Pagini

13 sept. 2024

Duelul dintre Nicolae Bălcescu și Christian Tell: nematerializat în fapt, a mutat polemica în planul gândului otrăvit din vârful peniţei...

>> spirite incendiare, martiri pe altarul patriei, Tell şi Bălcescu au fost în cele din urmă oameni...
<<Întâmplările dramatice din viaţa unei naţiuni determină în cele mai multe cazuri destinul actorilor participanţi la spectacolul evenimenţial. Lucrări trecute de mult în penumbrele timpului, pe care le dezgroapă cercetătorul cu şpaclul minţii şi al şansei, sau bravuri ca-n recenta răzvrătire din decembrie '89, ne arată că actorii aflaţi la mare amiciţie, în faţa morţii pot deveni, prin distorsionarea efortului colectiv, neamici, dar şi, mai grav, duşmani.
Revoluţia Română de la 1848 - frumoasă prin înălţimea idealurilor, strălucitoare prin calitatea actorilor, spectaculoasă prin succesiunea evenimentelor şi dramatică prin înfrângerea pe roata timpului a celor mai înalte visuri ale unei generaţii de excepţie! - n-a fost decât o călătorie prin defileul abisurilor, unde umbrele actorilor s-au întâlnit deseori în violenţă.
Conştiinţa colectivă a fruntaşilor revoluţiei din Muntenia se cimentase prin educaţia şi viaţa printre străini, dar avea la bază, în fond, niveluri diferite de suport economic. Aşa explicăm unele stări comportamentale, tip Eliade, tip Ghica, tip Bălcescu sau tipurile apropiate Tell şi Magheru. Personalităţi puternice, dominate constant de mândria valorii, mulţi dintre actori n-au avut puterea să se ridice după prima îngenunchere, rupând, mai mereu, vechi prietenii şi colaborări fructuoase.
Aşa a fost cazul duelului dintre Christian Tell şi Nicolae Bălcescu. Relaţiile de prietenie dintre cei doi, materializate printr-un deceniu de luptă comună pentru afirmarea idealurilor naţionale (constituirea organizaţiei secrete „Frăţia", proiectul de a realiza o „Bibliotecă militară" după modelul francez şi raportările informaţionale din timpul revoluţiei) n-au putut evita o reacţie intempestivă, speculată mai apoi , în timpul exilului, de emigraţia divizată în Est şi Vest. Pe Nicu Bălcescu, actorul principal, îl cunoaştem bine. Despre Christian Tell ne vorbeşte Elias Regnault în lucrarea sa Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes, apărută la Paris, în 1855, unde la pagina 391 scrie: „Tell, maior al oştirilor, de un spirit calm şi chibzuit părea a da mişcărei confirmarea disciplinei; era ştiut că nu se aventura la voia întâmplării şi rezoluţiile sale inspirau cu atât mai multă încredere, cu cât ele erau mai lent pronunţate".
După intervenţia otomană peste Dunăre, în august 1848, Bălcescu îi scrie lui Tell: „Vezi să nu vă înşele Fuad Paşa. Vorbiţi-i două-trei vorbe scurte, tăiate cu toporul. Aş dori ca numai cu tine să vorbească, căci numai tu tai vorbele astfel". Ştia bine ce-i recomanda, aflându-se doar în miezul evenimentelor la Istanbul. După refuzul guvernului turc de a primi delegaţia guvernului revoluţionar de la Bucureşti, dispoziţia este mai fermă: „Strânge regimentul şi, dând de o o parte orice succeptibilitate, du-te cu dânsul la Magheru [organizatorul Taberei militare de la Râureni - Vâlcea], puindu-te supt ascultarea sa, căruia i s-a scris a se proclama dictator".
Eşecul reorganizării emigraţiei într-o „Societate a emigraţilor români din România" şi impunerea în fruntea acesteia a fostei locotenenţe din Muntenia - Eliade, Tell şi Nicolae Golescu -, acuzată de mulţi ca neputincioasă, a dus la acutizarea raporturilor dintre exilaţi, reprezentaţi de gruparea radicală Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C.A. Rosetti şi Dimitrie Brătianu. Alimentate şi de alte răutăţi, de lipsurile financiare care îngreunau viaţa din exil, relaţiile dintre Tell şi Bălcescu vor provoca duelul, pe care ni-l povesteşte Alexandru G. Golescu, din Paris, în noiembrie 1849: „în luna lui decembrie 1848, dl. Bălcescu călătorindu-se prin Serbia austriacă [pe ruta Lugoj, Caransebeş, Orşova, Panciova-Semlin], dimpreună cu d. Tell, Eliade, Pleşoianu, Christoffi, Paleologu şi Theulescu, s-a adresat o dată la masă la un ospetel [un fel de birt], faţă cu alţi străini, către domnul Tell, numindu-l «Tell»! Dl. Tell, ce se temea de a fi cunoscut în staturile Austriei, s-a supărat foarte mult de aceasta şi i-a observat că pretinde a fi chemat Petalla [nume conspirativ Dimitrie Petalla – n. B.O.], cum se afla însemnat pe paşaportul său. Domnul Bălcescu îi ceru iertăciune pentru acea greşeală însă, supus întreprinderii, dumnealui îl mai chemă într-altă zi, iarăşi printre străini, cu glas mare «domnule general» (după obiceiul ce luase în Bucureşti în timpul revoluţiei). Atunci dl. Tell, neaşteptând vreo îndreptare din partea Bălcescului, l-a înjurat cu vorbele cele mai groase. Dl. Bălcescu îndată i-a exprimat părerea de rău printru supărarea ce i-a pricinuit, dându-i încredinţare că n-a făcut-o cu precugetare; totodată l-a invitat ca şi dumnealui să-şi tragă înapoi verbele cele groase cu care îl ofensase, iar dl. Tell i-a răspuns că tocmai fiindcă crede că acele vorbe l-au atins atât de mult şi că dumnealui stăruieşte ca să fie trase înapoi, tocmai pentru aceea nu le retrage". Supărat, Nicu Bălcescu îl provoacă la duel pe prietenul său, Christian Tell.
Urmare a precipitării evenimentelor şi împrăştierii emigraţiei, primul episod al duelului se încheie. Romantic prin gestul în sine, acest incident picant al anului paşoptist n-a fracturat un conflict, ci a mutat polemica - devastatoare - în planul gândului otrăvit din vârful peniţei.
Psihic şi temperamental, Christian Tell - chiar dacă era cu 11 ani mai în vârstă - se aseamănă cu Nicu Bălcescu. Iată descrierea pe care i-o face Gheorghe Magheru, căpitanul general de panduri şi comandantul taberei militare revoluţionare de la Troianu-Vâlcea, rivalului la duel al lui Bălcescu:
„Ştiu bine, scumpule, că focul sacru arde mai curat şi mai viu în inima dumitale decât în a oricărui român şi te plâng că eşti silit, din fatalitatea împrejurărilor, a mistui acest foc în sânul dumitale. Nu te despera însă iubite amice, de laşitatea câtorva români. [...] Cunosc pe bravul Tell şi am convicţia că viaţa lui nu o preţuieşte pe lângă triumful libertăţilor Patriei lui! [...] Numele dumitale, amice, e adânc înscris în inimile românilor şi aceasta dovedeşte curat că dumneata ţi-ai împlinit datoria de adevărat cetăţean".
Abandonarea conducerii revoluţiei, în momentul de cumpănă al intervenţiei otomane, de către Eliade (amintim fatidica formulă „eu mă trag acasă") a pus într-o lumină negativă - cu manifestări de suspiciune! - şi pe ceilalţi doi membri ai locotenenţei: Nicolae Golescu şi Christian Tell.
Şeful oştirii din timpul revoluţiei a refuzat duelul cu ministrul de externe al guvernului provizoriu. Cei doi vechi prieteni se despart, primul pleacă spre Paris, celălalt rămâne în Transilvania să slujească cauza românismului. Confirmarea alegerii lui Tell, alături de Eliade şi Nicolae Golescu - fosta locotenenţă de la Bucureşti de către grupul de la Paris, drept conducere provizorie a emigraţiei, a incendiat relaţiile dintre cei doi, mai ales că Bălcescu s-a simţit jignit de scrisoarea cominatorie din 9/21 februarie 1849 prin care i se cere socoteală de bani: „lămurită de banii ce au rămas la dta". Răspunsul lui Bălcescu din 12/24 martie 1849, din Constantinopol, cu un grad ridicat de nervozitate, e justificat pentru că:
„[...] îmi cereţi o socoteală care v-am dat-o de atâtea ori, atât înaintea tuturor fraţilor emigranţi îndeobşte, cât şi la fiecare din dumneavoastră în parte".
