Este adevărat că situaţia geo-politică a celor trei provincii româneşti (Ţara Românească, Moldova şi Transilvania) de-a lungul istoriei a cântărit enorm în dezvoltarea unei culturi consonante cu cea din Apusul Europei. Aşezarea la Porţile Orientului, în calea tuturor năvălirilor barbare şi la întretăierea intereselor a trei mari imperii (rus, otoman şi austriac), ca şi existenţa unui îndelungat monopol bisericesc asupra tiparului au făcut ca, îndeosebi în Ţara Românească şi Moldova, germenii civilizaţiei moderne să pătrundă mai greu. De aceea, începuturile presei în România sunt mult întârziate faţă de ţările Europei Occidentale, iar primele încercări sunt făcute de cărturari aflaţi peste hotare (Ioan Molnar-Piuariu şi Paul Iorgovici la Viena, Zaharia Carcalechi la Buda, I. M. C. Rosetti şi Dinicu Golescu la Leipzig). “Este vorba, pe de o parte, de faptul că în ţara noastră destrămarea feudalismului şi procesul naşterii capitalismului s-au produs mult mai târziu decât în alte părţi, iar pe de altă parte, de existenţa dominaţiei otomane asupra Ţării Româneşti şi Moldovei şi a celei habsburgice asupra Transilvaniei”[1].
Nici celelalte popoare din Balcani,
subjugate secole la rând de Imperiul Otoman, nu au putut să-şi tipărească
primele ziare pe teritoriul acestora, ci în afara lor. De exemplu, primul ziar
bulgăresc, Bălgarski orel (L’Aigle bulgare), a apărut în ediţie
bilingvă bulgaro-franceză la Leipzig în 1846, tot acolo tipărindu-se, dar cu
douăzeci de ani mai înainte, şi gazeta românească Fama Lipschii pentru
Daţia, în martie 1827. De altfel, primul ziar din întreg Imperiul
Otoman a fost Spectateur de l’Orient, devenit mai târziu Courier
de Smyrne, şi a apărut în anul 1825, în limba
franceză[2], considerată limba
diplomaţiei pe atunci, dovadă că era adresat doar păturilor conducătoare, mai
emancipate şi cunoscătoare de limbi străine. Pentru restul populaţiei, cuvântul
scris al gazetelor constituia un pericol, fiind considerat “un lucru
care contravine legii lui Mahomed”, generator de revoluţii şi insubordonări
faţă de autorităţi.
Grecii înşişi
au tipărit primul lor ziar pe pământ străin, la Viena, care se bucura de
regimul liberal instituit prin decretul împăratului Iosif al II-lea din 1781,
prin care presa era scoasă de sub cenzura bisericii. Este vorba de Efemeris, al
cărui prim număr a ieşit la 31 decembrie 1790, prin grija fraţilor aromâni
Markides Poulios (Marcu Puiu), urmat de mult mai longevivul Telegraful
grecesc, care a apărut între 1812-1836. Ambele publicaţii au găsit
cititori fideli şi la noi, unde existau mulţi cunoscători de limbă greacă, mai
ales printre boierii şi negustorii veniţi odată cu domnitorii fanarioţi, dar şi
printre slujitorii Bisericii ortodoxe.
S-a dovedit că multe din informaţiile
din aceste ziare au fost folosite ca izvor istoric de cărturarii vâlceni Dionisie
Eclesiarhul (1759-1820) şi Naum Râmniceanu (1764-1839)
în cronicile lor[3]. Dionisie (pe numele de botez Dimitrie)
s-a născut pe la 1740, în comuna vâlceană Stoeneşti şi a lăsat 25 de tomuri de
documente, multe traduse din slavoneşte, şi peste 20 de pomelnice ale unor
mănăstiri, schituri şi biserici de mir. Ca istoric, a scris Cronograful
Ţării Româneşti de la 1764 până la 1815, lucrare în care se regăsesc
multe din cele citite în ziarele greceşti amintite. Cât priveşte pe
protosinghelul Naum Râmniceanu, acesta studiase la Academia grecească de la Sf.
Sava, aşa că a putut compila cu şi mai mare uşurinţă unele date cu caracter
istoric publicate în cele două ziare, pe care le-a utilizat în Hronicul de la
1768-1810, Adunarea hronologiei domnilor ţării noastre.
Ziarul Efemeris, apărut
până în 1797, “va cunoaşte o mare răspândire în sud-estul şi răsăritul
Europei, conţinând şi multe ştiri asupra Ţărilor Române”[4]. Pentru că multe din cele
scrise în Efemeris erau considerate subversive, eminentul
cărturar Constantin Rigas din Velestino (1757-1798), unul dintre cei mai
cunoscuţi şi apreciaţi greci din Principate, care era de origine aromână, va
întâmpina greutăţi în primirea gazetei la Bucureşti, fiind nevoit,
din cauza activităţii sale revoluţionare, să-şi dea mereu alte adrese.
Telegraful
grecesc de la Viena, care are un marcat caracter literar-istoric, era căutat
mai ales pentru cantitatea şi calitatea informaţiilor publicate, de la
reproducerea unor hatişerife şi firmane domneşti până la ştirile cu caracter
administrativ, comercial sau monden. Tot din paginile acestui ziar se puteau
afla, de exemplu, date despre călătoriile domnitorului Caragea în străinătate,
precum şi despre mersul revoluţiei de la 1821 în Ţara Românească şi Moldova.
Printre cititorii săi se număra şi Galaction, episcop al
Râmnicului între 1813-1824. Aşa cum reiese dintr-un raport din 17/29 decembrie
1821 al Casei de Comerţ Hagi Pop din Sibiu, înaltul demnitar bisericesc cerea –
ca un fel de abonament – să i se aducă gazete greceşti pe jumătate de an. Alt
solicitant este stolnicul Iancu Lahovari, care, prin căsătoria cu
Bica Socoteanca, fiica lui Constantin (Dinu) Socoteanu, ispravnic de Vâlcea şi
apoi de Gorj, căpătase oarece rost administrativ în judeţul Vâlcea. Pentru el
intervine Stan Popovici, noul proprietar al Casei de Comerţ Hagi Pop, care cere
din Sibiu la 4/16 mai 1821: „Te poftesc să beştelueşti gazeta grecească
„Teligraful” pe adresa arh Stolnicu Ianco Lahovari pănă alt Dezember aici la
Sibii”[5].
Dacă tiparul a
fost introdus în Ţările Române încă de la începutul secolului al XVI-lea, prin
grija unui domnitor luminat precum Radu cel Mare (1496-1508), trebuie spus că,
spre deosebire de ţările din Apusul Europei, tipografiile existente la noi erau
folosite doar pentru tipărirea de cărţi, şi acelea preponderent bisericeşti.
Atât monopolul domnesc şi bisericesc, cât şi cenzura mai puţin permisivă ca în
alte părţi au stopat mulţi ani orice iniţiativă gazetărească. Astfel, după
îndelungi încercări eşuate ale unor români luminaţi şi dornici de emancipare
spirituală, printr-o ironie a istoriei, primul ziar tipărit în Principatele
Române a apărut în 1790, prin grija Armatei Ţariste conduse de mareşalul
Grigori Aleksandrovici Potemkin. Acesta se afla cu oştile ruse la Iaşi, unde
îşi stabilise Cartierul General, înainte de a porni ofensiva împotriva oştilor
otomane. Era un ziar de campanie, scris în limbile franceză şi română, şi se
chema, cum altfel, Courrier de Moldavie. Abia în 1829 vor ieşi
primele gazete româneşti cu forţe autohtone şi cu o anume periodicitate, e
vorba de Curierul românesc, care începe să apară în Bucureşti
de la 8 aprilie 1829, scos de I. Heliade Rădulescu, şi Albina
românescă, editată de Gheorghe Asachi în Iaşi, la 1 iunie acelaşi an[6] .
Peste munţi, la Sibiu apărea încă din
1783, în limba germană, ziarul Siebenbürger Zeitung, iar din
1790 – Erdély Magyar Hirvivö, în limba maghiară. La Braşov se
tipărea, din 1836, Siebenbürger Wochenblatt, iar din 1838
– Unterhaltungsblatt für Geist, Gemüth und Publizitöt. Nu avem
date certe că ar fi fost citite în Vâlcea, deşi existau câţiva cunoscători de
limbă germană. Tot în 1838 a ieşit şi prima publicaţie periodică în limba
română din Braşov, Gazeta de Transilvania, scoasă de George
Bariţiu. Pe Lista cu prenumeranţi (abonaţi) la „Gazeta de Transilvania” şi
„Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, apărută în acelaşi an 1838, găsim,
în Ţara Românească, şi numele lui Petrache Poenaru, „directorul
şcoalelor naţionale”, născut în Beneştii Vâlcii, şi cel al părintelui Neofit,
„preosf. Episcop a Râmnicului şi adm. sf. Mitropolii”[7]. E interesant că, deşi
apare din 18 aprilie 1771, la Timişoara, “Temeswarer nachrichten” nu
era nici cunoscut, nici solicitat în Oltenia vecină, deci nici în Vâlcea, deşi
era prima publicaţie din istoria presei balcanice[8].
De multă
vreme, în Occident, dezvoltarea comerţului, a meseriilor şi manufacturilor
făcea ca nu doar comercianţii, dar şi conducerile oraşelor sau curţile
princiare, burghezia în ascensiune să fie interesate de „ştirile
economico-comerciale (cursul monedelor, evoluţia preţurilor, situaţia pe
pieţele de aprovizionare şi desfacere, mersul mijloacelor de transport pe apă
şi pe uscat etc.), cele despre disputele politice, tratative diplomatice,
acţiuni militare, comploturi, relatarea faptelor diverse – căsătorii, procese,
aspecte ale vieţii intime şi situaţiei materiale a familiilor domnitoare
străine, evenimentele naturale”[9].
Aşa au apărut
primele foi volante scrise de mână, numite Novelle a mano şi Fogli
d’avvisi (Italia), Relationi (Germania), Nouvelles
à la main (Franţa), News-Letters (Anglia) sau Kurantî (Rusia),
despre care nu avem însă date certe că ar fi fost citite şi în ţările române[10], ca şi primele birouri de strângere de
informaţii, înfiinţate încă din secolul al XV-lea pe lângă marile case de
comerţ, şi chiar primii colportori de ştiri, adică viitorii gazetari. Se vor
organiza servicii specializate de poştă şi se vor căuta mijloace tehnice de
multiplicare rapidă a acestor gazete manuscrise. Primele publicaţii cu o anume
periodicitate care se vor tipări în Apusul Europei vor fi: Noviny
Poradne Celeho Mesice Zari Leta (Praga, 1597), De Nieuwe
Tijdingen (Anvers, 1605), Strassburger Relation (Strasbourg,
1609; cu relatări importante despre evenimente memorabile petrecute în Germania
de Sus şi de Jos, Franţa, Italia, Scoţia, Anglia, Spania, Ungaria, Polonia,
Transilvania, Walahia, Moldova, Turcia etc.), The Weekly Newes (Londra,
1622), Gazette de France (scoasă de Théophraste Renaudot, la
Paris în 1631), La Gaceta (Madrid, 1661), Mercuriusz
Polski (Cracovia, 1661)[11].
Apariţia
gazetelor tipărite, alături de cea a cărţilor, va constitui principala cale de
modernizare a societăţii, de dezvoltare a relaţiilor dintre oameni, dintre
ţări. „Schimbul de ziare şi informaţii devine acum o necesitate acut
resimţită, nu numai pentru cei ce urmăreau schimbările politice, dar şi pentru
comercianţi, industriaşi, învăţaţi etc., negoţul cu cărţi şi reviste devenind
un comerţ la fel ca toate celelalte. Ţările Europei răsăritene, lipsite de
presă proprie, se vor folosi până târziu de presa occidentală”[12].
Astfel,
observă C. D. Fortunescu, „în Muntenia şi în Moldova, înainte de
apariţia vreunei gazete româneşti, se citeau multe foi străine de oarecari
boieri, cărturari şi chiar negustori târgoveţi băştinaşi (…), la Bucureşti şi
la Iaşi mai ales”[13], dar şi la Craiova şi Râmnic, am adăuga
noi. Ideea aceasta va fi împărtăşită şi de D. Popovici, care a arătat că
aristocraţia din Ţările Române a încercat încă din secolul al XVIII-lea să
suplinească “lipsa informaţiilor curente despre marile evenimente
petrecute în Europa, prin abonamente la diverse ziare care veneau din Olanda,
de la Paris, Leibzig, Viena sau Köln”[14]. G. Călinescu
menţionează şi el[15] interesul românilor dinainte de
1800 pentru realităţile occidentale prezentate în paginile unor publicaţii
precum La Gazette de Vienne, Le Journal Encyclopédique, Journal de
Francfort, Notizie del Mondo, Spectateur du Nord, Le Journal Littéraire,
Almanach des Dames, Mercure de France, L’ Abeille du Nord sau Il
Redattore Italiano. La acestea se mai pot adăuga Gazeta de Altona,
Gazeta de Colonia, Gazeta de Londra, Gazeta d’Utrecht, Gazette de Deux-ponts,
Wiener Zeitung, Gazeta de Aachen, Die Fliegende Post, Ofner Zeitung, Le
Moniteur Universel etc.
La fel ca
Nicolae Iorga, Adrian Marino remarcă dorinţa multor domnitori români de a fi
informaţi direct de la sursă, din „gazeturile străine”, despre mersul
evenimentelor (politice, comerciale sau mondene) din „Europa luminată”, drept
pentru care îşi vor prevedea cheltuieli speciale în bugetele domneşti pentru
procurarea de ziare sau reviste din alte ţări[16]. Mihai Racoviţă, domn în
Moldova între 1703-1705, 1707-1709,1715-1726 şi în Ţara Românească între
1730-1731, 1741-1744, solicita mai ales gazete poloneze, căci avea probleme cu
regele Sobieski şi Ţara Leşească, în timp ce Constantin Mavrocordat, domnitor între
1730-1769, de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova, “exemplu
tipic de mare cititor de ziare şi cărţi occidentale”, afla ştirile publice
din gazetele din Olanda, Colonia, Lipsca, Viena şi Mantova. Cât priveşte pe
Grigore al III-lea şi al IV-lea Ghica, aceştia preferau gazete în limbile
germană şi franceză, deşi unele apăreau la Londra sau Utrecht. Toţi au adoptat
un regim liberal privitor la importul de gazete şi cărţi străine.
La Biblioteca
Academiei Române se află mai multe sute de exemplare din aceste ziare şi
reviste, cumpărate şi consultate la vremea respectivă de cititorii români.
Printre acestea se regăsesc: Journal des savants (Paris,
1665), Acta eruditorum (Leibzig, 1682), Nouvelle de la
République des lettres (Amsterdam, 1684), Veridica raccolta de
giornali di Buda (Veneţia, 1686, cu menţiunea pe foaia de titlu „Ex
Libris Constantin Cantacuzeni”), Il corriere ordinario (bisăptămînal,
care apărea la Viena), Journal littéraire (Haga, 1713).
Nu toţi domnii
din Principate erau însă deschişi schimbului de informaţii, considerând
libertatea presei ca o ameninţare personală asupra rămânerii la tron. Astfel,
în primăvara anului 1795, primind de la consulul austriac la Bucureşti o listă
de oferte ale tipografiilor de la nord de Carpaţi, domnitorul Alexandru Moruzi
îi transmitea sec mitropolitului că “gazeturi nu sunt primite”[17]. De altfel, încă de pe la 1780, germanul
Sulzer, secretarul domnesc al lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782), scria
că “În Valahia gazeturile sosesc numai domnului şi secretarului lui şi
nimeni n-are voie să se apropie de ele”[18]. Într-o rememorare a celor petrecute la
începutul secolului al XIX-lea, Mihail Kogălniceanu sublinia: “Nu sunt
cincizeci de ani de când în Principate nu străbăteau poate cinci jurnaluri
franceze şi două germane; şi acestea încă abia se citeau în casele a câţiva
boieri şi cu deosebire în cabinetul domnilor, care erau îndatoraţi de către
Poarta Otomană de a aduna ştiri din toate părţile Europei şi de a le împărtăşi
la Constantinopol”[19].
La 28 ianuarie
1798, speriat că nu veneau gazetele comandate, paharnicul Barbu Ştirbei, cel
care a construit iniţial biserica Mântuleasa din Craiova, îi scria lui kir Hagi
Pop: „Mulţi de aici, din boeri, din neguţători au scris pentru
gazeturi, au şi dat bani, şi nu le-au mai venit; s-au auzit o vorbă
că pă gazetari i-ar fi închis, dar nu putem şti, cu adevărat este sau nu:
dum[nea]ta poate să ştii de va fi aşa, şi cum că s-ar fi oprit cele greceşti,
să nu se mai dea afar[ă]. Ci te poftesc pă dumn[eata], fă un mijloc şi îmi
trimite nemţeşti de aici, din Sibii: ştiu că mulţi obicinuesc de au gazeturi,
mai vârtos chir Enache, cumnatul dum[itali], trebue să aibă; plăteşte
dum[neata], şi îm trimite doaă, trei partide, de la Ghenarie, şi aici înnainte
fă dumn[eata] rănduială de-mi trimite totdeauna”[20].
În lipsa unor ziare şi reviste locale
– primul ziar, intitulat Vâlcea, apărând la Râmnic abia în iunie
1876[21] – boierii, negustorii şi cărturarii
vâlceni îşi potoleau setea de informare apelând la publicaţiile periodice care
se tipăreau în străinătate. Pentru aceasta, ei apelau la serviciile
binecunoscutei Case de Comerţ Hagi Pop din Sibiu, care avea legături cu mai
toate oraşele din Vestul Europei, în care apăreau ziare şi reviste, dar şi cu
tipografiile din Sibiu şi Braşov.
Astfel, în timp ce mitropolitul
Dosoftei al Moldovei traducea din izvoare greceşti şi slavone şi tipăreşte,
între 1682-1686, cele patru volume din Viaţa şi petrecerea svinţilor în
limba română, la 1684, Episcopul Ştefan al Râmnicului (1673-1693)
adresează o scrisoare craibirăului din Sibiu prin care îl roagă să îi trimită
un Calendar ce se tipărea acolo, se pare, în limba română încă
din 1682[22].
Binecunoscutul cronicar muntean Radu
Popescu (cca. 1655-1729) era fiul vistierului Hrizea, executat din
ordinul domnitorului Şerban Cantacuzino, în 1680 la Snagov, de unde şi ura
viitorului cronicar împotriva partidei cantacuzineşti, alimentată şi de
căsătoria sa cu fata marelui ban Gheorghe Băleanu. Implicat într-un complot
dejucat împotriva domnitorului Constantin Brâncoveanu, pe la anul 1700, este
pedepsit de acesta “puţină vreme cu închisoare”, apoi este iertat şi i se dau
unele dregătorii mărunte. Aşa ajunge în 1701 ispravnic pentru strângerea haraciului
în Vâlcea, iar în 1703 este numit ispravnic la Vel Ocna din Râmnic, adică la
Ocnele Mari[23].
Cunoscător de greacă, latină, turcă şi
slavonă, Radu Popescu şi-a dovedit şi reale calităţi de diplomat, fiind folosit
în acest sens de Constantin Brâncoveanu la începuturile domniei, cea mai grea
misiune fiind aceea din 1689 când se duce în Transilvania şi are convorbiri cu
generalul Heissler. Însărcinarea dată este încununată de succes. Contactul cu
lumea transilvană, puternic influenţată de Occident, îi prilejuieşte şi
cunoaşterea unor foi volante şi ziare care veneau la curţile princiare, din
care află noutăţile politice şi economice de care avea nevoie în negocierile
sale diplomatice. Când se apucă să scrie forma finală a cronicii sale
intitulată Istoriile domnilor Ţărîi Rumâneşti, (1290-1728), pentru
datele privind evenimentele petrecute în ultimii ani se foloseşte, fără
îndoială, şi de cele citite – cum spune Nicolae Iorga[24]– de prin “gazeturile”, “avisurile” şi
“istoriile” lui Vodă. Ceea ce înseamnă că avea acces la biblioteca domnitorului
Brâncoveanu şi chiar la Foletul Novel, redactat de Ioan Românul, în
care se găseau compilaţii după multe cărţi şi publicaţii occidentale.
Foletul novel este un “calendar
cuprinzând pronosticuri politice, previziuni cu caracter astrologic şi
meteorologic, alcătuit în Ţara Românească între anii 1693-1703. A fost întocmit
probabil la cererea lui Constantin Brâncoveanu de unul dintre secretarii
domnului, italianul Giovanni Candido Romano, predecesor la curtea din Ţara
Românească, al lui Anton Naria Del Chiaro”[25]. Romano îşi semnează
traducerea de “Foglietti novelli” cu pseudonimele Ioan Romanul sau Ioan
Frâncul.
Chesarie, episcop de
Râmnic între 1773-1780, este o figură emblematică a culturii române din secolul
al XVIII-lea, care a fost denumită de Nicolae Iorga, în semn de omagiu, “Epoca
lui Chesarie”. Avea studii serioase făcute la Academia domnească din
Bucureşti, cu unul din cei mai celebri dascăli de elineşte, Alexandru
Turnavitu. Cunoştea latina, elina, neogreaca, slavona şi franceza[26]. Poartă o corespondenţă bogată cu
negustorul Hagi Pop din Sibiu, din care aflăm că episcopul îi cerea acestuia
să-i trimită cărţi şi reviste pe care el nu şi le putea procura direct, deşi
apelează şi la prietenul său transilvănean Ioan Molnar-Piuariu.
Departe de a fi un cărturar izolat
într-o provincie valahă fără posibilităţi reale de informare asupra mersului
vieţii şi culturii moderne apusene, Chesarie Halepliu, cunoscut mai ales sub
numele de Chesarie de Râmnic sau Râmniceanul, solicită şi primeşte de la
intermediarul său sibian mai multe gazeturi sau “Mercurii” franţuzeşti, între
care şi un Mercure historique, littéraire et politique. Este vorba
de un supliment al revistei Mercure de France, fondată la
sfârşitul secolului al XVII-lea de către Donneau de Visé sub forma unui
săptămânal, intitulat Mercure Galant, care îşi propunea să
ofere publicului cititor ultimele noutăţi de la curţile europene şi să îl
delecteze cu diverse istorioare şi poeme literare. După venirea la conducerea
publicaţiei a scriitorului Jean-François Marmontel, în 1758, aceasta devine
mult mai serioasă, atrăgându-şi colaborarea unor nume prestigioase precum
D’Alembert, Condorcet, Voltaire sau La Harpe[27]. De aici, poate, şi
interesul deosebit al episcopului vâlcean faţă de Enciclopedia lui
Diderot şi D’Alembert (Dictionnaire raisonée de science, des arts et des
métiers), pe care o solicită insistent lui Hagi Pop. În locul ei va primi
însă Journal encyclopédique de libre propagande philosophique, în
jurul căruia se grupaseră mulţi dintre criticii vehemenţi ai bisericii catolice Tot
în acel an 1778, nemulţumit, Chesarie reclamă că i s-au trimis “Mercurii” care
se cheamă “littéraire et politique”, or el era interesat doar
de partea “politique”.
Profesorul I.
D. Lăudat crede că “lecturile acestea profane, în care răsunau ecouri
ale filozofiei iluministe, neobişnuite pentru o înaltă faţă bisericească,
trădează un spirit stăpânit de o remarcabilă curiozitate intelectuală”, iar
concepţia organicistă a istoriei la Chesarie “poate fi de natură
teologică, dar poate să reprezinte şi influenţa ideilor lui Montesquieu, pe
care le găsea în publicaţiile urmărite de el cu atâta interes”[28]. Alţi cercetători,
precum Mihai Mitu, îl consideră pe episcopul cărturar apărând în
predosloviile Mineielor sale “ca unul dintre primii
noştri filozofi ai istoriei, ca istoric al neamului românesc şi culturii
române, ca un mare erudit, bun cunoscător al culturii antice, al filozofiei
Secolului Luminilor”[29].
După moartea neaşteptată a lui
Chesarie în 1780, ultimele şase volume ale Mineielor pregătite
pentru tipar de acesta vor apărea sub îngrijirea urmaşului său Filaret,
care îşi va pune numele pe foaia de titlu. În perioada cât va păstori episcopul
cărturar (martie 1680 - septembrie 1692), de sub teascurile tipografiei
râmnicene vor mai ieşi şi alte cărţi, precum Cazania, Molitvelnicul,
Catavasierul, Antologhionul, Penticostarul, Liturghierul, Octoihul etc. Om
instruit, căci frecventase Academia grecească de la Sf. Sava din Bucureşti,
viitorul mitropolit, va duce la bun sfârşit traducerea cărţilor începute de
Chesarie, arătându-se interesat, ca şi ilustrul său predecesor, de gazete
străine, solicitând “Mercurii” franţuzeşti[30].
Nu numai
oamenii cu preocupări cărturăreşti sunt interesaţi să fie la curent cu ştirile
aduse de „gazeturile” străine, dar şi negustorii şi boierii cu oarece funcţii
administrative. Aceasta arată, pe de o parte, curiozitate faţă de ceea se
petrecea prin alte locuri, ca şi un început, timid, de instruire managerială
prin împărtăşirea din experienţa unor dregători cu funcţii asemănătoare din
alte ţări. În bogatul său volum de Scrisori de boieri şi negustori
olteni şi munteni către Casa de negoţ sibiană Hagi Pop, Bucureşti, 1906,
Nicolae Iorga dă mai multe asemenea exemple.
La 23 mai 1796, Constantin
Socoteanu, abia numit ispravnic de Vâlcea, cere Casei de Comerţ Hagi Pop
din Sibiu canari şi, fără zăbavă, „gazete”. Constantin Socoteanu, căruia rudele
şi cunoscuţii îi spuneau Dinu, era căsătorit cu Stanca, sora lui Dimitrie
Greceanu, şi locuia în Râmnic, în „casele sale cele mari”. Iorga spune că se
îngrijea de aducerea de canari şi căţei din străinătate pentru a-i da la
„boierii cei mari de care avea nevoie”, strădanie răsplătită se pare cu funcţia
de ispravnic al Gorjului în 1804 şi de căminar al Craiovei în 1808.
Stolnicul Constandin Brăiloiu din
Craiova s-a refugiat o vreme în Vâlcea din cauza ciumei din 1795 şi a marelui
incendiu din anul următor, care au făcut mii de victime printre locuitorii din
Bănie, dar şi din cauza jafurilor cetelor de turci conduse de vestitul Pasvant
Oglu (Pazvante Chiorul). Aflat la Râmnic, uită spaimele îndurate cu ceva timp
în urmă şi revine la preocupări mai domestice. Astfel, la 9 octombrie 1798, îi
aminteşte lui Constantin Hagi Pop din Sibiu că lunile trecute l-a rugat „pentru
neşte săpun ce scriu gazetele că au ieşit pentru spălat cocoanele pe obraz”.
Aceasta arată nu doar o citire atentă a publicaţiilor respective (neprecizate
în scrisoare), dar şi prezenţa unor forme incipiente de reclamă comercială.
Un alt craiovean, paharnicul Nicolae
Brăiloiu, fiul logofătului Dumitrache Brăiloiu, se află şi el în
aprilie-mai 1822 la Râmnic, de unde solicită iar gazete celor din Sibiu, după
ce, la 1 ianuarie, din Craiova, le trimisese felicitări la început de an, dar
şi pentru „gazetele de Francfort, franţozăşti”.
Stolnicul Ioan
Lahovari, din Râmnic, fiul căminarului Iordache Lahovari, cere şi el,
prin scrisorile din 7 august 1822 şi 10 mai 1823, procurarea, între alte
lucruri, şi de gazete, iar vel serdarul Titu Bengescu, fiul
clucerului Gheorghe Bengescu din Craiova[31], refugiat ca atâţia alţi boieri la
Râmnic, scrie la 16 martie 1822 că “Dum[nea]lui coconu Costache
Samurcaşi, Caimacamu, voeşte a să aşăza în numărul celor ce iau gazeturi,
însă dă Francfort”.
Prin veştile, nu numai din domeniul
comercial, ci şi politic, pe care le transmitea periodic corespondenţilor săi
din Ţara Românească, Casa de Comerţ Hagi Pop din Sibiu îndeplinea practic rolul
unui birou de strângere de informaţii, aşa cum apăruseră încă de la sfârşitul
secolului al XV-lea la Leipzig, Veneţia şi alte oraşe comercile, dar şi de
oficiu de abonamente pentru diverse ziare şi reviste. La rândul său,
“cabinetul” tipografului Ioan Gött din Braşov era abonat pentru cititorii săi
la 50 de publicaţii literare şi politice[32].
Primele abonamente la periodice
străine prin poşta română aveau să fie însă făcute abia din martie 1869, după
intrarea în vigoare a Convenţiei poştale între România şi Austria, când s-au
desfiinţat birourile poştale austriece care funcţionaseră până atunci pe lângă
consulatele sau agenţiile-starostii austriece din Bucureşti, Iaşi, Galaţi,
Craiova şi alte oraşe mai importante[33]. Tot de atunci se puteau face abonamente
şi la presa din ţară, care începuse să apară în mod regulat.
Sursa: Constantin Poenaru/ «Gazete străine în bibliotecile cărturarilor vâlceni din secolele XVII-XIX»/ revista Studii vâlcene serie nouă nr. IV (XI) 2008.
Imaginile din colaj una câte una cu surse și linkuri.
[1] Constantin
Antip, Contribuţii la istoria presei române, Bucureşti, 1964,
p. 7.
[2] H. Dona, E.
Preda, “Cinci coloane pe-a-ntâia”. Consideraţiuni asupra mijloacelor de
informare din ţările occidentale, Ed. Politică, Bucureşti, 1968, p.
12.
[3] Cornelia
Papacostea-Danielopolu, Lidia Demény, Carte şi tipar în societatea
românească şi sud-europeană (secolele XVII-XIX), Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1985, p. 223; Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, Editura
Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1999, p. 25 (prima ediţie, Bucureşti,
1922).
[4] Olga
Cicanici, Presa de limbă greacă din România în veacul al XIX-lea, Ed.
Omnia, Bucureşti, 1995, p. 12.
[5] Nicolae
Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către Casa de
negoţ sibiană Hagi Pop, Bucureşti, 1906, p. 152, respectiv p. 140.
[6] Constantin
Antip, Istoria presei române, Bucureşti, 1979, p. 63.
[7] Conform Vasile
Netea, George Bariţiu. Viaţa şi activitatea sa, Bucureşti,
1966.
[8] Vezi studiul lui Nikolaus
Berwanger, “Temeswarer nachrichten. Erste deutsche Zeitung des Banats –
erste Zeitung auf dem Gebiete des heutingen Rumäniens”, în “Die Zeit
in der Zeitung. Beiträge zur rumäniendeutschen politischen publizistik”, Dacia
Verlag, Cluj-Napoca, 1977, p.13-24.
[9] Constantin Antip, Istoria
presei române, Bucureşti, 1979, p. 12.
[10] Conform lui
Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea
(1683-1821), Bucureşti, 1969, vol. I, notele 255 şi 256; se pare că
printre sursele de informare ale lui Axinte Uricariul, cronicarul lui Nicolae
Mavrocordat în Moldova, s-ar fi aflat şi unele “gazeturi” şi “avvisi”.
[11] Constantin
Antip, Istoria presei române, Bucureşti, 1979, p. 17.
[12] Mircea
Popa, Valentin Taşcu, Istoria presei româneşti din Transilvania de la
începuturi până în 1918, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 12.
[13] C. D.
Fortunescu, Contribuţie la un studiu asupra presei din Oltenia, în
“Arhivele Olteniei”, an. I, nr. 1, ianuarie 1922, p. 55.
[14] Vezi D.
Popovici, La littérature roumaine à l’époque des lumières, Sibiu,
1945, p. 77-78.
[15] G.
Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 65.
[16] Vezi Adrian
Marino, Libertate şi cenzură în România. Începuturi, Ed.
Polirom, Iaşi, 2005.
[17] V. A.
Urechia, Istoria românilor, tom II, Ed. Gutenberg, Bucureşti, 1892,
p. 421, apud Marius Oprea, Plimbare pe uliţa tipografiei, Ed.
Fundaţiei Culturale Române, Buc. 1996, p. 181.
[18] Cf. N.
Iorga, Istoria românilor prin călători, Ed. Eminescu, 1981,
Bucureşti, p. 385.
[19] Mihail
Kogălniceanu, Jurnalismul românesc în 1855, în “România
literară”, an. I, nr. 1, 1855.
[20] Nicolae
Iorga, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni către Casa de
negoţ sibiană Hagi Pop, Bucureşti, 1906, p. 35.
[21] Alfons
Melinte, Primele ziare tipărite la Rm.Vâlcea, în “Orizont”
(Rm.Vâlcea), an. I, nr. 33 din 20 septembrie 1968, p. 9.
[22] Istoria
literaturii române, (colectiv), vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti,
1964, p. 339.
[23] Dicţionarul
literaturii române de la origini până la 1900, (colectiv Iaşi), Ed.
Academiei, Bucureşti, 1969, p. 693.
[24] Nicolae
Iorga, Istoria literaturii române, 1926, p. 176.
[25] Dicţionarul
literaturii române de la origini până la 1900, (colectiv Iaşi), Ed.
Academiei, Bucureşti, 1969, p. 372. Vezi şi Alexandru Odobescu, Foletul
Novel şi calendarele lui Constantin Vodă Brâncoveanul, studiu publicat în
“Revista română”, 1861, vol. I, p. 657-678, şi reprodus în Opere, vol. II, Ed.
Academiei, 1967, p. 90-109.
[26] George
Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, 1969, p.
291-292.
[27] Christian
Delporte, Histoire du journalisme et des journalistes en France,
PUF, 1995, p. 7.
[28] I. D.
Lăudat, Istoria literaturii române vechi, Partea a III-a, EDP, Buc.
1968, p. 85 şi 87.
[29] Mihai
Mitu, Oameni şi fapte din secolul al XVIII-lea românesc (cap. Chesarie
de Râmnic între Pitagora şi… Ioan Barac), Ed. Atos, Bucureşti, 1999, p.
127.
[30] Istoria
literaturii române, (colectiv), vol. I, Ed. Academiei, 1964, p. 714.
[31] Ioan C.
Filitti, Catagrafie oficială a toţi boerii Ţării Româneşti la 1829,
în “Revista Arhivelor”, nr. 5, anul 1928-1929, p. 338.
[32] Gh.
Bogdan.Duică, Ioan Barac, p. 22-23.
[33] Dem.
Paşşalega, Primele abonamente la periodice străine făcute prin poşta
română (1869), în “Ramuri”, nr. 11 (257), 15 noiembrie 1985, p. 15.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu