Se pare că niciun popor european nu şi-a scris istoria cu atâtea lacrimi şi sânge precum şi-au scris românii istoria lor. La 1883, Eminescu cugeta în acest sens: „Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preponderente politici, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală” („Timpul”, 8, nr. 1, 1 ian. 1883, p. 2). Mare sau mic, zice acelaşi Eminescu, socotit de Iorga cel mai mare istoric al românilor: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei” (N. Iorga, Eminescu, Iaşi, Junimea, 1981, p. 269), „ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea” („Timpul”, 7, nr. 9, 14 iunie 1882, p. 1).
Un astfel de
eveniment istoric marcant, care să probeze virtuţiile unui neam, a fost Primul
Război Mondial. „România nu cere în fond - spunea prim-ministrul Ion I.C. Brătianu - decât o
restitutio in integrum. [...] Pentru viitoarea pace a Europei, pentru
stabilirea noii ordini, trebuie ca principiul naţionalităţilor să triumfe
pentru toate statele europene în cauză, inclusiv pentru România”. Completându-1,
N. Iorga scria cu îndreptăţire: „noi n-am luat nimănui nimic.
Suntem singurul popor din lume, poate, căruia nu i se poate spune că a luat
ceva dincolo de dreptul său”.
La declanşarea Primului Război Mondial, în 1914, se punea întreb ar ea: România intră în război şi dacă da, de partea cui? Regele Carol I, cu unele merite incontestabile, a şovăit să intre în război de partea Antantei şi împotriva ţării sale de origini, ameninţând chiar cu retragerea de pe tronul României. Răspunsul, prompt şi edificator, a venit din partea prinţesei Maria, soţia prinţului moştenitor Ferdinand, viitoarea Regină a României, care sa pronunţat clar şi l-a determinat şi pe soţul său, şovăielnicul Rege Ferdinand, să intre în război, în 1916, de partea Antantei spre a se realiza reîntregirea ţării. De fapt, România a intrat în marele conflict încă din 1914: este vorba de românii din Imperiul austro-maghiar şi din cel ţarist. împăratul german, Wilhelm al Il-lea, a trimis generali spre a pedepsi România, l-a trimis chiar pe fratele Regelui Ferdinand, Wilhelm de Hohenzollem, care a ameninţat printr-o proclamaţie dură, din 8 noiembrie 1916: „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români; să pedepsim pe acela care a trădat casa, familia şi ţara şi şi- a călcat cuvântul de onoare. Am venit să pedepsim şi pe aceia care şi-au trădat şi şi-au vândut ţara”. Într-adevăr, şi-a pedepsit fratele (?!), luându-i titlul nobiliar de Hohenzollern.
România a
intrat în război în 1916 şi, timp de doi ani, ea a fost teatru de război,
atrocităţile ocupanţilor germani fiind de neimaginat. în excelentul şi
necesarul album România în Primul
Război Mondial (1916-1919). Fotografii, documente, brevete, ordine, decoraţii,
medalii din Colecţia Muzeului Olteniei (Craiova,
2018), cele două autoare, Otilia Gherghe şi Camelia Aurelia Slabu, aduc dovezi
incontestabile despre jaful, distrugerile materiale şi de vieţi umane,
abuzurile ocupanţilor germani în Oltenia şi nu numai, furturile de valori
patrimoniale, astfel încât îţi pui problema că, iată, conaţionalii lui Goethe
şi Schiller, ai lui Mozart şi Beethoven, ai lui Kant, Fichte sau Schopenhauer
pot avea un astfel de comportament antiuman chiar dacă faptele s-au petrecut în
timp de război.
Dar,
atrocităţile şi comportamentul barbar al armatei germane s-au întins şi asupra
bieţilor soldaţi şi ofiţeri români, luaţi prizonieri şi duşi în lagăre în
provinciile Alsacia şi Lorena, atunci în componenţa Imperiului German. Martori
oculari, presa vremii descriu condiţiile de trai îngrozitoare, umilitoare,
subumane, îndurate de bieţii prizonieri, comparând acest tratament cu cel al
lagărelor naziste de peste două decenii şi ceva. Revenind Franţei după
încheierea Primului Război Mondial, cele două provincii Alsacia şi Lorena
adăpostesc spre veşnică odihnă 2746 de soldaţi români, în 46 de locuri de
înhumare: la Dieuze (947), Haquenau (472), Saultzmatt (680), Labry (256),
Sarrebourg (224), Maubenge (80), alte localităţi (111).
Liga Culturală
pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, înfiinţată şi condusă de
academicianul Victor Crăciun, a omagiat cu pioşenie pe aceşti eroi ai neamului
românesc, împreună cu autorităţile locale, cu preoţi catolici şi ortodocşi,
s-au desfăşurat slujbe religioase. La Dieuze, unde am participat împreună cu
Victor Crăciun, generalul Mircea Chelaru şi alţi membrii ai Ligii Culturale,
omagierea s-a desfăşurat într-o sinceră pioşenie, împreună cu primarul
localităţii, la catedrala catolică s-a desfăşurat un impresionant Te Deum (imn
creat de scriitorul patristic de la Dunărea de Jos, Sfântul Niceta de
Remesiana), cu participarea reprezentaţilor tuturor corpurilor de armată sau
jandarmerie, la monumentul din faţa cimitirului s-au rostit cuvântări, poezii
patriotice, s-au cântat cele două imnuri naţionale, iar în cimitir preoţii
noştri ortodocşi de la Paris (coordonaţi de preotul Constantin Târziu) au
oficiat „veşnica pomenire”. Impresionantă a fost participarea locuitorilor
francezi, dar si a românilor din zonă, între care si istoricul Luchian Deaconu.
Am fost
apostrofaţi, cu îndreptăţire şi indignare de istoricul francez Jean-Yves
Conrad, care ne-a reproşat că ne-am cam uitat eroii sau că istoricii noştri
citează un număr mult mai mic de prizonieri români decât în realitate.
Filoromân prin fapte, Jean-Yves Conrad a fost decorat de preşedintele Ion
Iliescu.
Recent, la editura bucureşteană Tracus Arte a apărut, în limba franceză, cartea lui Jean Yves Conrad: Memoriei des 3030 soldats roumains «mortspour la France» durant la Grande Guerre. 1916-1918 (Memorialul celor 3030 de soldaţi români «morţi pentru Franţa» în timpul Marelui Război 1916-1918), carte recenzată critic de Ion Andreiţă. Recenzentul subliniază meritele incontestabile ale istoricului francez („Munca de a le căuta, uneori mormânt cu mormânt, şi a le aduce la numitorul comun al etalării şi cunoaşterii publice a făcut-o, ca un Sisif rodnic, Jean-Yves Conrad, în mai mulţi ani de studiu, de cercetare în bibloteci, arhive, primării şi alte instituţii de profil, poposind, desigur, şi în marile campusuri omagiale. A alcătuit sugestive hărţi pe zone geografice, consemnând fiecare loc al supliciului: adresa exactă, căi de acces, distanţa până la un centru apropiat mai cunoscut, telefon, e-mail, orar de vizitare” (I. Andreiţă, Calvarul prizonierilor români în lagărele germane din Franţa, în revista „Curtea de la Argeş”, 11, nr. 1 ianuarie 2020, p. 9-10).
Excelent
observator al fenomenului istoric, Ion Andreiţă sesizează şi contracarează în
excelenta revistă „Curtea de Argeş” (fondată şi condusă de academicianul Gh.
Păun ) sintagma folosită de istoricul francez chiar în titlul cărţii: „morţi pentru Franţa”, neadevăr amendat cu argumente. „Aceşti soldaţi - scrie I. Andreiţă - au murit, în primul şi-n ultimul rând, pentru
România, ţara lor, animaţi de scopul, de idealul la care ţara lor îi chema. Au
luptat şi au căzut prizonieri - unii pe Jiu, pe Argeş, pe Muscele în alte
locuri româneşti de glorie şi sacrificiu”. Citând revista „Memoria Oltului şi Romanaţiului”, I.