Răspunde punctual la toate întrebările şi nelămuririle, şi atacă violent pe cei trei „care v-aţi ales provizoriu de capi ai emigraţiei".
Reîntâlnirea de la Paris, octombrie 1849, a avut ca efect reînnoirea provocării la duel. Tell a condiţionat acceptarea, poate strategic, de justificarea de către Bălcescu a banilor pe care locotenenţa îi considera „nejustificaţi". La 6 noiembrie, ultimul îi scrie prietenului Ghica:
„Aici neavând ce face, m-am apucat de capul locotenenţii ca să plătesc calumniile ce a vărsat asupra ta şi a mea. Am poftit pe Tell să se bată la duel şi nu i-a dat meşii. I-a fost frică să nu îi facă vreun glonţ bubă. Am de gând să-i fac atâta ocară, încât să-i silesc să fugă din Paris".
Chiar cu refuzul lui Tell, lucrurile se precipită. Sunt aleşi martorii: pentru Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu şi A.G. Golescu; pentru Tell, Nicolae Pleşoianu şi Ştefan Grădişteanu. Mutarea provocării la duel, din planul unui conflict verbal la masa unui birt, la un proces acuzatorul la adresa întregii emigraţii române (sub pretextul însuşirii a diverse sume de bani), a avut un efect nefast în planul organizatoric, rupând vechi prietenii. Martorii lui Bălcescu puneau accent pe întâmplarea din Serbia austriacă, ai lui Tell pe clarificarea destinaţiei fondurilor şi probarea „onestităţii" celui care a provocat duelul. Atmosfera pariziană era favorabilă lui Bălcescu. Într-o scrisoare a lui Bolintineanu către Ion Ghica, din 14/26 noiembrie spune că emigraţia a luat în dezbatere cazul, audiindu-l pe Bălcescu:
„Acolo - spune Bolintineanu -, după ce s-a auzit acuzaţia trimisă în scris din partea lui Tell împotriva lui Bălcescu şi după ce s-a ascultat şi apărarea acestuia din urmă, adunarea a votat în unanimitate că Bălcescu este omul cel mai cinstit din lume".
Vom reveni, poate, la disputele dintre părţile aflate pe baricadele emigraţiei paşoptiste, dăunătoare românismului şi compromiţătoare pentru idealul naţional.
Dacă ideea duelului cade în desuetitudine, imaginea cavalerească a celor doi combatanţi nu scade cu nimic rolul lor în prestaţia marii generaţii paşoptiste. Spirite incendiare, martiri pe altarul patriei, Tell şi Bălcescu au fost în cele din urmă oameni. Folosesc ca martor în micul meu excurs declaraţia lui Ştefan Golescu, spirit realist şi lucid, judecător aspru al evenimentelor pe care le-a trăit:
„După acusaţia făcută de dl. Tell, acusaţie după părerea mea intempestivă şi deplorabilă; căci dacă dl. Tell are convincţia că dl. Bălcescu este malonest, nici o putere pre pământ nu poată să-i prefacă această convincţie, căci ea este o apreciaţie morală, iar nu matematică şi de aceea nu poate fi supusă la ţifre; iar dacă convincţia d-lui Tell nu e deplină, atunci acusaţia dumnealui sau acusaţia d-lui Bălcescu, nu sunt decât un nou element de desunire între emigraţia română...".
Vrem, nu vrem, ajungem în cele mai multe cazuri la învăţătura populară: „Dă, Doamne, românului, mintea cea de pe urmă".>>
Sursa: Nicolae Bănică-Ologu, <<Nicolae Bălcescu / roman istoric radiofonic>>, Editura Oscar Print București 2005.

Foto din colaj una câte una cu explicații și linkuri - la această legătură.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu