«Călător prin Oltenia Medievală cu Paul de Alep» de Doru Căpătaru

Călător prin Oltenia Medievală cu Paul de Alep de Doru Căpătaru este o carte de itinerar cultural[1]

            Vâlceanul Doru Căpătaru, născut în Fumureni - Lungeşti, pe Valea Mamului, la 12 august 1952, după ce îşi consacră cea mai mare parte din viaţa literară publicisticii (nu înainte de a cocheta cu poezia), câştigând notorietate în presa naţională, la revistele ”România Turistică” (redactor-şef), ”România de azi” (redactor), ”Tribuna României” etc. şi acumulând informaţii şi documentându-se asupra istoriei naţionale în general şi asupra istoriei culturale din aria Olteniei (şi Munteniei), în special (experienţă valorificată în presa din zonă[2]), se aşază temeinic la masa de lucru şi publică lucrări documentare de rezistenţă: ”Bisericile de lemn din judeţul Olt şi bisericile bordei din Oltenia”[3], ”Istoria bisericii de la Stăneşti şi a neamului ctitorilor ei”[4], ”Călător prin Oltenia Medievală cu Paul de Alep” (sub tipar: ”Istoria Bisericii «Toţi Sfinţii» din Râmnicu-Vâlcea”). Ultima carte[5], apărută recent (în mai 2007) la Editura Kitcon din Drăgăşani, atrage atenţia cititorului (care poate fi, deopotrivă, teolog, istoric al culturii sau al artei ori, pur şi simplu, amator de ”călătorii” în spaţii şi vremuri de mult apuse – adică cititorul de rând) prin titlul său şi problematizează, declanşând curiozitatea (şi interesul) privind modalitatea în care autorul va rezolva exigenţa promisă (în titlu): va prezenta pur şi simplu călătoria lui Paul de Alep, pe baza cărţii acestuia (”Călătoriile Patriarhului Macarie în Ţările Române” – 1653-1658) sau, adiacent, ca un comentator modern – un jurnalist de profesie –, un documentarist, se va lansa în judecăţi de valoare, va emite ipoteze, va completa ”jurnalul de călătorie” al protagonistului, va deschide perspective unei viitoare ediţii critice a cărţii acestuia?

 

            Parcurgând itinerarul-pelerinaj la locaşurile de închinăciune din Oltenia cu Doru Căpătaru, alături de Paul de Alep, constatăm, în final, că, de fapt, cartea este şi o provocare, o invitaţie la cercetare pentru aprofundarea problematicii (adeseori ipotetică) abordată de autor sub pretextul ”însoţirii” înalţilor prelaţi creştini ortodocşi sirieni: episcopul Macarie de Antiohia şi fiul şi secretarul său, Paul de Alep, prin ”Oltenia medievală” a începutului de secol al XVII-lea, idee programatică pe care autorul o anunţă în ”Cuvânt înainte”, când cere cititorului înţelegerea (”îngăduinţa”) ”de a nu fi utilizat notele bibliografice de subsol ale paginilor, nădăjduind astfel trezirea setei de cunoaştere a istoriei naţionale prin lecturarea bibliografiei selective din care am cules informaţiile bazate pe adevărul istoric”[6].

            Din ”cuvânt înainte”, ne dăm seama că apariţia cărţii nu este întâmplătoare, autorul consacrând-o împlinirii a 350 de ani de când înaltele ”feţe bisericeşti ale ortodoxiei melchite orientale din Alep” au păşit pe meleagurile oltene, la 20 iunie 1657.

 

            Autorul nu-şi propune doar ”refacerea itinerarului oltean” al patriarhului Macarie şi al fiului său, arhidiaconul Paul de Alep, nu doar ”o călătorie de recunoaştere”, ci şi ”o rememorare a vieţii româneşti sub toate aspectele ei în frământatul Ev Mediu al secolului al XVII-lea”, ”o incursiune în spaţiul istoric al Olteniei, reliefarea a ceea ce s-a aflat dincolo de percepţia călătorului - istoria şi cultura de dinaintea, din timpul şi după călătoria şi însemnările sale, precum şi o retrospectivă a evoluţiei societăţii româneşti în planul cultural atât de neglijat de relaţia[7] călătorilor”[8]. Autorul face, după cum mărturiseşte, o ”scurtă incursiune în istoria Olteniei” şi a celor ”câteva locuri şi mănăstiri aflate dincoace de Olt”[9].

 

            Mobilul scrierii cărţii, al ”călătoriei de recunoaştere”, este şi unul sentimental, generos, izvorât din dragostea de ţară şi de istoria neamului: autorul mărturiseşte că scrie cartea ”pentru a ne regăsi pe noi înşine în momentele de cumpănă ale istorie devenirii noastre”[10].

 

            Doru Căpătaru procedează metodic, ca un documentarist, deschizând cartea propriu-zisă cu prezentarea ”climatului istoric, social, politic  şi  cultural  din  Ţara  Românească  la  mijlocul secolului al XVII-lea”, subliniind ideile de identitate şi unitate naţională înfăptuite, chiar dacă vremelnic, sub Mihai Viteazul, confirmând, ”cel puţin în plan ideologic, cultural şi religios, începutul acelui «Bizanţ după Bizanţ» al spaţiului românesc”. Instabilitatea politică[11] şi atitudinea partidelor boiereşti din ţările române, care subordonau interesele naţionale celor personale, climatul tensionat între boieri şi domn permiteau o aservire cvasitotală faţă de Poartă.

 

            În aceste condiţii, sosesc pe tărâm românesc Bulos ibn az-Za'im, respectiv Paul de Alep, împreună cu tatăl său, preotul Yuhanna ibn az-Za'im, patriarh al Antiohiei (cunoscut sub numele de Macarie al III-lea), la 9 ianuarie 1653. Scopul iniţial al călătoriei a fost de a obţine ajutoare şi sprijin financiar din partea ortodoxiei răsăritene pentru biserica antiohiană, aflată în momente dificile din cauza haraciului imens pretins de turci.

            După prezentarea celor doi misionari, a proiectatei călătorii de voie şi de nevoie[12], şi a pelerinajului lor la mănăstiri din Oltenia, Doru Căpătaru insistă pe importanţa documentară a ”relaţiei” (= relatării) lui Paul de Alep (”Călătoria Patriarhului Macarie din Alep”) cu privire la ţările române.

            Înainte de a prezenta, pas cu pas, periplul oltean al oaspeţilor, autorul subliniază ”universul cosmic, geografic, istoric şi etnografic românesc în relatarea lui Paul de Alep” (p. 18-23).

 

            Pelerinajul ”oltean” începe cu eparhia Râmnicului, unde oaspeţii sunt primiţi de episcopul Ignatie (Grecul); poposesc la Episcopie şi la diferite mănăstiri şi schituri: Cozia, Ostrov, Dintr-un Lemn[13], Bistriţa, Arnota, Râmeştii de Horez[14].

 

            Părăsind eparhia Râmnicului, în călătoria către ”fundaţiunile religioase” ale Olteniei de sub munte, cei doi înalţi prelaţi ajung la mănăstirile: Polovragi, Crasna (mergând prin Târgu-Jiu – un ”târg mic aflat lângă un râu mare numit Jiu”),  Tismana;  apoi,  trecând  prin  Baia-de-Aramă, ajung la Glogova şi Carcova, poposesc la Strehaia, apoi la Gura Motrului, Ţânţăreni. După un popas prelungit la Poiana (de Gilort), la boierul Poenaru, unul ”dintre marii dregători ai ţării”[15], şi altele la Filiaşi şi Brădeşti, pelerinii ajung la Craiova, de unde se îndreaptă spre mănăstirile Bucovăţ (Bucovăţul Vechi-Coşuna), Jitianu, trec prin Balş, prin Brătăşani, peste Olteţ – sat ”stăpânit de marele vornic Preda Brâncoveanu” – şi ajung la mănăstirea Brâncoveni. În drumul spre Caracal, trec prin Hotărani şi Fărcaşa (Fărcaşele). De aici ajung la mănăstirile: Sadova, Segarcea, Căluiu, Stăneşti (din nou pe meleaguri vâlcene), Deleni, Clocociov (Slatina), unde se încheie călătoria ”de optzeci şi două de zile”, în Oltenia, a patriarhului Macarie al III-lea al Antiohiei şi a fiului său, Paul de Alep.

 

            Autorul Doru Căpătaru apreciază lucrarea lui Paul de Alep în mod critic, arătându-i valoarea de ”operă unică în literatura creştină de limbă arabă” (p. 13), de ”document istoric şi etnocultural” (p. 12) şi, din acest punct de vedere, autorul ei poate fi considerat ”un precursor al literaturii geografice orientale a conaţionalilor săi de mai târziu” (p. 13-14), dar îi relevă şi limitele[16], omisiunile, erorile, exagerările[17]. Bunăoară, este contrariat de faptul că pelerinii ocolesc Govora, ”unul din aşezămintele cu mare rezonanţă în destinul cultural românesc şi aflată atunci la apogeul menirii sale întru propăşirea culturii naţionale”, ca şi Mănăstirea Surpatele, deşi acestea se aflau la mică distanţă de mănăstirile Bistriţa şi Dintr-un Lemn.

 

            Cei doi călători sirieni apreciază felul de a fi al românilor, subliniind credinţa acestora: ”slujbele şi cântecele liturgice sunt minunate, căci creştinii din Ţara Românească sunt foarte evlavioşi şi foarte darnici”; oamenii îi iubesc pe străini”[18] (p. 20); ”femeile şi tinerele fete sunt caste, neprihănite şi virtuoase” (p. 22).

 

            Peste tot, în relatarea lui Paul de Alep, predomină aura ctitorială a voievodului Matei Basarab (pe care l-au cunoscut direct), a rudelor şi a boierilor care l-au slujit cu mai multă sau mai puţină credinţă[19]. Paul de Alep şi patriarhul Macarie l-au cunoscut direct pe Matei Basarab, la curtea căruia au fost oaspeţi şi patriarhul a oficiat slujba de înmormântare a voievodului care încetase din viaţă la 9 aprilie 1654. Călătoria celor doi mari ierarhi este, pentru Doru Căpătaru, un prilej de a încerca să aducă lumină în istoria unor locuri, fapte şi oameni, realităţi întâlnite în drumul celor doi pelerini sirieni. Autorul se întoarce permanent spre trecut, spre izvoare, aduce informaţia la zi, aruncă şi priviri spre viitor, spre evenimente importante care au legătură cu realităţile prezentate[20].

 

            Istoria mănăstirilor, a eparhiilor, a bisericilor, a localităţilor (oraşelor şi satelor), a Capitalei banilor (istorie pe care o prezintă metodic, plecând de la începuturi, de la întemeiere, arătând, apoi, momentele de înălţare şi, eventual, decădere), istorisirile despre marile familii boiereşti (găsim pomelnice întregi de domni şi boieri din neamul Basarabilor, Brâncovenilor, Craioveştilor, Buzeştilor, Drăgoeştilor, Mogoşeştilor etc.), genealogia lor – toate sunt integrate în istoria mare a ţării, toate se împletesc în istoria naţională. Se evocă şi se subliniază rolul cultural şi spiritual al personalităţilor istorice şi monahiceşti, care au ctitorit sau au păstorit locaşurile sfinte vizitate de cei doi ierarhi levantini, după cum se subliniază vocaţia culturală a mănăstirilor.

 

            Autorul cărţii este preocupat de elucidarea problematicii în discuţie, revenind adesea cu informaţii suplimentare referitoare la personalităţile sau locurile istorice sau ecleziastice care revin în text, din dorinţa de clarificare şi fixare a acestora în memoria cititorului (sau măcar de a atrage atenţia acestuia), dar şi pentru a stimula o nouă demonstraţie privind istoria unui fapt, a unei familii sau locaş mănăstiresc.

 

            Însoţind cei doi pelerini sirieni, Doru Căpătaru încearcă să nu lase lucruri nelămurite, să restabilească adevărul; comparând, însă nu pasiv, ci făcând asociaţii (corelaţii) cu alte situaţii ori obiective vizitate; caută o soluţie, găsind întotdeauna un răspuns bazat pe documente sau pe argumente logice, emite ipoteze care-şi aşteaptă demonstraţia, completează informaţiile[21].

 

            Când itinerarul celor două înalte feţe bisericeşti alepiene este incert, încearcă să-l reconstituie în mod ştiinţific, bazându-se pe distanţele dintre localităţi, măsurate în ore de mers, coroborate cu afirmaţiile memorialistului Paul de Alep, cu formele de relief şi reţeaua hidrografică[22].

 

            Când corectează, o face cu îngăduinţă, căutând circumstanţe atenuante[23].

 

            Amendează traducerea în româneşte a textului pelerinului levantin: ”Budum din textul arab este echivalentul lui Bodon-Vidin şi nu Buda” (subl. n.) (p. 42). Arată că însemnarea ”(An dayr) Dragoşin” din relatarea lui Paul de Alep nu înseamnă, în traducere românească, Drăgăşani, cum s-a considerat iniţial, ci se referă la mănăstirea ”Sfintei Treimi” a lui Drăguşin Deleanu din Deleni (p. 78).

 

            Autorul cărţii, Doru Căpătaru, tangenţial cu memorialul arhidiaconului Paul de Alep, apelează la cunoştinţe din variate domenii: istorie, teologie, arhitectură, istoria artei, filologie, genealogie (reconstituie genealogii ale marilor neamuri boiereşti), heraldică, fizică, chimie, tehnologie industrială etc.

 

            Pe lângă alte elemente filologice (traduceri, corespondenţe semantice, reactualizarea unor termeni bisericeşti, a unor arhaisme), găsim, în carte, şi unele explicaţii toponimice referitoare la denumirile: Cozia[24], Ocnele Mari[25] (p. 30-31), Mănăstirea Dintr-un Lemn (p. 31-33), localităţile: Păuşeşti-Măglaşi[26] (p. 31), Baia de Fier (p. 40), Târgu-Jiu şi Frăsinet[27] (p. 41), Baia de Aramă (p. 46-47), Călăraşi[28] (p. 78).

 

            În finalul cărţii (p. 98-118), autorul inserează imagini (50 de fotografii, desene, gravuri, icoane, efigii etc.) ale unor obiective vizitate de călătorii sirieni, ale unor personalităţi istorice, precum şi o pagină de manuscris a lui Paul de Alep.

 

            Cartea lui Doru Căpătaru reprezintă o contribuţie importantă care îmbogăţeşte bibliografia referitoare la memoriile lui Paul de Alep, ”Calătoriile Patriarhului Macarie în Ţările Române, 1653 - 1658”, bibliografie la care autorul s-a referit la începutul cărţii, mai ales, în capitolul ”Relaţia (relatarea) lui Paul de Alep despre călătoria în Ţările Române” (p. 13-18), dar şi în cele 70 de surse bibliografice citate în finalul lucrării.

 

            Pe lângă meritele incontestabile pe care le are cartea Călător prin Oltenia Medievală cu Paul de Alep, de Doru Căpătaru, evidenţiate mai sus, trebuie să amintesc, cu regret (pe lângă faptul că nu are un aparat critic propriu-zis, care să faciliteze accesul cititorului la informaţia de referinţă), că greşelile de tipar, prea numeroase (unele grave, care îngreunează chiar înţelegerea textului), scad autoritatea ştiinţifică a cărţii, dar şi prestigiul editurii care a tipărit-o.

Sursa: Dumitru Lazăr/ «Călător prin Oltenia Medievală cu Paul de Alep» de Doru Căpătaru/ revista Studii vâlcene Serie nouă nr. IV (XI) 2008

Vizualizarea imaginilor din colaj, una câte una și cu descrieri/ linkuri către mai multe informații.

__________________

[1] Înţelegem prin ”cultură” totalitatea valorilor materiale şi spirituale acumulate de omenire, de un popor sau un segment al acestuia de-a lungul vremurilor sau într-o anumită epocă (accepţiunea generală, cea mai frecventă, a dicţionarelor explicative).

[2] Dintre revistele care l-au găzduit cităm ”Mitropolia Olteniei” (Craiova), ”Buletin cultural argeşean” (Piteşti), ”Oltenia cultural” (Slatina), ”Orizont”, ”Renaşterea”, ”Studii vâlcene”, ”Casa Cărţii vâlcene”, ”Povestea vorbei”, ”Forum V”, ”Lumina Lumii” (Râmnic Vâlcea), ”Orizont românesc” (redactor-şef), IDEEA (Idei, Dezvoltare, Enciclopedii, Enigme, Adevăr) - redactor-şef (Drăgăşani), ”Dokiana” (Suteşti - Vâlcea).

[3] Editura Fundaţia ”Universitatea pentru toţi”, Slatina, 2005.

[4] Editura ”Kitcon”, Drăgăşani, 2006.

[5] Ultima carte este prefaţată, sub titlul ”Un cronicar al secolului al XVII-lea”, de prof. Costea Marinoiu şi este dedicată de autor ”familiei” sale (soţiei şi copiilor), ”dascălilor” care i-au insuflat ”pasiunea pentru istoria neamului românesc”.

[6] ”Călător prin Oltenia Medievală cu Paul de Alep. Cuvânt înainte”, p. 8. După părerea noastră, această omisiune (cu voie) este o lipsă a cărţii, întrucât netrimiterea imediată la sursă (la locul de unde a fost luat/-ă citatul/informaţia) scade valoarea ştiinţifică a lucrării, atenuează credibilitatea (un ”Toma necredinciosul”, mai comod, ar putea pune la îndoială verosimilitatea informaţiilor şi/sau citatelor). În plus, pe un cercetător serios ar putea să-l intereseze doar un segment din faptele relatate ori o anumită informaţie pe care a mai întâlnit-o cândva, dar nu a localizat-o la timpul potrivit, sau pe care vrea să o aprofundeze.

[7] A se înţelege ”relatarea”.

[8] ”Cuvânt înainte”, p. 7-8.

[9] Situate în judeţul istoric Olt, pe care Paul de Alep le-a vizitat spre sfârşitul periplului oltean.

[10] Ibidem, p. 8.

[11] Se precizează că, în decursul primelor trei decenii ale veacului al XVII-lea, pe tronul Ţării Româneşti s-au perindat cincisprezece domni. Numai urcarea pe tron a lui Matei Basarab instaurează calmul şi liniştea politică atât de necesare declanşării energiilor latente în domeniile culturii (p. 9). Dar după moartea acestuia,  în  următorii  zece ani, s-au succedat alţi cinci domni (p. 14).

[12] Plecarea oaspeţilor din Ţara Românească trebuia să se întâmple în prima parte a anului 1657, dar din cauza situaţiei tensionate create de uciderea patriarhului Partenie al III-lea al Constantinopolului, acuzat fiind de complot cu ţarul moscovit împotriva porţii, domnitorul Constantin Şerban ”din teamă pentru siguranţa oaspeţilor”, n-a îngăduit ierarhilor levantini să plece, încuviinţând ca aceştia să se retragă într-un ţinut în care să-şi găsească adăpost la nevoie. Acest colţ de ţară a fost găsit la mănăstirile ţării, cele din Oltenia, în primul rând.

[13] Din însemnările de călătorie ale lui Paul de Alep, aflăm, pentru prima dată, legenda Mănăstirii Dintr-un Lemn.

[14] Doru Căpătaru, prin argumente logice, ne convinge că nu la Râmnic (cum apare în traducere) ajung călătorii, ci la Râmeştii de Horezu (p. 39).

[15] Aici, demnitarii bisericii ortodoxe din Antiohia au prilejul să cunoască, deopotrivă, obiceiurile tradiţionale de nuntă şi de înmormântare.

[16] Doru Căpătaru acceptă opinia lui Nicolae Iorga: ”Pavel de Alep, un om mai simplu, mai patriarhal, are mai puţin în minte raţiunea cărţii ce s-ar putea publica, ci el se mărgineşte să spuie pe unde a fost, ce a văzut, ce oameni a întâlnit, ce lucruri i-au produs impresie, insistând mai mult asupra celor bisericeşti. E o călătorie în sensul medieval al cuvântului”.

[17] Descrierea realităţilor văzute, a cadrului natural în care se mişcă şi a mănăstirilor vizitate se armonizează, la Paul de Alep, cu starea psihică a călătorilor. De aici unele exagerări. Bunăoară, constatând că ”râvna de a clădi mănăstiri” e ”foarte mare în această ţară”, Paul de Alep supralicitează când afirmă că în Ţara Românească ar fi fost ”patru sute de mănăstiri mari, construite din piatră” (p. 20), dintre care ”o sută cincizeci de mănăstiri şi biserici din piatră” sunt ctitorii ale lui Matei Basarab (în realitate, sunt 48), iar în ceea ce priveşte numărul locuitorilor ţării îl aprecia ”la aproape 400.000 de familii” (p. 20). Exagerată este şi afirmaţia că a trecut râul Bistriţa ”de cel puţin patruzeci de ori” (p. 34) în călătoria sa, sau trecerea peste ”treizeci de râuri de la Târgu-Jiu la Tismana” (p. 44), treceri ce fac ca drumul pelerinilor să fie un calvar.

[18] Intuim aici admiraţia celor doi străini faţă de ospitalitatea şi iubirea de aproapele a românilor.

[19] Ierarhii din Antiohia sunt uimiţi de personalitatea lui Preda Brâncoveanu (vornicul lui Matei Basarab şi bunicul domnului Constantin Brâncoveanu), pe care şi craiul unguresc (Gh. Rákoczi II) ”îl iubea foarte mult şi-l numea tată”, pentru ctitoria sa din Ardeal (de la Sâmbăta de Sus, unde avea moşie). Pelerinul sirian scoate în evidenţă că ”marele vornic al acestor ţinuturi... era un iubitor înfocat al istoriei”. Când Paul de Alep i-a vorbit despre ţara sa, ”despre clădirile sale de piatră şi despre castelele sale întărite şi că nu ştim ce e spaima, nici pârjolul şi nimic de felul acesta”, Preda Brâncoveanu i-a răspuns: ”...noi... mulţumim lui Dumnezeu cel Atotputernic că nu avem castele în ţara noastră. În loc de castele şi de cetăţi, avem aceşti munţi şi aceste păduri, împotriva cărora nici un duşman nu poate birui. dacă ar fi fost altfel şi dacă am fi avut castele pe pământul nostru, turcii de mult ne-ar fi gonit din ele” (p. 73).

[20] Autorul transcende istoria Brâncovenilor peste timp, dincolo de epoca lui Paul de Alep, în vremea lui Constantin Brâncoveanu şi, mai departe, la 1848, la revoluţionarul Popa Radu Şapcă (pp. 71-76).

[21] Uneori, apelează la elemente mitologice traco-dacice, ca în cazul Polovragilor (p. 39) sau la tradiţii, ca în cazul Târgului-Jiu (p. 41) ori la legende: cea a trecerii, în veşminte, printr-un foc mare a Sf. Nicodim de la Tismana, obligat fiind de craiul unguresc, când se afla la Buda (p. 42); a ctitoririi Mănăstirii Brâncoveni (p. 74) etc.

[22] Astfel, amendează afirmaţia lui Radu Creţeanu, arătând că următorul popas al călătorilor, plecaţi la Călui (Olt) spre Stăneşti (Vâlcea), ”a fost la Strejeşti şi nu la Cepturoaia” (p. 84).

[23] Rectifică afirmaţia memorialistului din Alep că palatul Dealul Protosenilor (Caracal) ar fi fost ridicat de Matei Voievod, arătând că, în realitate, aceasta era casa domnească a lui Mihai Viteazul, refăcută, doar, de Matei Basarab (p. 77).

[24] Cozia < tc. Koz (nucă), de unde vechea denumire a localităţii, de Nucet. Însă ierarhii sirieni află de la localnici că numele de Cozia ar fi însemnat ”fortăreaţă de pământ” (p. 27).

[25] Denumire rezultată de la minele (ocnele) de sare din localitate.

[26] Măglaşii erau locuitorii din satele apropiate de ocnă, care cărau sarea de la mină (ocnă) în depozit spre a o vinde apoi negustorilor (p. 31).

[27] Tradiţia spune că Târgu-Jiu s-a numit odinioară Târgu-Frăsinet (nume ce a rămas apoi satului Frăsinet < lat. ”fraxinella”), sau Târgu cu Flori (p. 41).

[28] Locuitorii satului erau ostaşi roşii (călăreţi cu uniforme roşii, făcând de strajă la hotarul dinspre Dunăre), numiţi călăraşi de margine (p. 78).