Andreiţă ne face cunoscut că şi în Ungaria a fost lagărul Ostfyosszonya, un
lagăr al groazei pentru prizonierii români cu 10.000 de prizonieri morţi aici
din care 4.718 sunt români, iar „astăzi
o parte a terenului pe care afost amplasat lagărul este acoperit de pădure” (?!) La
sfârşitul Primului Război Mondial, România a fost „grăniţuită”, după expresia exactă şi
dureroasă a academicianului Al. Surdu: „A fost o încălcare a hotărârilor românilor, a
unui decret-lege semnat de regele României. Aceasta a fost grăniţuirea impusă
de forţele politice ale ţărilor aliate în aşa numita Antantă. Acesta a fost
însă abia începutul încălcărilor pe care le vor face marile puteri” (Al. Surdu, Grăniţuirea României Mari, în „Contemporanul. Ideea europeană”, nr. 4, 2019,
citat după I. Andreiţă).
Ostaşii români
luaţi prizonieri în zona Jiului sau la Predeal au îndurat condiţii inumane:
transportaţi în vagoane de vite, în condiţii de frig, malnutriţi şi lipsiţi
total de cele mai elementare norme de igienă sau asistenţă medicală, ajunşi în
Germania, au fost internaţi în tabere de muncă, adevărate „lagăre ale morţii”, cum scriau ziarele
vremii. Mulţi au murit din cauza muncii istovitoare, de frig (minus 20 grade),
foame, în perioada ianuarie 1917 - decembrie 1918 (au murit 2.344 prizonieri
din care 1.180 în Alsacia şi 1.164 în Lorena).
După
încheierea războiului, statul francez a emis o lege în 1920 prin care se
stipula crearea cimitirelor militare de pe fostul front german. La cimitirul
militar din Dieuze, inaugurat la 7 iulie 1920, sunt îngropaţi 842 de soldaţi
români în morminte individuale şi 105 în osuar. Aici s-a ridicat şi un monument
de omagiere, operă lui Ion Jalea, pe care stau scrise versuri din imnul
naţional român din acea vreme („Doamne
Sfinte / Ceresc Părinte / Susţine cu a ta mână/ Coroana română”) sau cele aparţinând poetei şi diplomatei Elena
Văcărescu (gonită din Ţară spre a întrerupe povestea de dragoste cu prinţul
moştenitor Ferdinand): ,,D' al
vostru vis eroic / Ştiindu-vă români / Dormiţi vegheaţi de Franţa / Dormiţi soldaţi români!” Ulterior, la 9 noiembrie 1998, a
fost dezvelit încă un monument, închinat eroilor francezi de către Jean-Pierre
Masseret şi altul realizat de sculptorul român Remus Botar-Botarro (care a
organizat aici şi o expoziţie „C. Brâncuşi”).
Ulterior, la 9 aprilie 1924, Regele Ferdinand şi Regina Maria, însoţiţi de I.Gh. Duca, ministrul Afacerilor Externe, au inaugurat cimitirul de la Soultzmatt (mai vizitaseră anterior, la 9 aprilie 1922, cimitirul). Au fost întâmpinaţi de generalul Berthelot, fost şef al Misiunii Militare Franceze în România, cetăţean de onoare al României şi membru de onoare al Academiei Române. O statuie omagială pentru prizonierii români înhumaţi în Franţa a fost executată de Oscar Han şi o reprezintă pe Regina Maria (ce frumos!), ridicată prin grija ziaristului Pamfil Şeicaru, iar alte trei plăci memoriale amintesc de aceşti prizonieri care „au cunoscut foamea, privaţiunile şi torturile”. La dorinţa Reginei Maria, la baza crucii monumentale, a fost fixată o placă din marmură, cu următorul conţinut: „În amintirea celor 2344 de prizonieri de război români morţi în lagărele germane de internare din Alsacia şi din Lorena în anii 1917-1918. In amintirea alsacienilor şi lorenilor care i-au ajutat să supravieţuiască” sau „Soldaţi români! Departe de patria voastră pentru care voi v-aţi jertfit, odihniţi-vă în pace, aureolaţi de glorie, în acest pământ, care nu vă mai este străin. Maria Regina României”.
Martorii
oculari mărturiseau că „prizonierii români erau atât de înfometaţi de către
gardieni, încât erau reduşi la starea de schelete şi mureau ca şoarecii”.
De îngrijirea
acestor morminte s-a ocupat, o vreme, Comitetul pentru Mormintele Româneşti din
Alsacia şi Asociaţia „Le Souvenir Frantjois”, în semn de recunoştinţă faţă de
soldaţii români. Despre această asociaţie franceză, generalul de Gaulle a
comentat: „Aceasta urmăreşte o
operă admirabilă. Ea apără viaţa Franţei, ocupându-se de ai săi, care au murit
pentru ea”.
După cel de-Al
Doilea Război Mondial, regimul bolşevic impus în România cu tancurile sovietice
şi de cozile de topor din România a ignorat memoria acestor prizonieri români,
înhumaţi în pământ străin. O parte din exilul românesc, dar mai ales statul
francez, s-a ocupat de întreţinerea şi îngrijirea cimitirelor militare
româneşti din Alsacia şi Lorena. O iniţiativă personală a avut-o scriitorul
Petre Gigea, în calitate de ambasador al României în Franţa (1986-1989). După
1990, sporadic se depun coroane de flori la unele cimitire militare româneşti,
de Ziua Eroilor sau de Ziua înălţării Domnului, prilej de pelerinaj pentru unii
români din Franţa şi Germania.
Un pios omagiu
trebuie să-l aducem istoricului militar Jean Nouzille, fost elev al Şcolii
Militare de la Saint-Cyr, membru al Comisiei franceze de istorie militară,
profesor la Universitatea din Strasbourg. El a scris în 1991, reeditată în
1997, cu prefaţa lui D. Preda, o lucrare de referinţă: Calvarul prizonierilor de război români în
Alsacia şi Lorena. 1917-1918, care reuneşte numeroase date şi documente inedite
provenind din numeroase arhive, spre a ne prezenta şi nouă, românilor, adevărul
şi dimensiunea acestui calvar al concetăţenilor noştri. Academicianul Mircia
Dumitrescu a editat albumul Războiul
cel Mare. 1914-1918. Calvarul prizonierilor români în Alsacia şi Lorena şi
nordul Franţei (1997).
Acest episod
(drama prizonierilor români din Alsacia şi Lorena), precum şi curajul şi
eroismul luptătorilor români din munţii României contra bolşevicilor
invadatori, este o temă mai puţin abordată în istoriografia română
postdecembristă. Ei sunt adevăraţii martiri şi eroi care nu trebuie niciodată
uitaţi. Sau cum se menţionează într-o broşură de 24 p., Pentru neam. De ce România nu putea urma altă
cale (Iaşi, Tip. Dacia Petru Iliescu,
1918) „sacrificiile generaţiei
actuale (a Primului Război Mondial, n.n.)
vor aşeza în chip neîndoielnic, în
mijlocul marilor prefaceri de azi, temelia definitivă şi neclintită a unităţii
naţionale a întregului neam românesc”.
Eroi au fost,
sunt încă şi vor mai fi. Sperăm.
Tudor Nedelcea/ <<Prizonierii români în Alsacia și Lorena>>/ în lucrarea «Primul Război Mondial și Marea Unire a Românilor», Ediția Centenar, vol. V. (toate cele șase volume - peste 4.400 pagini - integral în PDF, la această legătură.)
&&&
Mormintele ostașilor români din Franța
În perioada deplasării la Paris, în anii 1966, 1967, câte trei luni, trimis pentru documentare în Arhivele Naţionale ale Franţei, în Arhivele Ministerului de Externe şi ale altor instituţii de profil ştiinţifico-istoric, Titu Georgescu a avut în agenda sa de lucru preocupări pentru căutarea de mărturii ale legăturilor tradiţionale româno-franceze şi ale unor prezenţe deosebite ale românilor în Franţa, reflectarea în aceste arhive a momentelor istoriei noastre.
Pe fondul
educaţiei primite în familie, între altele cu un unchi participant şi rănit în
războaiele din anii 1877-1878 pentru Independenţă şi în Primul Război Mondial,
finalizat cu împlinirea idealului Marii Uniri, plus patriotismul cultivat de
profesorii săi de excelenţă de la Liceul Militar Dealu-Predeal, istoricul a
vibrat sufleteşte la informaţia despre existenţa în Franţa, nu a câtorva, cum
ştia, ci a numeroase morminte existente pe pământ francez, chiar în cimitire cu
foarte mulţi ostaşi români.
Cine erau
aceşti ostaşi, fii ai ţării noastre, îngropaţi în pământ francez, departe de
patria lor, care la prima tinereţe au plecat pe front pentru România? Ei erau
ostaşi români luaţi prizonieri de germani în timpul luptelor desfăşurate pe
teritoriul ţării noastre în anii Primului Război Mondial. Au fost duşi în
lagăre germane - tabere de muncă în Alsacia şi Lorena, teritorii deţinute în acel
timp de Germania. Nu se ştie exact câţi au fost, dar se ştie că au supravieţuit
foarte puţini.
Titu Georgescu s-a mobilizat, interesându-se mai mult şi a aflat date şi fapte mai puţin cunoscute atunci. În arhiva sa personală am găsit un material cu valoare documentară, conţinând unele date interesante în legătură cu această problemă; sunt concluziile unor investigaţii iniţiate de partea română, de altfel Titu Georgescu a ţinut legătura cu Ambasada română din Paris, solicitând şi sprijin în vederea completării informaţiilor. În agenda de la Paris din anul 1966 în care, conform obiceiului, îşi nota, pe scurt, programul, activităţile, impresiile, convorbirile de la întâlnirile cu diferite persoane, planuri, proiecte pentru programul de lucru ş.a. am găsit notat: cu tov. Vişan despre cimitirele româneşti? Mai multă solicitudine; să facem ceva deosebit, unde drapele patriei, coroana şi... să marcheze cinstirea eroilor; cu tov. Aninoiu - (atunci ambasador - n.n.) - discuţie pentru un articol; deplasare la cimitirul Soultzmatt şi încă un cimitir. Se organizează depuneri de coroane? Eventual, să o facem. Cu tov. Gheorghiu (tot de la Ambasadă - n.n.). Pentru generalul din misiunea Berthelot, care scrie despre războiul nostru, să scrie şi patru pagini despre mormintele ostaşilor români în Franţa 1916-1917. Colonelul Negrea (probabil ataşatul militar, n.n.) să-mi dea o copie cu situaţia mormintelor şi numărul lor, cu istoricul făcut, sau tov. Aninoiu.
Prin această
însemnare din agenda sa, m-am edificat privind provenienţa materialului
documentar-informativ găsit, elaborat de Ambasadă şi special de colonelul
Negrea, secretar II şi ataşat militar, precis pentru a fi trimis în ţară
autorităţilor de la Ministerul de Externe, Ministerului Forţelor Armate. În
continuare, voi reda câteva extrase din acest documentar-informativ1.
Între altele,
în documentar, la început, sub titlul Informare, sunt două tabele, primul cu localităţile şi cimitirele militare româneşti
din Franţa, indicând la fiecare şi numărul celor înmormântaţi, individual sau în
osuare, cu precizarea morminte
întreţinute de Ministerul Foştilor Combatanţi sau morminte întreţinute de comună (aproximativ
2.450); al doilea tabel enumeră Cimitirele
în care se află morminte deja identificate ale soldaţilor români îngropaţi, pe
localităţi, cu număr de înmormântaţi (3.403). Tabelele şi datele materialului cuprind
şi informaţii obţinute prin intermediul Ambasadei române din Franţa, de la
Ministerul Foştilor Combatanţi, de la Şeful Biroului de Necropole Naţionale,
precum şi unele concluzii, însemnări reieşite din cercetarea lor personală.
Istoricul,
pătruns de sentimentul patriotic, a mai discutat şi cu alte persoane cu ocazia
vizitelor de omagiu pe care a dorit să-l aducă românilor uitaţi dincolo de hotare, la două din
cele cu mai multe morminte: Soultzmatt şi Dieuze, peste 500. A fost însoţit de
un membru al Ambasadei, aşa cum reiese şi din cele două fotografii.
În perioada
documentării la Paris (1966, 1967), la 50 de ani de la Primul Război Mondial,
istoricul Titu Georgescu a mers pentru a aduce un omagiu jertfei militarilor
români luaţi prizonieri de nemţi, în timpul luptelor de pe teritoriul ţării
noastre şi care îşi dorm somnul de veci departe de patria lor, în cimitire din
Franţa la Soultzmatt şi Dieuze din zona Alsacia şi Lorena, pe atunci în
stăpânirea Germaniei.
În
documentarul respectiv, din care redau în continuare, se face referire la baza
juridică a existenţei cimitirelor străine pe teritoriul Franţei, arătând că din
discuţiile reprezentanţilor Ambasadei cu d-1 De Phyatog, Şef adjunct al
Biroului de Necropole Naţionale, a reieşit că din dispoziţiile legale exista un
Statut al cimitirelor militare
străine pe teritoriul Franţei, precis
reglementat prin tratatele internaţionale la care Franţa era parte, şi prin
art. 225 al Tratatului de la Versailles, precum şi prin prevederile legislaţiei
interne franceze, care sunt menţionate în continuare.
Potrivit
Tratatului de pace de la Versailles din 28 iunie 1919, părţile contractante,
între care România şi Franţa, au obligaţia de a respecta şi întreţine
mormintele militare de pe teritoriul lor (art. 225). Obligaţiile au fost
reluate, mai târziu, în unele legi interne franceze, care în anul 1953 au fost
codificate prin adoptarea Codului
pensiilor de invaliditate şi al victimelor de război. Acest Cod conţinea un întreg capitol privind
cimitirele militare şi îngrijirea lor. Dispoziţiile de bază ce ne interesează
sunt cuprinse în alineatul 1 al art. 498, potrivit căruia militarii francezi şi aliaţii morţi pentru
Franţa în îndeplinirea serviciului, în cursul operaţiunilor de război sunt
înhumaţi cu titlu perpetuu în cimitirele naţionale. Toate cheltuielile pentru
întreţinerea şi paza cimitirelor sunt în sarcina statului francez.
Din discuţia
cu d-l Phyatog a rezultat că Ministerul Foştilor Combatanţi aloca în acest scop
din bugetul ţării câte patru franci pentru fiecare mormânt militar, francez sau
străin. Sumele erau plătite fie paznicilor şi îngrijitorilor plătiţi de
minister, în cazul cimitirelor naţionale, fie de municipalităţile sau
asociaţiile („Souvenir Frangais”) în cazul cimitirelor comunale, unde se aflau
aşa-zisele Caree militare.
Pentru a
întregi imaginea reglementării franceze în acest domeniu, se mai arăta că în
baza articolului 512 din Codul sus-menţionat, guvernul francez era autorizat să
încheie acorduri cu statele străine pentru a le ceda gratuit şi fără limite de
durată dreptul de folosinţă şi de dispoziţie asupra cimitirelor respective,
păstrându-se, însă, dreptul de proprietate al Statului Francez asupra
terenului. De exemplu, s-au încheiat asemenea acorduri cu SUA, Anglia, Italia,
R.F. Germania. în cazul Germaniei, avându-se în vedere că pe teritoriul Franţei
existau peste un milion de morminte ale soldaţilor germani, pe baza acordului,
întreţinerea lor a intrat în sarcina părţii germane.
În cazul
României, situaţia era în avans, deoarece încă din anul 1938, cu prilejul unei
vizite în Franţa a Regelui Carol al II-lea, comuna Soultzmatt a cedat statului român libera
dispoziţie şi folosinţă a terenului, menţinându-şi dreptul de proprietate. Era vorba de terenul unde se aflau sutele de morminte
ale românilor, ostaşi pe frontul ţării noastre din anii 1916-1917 şi duşi ca
prizonieri aici de către germani. În legătură cu această problemă, ar mai fi
necesare investigaţii, se menţionează în documentar.
Potrivit
acelei legislaţii franceze, existau şi prevederi pentru familia defunctului,
care avea gratuitate pe calea ferată pentru vizitarea mormântului, în plus,
putea cere transferul rămăşiţelor pământeşti la locul de origine al persoanei
decedate, pe cheltuiala statului francez. D-l Phyatog a menţionat că în
evidenţa sa există unele cereri de transfer ale osemintelor militare în România
făcute de familii ale celor dispăruţi, care vor fi înaintate în viitor părţii
române, cereri perfect întemeiate, potrivit legislaţiei franceze.
Acesta, prin
funcţia pe care o avea, îşi exprima dorinţa că ar fi bine
să se studieze acest aspect şi să se comunice de urgenţă indicaţii.
Din practica
franceză, ca şi din discuţiile avute, a mai rezultat că la cimitirele militare
din Franţa se organizau ceremonii de amintire de mai multe ori pe an: 8 mai
(ziua înfrângerii Germaniei hitleriste), 11 noiembrie (aniversarea terminării
Primului Război Mondial); 14 iulie (Ziua Naţională a Franţei) sau cu prilejul
aniversării unor bătălii importante. Ceremoniile au, de regulă, un caracter
local, iar în unele cazuri, unul naţional (aniversarea bătăliei de la Verdun).
Dar în toate situaţiile, misiunea militară străină trebuia să ceară avizul
favorabil pentru astfel de manifestări, fie prin Ministerul Foştilor Combatanţi
sau direct de la prefectul zonei.
Conform
datelor comunicate de dl Posse, şeful Biroului de Necropole Naţionale, se arată
în documentar, cimitirele militare româneşti, ca de altfel toate cimitirele
militare străine, constituiau proprietatea statului francez, terenurile
respective fiind folosite ca cimitire în mod perpetuu. În ceea ce priveşte
cimitirul militar românesc de la Soultzmatt, acesta constituia proprietatea
comunei respective.
În continuare,
materialul documentar prezintă informaţii privind evoluţia unor preocupări din
interbelic pentru aceşti ostaşi prizonieri. De exemplu, în anul 1927 exista Asociaţia alsaciano-română, iar la 25 iulie 1938 exista Asociaţia română pentru întreţinerea mormintelor
ostaşilor români din Franţa, cu sediul la
Ambasada Română din Paris; din comitetul fondator au făcut parte Gheorghe
Tătărăscu - ambasadorul României, reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române din
Paris, consilierul Ambasadei, ataşatul militar şi Elena Văcărescu,
reprezentanta României la Societatea Naţiunilor ş.a.
Sunt enumerate
câteva prevederi din Statutul Asociaţiei: identificarea de noi morminte,
întreţinerea lor, colaborarea cu autorităţile franceze, comemorări, o carte de
onoare cu numele celor căzuţi ş.a.
La unele
cimitire, sporadic, s-au mai organizat ceremonii pentru cinstirea ostaşilor
prizonieri români, în mod deosebit la Soultzmatt, unde s-au desfăşurat până în
anul 1947, fiind cel mai numeros şi de care s-a ocupat, de la început, Regina
Maria. La alte cimitire, se arată că nu s-a făcut mai nimic: Nu au fost, din câte ştim, vizitate de
reprezentanţi ai Ambasadei sau ai biroului ataşatului militar şi nici
participarea oficială la evenimente legate de eroii noştri din Primul Război
Mondial nu s-a consemnat atunci.
În documentar,
în continuare, sunt redate câteva aspecte din viaţa lagărului, aflate în urma
discuţiei cu localnicii privind şi relaţia lor cu cei din lagăr. Concret, se
redă relatarea din anul 1963 a soţiei primarului din Soultzmatt, care mică
fiind, la 14 ani, tatăl său a trimis-o cu pâine, iar alţi copii furişându-se,
le duceau alimente, în schimb primind diferite obiecte din lemn lucrate de
prizonieri, păstrate de autorităţi şi cum se scrie în documentar le-au adăugat
ulterior dându-le autorităţilor române.
Vremea a trecut, fie erau multe de făcut în anii de după Primul Război Mondial şi de după al Doilea, pentru a le putea cuprinde în înfăptuiri, realizări, fie oamenii din păcate factori de decizie, nu au vibrat patriotic suficient la momente din istoria noastră, fie nu au înţeles sau nu au fost înţeleşi pentru a da viaţă unor iniţiative şi propuneri. Era perioada când, din păcate, la majoritatea ambasadelor nu exista un personal specializat care, pe lângă competenţă, mai multă cultură, inteligenţă, datoria de diplomat să pună şi dăruire patriotică, când se iniţiau puţine, chiar foarte puţine, manifestări benefice prestigiului ţării noastre, care să facă România mai bine cunoscută, devenind un pion, mai ales în Franţa, ţară cu pondere semnificativă în relaţiile internaţionale, ce putea fi şi un centru de iradiere politică şi culturală. In 1963 s-au făcut începuturi meritorii, dar pierdute pe drum.
* *
*
Fiind la
Paris, oraşul lumină, Titu Georgescu, în anul 1966, a vizitat şi numeroase
muzee. Intre acestea, Muzeul Armatei, unde a constatat mâhnit, chiar revoltat,
că România în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial era prezentată doar cu
participarea a 14.000 de soldaţi în Munţii Semenicului şi aceştia fiind
socotiţi „partizani”.
În sfârşit,
după 20 de ani, în noiembrie 1986 a fost numit ambasador Petre Gigea, cu o
pregătire superioară pe mai multe planuri - deţinuse funcţii importante în anii
1960-1970 în conducerea oraşului Craiova şi a Judeţului Dolj, iar din anii ‘80
a fost Ministru de Finanţe, guvernator al României la Fondul Monetar
Internaţional şi la Banca Mondială, ambasador al României la UNESCO., membru de onoare al Asociaţiei Naţionale Cultul
Eroilor „Regina Maria” - Filiala Judeţeană Dolj „Fraţii Buzeşti” şi scriitor, un
om cu o reală deschidere şi un mare câştig pentru România şi în cultivarea
relaţiilor româno- franceze.
În plus, era
şi prieten bun, apropiat colaborator în vorbe şi fapte cu Titu Georgescu - era
perioada când se pregătea numirea acestuia ca rector la Universitatea din
Craiova. A fost primul „oltean” căruia, în discuţii deosebite, Titu Georgescu
i-a mărturisit impresii din deplasarea şi experienţa pariziană de documentare
din 1966-1967, regretul că România nu era prezentă în librării, comparativ cu
alte state, că nu suntem cunoscuţi, deşi francofoni, în mod deosebit cele
constatate cu mâhnire la Muzeul Armatei din Paris.
Legitimaţii de acces pentru
cercetare în Arhivele Naţionale ale Franţei şi în Arhivele Ministerului
Afacerilor Externe, pe numele istoricului profesor Titu Georgescu - România,
septembrie-decembrie 1967.
Într-un material publicat ulterior, Petre Gigea a consemnat: O mare, mare nedreptate şi ignorare atât de crasă a adevărului istoric nici că se putea. Se întâlniseră în acelaşi gând amândoi. Şi a continuat însemnarea: Aceeaşi tristeţe am împărtăşit-o şi eu în anul 1987, când am vizitat muzeul, în calitate de Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României la Paris. Am reuşit, abia după numeroase demersuri şi insistenţe, cu sprijinul specialiştilor şi al istoricilor români, ca după 43 de ani de omisiuni, România să fie prezentată cu pierderi de 530.000 militari, pe locul al treilea după Uniunea Sovietică şi Germania. Trebuie să mărturisesc cu recunoştinţă, înţelegerea avută pentru stabilirea adevărului, din partea generalului Raymond Boisesau, directorul general al Muzeului Armatei din Paris, acesta mulţumindu-mi printr-o scrisoare pentru corectarea acestei omisiuni şi nedreptăţi.
Mâhnirea lui
Titu Georgescu, semnalată cu ani în urmă şi autorităţilor în drept, îşi găsise
acum (după 20 de ani de la semnalul tras de Titu Georgescu) rezolvarea. Când
i-am spus, s-a bucurat mult2.
Între
celelalte preocupări ale ambasadorului Petre Gigea pentru activităţi culturale,
economice şi în planul relaţiilor bilaterale consistente a fost şi aceea de a
implica Ambasada şi colectivul ei, în mod deosebit ataşatul militar şi
secretarul, în activităţi menite să cinstească memoria eroilor militari români
din cimitirele aflate pe teritoriul Franţei.
S-a mobilizat
şi împreună au iniţiat, pentru început, acţiuni de documentare în acest sens,
gândind şi la un program în perspectivă.
Între primele
a fost trimiterea de adrese către Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul
Apărării din România în care propuneau şi cereau aprobare ca în ziua de 11
noiembrie 1987 - în care poporul francez organiza acţiuni pentru comemorarea
Armistiţiului din 1918 - un fel de „Ziua Eroilor” din România, să se participe
la cinstirea eroilor militari români la trei din cele mai mari cimitire cu
români: Soultzmatt - 687 morminte şi un osuar cu 125, la Dieuze cu 720 şi la
Hagenau, din zonele Alsacia şi Lorena, care în vremea războiului erau în
stăpânirea Germaniei. Din informaţiile primite, în total pe teritoriul Franţei
erau atunci identificate 2.344 morminte.
Se cerea,
totodată, permisiunea ca în aceste localităţi să depună Ambasada, ca
reprezentantă a României, şi câte o coroană de flori la monumentul eroilor
francezi. După o lună şi jumătate au primit aprobarea din ţară, totodată şi a
Ministerului Afacerilor Externe al Franţei care a recomandat să fie anunţate
oficialităţile locale franceze: primarii, prefecţii. Relatarea cu detalii în
cele trei localităţi este descrisă de Petre Gigea în volumul Din însemnările unui ambasador român la Paris, Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2002, p. 215-254
în capitolul Ambasada Română din
Paris cinsteşte memoria militarilor români din cimitirele acestora din Franţa
după o pauză de 42 de ani. Autorităţile
franceze sunt surprinse plăcut de iniţiativa românească. Redau, în continuare,
extrase ce pot interesa.
Referindu-se la Soultzmatt, se arată că localitatea se află situată la 600 km de Paris, iar cimitirul este situat într-o zonă relativ muntoasă (cu ani în urmă s-a numit Val-du- Pâtre), cu o populaţie în majoritate germană. Autorul - ambasador face aici o precizare: cu toţii am observat că, deşi populaţia este în majoritate germană, păstrându-şi obiceiurile şi tradiţiile neamului din care se trag, din moşi strămoşi, peste tot se vorbeşte numai limba franceză. Atât în instituţiile statului cât şi în magazine, pe stradă, conversaţiile sunt, exclusiv, în limba franceză. Cred că limba germană se vorbeşte doar în familii, pentru a nu se uita (...). În Franţa toţi sunt cetăţeni francezi. Nu există minorităţi naţionale.
Relatarea
continuă apoi dând informaţii menite să completeze ceea ce mai puţin se ştia: Cimitirul
militar se află situat în partea de N-V a localităţii, într-o pădure, la
aproximativ 2 kilometri de acea localitate. Este un cimitir militar, în
exclusivitate românesc. În localitate se mai află cimitirul lor civil. La
intrarea în pădure, la o răscruce de drumuri, se află un indicator cu
inscripţia „CIMITIR MILITAR ROMAN (1914-1918) Soultzmatt (Val-de-Pâtre). În
cimitir, care pe trei laturi este împrejmuit cu gard (Latura de Sud este
limitrofă cu o lizieră de pădure) se află un monument având 6 m înălţime pe
aproximativ 9-10 metri pe care este o plăcuţă cu inscripţia: „SOLDAŢI ROMANI
DEPARTE DE PATRIA VOASTRĂ PENTRU CARE V-AŢI SACRIFICAT, ODIHNIŢI-VĂ ÎN PACE. A
UREOLAŢI DE GLORIE ÎN ACEST PĂMÂNT CARE NU VĂ ESTE STRĂIN MARIA REGINA
ROMÂNIEI! ”
În dreapta şi
în stânga acestui impresionant monument se găsesc două plăci cu alte
inscripţii.
În partea
dreaptă este scris: „COMITETUL DIN ALSACIA AL ROMÂNILOR CĂZUŢI A FOST
ÎNSĂRCINAT DE GUVERNUL ROMÂN DE A REUNI ÎN ACEST CIMITIR PE CEI CĂZUŢI CARE AU
FOST DESHUMAŢI ÎN 1919 DIN 35 DE SATE ŞI COMUNE DIN ALSACIA”.
În partea
stângă pe placă este scris: „687 DE PRIZONIERI DE RĂZBOI ROMANI CARE DORM ÎN
ACEST CIMITIR SUNT MORŢI PENTRU CĂ TOŢI DIN IANUARIE PÂNĂ LA SFÂRŞITUL ANULUI
1917 AU CUNOSCUT FOAMETEA, PRIVAŢIUNILE VREMII ŞI TORTURILE”.
Totodată, în
cimitir se mai află un monument în formă de cruce, de aproximativ 4 metri
înălţime ridicat pe o groapă comună, pe care se regăseşte o plăcuţă cu
inscripţia: ÎN ACEASTĂ GROAPĂ COMUNĂ SE ODIHNESC 71 DE PRIZONIERI DE RĂZBOI
ROMÂNI, TOŢI NECUNOSCUŢI, MORŢI TRAGIC LA STRAINBONN LE HAUTE, ÎNCEPÂND CU ANUL
1917. CORPURILE LOR AU FOST TRANSFERATE LA CIMITIRUL VAL-DE-PÂTRE (ACTUALUL
CIMITIR SOULTZMATT n.n.) ÎN IULIE 1924”.
Toate inscripţiile, cu excepţia
celei de pe statuie a Reginei Maria, sunt scrise în limba franceză. În cimitir
există şi o statuie care înfăţişează chipul unei mame îndurerate. Pe această
statuie se află scris: Turnătoria
„ArtaRomână”, Colentina 115 Bucureşti. O. Hann 1933 (Oscar Hann, sculptor român, n.n.).
În cimitir
sunt ridicate 616 cruci din piatră în 12 loturi. Pe 459 dintre acestea este
înscris numele şi prenumele militarului decedat, la majoritatea şi data morţii,
numărul matricol sau cel de prizonier, unitatea căreia a aparţinut. Pe 157 de
cruci este scris doar „Militar român necunoscut”. Numele şi prenumele celor
înscrişi pe cruci sunt pentru cei identificaţi la data înhumării.
Permanent, zi
şi noapte, sunt arborate drapele ale României şi Franţei, cimitirul fiind
îngrijit de autorităţile din Soultzmatt, conform hotărârilor luate anterior
prin legislaţia franceză.
În vizita anterioară, ambasadorul
şi ataşatul militar au stat de vorbă cu autorităţile şi cetăţeni din comună,
veterani. Văzându-i interesaţi, au fost amabili, dând informaţii.
Au aflat,
astfel, că militarii români căzuţi prizonieri la nemţi, în tabăra-închisoare
situată în apropierea locului unde se găseşte cimitirul, au murit de foame şi de frig, de tifos ca urmare
a faptului că şeful taberei ofiţer neamţ nu le-a distribuit raţia de hrană,
până la moarte prizonierii hrănindu-se cu tot ce au găsit în pământ, în locul
unde erau. După război au fost aduşi
şi înhumaţi la Soultzmatt (Val-de-Pâtre) şi alţi militari români morţi în
aceleaşi condiţii în alte tabere-închisori din regiune, aşa cum rezultă şi din
inscripţia din dreapta monumentului principal. Despre soarta vitregă a
condiţiilor de cazare, alimentaţie, în general, de tratament a militarilor
români din lagăr s-a scris în anul 1997, de către un istoric francez, Jean
Nouzille, cartea Le calvaire des
prisonniers de guerre roumains en Alsace-Lorraine 1917-1918, acesta fiind profesor universitar la Şcoala Superioară
militară Saint-Cyr, având o largă reputaţie în plan ştiinţific, între altele a
participat şi în România la reuniuni cu profil istoric.
În cartea
despre cimitirele româneşti, acesta le enumeră pe cele din Dieuze, cu 947 de
soldaţi români, din care 842 în gropi individuale, iar 105 în osuare; Labry -
cu 256 de soldaţi, din care 90 în morminte individuale şi 166 în osuare;
Hagenau - 476 soldaţi, Soultzmatt cu 680 înhumaţi din care 452 identificaţi şi
103 necunoscuţi, dar şi 125 în osuare. Mai există prin cimitire mici 72 de
soldaţi înhumaţi din care 38 în Alsacia şi 34 în Lorena.
În anul 1995 a
mai scris despre România volumul Transilvania,
zonă de conflict şi conflicte, apărută la Bucureşti.
În ce priveşte
cifrele, constatăm noi că în prezent nu există totdeauna concordanţe, probabil
ca urmare a cercetărilor ulterioare acestea vor fi completate, elucidate.
Acelaşi autor face precizarea că nu se cunoaşte exact numărul celor care au
supravieţuit, dar că au fost foarte puţini.
În
continuarea relatărilor ambasadorului Petre Gigea se mai consemnează că
potrivit celor spuse de autorităţile locale, cheltuielile pentru
toate amenajările acestui cimitir, ar fi fost suportate de Regina Maria a
României. Poate de aceea, la 8 mai şi 11 noiembrie, la ore diferite, se adună
persoane din emigraţia română care locuiesc în Franţa, R.F. Germania, Elveţia
şi alte state, depunând flori. Între altele, în luna mai a anului 1986 a fost
aici şi fostul suveran al României, Regele Mihai, cu un asemenea grup de
cetăţeni, autorităţile locale nefiind angajate cu această ocazie, considerând
că este o acţiune cu caracter privat.
S-a consemnat
în volumul menţionat, că la 11 noiembrie 1987, ziua comemorării Armistiţiului,
Petre Gigea şi câţiva membri ai Ambasadei ţării noastre au participat la
manifestările organizate de autorităţile locale şi faptul că, după 42 de ani, a
existat o prezenţă oficială, gest apreciat de autorităţi, de primarul M.
Diringer, ca o iniţiativă „profund patriotică”. Dat fiind nivelul şi modul de
desfăşurare din relatările ambasadorului, redau câteva fragmente, mai ales de
la Soultzmatt.
S-au reunit circa 300-350 persoane, în frunte cu primarul, consilierii, foşti combatanţi, pompieri, voluntari, Crucea Roşie, cetăţeni localnici, care, cu fanfară, au mers la Biserica unde s-a oficiat slujba de pomenire. Apoi coloana de participanţi a mers la monumentul eroilor francezi, unde au depus coroane din partea Ambasadei Române ambasadorul, ataşatul militar şi consulul României, firesc, păstrând un moment de reculegere.
Cu acest
prilej, primarul a acordat recompense, diplome şi distincţii unor vechi combatanţi,
pompieri militari ş.a. care s-au remarcat în anul 1986, pe plan local.
În aceeaşi
formaţie, cele 300 de persoane au mers încă 2 km până la cimitirul ostaşilor
români. Aici, de asemenea, s-au depus coroane de flori din partea Ambasadei
noastre, de către Primăria franceză şi din partea foştilor combatanţi.
Steagurile
român şi francez, lungi de 5 m, fluturau aici. S-au făcut şi fotografii.
După
cuvântările ambasadorului României de mulţumire şi subliniere a relaţiilor
tradiţionale de prietenie româno-franceze şi promisiunea că vor fi prezenţi în
fiecare an, s-au îndreptat spre Primărie, unde Ambasada noastră a servit câte
ceva din produsele româneşti pregătite de soţiile celor de la Ambasadă, ca un
fel de pomană pentru cei înmormântaţi departe de ţară.
Înainte de a
părăsi localitatea, delegaţia română s-a întors la cimitir şi fiecare au notat
în carnete, rând pe rând, aşa cum erau aşezate crucile, numele şi prenumele
celor îngropaţi aici, gradul militar, numărul matricol şi alte menţiuni de pe
cruce. Ulterior, tabelul a fost trimis în ţară la Ministerul Afacerilor Externe
şi la Ministerul Apărării Naţionale pentru evidenţă şi arhivă.
Ne-am gândit - scrie P.
Gigea, că mai sunt copii sau nepoţi ai acestora care află abia
acum unde este înmormântat tatăl sau bunicul lor.
A doua zi, în
ziarul regional a apărut pe o pagină un articol; în cuprins se consemna destul
de mult prezenţa Ambasadei române însoţită de două fotografii sub care se
menţiona: Delegation roumaine et
Saultzmattoises au cimitiere roumain.
Tot în ziua de
11 noiembrie 1987, Ambasada a fost prezentă la ceremonii asemănătoare la
cimitirele din localităţile Dieuze şi Hagenau unde, cum am mai scris, au fost
înhumaţi ostaşi români prizonieri.
Şi în anul
următor, respectiv noiembrie 1988, Ambasada română a participat la ceremonii,
în acelaşi mod, respectiv cu depuneri de flori, având şi invitaţia adresată
direct ambasadorului din partea primarului-senator al oraşului Dieuze, domnul
Roger Husson. Era a 44-a aniversare a eliberării Franţei şi a 70-a a
Armistiţiului. Şi aici li s-a făcut o primire caldă şi amicală.
Pentru
început, s-a mers la monumentul eroilor francezi, după imnul naţional francez
Marseillaise, s-au depus pe rând coroane de flori şi din partea Ambasadei ţării
noastre. Pe una din ele scria: Omagiul
Ambasadei române din Franţa adus eroilor francezi din Dieuze. Apoi s-a mers la monumentul eroilor români, unde erau
arborate drapelele român şi francez, depunându-se, conform ceremonialului,
coroane de flori atât din partea Ambasadei ţării noastre, dar şi a
primarului-senator Roger Husson.
În continuare, deplasându-se la Primăria oraşului, aici, în cadrul unei ceremonii oficiale, primarul citind hotărârea luată de Consiliul Orăşenesc a acordat Diploma şi „Medalia de onoare” a oraşului Dieuze ambasadorului României, Petre Gigea. S-au ţinut, firesc, discursuri ale celor două oficialităţi relevând relaţiile de prietenie dintre ţările noastre, semnându-se în cartea de onoare a Primăriei. Primarul a spus, între altele: Omagiul pe care îl aducem soldaţilor români, francezi şi polonezi arată toată recunoştinţa noastră către cei care şi-au dat viaţa pentru libertate [...]. Drapelul românesc care flutură alături de drapelele aliaţilor noştri, este o dovadă [...] inalienabilă a respectului regiunii Lorenei şi a Franţei către fiii României.
De această dată, ambasadorul a
fost însoţit şi de Mitropolitul român pentru Europa Occidentală, Preasfinţitul
Adrian Hriţcu. Acesta a participat şi la slujba religioasă desfăşurată în
Catedrala oraşului Dieuze; totodată, înalta faţă bisericească a făcut şi o
slujbă de pomenire la monumentul ostaşilor români eroi, fapt ce a impresionat
autorităţile şi populaţia, binecuvântând şi masa oferită la recepţie de către
membrii delegaţiei ambasadei române.
În ziarul regional „Le Republicam
Lorrain” din 11 noiembrie 1988 este publicat un articol şi o fotografie care
reprezenta un aspect din cimitirul militar român, cu monumentul şi mai multe
cruci cu numele şi prenumele soldaţilor români înhumaţi acolo.
În cartea sa cu amintiri din
fapte trăite din perioada respectivă, Petre Gigea relatează faptul că, în iulie
1920, oraşul Dieuze a primit vizita Reginei Maria a României, însoţită de
generalul Berthelot, venită de la Verdun unde a asistat la sărbătoarea desfăşurată
în onoarea „Crucii de război române”, oferită oraşului erou de regină.
Într-un al treilea articol despre
eveniment se menţionează că ambasadorul român, subprefectul şi senatorul-primar
au depus jerbe de flori la monumentul românesc, reprezentând chipul unui
militar român în relief, sub care era inscripţia A la fiere douleur de leur victoire unie, dormez
au sol de France, enfants de Roumanie, scrisă de
Elena Văcărescu3.
Petre Gigea
redă conţinutul unei scrisori din 21 noiembrie 1988 primită de la Jean- Yves
Conrad, în limba română, care-l felicita pentru participarea de la Dieuze. Era
căsătorit din anul 1982 la Câmpulung cu o româncă: Eu sunt pe
jumătate român [...]. România e în inima mea zi şi noapte şi aş vrea să fac
încă mai mult de prietenie cu poporul vostru drag şi iubitor [...], să fac tot
ce pot pentru ţara românească dragă şi iubită [...]. Europa nu o să fie totală
fără România. România trebuie să fie cunoscută mai bine de francezi (...).
Oricum, mă simt ca un ambasador în ţara voastră, în cercul meu de lucru şi de
prieteni.
La finalul
scrisorii, trimite ambasadorului cu ocazia zilei de 1 Decembrie, Ziua Naţională
a României, toate sentimentele de dragoste pentru poporul vostru şi
ştiţi că noi, francezii, suntem cu voi românii, cum am fost întotdeauna înainte
şi cum trebuie să fim în viitor.
Din câte am aflat, în prezent se
ocupă de istoria prizonierilor români din cimitirele franceze, pregătind chiar
o lucrare.
Relatările din cartea lui Petre Gigea continuă cu participarea Ambasadei la ceremoniile organizate cu depuneri de coroane la cimitirul din Hagenau şi în 1988, dar şi în 1989.
În vederea
acestei participări din 11 noiembrie 1989, între ambasador, ataşatul militar,
colonelul Petre Nicolae, şi primarul oraşului, Alphonse Heinrich, au avut loc o
serie de convorbiri pregătitoare, Ambasada exprimându-şi dorinţa de a amplasa
la cimitirul Saint-Georges, unde erau înmormântaţi ostaşii români, o placă
comemorativă de 1,20 m înălţime şi 1 m lăţime şi totodată de a participa la
comemorarea din 11 noiembrie. Curând au cerut, dar au şi primit, avizul
favorabil al Prefecturii din Alsacia.
S-a realizat o
foarte bună colaborare între Ambasada noastră şi primăria din Hagenau, în
final, şi-au mulţumit reciproc. Placa de bronz comemorativă şi textul stabilit
de partea română a fost realizat în ţară şi transmis de Ambasada română
primăriei din oraşul Hagenau, fiind montată de aceasta pe un soclu de granit.
Pe placa de pe monumentul ridicat în noiembrie 1989 de Ambasada română
colaborând cu autorităţile locale stă scris în franceză şi română: In memoria celor 2344 de prizonieri de război
români morţi în lagărele germane din Alsacia şi Lorena în anii 1917 şi 1918. În
memoria alsacienilor şi lorenilor care i-au ajutat să supravieţuiască.
În ziua de
11 noiembrie 1989, Ambasada română a fost prezentă la Hagenau. în cuvântul său,
primarul localităţii a spus: Noi, francezii, suntem foarte bucuroşi că după mai
mult de patru decenii, autorităţile româneşti cinstesc memoria acestor eroi.
Ori noi nu putem decât să salutăm cu respect această acţiune patriotică.
Şi aici, în
cotidianul „Le Republicam Lorrain”, în 12 noiembrie la rubrica „Ultimele
noutăţi din Alsacia - Hagenau - Comemorarea Armistiţiului” este publicat un
amplu articol în care se menţionează prezenţa delegaţiei române, existenţa a
peste 500 de soldaţi prizonieri români înhumaţi în cimitirul din Hagenau precum
şi fotografia cu momentul depunerii jerbelor de flori de către Ambasada română
şi autorităţile franceze.
Petre Gigea
scrie că, aşa cum au făcut la Soultzmatt, şi aici şi-au notat de pe cruci
numele şi prenumele militarilor înhumaţi în cimitirul din Hagenau şi dă câteva
exemple: Ene Marin, Şerban Constantin, Marin Ilie, Dănilă Ion, Dinu Ilie, Ducu
Nicolae, Pană Vasile, Radu Petre, Soreanu Stan, Sava George şi alţii. Dar
atrage atenţia că unele nume sunt scrise sub influenţă germană ca: Ionitze
Joni, Popesko Georges, Radei Petri, Moldowean Nicolei, Stanku Stan, Schismaru
Jon, Mitraki Stephan, Ciaus Alexandru ş.a.
Cred, nu
întâmplător s-a menţionat acest fapt. Mai mult ca sigur şi în alte cimitire,
chiar din ţară, în unele zone, multe nume româneşti sunt fie germanizate, fie
maghiarizate, mai ales din perioada stăpânirii austro-ungare, în Transilvania,
când prin legi în şcoli, armată, evidenţa populaţiei ş.a. foarte multe nume de
români au fost modificate. Este de gândit şi, poate, de cercetat pentru adevăr.
Cât despre
participarea delegaţiei Ambasadei române, presa locală a consemnat cu detalii
desfăşurarea şi participarea noastră, însoţind articolul cu fotografii de la
eveniment, făcând aprecieri elogioase. Era un gest frumos pe linia relaţiilor
româno-franceze.
La finalul
materialului documentar menţionat la început, ce urma a fi înaintat în ţară
autorităţilor pentru decizii, având concluzii desprinse din ce se făcuse
iniţial în anii 1963-1965, sunt făcute o serie de propuneri concrete cu măsuri
ce ar trebui luate atât de organele de resort din ţară, precum şi de Ambasada
din Franţa, implicând ataşatul militar pentru noi activităţi imediate şi de
perspectivă. Se propunea, între altele, ca fiind prioritare:
-
vizitarea cimitirelor pentru a se cunoaşte exact
situaţia lor actuală, evidenţa ostaşilor înmormântaţi, modul de întreţinere,
dacă autorităţile locale sau persoane de origine română au organizat sau
organizează la aceste cimitire ceremonii;
-
în funcţie de
necesităţi, să se studieze de Ministerul Forţelor Armate din ţară posibilitatea
alocării unor fonduri pentru lucrări de amenajare a cimitirelor mari;
-
exhumarea
corpurilor izolate şi transferul lor în cimitire cu morminte româneşti mai
numeroase, suplimentarea indemnizaţiei unor paznici sau îngrijitori etc.
Existând numai două cimitire cu peste 500 de morminte (Soultzmatt şi Dieuze),
s-ar putea prevedea o sumă de 3-4 000 de franci pentru fiecare din acestea;
-
la ceremoniile
ce se vor organiza la cimitirul Soultzmatt şi, eventual, la alte cimitire, să
se urmărească atragerea Coloniei române, a preoţilor supuşi Patriarhiei Române;
într-un asemenea cadru s-ar putea de asemenea, examina de către Patriarhia
Română posibilitatea reanimării fostei „Asociaţii române pentru întreţinerea
mormintelor ostaşilor români din Franţa”;
-
pentru a nu se
şterge amintirea celor căzuţi, ar fi util ca organele de resort să studieze şi
să comunice părerea în legătură cu posibilitatea deschiderii la Oficiul
ambasadei a unei cărţi de onoare, în care să fie înscrise numele ostaşilor
români morţi în Franţa ca prizonieri luaţi de nemţi în Primul Război Mondial;
-
în cadrul
Muzeului Militar din Bucureşti să existe un album cu fotografii privind
cimitirele militare din Franţa şi ceremoniile ce au loc;
-
tot în sectorul
Primului Război Mondial, ar putea figura şi cele două obiecte din lemn la care
ne-am referit anterior, din cele lucrate de prizonierii români din fostul lagăr
de la Soultzmatt (ataşate
materialului documentar-informativ - n.n.);
-
având în vedere că la Soultzmatt şi, probabil şi în
alte locaţii, există documente privind cimitirele militare româneşti precum şi
localnici care au trăit în perioada respectivă şi cunosc unele date, considerăm
indicată trimiterea unui cercetător de la Muzeul Militar sau a unui
reprezentant al „Asociaţiei vechilor combatanţi” care să adune datele necesare
pentru întocmirea unei documentaţii complete asupra cimitirelor româneşti din
Franţa.
În elaborarea
unora din măsurile propuse şi pentru care se cerea aprobarea din ţară, s-au
inspirat şi din Statutul Asociaţiei
Române pentru întreţinerea mormintelor ostaşilor români din Franţa.
Spre finalul
documentarului şi al propunerilor, se atrăgea atenţia că nu trebuie să se
piardă din vedere faptul că Ambasada Franţei din Bucureşti manifestă o
preocupare deosebită faţă de cimitirele franceze din România, deşi numărul
acestora este mult mai mic decât cimitirele noastre din Franţa.
*
* *
Din păcate, cum se va constata ulterior, propunerile acestea nu au avut un loc important în atenţia decidenţilor şi, deci, niciun rol eficient ani la rând pentru păstrarea şi cultivarea respectului şi memoriei de recunoştinţă faţă de cei care au plătit cu viaţa pentru ţara noastră. Poate aprobările cerute din ţară nu s-au dat, fie nu li s-a acordat atenţia necesară, aşa încât rezultatele dorite, unele propuneri, nu s-au concretizat. Păcat! Era un prilej de afirmare a respectului şi recunoştinţei faţă de înaintaşii noştri de dincolo de hotare, era şi un model pentru generaţiile viitoare.
La apelul
pentru Ţară, azi câţi mai răspund prezent? Câţi mai realizează că aici, sub
pământul Patriei, sunt nu zeci, zeci de mii, sute, milioane de oseminte ale
celor care au pierit de când au venit migratorii şi alţii peste aceste
meleaguri, ca şi din toate războaiele cu vecini mai apropiaţi sau mai
îndepărtaţi veniţi cu gând cuceritor de alte pământuri, sau unii - turci, ruşi,
austrieci, setoşi de putere se luptau între ei, nu odată, tot pe teritoriul
nostru, lăsând urme şi răni adânci, tinerii ţării fiind carne de tun pentru
cauze străine. Să-i pomenim şi să le mulţumim e prea puţin.
Retrospectiv,
derulând filmul istoriei noastre, înţelegem mai bine adevărul sintetizat în
afirmaţia atotcuprinzătoare că poporul român este o enigmă şi un miracol, pentru multe considerente şi, în primul rând, cum am
reuşit să supravieţuim.
Se trag
semnale, dar...
Datori am fost
şi încă mai suntem, deşi s-au făcut multe în ţară şi în străinătate. Oamenii de
cultură şi, în mod deosebit istoricii, consideră că nu este destul.
Un istoric belgian, Roger Gheysens, care a descoperit faptele de istorie deosebite ale poporului român, prin profesorul Titu Georgescu, cunoscându-se bine, s-a documentat şi a scris despre noi, devenind un admirator şi filoromân devotat. De aceea, s-a exprimat cu următoarea afirmaţie: Românii au făcut prea multă risipă de istorie. La replica lui Titu Georgescu, pentru că au avut de unde”, belgianul a completat prima sa afirmaţie, accentuând: „Aceasta nu justifică risipa, alţii nu au nici pe departe cât românii şi atunci inventează!”. 4
Şi din
experienţa altora mai putem reflecta şi recupera „istorii uitate”.
Cercetările
ulterioare în mod sigur vor fi menite să corecteze unele cifre, să completeze
cu noi mărturii, date şi fapte încă neconsemnate, cercetând în Arhive,
discutând cu martori, aşa cum îşi exprimau speranţa şi cei care elaboraseră
documentarul- informativ, elaborat la Ambasada noastră de la Paris, despre care
am relatat mai sus, care l-a impresionat prin problematică şi a fost adus în
ţară de istoricul Titu Georgescu în anul 1966, înrâurit profund şi după cele ce
constatase în cele două cimitire unde a fost.
Ştiind mai
multe despre asemenea fapte, nu numai de acolo din Franţa, dar şi din alte
locuri, se vor justifica şi chiar determina acţiuni meritorii faţă de cei
plecaţi, jertfiţi, dintre fiii României şi trecuţi în pomelnicul neamului
mereu, nu numai de Ziua
Eroilor.
Sursa:
Imaginile din colaj una câte una cu surse/ descrieri și linkuri.
1 Documentul informativ l-am predat Serviciului Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale, aflându-se în Fondul personal Titu Georgescu.
2 Un om, un istoric, un destin. Omagiu profesorului Titu Georgescu, Editura Fântâna lui Manole, Tipografia Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2016, p. 134.
3 Elena Văcărescu (1866-1947). Scriitoare română de limba franceză, om de mare cultură şi cu rădăcini la înaintaşii săi Văcăreşti, preocupată mereu să prezinte cititorilor francezi nobilele origini ale naţiunii române, activă între românii care cu vorba şi fapta contribuiau la realizarea idealului Unirii. Adevărată ambasadoare a culturii române. A pledat pentru România ca membră a delegaţiei ţării noastre la Conferinţa de pace de la Paris în 1946, susţinând cu demnitate doleanţele şi drepturile poporului român. Strălucită conferenţiară. în anul 1925 a fost premiată pentru scrierile sale de Academia Franceză, mai târziu devenind membră de onoare a Academiei Române.
4 Un om, un istoric, un destin. Omagiu profesorului Titu Georgescu, Editura Fântâna lui Manole, Editura Conphys, Râmncu Vâlcea, 2016, p. 132.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu