În acest
început de iunie, copilul care sunt a primit de la Dumnezeu cel mai frumos dar.
A ieșit de sub tipar cartea ,,Zăvoaia, icoana copilăriei mele”. Domnul
Constantin Zărnescu mi-a făcut onoarea de a scrie o postfață emoționantă. Am
citit-o cu glas tare, în familie. De emoții, glasul meu s-a sufocat de trei
ori... La rândul meu dăruiesc această carte copiilor de ieri, copiilor de azi
și în special celor din Țara Otăsăului, unde s-a născut și a trăit neamul meu.
Bărbăteștii sunt neam ales, descălecat din Țara Hațegului în Oltenia, în vremea
voievodului Litovoi. Se spune că fratele său, voievodul Bărbat, a întemeiat pe
aceste mândre locuri o dinastie țărănească. Crucile de hotar ale Bărbăteștilor
au fost așezate mai târziu, pe timpul lui Matei Basarab. Am copilărit în Țara
lui Matei Basarab, cel care s-a înhumat la Arnota. Adolescența am petrecut-o în
Țara lui Mircea cel Bătrân, în Râmnicul domnesc, aproape de Cozia. Maturitatea
mi-am așezat-o în Țara lui Constantin Brâncoveanu, la Hurez, unde poți auzi
plânsul copiilor săi, plecați la Domnul pentru credință, dar și suspinul
mormântului gol. Noi, cei din Oltenia de sub munte, suntem trăitori în
triunghiul de aur al românității. Drumul meu se află pe Calea Domnească.
Destinul meu este legat de triunghiul Arnota-Cozia-Hurezi. Locuiesc în
Bărbătești-Râmnic-Horezu. La Bărbătești
m-am născut, La Râmnic mi-am luat în bagaje copilăria, la Horezu mi-am strâns
în mănunchi copilăria, adolescența și maturitatea. Am cu mine simultan trei
fețe, trei ipostaze ale vieții. Cele trei cărți ale mele vor fi ca una singură.
Povestea merge mai departe!
CONSTANTIN SORICI – UN URMAȘ AL LUI ION CREANGĂ, ÎN OLTENIA
SUBCARPATICĂ
Motto: „...Cetește, rogu-te, și acestea!... Și unde vei
vedea că nu-ți vine ceva la socoteală, ia pana în mână și dă tu ceva mai bun la
iveală!... Căci eu atâta am făcut!...”
ION CREANGĂ (1877)
DE CE ÎȘI PUBLICĂ AUTORII AMINTIRILE ÎN A DOUA PARTE A
VIEȚII LOR?
... În anul de grație 1975, toamna, se împliniseră 100 de ani de la tipărirea povestirilor lui Ion Creangă: Soacra cu trei nurori, Punguța cu doi bani, Dănilă Prelepeac, Povestea porcului, în revista „Convorbiri literare” din târgul Ieșilor. Învățătorul Ion Creangă tocmai trecuse de 38 de ani. Supus unor mentalități ale vremurilor și dificultăților existenței, el nu și-a văzut, în timpul vieții, cartea sa unică, numită aleatoriu, SCRIERI, care a apărut șase luni mai târziu, în 1890, vara, la editura lui H. Goldner, din Copou, cu o prefață succintă a lui A.D. Xenopol.
ION CREANGĂ – OPERE, în două monumentale volume, a fost
tipărită, pe baza științei filologiei (lingvistică și istorie literară), de
Iorgu Iordan și Elisabeta Brâncuși, la Editura „Minerva”, din București (1975),
conținând o Introducere, glosar, note, documente bibliografice ș.a. Abia acum
s-a putut re-evalua o originală concepție a lui Creangă – detalii importante,
scoase din Manualele sale de scriere și cetire, pentru uzul claselor primare și
Carte de cetit, pentru elevii de ambe sexe, cuprinzând litere, slove, buchii,
învățături morale și instructive.
S-a putut, în chip pregnant, redescoperi ideea, precum și la
poetul Anton Pann, în Sud: o tainică influență a oralității (vorbirii) și a
artei psaltice – esențiale pentru rezonanța și viitorul Basmelor și Amintirilor
– stilul Povestirilor zise „didactice” și al altor „povești”.
OPTICI, UNGHIURI, PERCEPȚII „PLASTICE” ASUPRA „CETITULUI”
CUVINTELOR, EXPRESIVITĂȚII
Astfel, nu ne va părea straniu că, după ediția Iordan, la
Centenarul din 1975, a Amintirilor, au apărut, în spațiul literar românesc,
trei cazuri de autori, în maniera și stilul strălucitorului Ion Creangă,
revitalizând genul fascinant, artistic, al Universului copilăriei! Este, în
speță, vorba de scriitori care și-au prezentat tiparului cărțile închinate
copilăriei și adolescenței – în partea a doua sau chiar spre sfârșitul vieții!
*
ION MARIN IOVESCU a publicat, la Pitești, un volum de
povestiri și schițe, intitulat NUNTĂ CU BUCLUC (1975), încununat cu o lansare
de excepție, cronici literare, recenzii, mese rotunde, din partea unor
scriitori, redactori la revista „Argeș” și „Viața Românească”, cunoscuți,
precum: Gh. Tomozei, Florin Rotaru, Al. Cerna Rădulescu, Miron Cordun și
Romulus Diaconescu. Expresia critică, o adevărată concluzie, l-a fixat atunci
pe Ion Marin Iovescu drept „un Ion Creangă al Munteniei”.
Alt prozator vârstnic, a fost IONEL BRANDABUR, care a
publicat, la o editură din Galați, volumul CÂNDVA, DE DEMULT, lansat și
susținut de o reală campanie de presă, de prozatorul și criticul Ion Cristoiu,
cunoscut redactor-șef al „Scânteii Tineretului”; iar azi al gazetei
postrevoluționare „Evenimentul zilei”: „un satiric Ion Creangă al Moldovei de
jos!...”
Un alt caz, original-strașnic, a fost semnalat și în
Transilvania, în persoana lui LUCIAN POP, poet, nuvelist, dramaturg, care a
publicat, în 1989, la Cluj-Napoca, 20 DE POVESTIRI (Făptura de fum și Prințul
cel fricos), volum numit, cu entuziasm, de poetul Ion Mureșan, descoperitorul
lui Lucian Pop: „Un povestaș transilvănean, în dimensiunea lui Creangă”.
*
Dl. CONSTANTIN SORICI – un reprezentativ autor de amintiri,
povestiri, reconstituiri ale memoriei colective, specifice copiilor și
adolescenților din spațiul fabulos al Olteniei subcarpatice – mai numită
„Oltenia de sub Munte”. Învățător, specializat (și) în psihologie; iar după
Revoluția din Decembrie 1989, profesor de istoria filosofiei, la Liceul
„Constantin Brâncoveanu”, prozatorul-povestitor Constantin Sorici s-a născut și
a copilărit, într-o extraordinară regiune – o constelație de localități, cătune
și sate, care, după reorganizarea administrativă, din 1968, pe Calea Voievodală
– Drumul Domnesc: Curtea de Argeș – Vâlcea – Horez – Gorj – Tismana – Severin,
s-au restructurat sub mitologia a trei frați legendari, viteji – poate haiduci,
războinici: Bărbat (ținutul Bărbăteștilor), Dobre (Dobriceni) și Costea
(Costeștii, de lângă Bistrița Vâlcii), zone mirifice, cu râuri, moșii, păduri –
Țara Otăsăului, Cernei, Oltețului ș.a.
Supus unei cenzuri tainice, recunoscute drept a... „celor
șapte ani de acasă” și reminiscențelor numerosului neam al Soriceștilor, precum
și unui legendar învățător, cântăreț, poet popular – Gheorghe Bobei – autorul
nostru de astăzi ne revelează dimensiunea istorică și religioasă a spațiului
său natal, în 26 de povestiri, „reconstituiri”, confesiuni, reiterând timpuri
și epoci; și cum s-au schimbat opticile (unghiurile), percepția, „privirea” –
din secolul lui Creangă, până după cele două războaie mondiale, în speță
deceniile ’50 și ’60, până azi.
