bune și frumoase și înălțătoare au fost mari(le) momente istorice/ fapte(le) din vechime! Atât de buni și drepți și iubitori de Râmnic (al treilea oraș domnesc) au fost bunăoară voievozi(i) noștri!

Duelul dintre Nicolae Bălcescu și Christian Tell: nematerializat în fapt, a mutat polemica în planul gândului otrăvit din vârful peniţei...

>> spirite incendiare, martiri pe altarul patriei, Tell şi Bălcescu au fost în cele din urmă oameni...

<<Întâmplările dramatice din viaţa unei naţiuni determină în cele mai multe cazuri destinul actorilor participanţi la spectacolul evenimenţial. Lucrări trecute de mult în penumbrele timpului, pe care le dezgroapă cercetătorul cu şpaclul minţii şi al şansei, sau bravuri ca-n recenta răzvrătire din decembrie '89, ne arată că actorii aflaţi la mare amiciţie, în faţa morţii pot deveni, prin distorsionarea efortului colectiv, neamici, dar şi, mai grav, duşmani.

Revoluţia Română de la 1848 - frumoasă prin înălţimea idealurilor, strălucitoare prin calitatea actorilor, spectaculoasă prin succesiunea evenimentelor şi dramatică prin înfrângerea pe roata timpului a celor mai înalte visuri ale unei generaţii de excepţie! - n-a fost decât o călătorie prin defileul abisurilor, unde umbrele actorilor s-au întâlnit deseori în violenţă.

Conştiinţa colectivă a fruntaşilor revoluţiei din Muntenia se cimentase prin educaţia şi viaţa printre străini, dar avea la bază, în fond, niveluri diferite de suport economic. Aşa explicăm unele stări comportamentale, tip Eliade, tip Ghica, tip Bălcescu sau tipurile apropiate Tell şi Magheru. Personalităţi puternice, dominate constant de mândria valorii, mulţi dintre actori n-au avut puterea să se ridice după prima îngenunchere, rupând, mai mereu, vechi prietenii şi colaborări fructuoase.

Aşa a fost cazul duelului dintre Christian Tell şi Nicolae Bălcescu. Relaţiile de prietenie dintre cei doi, materializate printr-un deceniu de luptă comună pentru afirmarea idealurilor naţionale (constituirea organizaţiei secrete „Frăţia", proiectul de a realiza o „Bibliotecă militară" după modelul francez şi raportările informaţionale din timpul revoluţiei) n-au putut evita o reacţie intempestivă, speculată mai apoi , în timpul exilului, de emigraţia divizată în Est şi Vest. Pe Nicu Bălcescu, actorul principal, îl cunoaştem bine. Despre Christian Tell ne vorbeşte Elias Regnault în lucrarea sa Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes, apărută la Paris, în 1855, unde la pagina 391 scrie: „Tell, maior al oştirilor, de un spirit calm şi chibzuit părea a da mişcărei confirmarea disciplinei; era ştiut că nu se aventura la voia întâmplării şi rezoluţiile sale inspirau cu atât mai multă încredere, cu cât ele erau mai lent pronunţate".

Horia Nestorescu-Bălcești/ Cele 44 de zile ale lui Bălcescu la Palermo

17 octombrie 1852, ora 21. Pe o mare agitată, cu multă întârziere, ancorează în rada portului Palermo, vasul „Ercolano”, comandat de căpitanul Francesco Miceli. Avea la bord 174 de călători, nobili şi negustori, proprietari şi preoţi, profesori şi marinari, soldaţi şi deţinuţi. O lume pestriţă îşi făcea loc grăbită pe lângă cel care avea să intre în acea zi, nu numai pe poarta oraşului, dar şi în istoria lui: Signor Balcusco, negoziante, turco. Aşa l-au înregistrat cele două gazete comerciale locale: „Giornale di Commercio” şi „Il Commercio”.[...]http://*

Într-adevăr, călătorul prezentase, pentru viză, la Delegazzione di polizia marittima un paşaport eliberat la Paris, în 22 septembrie 1850, au nom de Sa Majesté l’Emperateur des Ottomans, de către consulul general al Turciei, Gustav Halphen.

De pe chei s-a îndreptat, asemeni câtorva dintre călători, prin Porta Felicie spre largo Santo Spirito. A intrat în stânga pieţii pe via Butera. Pe la mijlocul străzii s-a oprit, obosit, în faţa unei clădiri impunătoare pe care scria cu vopsea roşie: Alla Trinacria – Grande Albergo con bagni!

Tudor Nedelcea/ ,,Prizonierii români în Alsacia și Lorena”; Elena Georgescu/ ,,Mormintele ostașilor români din Franța”

Prizonierii români în Alsacia și Lorena

Se pare că niciun popor european nu şi-a scris istoria cu atâtea lacrimi şi sânge precum şi-au scris românii istoria lor. La 1883, Eminescu cugeta în acest sens: „Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preponderente politici, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală” („Timpul”, 8, nr. 1, 1 ian. 1883, p. 2). Mare sau mic, zice acelaşi Eminescu, socotit de Iorga cel mai mare istoric al românilor: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei” (N. Iorga, Eminescu, Iaşi, Junimea, 1981, p. 269), „ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea” („Timpul”, 7, nr. 9, 14 iunie 1882, p. 1).

Un astfel de eveniment istoric marcant, care să probeze virtuţiile unui neam, a fost Primul Război Mondial. „România nu cere în fond - spunea prim-ministrul Ion I.C. Brătianu - decât o restitutio in integrum. [...] Pentru viitoarea pace a Europei, pentru stabilirea noii ordini, trebuie ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene în cauză, inclusiv pentru România”. Completându-1, N. Iorga scria cu îndreptăţire: „noi n-am luat nimănui nimic. Suntem singurul popor din lume, poate, căruia nu i se poate spune că a luat ceva dincolo de dreptul său”.

La declanşarea Primului Război Mondial, în 1914, se punea întreb ar ea: România intră în război şi dacă da, de partea cui? Regele Carol I, cu unele merite incontestabile, a şovăit să intre în război de partea Antantei şi împotriva ţării sale de origini, ameninţând chiar cu retragerea de pe tronul României. Răspunsul, prompt şi edificator, a venit din partea prinţesei Maria, soţia prinţului moştenitor Ferdinand, viitoarea Regină a României, care s­a pronunţat clar şi l-a determinat şi pe soţul său, şovăielnicul Rege Ferdinand, să intre în război, în 1916, de partea Antantei spre a se realiza reîntregirea ţării. De fapt, România a intrat în marele conflict încă din 1914: este vorba de românii din Imperiul austro-maghiar şi din cel ţarist. împăratul german, Wilhelm al Il-lea, a trimis generali spre a pedepsi România, l-a trimis chiar pe fratele Regelui Ferdinand, Wilhelm de Hohenzollem, care a ameninţat printr-o proclamaţie dură, din 8 noiembrie 1916: „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români; să pedepsim pe acela care a trădat casa, familia şi ţara şi şi- a călcat cuvântul de onoare. Am venit să pedepsim şi pe aceia care şi-au trădat şi şi-au vândut ţara”. Într-adevăr, şi-a pedepsit fratele (?!), luându-i titlul nobiliar de Hohenzollern.

Portul popular reliefat în biserici din zona etnografică Vâlcea

Pentru lumea satului românesc, Vâlcea se constituie într-un spaţiu autentic şi în acelaşi timp privilegiat, mai ales datorită poziţiei sale geografice.

Reşedinţă episcopală, Vâlcea a fost un centru de viaţă spirituală în care voievozii şi marii boieri au ctitorit alături de moşneni. Ţăranii liberi, purtători şi păstrători ai creaţiei culturale populare, ajung ei inşişi ctitori de biserici. La realizarea deplină a bisericilor au contribuit şi şcolile de zugravi şi pictori, care, adesea în pronaos, au lăsat ,,amprenta imagistică a ctitorilor” de biserici.

Zona etnografică Vâlcea, la care face referire prezenta lucrare, reprezintă actualul judeţ Vâlcea, mai puţin zona etnografică Ţara Loviştei (străvechea zonă istorică şi etnografică Ţara Loviştei, inclusiv Valea Lotrului).

La baza acestui studiu iconografic au stat picturile votive din bisericile de la Goleşti, Bodeşti, Urşani, Călimăneşti, Mihăeşti, Păuşeşti-Măglaşi, Stroeşti, Milcoiu, Bratia, fiind reprezentate majoritatea ariilor etnografice vâlcene.

În comuna Milcoiu, din stânga Oltului, în satul Milcoi se află biserica purtând hramul ,,Adormirea Precestii şi a Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sf. Ioan Botezătorul”. Construcţia bisericii a început în 1875 cu ,,blagoslovenia” P. S. Episcop al Argeşului, Ghenadie II, şi a fost terminată în 1878, fiind zugrăvită de zugravul Ilie din Piteşti. La construcţia bisericii au contribuit mai multe persoane din comună, dar aportul maxim l-au avut, conform pisaniei familia Odoroagă (Constandi, Ioan şi Pătru cu soţiile). Susţinând chivotul bisericii, sunt reprezentaţi doi dintre bărbaţii amintiţi (din familia Odoroagă). La intrarea în biserică, pe peretele lateral se poate observa reprezentarea amintită, bărbaţii fiind în port popular. Cei doi sunt îmbrăcaţi identic:

• cămaşa bărbătească, lungă până deasupra genunchiului, albă şi ca fond şi ca decor, cu mâneca largă;

• deasupra cămăşii, pieptar ,,înfundat”, cu ornamente vegetale;

• cioareci albi, pe sub ,,fusta” cămăşii;

• ghete negre în picioare;

• ca piesă groasă prezintă şube, probabil crem sau maro (nu se mai distinge prea bine), având ca ornamente găetane negre la mânecă, poale şi în faţă.