VIAȚA COPILULUI „COSTEL AL LISANDREI LU’ DIN”, amintind,
brusc, cititorilor, de NICĂ AL LUI ȘTEFAN A PETREI. ȘI NOUA „ZODIE” A IMAGINII
Pruncii, neputând urca încă pe „uriașul munte Buila”, iubesc
viața care-i leagă de malurile unor râuri, anini, săliști, lacuri, păduri,
cărări, pâlcuri – numite „zăvoaie”. E un toponim atât de fascinant, încât e și
masculin și feminin, întâlnit la poalele Carpaților Meridionali, ca și la
Dunăre, de la Brăila la Măciuca, numită, până în 1919, „Zăvoiul Cernei”,
localitate în care s-a născut Dumitru Drăghicescu, celebrul savant român care a
scris, la Paris, o carte vestită Psihologia Poporului Român; și pe care
prozatorul - profesor a predat-o elevilor săi. E un chip ascuns, tainic, că
zăvoiul-zăvoaia a devenit în limba română un toponim – un substantiv...
neutru!...
„La scăldat”,
la prins păstrăvi, după flori de leac, lemne de foc, sau piatră pentru casă –
îl fac pe Costel al Lisandrei să conchidă, în clipa scrierii acestei cărți
unice: „Linia vieții mele a constat într-o copilăriei blândă, fără dificultăți,
grație grijii și trudei părinților”. „Lumea se întindea atât cât puteam eu să o
străbat!...” “Creșteam cuminte, sub piramida enigmatică a muntelui Buila”.
„Nădejdea oamenilor și a părinților – eram noi, copiii!...”
Și crescând,
ochiul nu se mai satură văzând, iar urechea nu se mai satură auzind. Costel îl
zărește pe geam dimineața pe părintele său încărcând căruța cu cartofi, mere și
pere, înscriindu-se într-o caravană de vecini și consăteni, legând sub coviltir
și câinele păzitor. Apoi, îi aude că vor coborî la ,,vale”, la vale, adică spre
Dunăre – drumul cel fără de pulbere, întorcându-se după mai multe zile cu sacii
plini de porumb și grâu! Alți munteni dinspre Buzău, veneau pe sub Buila spre
Mehedinți, cu gaz, păcură și var, întâlnindu-se acolo cu moții – și ei cu
căruțele pline cu ciubere, vedre, căuce, postăvi! Astfel, românii de munte se
zbăteau să reziste, împotriva vremurilor și sărăciei!
După
1964-65, peste minunata „dragoste” a copiilor pentru fântâni, iazuri, știubee,
troițe și cișmele, apare o invazie, o adevărată „năvălire”!... Părintele
copilului „Costel al Lisandrei”, harnic comerciant de diverse produse, aduce la
vânzare (și) mingi fabricate din piele (în locul celor din păr de cal și taur,
ale pruncilor de demult); apar teniși chinezești, de pânză, bluze sportive,
maieuri și șorturi, pentru educație fizică. Iar Costel primește în dar o
bicicletă Ucraina...
Și apare și televiziunea română!... Iar copiii sunt invitați
de primăria Bărbătești să vadă ceremonia funebră a sfârșitului vieții și
carierei politice a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej; apoi, tot la televiziune,
copiii îi văd pe fotbaliștii Eusebio și Pele, un concert al Amaliei Rodriguez,
la „Cerbul de aur” al Carpaților, pe Giani Morandi etc.
Intuiția, acum, a adolescentului este că se înalță, sub
ochii săi, o altă zodie – a imaginii, producând unele spaime: nailonul –
înlocuind pânzele, țesute de mame, iarna; acestea vor purta numele țărilor care
le fabrică: „olandă”, „canadiană”, „nanchin” etc. Lucrurile, năvala aceasta a
unei noi „zodii a imaginii”, nu se liniștește, decât născând o altă, nouă
mentalitate – copiii și adolescenții, întorcându-se, din viața studențească,
din nou, în Bărbătești-Costești-Dobriceni – ca economiști, profesori, ingineri
silvici, medici, geologi...
CONSTANTIN SORICI, PROFESORUL, PROZATORUL. MUZICA REVERBERAȚIILOR ȘI RITMUL CELOR 26 DE NARAȚIUNI ȘI POVESTIRI, DESPRE COPILĂRIE ȘI TRECEREA LA ADOLESCENȚĂ
O similitudine cu Ion Creangă se impune, încontinuu. Întors
de la Socola, viitorul „povestaș” moldav primește câteva învățături de muzică
psaltică, de la un bătrân profesor-călugăr, de la Mănăstirea „Adormirea Maicii
Domnului” din Tg. Neamț. În strană, în sat, în Humulești, cântă „Îngerul a
strigat”, de Învierea Domnului Isus, și toate fetele și babele rămân „cu gurile
căscate”!... Tânărul diacon avea o „voce îngerească”!... Iar un preot vârstnic
îl laudă, public, cu simpatie ironică: „vei ajunge al doilea Cucuzel!”.
Elevul „Costel al Lisandrei” cântă și el, în noua biserică,
din Bărbătești, „Îngerul a strigat!” Acest detaliu a rămas obscur, în fața
istoriei literare, din pricina educației ateiste!... Născut, cu probabilitate,
în sec. XV, Jon Kukuzeli din Düres, a ajuns la Constantinopole, în Bizanț, cel
mai influent educator și reformator al muzicii religioase a Ortodoxiei; cu
„vocea sa îngerească”, a ajuns să cânte și în fața împăraților!...
Călugărindu-se, apoi, bătrân, la Muntele Athos, Kukuzeli a compus imnuri și multe
melodii bisericești, a impus metode de artă psaltică, cântând „muzica din
interiorul cuvintelor” (esențială idee, pe care Creangă o explică în metodele
și grămăticile sale; și tot el, a reformat scrierea (notele) muzicală(e),
într-un complex, numit și în învățăturile pe care le-a urmat Creangă: „sistema
lui Kukuzel!...” Îl va pomeni pe Kukuzel și Dimitrie Cantemir, în opera sa, iar
Biserica Răsăritului l-a canonizat, declarându-l sfânt, serbându-l pe 1
octombrie, reprezentându-l, iconic, pe pereții unor mănăstiri, la Athos, cu un
sul, cu note muzicale, desfășurat, în mâini.
În capitolul-povestire „Îngerul a strigat”, autorul nostru,
Constantin Sorici pomenește, cu devoțiune, influența vocii mamei sale, și
amintirile, niciodată uitate, când recita „crezul” pe de rost, și imnurile lui
Kukuzel, cântate alături de alți copii, cu
„inflexiune rară, îngerească!”.
MUZICA, DIMENSIUNE ÎNNOITOARE LA SFÂRȘITUL VEACULUI TRECUT, XX; CIVILIZAȚIA AUDIO- VIZUALĂ, CUM NE APARE EA „ILUSTRATĂ” ÎN ZĂVOAIA – ICOANA COPILĂRIEI MELE
Autenticitatea narațiunii personajului – odinioară copil, e
fabuloasă. Apar în vânzare primele radiouri și difuzoare în piețele satelor,
transmițând meciuri. Se taie jumătate din pădurea Zăvoaia, pentru stâlpi de
electricitate și telefonie. Copiii plâng, „cerându-și iertare”, după dispariția
ei. Apar în vânzare becurile, care înlocuiesc lămpile și sticlele lor, ca niște
sculpturi. Elevul deplânge chemarea, tot mai rară la nunți, a tarafurilor
muzicale, tradiționale; apar petromaxurile și magnetofoanele. O amintire
„colectivă” este legată de „fântânarul Manole”, fragmente din „Mănăstirea
Argeșului”, recitate psal(t)modic, de un elev de liceu, viitor strălucit actor,
Florin Zamfirescu, din Călimănești. Elevii mici își lipesc obrajii de zidul
„plângerii Anei” și lăcrimează și ei! Cu un cobzar lângă el, Florin Zamfirescu
recită Balada morții lui Constantin
Brâncoveanu!...În fața Zăvoaiei, pe vânt și dezgheț de zăpadă, copilul „Costel
al Lisandrei” aude muzica abia șoptită a topirii sloiurilor și țurțurilor de gheață,
ca pe un clinchet de pahare, ori vibrație de xilofon!... De la Sile Dinicu, la
Tudor Vornicu și invitații săi, compozitori și cântăreți, impresia și
amintirile copiilor sun „năvălite”, invadate de un „imperiu al muzicii” – de la
Beatles, la cea indiană, care e cântată, pe ulița satului, în frunte cu
„Vagabondul” lui Raj Kapoor.
O stranie vibrație – reverberație le transmite copiilor, în
dimineți tainice sau pe furtună, coama muntelui Buila, pe care încă nu pot să-l
escaladeze!... „O chemare arzătoare ne îndemna să urcăm pe muntele nostru
sfânt!... Sus, pe acoperișul raiului meu, unde se închidea un triunghi divin:
mănăstirile Arnota-Jgheaburi-Pătrunsa, într-o geometrie sacră!...” De jos, de
pe prundul Bistriței, Arnota îi părea copilului, încă ne-adolescent, măreață,
singuratică și parcă stingheră. Prea multă muțenie, în jurul ei!... „Știam, de
la școală, că la Arnota se aflau osemintele Domnitorului muntean Matei
Basarab!... Și că de numele lui se leagă crucile de hotar ale Bărbăteștilor! Și
că voievodul a cerut, cu limbă de moarte, să fie îngropat la Arnota!
Întemeiase, acolo, o mânăstire în acest scop!...”
Sunt uimitoare aceste „Amintiri din copilărie” ale unui
elev, născut sub Carpații Meridionali, auzind vuietul furtunii, tropotul și
casna unor cai de povară, scoțând trunchiuri de copaci, din inima Builei;
auzind, zgomotos, joagărele manuale și fierăstraiele automate, de pe lângă
gaterele atașate unor mori... Se mai aud, încă, depărtat, la sărbătorile
lemnarilor și minerilor, cântece devenite anonime, cu Lae Chioru, de Goga și
Numai una, de Coșbuc; mai multe poezii cântate ale poetului Vasile Militaru, deținut
politic, sub ocnele de sare, care se vor numi,
după Revoluție, pentru oamenii de cultură, în amintirea lui: „Academia
de sub pământ”.
*
Cea mai insistentă amintire, însă, păstrată de copilul
„Costel al Lisandrei”, pentru toată viața, a rămas aceea a profesorului său de
muzică, din clasa a VIII-a, din Bărbăteștii Vâlcii, o reminiscență care îi
aduce, în memoria noastră culturală, pe legendarii învățători moldoveni ai lui
Creangă: Bădița Vasile, Popa Duhu-Teodorescu și Ion Humulescu!...
Este cel mai reprezentativ personaj secund al cărții
prozatorului Constantin Sorici, Zăvoaia, icoana copilăriei mele: cântărețul
popular, violonistul, poetul, profesorul de muzică Gheorghe Bobei, o figură
faimoasă, televizat în „Dialogurile la distanță”, festival de folclor național
înființat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, spre a contracara invazia acelei
zgomotoase presiuni europene, a noilor mode și influențe internaționale!... „Îl
urmăream adesea pe taica Bobei, pășind desculț prin praful din șoseaua mare, cu
vioara într-o mână, cu arcușul în cealaltă, îmbrăcat în costum popular
bărbătesc, cusut cu «râuri» albastre, cu brăcinar, tot albastru, cu părul lui
alb-gălbui, pieptănat într-o parte. Avea un magnetism aparte omul acesta de
șaptezeci de ani; o carismă de apostol. Nu aș fi îndrăznit, când el vorbea cu
gândurile sale, să mă apropii de el. Și nici el nu ne vorbea prea des. Îl
vedeam aproape ca pe un profet în «țara Bărbăteștilor». Sfios, ușor absent și
îngândurat, încărcat de povara neamului nostru de moșneni, care-și apărau și ei
un rost, din străbuni. Pașii îl duceau zilnic spre centrul satului, unde urca
pe scena «Brâului de aur». Stăteam, nemișcat, la 20 de pași, și îi auzeam
foarte bine cuvintele. Cânta balade vechi care te ungeau la suflet; dar și cântece
de lume”.
Astăzi, amintirea lăsată de fabulosul „personaj” al
Bărbăteștilor și al Dialogurilor naționale e înscrisă pe frontispiciul Casei de
cultură, numită „Gheorghe Bobei”. Iar Constantin Sorici reactualizează
revelații, pe care le-a descoperit și trăit, grație acestui „maestru popular”,
în primul rând miturile, zicerile, legendele, montate în producții rămase
anonime, folclorice! Deschidea „concertul” cu vioara; apoi o strângea la piept
și, cu arcușul, își urmărea ritmurile, sonurile:
„– Hei, hei, hei! / Cine mă puse, pe mine, / Să pui casa
lângă tine? / La fântâna cu știubei, / Să-ți cânte Gheorghe Bobei?!... / Hei,
Bobei, Bobei, Bobei! Eu zic una, tu zici trei”.
Pentru că avea sentimente „țărăniste” a fost urmărit aproape
un deceniu de organele noii orânduiri; Bobei și-a învins supraveghetorii cu
vocea sa; și „trecea” spre cântece de lume, în fața juriilor Dialogurilor:
compozitori, activiști culturali, actori, precum Ion Besoiu. Iată ce îndrăzneli
„ascunse” apăreau în baladele sale:
„Haaai, haaai, / Foaie verde măghiran, / Pupa-ți-aș coama,
Bălan!... / Fă-mă tânăr cum eram!... (...) Când e omul tinerel, / Dorul se ține
de el, / Însă, când îmbătrânește, / Dorul se călătorește / Hei! Hei! (...)
Foaie verde flori de fân / Spune, spune, moș bătrân!... / Spune-mi caii când se
fură / Noaptea, pe fulgerătură / Când e negură și ceață / Atuncea caii
se-nhață!... / Hei! Hei! / Căpitane de județ, / De ce mă ții la coteț /
Pentr-un pui de murguleț?...”.
Constantin Sorici descoperă „fragmente” vechi, în concertele
lui Bobei, care nu și-a dorit să fie interpretate, niciodată la disciplina de
folclor! (Le găsim în povestea „Zăvoaia simfonic”, “Gheorghe, uriașul meu”, ș.a. Sunt spaime,
unele „blesteme”, „rușini”, idile: „Și-aolică, ce văzui, / Mi-e rușine să vă
spui, / Moș bătrân cu barba albă, / Trăgea pe mândra de salbă (...) «– Fire-al
naibii moș bătrân, / Ce-mi luași mărul din sân, / Că-l țineam pentr-un copil!»
/ «– Lasă copilu’ la... nacu („necuratul”), / Și dă-l lu’ moșu’ săracu’...”).
Iată și un „blestem”, despre care Gheorghe Bobei adăuga că
era spus cu iubire, sigur dificil, greu de „interpretat”, cântat genial:
„Mărine, la nunta ta / Mărine, Mărine / Toate fetele plângea!... / Numai una nu
plângea... / Și din gură așa zicea: / Marine, să te usuci... / Ca pâinea care-o
mănânci!...”
Cea mai revelatorie reminiscență pe care Constantin Sorici o
are de la Gheorghe Bobei este un „arhetip”, realizat de poetul Ion Heliade
Rădulescu, în sec. XIX, în poemul său capodoperă: Zburătorul! Costel al
Lisandrei „cântă”... Phoenix: „Fată
verde / Cu părul pădure, / Simți cum privirea lor vrea să te fure? / Zburătorii
tăi să vie! / Nimeni urma să le-o știe / Fată verde, ei te sărută / Cu privirea
lor cea mută / Să vie! Oh, să vie! / Nimeni urma să le-o știe”...
Detaliile acestea sunt surprinzătoare, pentru un prozator
excepțional, care își amintește, la înțelepciunile senectuții, amintirile din
copilărie și din adolescență. Leitmotivul „Zburătorului” traversează Luceafărul
lui Eminescu, ajungând până la teribilul Vlad Țepeș – viața sa fantastică și
universală, până la romanul Domnișoara Cristina al lui Mircea Eliade. Există și
un arhetip politic, trecut oficial politic, de voievodul Matei Basarab și
„consilierii” săi – divanul său domnesc, în „Îndreptarea legii” („Pravila de la
Govora”), tipărită în această Mănăstire vâlceană, ctitorită de Vlad Dracu, în
1562: „De multe ori, când mor oamenii, mulți dintr-acei morți se scoală, de se
fac strigoi!...”*.
*
L-am văzut pe legendarul Gheorghe Bobei în trei dăți, fără
să-l cunoaștem îndeaproape. În septembrie 1962 s-a inaugurat Casa de Cultură
din Lăpușata și au fost invitate trei coruri și echipele de dansatori (adulți
și elevi) pe noua scenă inaugurată: Corul Lăpușata (dirijor Grigore
Ștefănescu), Corul Bărbătești (dirijor Gheorghe Bobei) și Corul Lădești
(dirijor Gheorghe Neamu). Bobei își pusese pe muzică propriile poezii, iar
tenorul Ionel Ciolacu, din Râmnicu-Vâlcea, cânta fragmente din Ana Lugojana și
Măria, neichii, Mărie! L-am admirat și pe scenele din Horezu, la Căminul
cultural și pe scena Parcului. L-am revăzut la finala Dialogurilor la distanță,
de la Pitești (centrul administrativ al Regiunii Argeș), în 1965.
Extraordinarul director al Liceului Horezu, Marin Mazilu, originar din Lădești,
spunea elevilor de la clasele mari un proverb, descoperit în popor de Gheorghe
Bobei: „Hei, hei! / Bărbații fără femei nu pot avea copii! / Femeile fără
bărbați nu se pot hărăni! / Hei, hei!”. În 2017, după lansarea ediției a II-a a
Patimilor lui Dracula-Țepeș, am fost în pelerinaj la mormântul lui Gheorghe
Bobei, la cimitirul Iernatic al Bărbăteștilor, condus de nepotul de soră al
său, criticul și istoricul literar Ion Predescu, de la Filiala Craiova a
Uniunii Scriitorilor. De la el știam că Gheorghe Bobei fusese la București,
Asistentul lui Mihail Dragomirescu, până
la moartea acestuia, în anul 1942. Apoi s-a reîntors în Bărbătești și a făcut
apostolat. (CZ)
*
„COSTEL AL LISANDREI”, COPILUL CARE VA URMA ÎNVĂȚĂTURILE LUI GHEORGHE BOBEI; Și „TRIUNGHIUL DE AUR AL ROMÂNITĂȚII”
Există, surprinsă plastic aproape, o relație a personajelor – „cromatică”, cu lumea și natura montană,
realizată din punct de vedere expresiv-literar, în capitolele dinspre final ale
cărții Zăvoaia – icoana copilăriei mele, în discuție fiind: „Oameni și
licurici” , „Drumuri cruciale, la Arnota, Jgheaburi, Pătrunsa”, la „Schitul lui Pahomie” – sacre așezăminte,
ridicate de boierii craiovești, grație pedepselor pe care le-a exercitat
domnitorul Mihnea cel Rău, mai ales împotriva lui Barbu Craiovescu...
Sunt detalii și reminiscențe esențiale ale copilului ajuns
adolescent: inițierea bărbătească, drumul spre Munte, cucerirea acelui
„amfiteatru natural și amenințător” al Builei, avântul, înălțimea celestă.
Copilul Costel al Lisandrei, care muncește alături de
părinți la cositul fânului și ridicarea clăilor, la truda câmpului –
amintindu-i-se, obsedant, să învețe carte, aude că sus, aproape de cer,
voievodul Matei Basarab, a lăsat, cu limbă de moarte, să fie înmormântat la
Arnota – acolo să fie „Mausoleul” său!... Până nu ajung la vârsta bărbăției,
sus, în „spațiul montan Bărbătești”, adică spre adolescență și dincolo de ea,
ei bine, copiilor nu li se permitea să urce, să rămână în urmă, pe drumul
inițierii, să cedeze, să cadă. Ni se sugerează, plastic-literar, un patriotism
ne-declarativ, adânc funciar, sincer.
Până să escaladeze, în grup, Buila, elevii aud, învață, își
însușesc lecțiile, ce amenință să devină, în locul istoriei sacre a Țării,
legende ne-trăite și nevizualizate! Arnota-Pahomie- Pătrunsa au fost descrise
de călugărul-călător-ortodox, Paul de Alep, în chip uimitor și neverosimil. La
fel ca și în Maramureșul lui Dragoș-Vodă, Suceava lui Ștefan, eroii Țării
Moților – în spațiul subcarpatic; nu numai despre tezaurul lui Matei, dus sus,
la Buila, de teama turcilor, descris de Alep, este vorba; ci despre Triunghiul
de aur al Românității.
În Vâlcea sunt trei
morminte voievodale: al lui Mircea cel Mare, la Cozia; al lui Matei Basarab, la
Arnota; și al lui Constantin Brâncoveanu (mormânt-cenotaf), la Mănăstirea
Hurezi!...Enumerând cele 48 de biserici ridicate de Matei Basarab în Muntenia,
pe lângă moșiile lui Șerban Cantacuzino, la Frâncești, Vlad Dracu, la Govora,
Barbu Știrbei, moșia Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, devenită parc istoric ș.a.,
iată, a apărut, în 2014, o carte surprinzătoare: Interviul Anului cu
Arhimandritul Veniamin Micle, „cel mai important savant, istoric și scriitor
bisericesc”, cum îl va numi, în Prefață, Î.P.S. Varsanufie al Râmnicului, volum
aniversar, întocmit de publicistul și jurnalistul Petru Cichirdan.
În spațiul istoric Valea Oltului – Vâlcea, alături de Țara
Loviștei, scriitorul bisericesc și binecuvântat cercetător de origine
maramureșeană, Veniamin Micle a ridicat dispute și polemici științifice despre
lupta de la Posada, a lui Basarab I, din 1330, care a avut loc între Buila și
crestele, prăpăstiile și povârnișurile dintre Cheile Bistriței și Carpații
Sibiului.
Acesta a fost numit „Triunghiul de aur al Românității”,
cuprinzând arealul istoric: Curtea de Argeș (Câmpulung)–Târgoviște–Vâlcea și drumurile voievodale, râmnicele, moșiile, muscelele, de sub
Carpații Meridionali!... Și – cu acest fabulos sentiment cresc copiii până să
urce la Arnota!...
O carte de înaltă valoare trebuie să creeze, în mintea
cititorilor, un halou, care să se mențină continuu, întreaga viață. Acest halou
îl păstrăm, proaspăt, și după lectura volumului Zăvoaia – icoana copilăriei
mele, de Constantin Sorici, o viziune literar-plastică, reprezentativă și
pilduitoare.
Alte epoci și amintiri! Altfel de Adolescențe!
Cluj, 21 mai-1 iunie 2024
Constantin ZĂRNESCU
Filiala
„Transilvania” a Uniunii Scriitorilor
Sursa, inclusiv pentru cop. 1 și 4 din colaj, ale volumului recenzat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu