Mario Vargas Llosa în trecere prin Vâlcea

- George Voica - interviu cu PS Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului

La mijlocul lunii lui octombrie, a.c., marele scriitor peruan Mario Vargas Llosa a fost oaspetele ţării noastre. Cu această ocazie a trecut şi prin judeţul Vâlcea, vizitând câteva vechi şi frumoase monumente de artă şi cultură.

Alături de domnia sa a fost, permanent, P.S. Gherasim Cristea, episcopul Râmnicului, care a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.

- Preasfinţia Voastră, d-l Mario Vargas Llosa, unul dintre cei mai mari scriitori din lume, a fost în România, în perioada 12 - 16 octombrie, a.c. În scurtul său periplu vâlcean, mai precis în 14 octombrie, de Sfânta Paraschiva, într-o sâmbătă frumoasă şi blândă, a fost şi pe la mănăstirile Hurezi şi Dintr-un Lemn, fiind însoţit de P.S. Voastră şi de domnul Iulian Comănescu, prefectul judeţului nostru.I-aţi vorbit, domnului Llosa, despre vechimea ortodoxiei noastre apostolice?

- Da, i-am vorbit, dar nu numai despre acest lucru care este, de bună seamă, de foarte mare importanţă. Dumnealui, ca orice poet...

- Prozator. E deţinătorul premiului Nobel pentru literatură.

- Apoi, eu nici n-am ştiut lucrul acesta.

Am aflat că e un poet străin şi că vine din partea Preşedinţiei României. Eu l-am tratat ca pe oricare alt poet!... Şi-apoi, trebuia să ştie şi dumnealui (şi chiar să scrie, poate, în cărţile viitoare), că noi am stat noian de ani sub apăsare străină şi că doar credinţa ne-a ţinut aici în mila şi marea bunăvoinţă a Domnului. Istoria trebuie să fie prezentată nu uscată, ci cărnoasă, pentru că, altfel, ce-ar putea înţelege un străin despre noi? Vorbe? Doar vorbe? Eu i-am spus că aici, pe sub munţii noştri, sunt zidiri vechi, voievodale; că aici avem înmormântaţi mari domnitori: Mircea cel Bătrân, la Cozia; Matei Basarab, la Arnota; soţia, feciorul şi nepoţii lui Şerban Cantacuzino, tipăritorul dintâi al Bibliei, care cu toţii sunt la Mănăstirea Dintr-un Lemn; că după 1417 am plătit tribut turcilor, dar cu anumite condiţii: să ne lase în pace, să ne conducem după legile noastre; să nu ridice moschei în ţara noastră şi nici să ne strice limba!

  - Ce-a zis marele Llosa?

  - Ce să zică? S-a mirat de "îndrăzneala" noastră, pentru că acolo, în America, cei cuceriţi n-au putut să zică nimic împotriva cuceritorilor, n-au putut să pună condiţii ca noi!...

  - Domnul Llosa e catolic. Cum s-a "împăcat" cu ortodoxia noastră?

  - E un om de o sensibilitate şi de o gingăşie cum n-am întâlnit până acum, cu toate că am optzeci şi unu de ani.

  - Să ştiţi, P.S. Voastră, că d-l. Llosa, înainte de a pleca din România, la una din conferinţele Domniei sale, v-a elogiat. A spus că i-a fost dat să cunoască, în ţara aceasta, un episcop de 81 de ani, pe care nu-l va uita niciodată, pentru cultura şi jovialitatea sa, dar, mai ales, pentru acea dârzenie cu adevărat română, de care aţi dat dovadă în susţinerea latinităţii originii limbii şi a poporului nostru; în susţinerea vechimii credinţei noastre strămoşeşti!

  - Mă bucură mult ce-mi spui dumneata!

  - P.S. Voastră, vorbiţi-mi, vă rog, acum, despre acest mare scriitor care ne-a făcut cinstea de a trece prin judeţul nostru, deoarece prea puţină lume ştie de această vizită.

  - Eu ţi-am spus că, până acum, nici n-am ştiut că dumnealui a luat Premiul Nobel; că e aşa de mare...

  - Ce i-a plăcut, în mod deosebit, la Mănăstirea Hurezi şi la Dintr-un Lemn?

  - Curăţenia. Curăţenia şi ordinea de la cele două mănăstiri de maici. Apoi, pictura care, acum, se restaurează la Hurezi, cât şi marile lucrări de la Dintr-un Lemn; în special, lucrările de restaurare de la Palatul domnesc al lui Constantin Brâncoveanu, dar şi noile construcţii, aproape de gata. Era uimit de credinţa şi voinţa măicuţelor de a ridica zidiri de suflet întru Domnul! La ei, mi-a spus, nu sunt mănăstiri de maici.

  - Ştiu că un scit din Dobrogea de azi, Cassian, a înfiinţat, la Marsilia, prima aşezare monahală de călugări, în secolul al IV-lea d. H., apoi a mai înfiinţat o mănăstire pentru maici.

  - Aşa e. Eu, să ştii dumneata, i-am vorbit de lucrul acesta, de credinţa noastră strămoşească de aproape 2000 de ani şi că suntem cea mai răsăriteană latinitate care (ciudat, nu-i aşa?), deşi suntem înconjuraţi de slavi, ne-am păstrat vorbele noastre vechi, latineşti, poate mai bine decât alte popoare de limbă romanică, iar treaba asta l-a bucurat mult, mai ales că şi dumnealui este tot latin! A, era să uit! Când a văzut aici, la Palatul episcopal, stucatura de pe plafonul acesta, care, vezi bine,, reprezintă un stejar cu ramuri şi ghindă, dar şi o trestie, a rămas surprins. Nu înţelegea ce înseamnă şi m-a rugat să-i explic. I-am spus că, pe la 1870, episcopul de atunci, Ghenadie  Enăceanu, a sculptat stucatura aceasta în lemn de stejar şi a scris, pe ghirlandele ei, cu litere aurite: "Episcopia Râmnicului şi Noul Severin". Stejarul cu ghindă înseamnă vechimea şi durabilitatea poporului şi a credinţei noastre strămoşeşti, în veac nepieritor, care mereu sporeşte, înmulţindu-se ca şi ghinda, iar trestia înseamnă pace şi bunăvoinţă de la Dumnezeu. Aşa a intrat şi Iisus în Ierusalim: cu trestia în mână.

  - La ce vârstă aţi îmbrăcat haina monahală, P.S. Voastră?

  - La optsprezece ani.

  - Aşa a făcut şi Tudor Arghezi. Dumneavoastră de ce aţi făcut-o?

  - Aşa, dintr-o "năzdrăvănie"! Acum ştiu, însă, că numai Dumnezeu m-a îndemnat să o fac. Şi - bine că a făcut aşa!

  - P.S. Voastră, aţi scris multe lucrări şi studii ştiinţifice despre viaţa monahală, spirituală şi culturală a judeţului nostru, o monografie despre Radu Şapcă, preotul dăruit revoluţiei paşoptiste, iar de curînd, o strălucită monografie a Mănăstirii Govora, în care puneţi în evidenţă istoricul acestei mănăstiri şi, mai cu seamă, bogata ei viaţă culturală.

  - Da, îmi face plăcere să-ţi dăruiesc această carte, pentru că în ea e adunată munca mea de o lungă bucată de timp. De Sfânta Mănăstire Govora se leagă, în primul rând, "Pravila" lui Matei Basarab de la 1640, întâia noastră carte de legi, dar şi credinţa noastră pământească şi ortodoxă, care ne-a ţinut aici aşa cum îşi ţine o pasăre puii sub aripi, să-i apere de furtuni şi de frig. De asemenea, să nu se uite că de la Govora s-a dus mai departe, până aici, la Episcopia Râmnicului, "dorul" tipăriturilor de cărţi care, mai târziu, s-au răspândit în Banat, Transilvania şi chiar în Maramureş.

  - Domnului Llosa i-aţi vorbit şi despre aceste lucruri?

  - D-apoi, cum? E, doar, meritul poporului nostru! De nu-i spuneam, cum ar fi aflat? Ar fi văzut zidirile măreţe ale mănăstirilor şi nu ar fi ştiut că aşa ne e şi zidirea sufletului. E firesc să fi aflat de ce mormântul de marmoră al Brâncoveanului e gol şi acum! A rămas uimit când a auzit câte a pătimit bietul Brâncoveanu! Noi, dragul meu, suntem un neam de martiri!...

  -Acum îmi dau seama, cu adevărat, de ce dl. Llosa a plecat la Londra (unde locuieşte), purtând în inima sa chipul Dumneavoastră, al acestei ţări şi al spiritualităţii poporului nostru.

  - Să ştii că, la plecarea sa de la Dintr-un lemn, măicuţele de acolo i-au dat istoricul mănăstirii, cu un semn de carte reprezentând tricolorul, iar soţiei sale şi translatoarei, câte un şirag de mărgele şi câte o cruciuliţă. Peste ani, când va fi ca mine, cu părul bătut de ninsori, văzând aceste mici daruri, îşi va aduce aminte de marile daruri cu care ne-a împodobit dintotdeauna Dumnezeu, aici, pe sub munţii noştri, cu binecuvântarea mânăstirilor şi cu oameni - albine.

Interviu apărut în ,,Jurnalul de Vâlcea", nr. 50, 8-14 ianuarie 1996, p. 4.

Felix Sima, Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea „.

&&&
«..în Carpaţi, lângă Olăneşti, la poalele unei păduri scăldate în lumina aurie de toamnă, apare dintr-o dată ultima construcţie a lui Ceauşescu: masivă, ţipătoare, inoportună, absurdă, făcută din tone de ciment, umplută cu tot felul de covoare, candelabre de cristal, oglinzi uriaşe, draperii, marmură. România e plină de astfel de case de odihnă, apărute din senin. Cea de la Olăneşti e ultima din această serie. Fusese pregătită pentru ca Ceauşeştii să-şi petreacă acolo Crăciunul lui 1989. Şi casa i-a aşteptat cu piscina încălzită, cu eliportul şi sala de biliard pregătite. Numai întreţinerea acestei case i-a costat enorm pe români. Şi acum? Ce să facă cu ea? S-o vândă? Cine ar cumpăra-o? S-o transforme în hotel? Deşi e gigantică, nu are decât cinci dormitoare. Nici de casă de vacanţă nu e bună, decât dacă reînvie „Cetăţeanul Kane" şi vrea să se refugieze în singurătatea dintre Valahia şi Transilvania. Ce să facă, aşadar, societatea românească de tranziţie cu ultimul cadou lăsat de Ceauşescu. Cei care mi-au arătat casa au crezut că glumesc când le-am spus că, după părerea mea, ar trebui pusă dinamită, distrusă cu tot ce are înăuntru şi plantaţi copaci pe locul care a fost pângărit...»

&&&

Pasaje din editorialul publicat de Mario Vargas Llosa în ,,El Pais", la 22 octombrie 1995. Intertitlurile aparţin redacţiei Historia:

Jocuri de noroc şi oameni de cultură

Dacă toate instituţiile din România ar fi trecut de la dictatura stalinistă a lui Nicolae Ceauşescu la democraţia incertă prezidată de Ion Iliescu, cum s-a întâmplat cu Uniunea Scriitorilor, alt cântec ar fi cântat cocoşul pe insuliţa culturii latine situată chiar în inima slavă a Europei, Dacia. Scriitorii români grupaţi în Uniune au pierdut, după căderea dictaturii din 1989, ajutoarele date de stat, printre care şi o clădire. Dar, cu un simţ al pragmatismului care pare să nu-i caracterizeze pe restul colegilor din întreaga lume, au transformat această clădire de patrimoniu în cazinou-una dintre primele mari afaceri ale noii societăţi capitaliste. Cu banii primiţi din chirie au reuşit să-şi ţină în viaţă publicaţiile, să-şi facă vacanţele literare împreună şi să susţină azilurile pentru bătrânii scriitori. "Să fim autosuficienţi e garanţia pentru independenţa absolută de puterea politică", îmi explică preşedintele Uniunii, în timp ce ne plimbăm prin camerele pline de coloane şi ornamente ale clădirii Casei Scriitorilor, în stil belle époque (n.r.-în 1995, preşedintele Uniunii Scriitorilor era Laurenţiu Ulici, după ce, în primii trei ani de după Revoluţie, Uniunea fusese condusă de poetul Mircea Dinescu). "Cei două mii de membri ai Uniunii reprezintă toate tendinţele politice din ţară". (Cu siguranţă e aşa, dar în cele patru zile confuze pe care le-am petrecut la Bucureşti, eu am întâlnit numai scriitori care înjurau Guvernul.) Mafioţii, contrabandiştii, noii îmbogăţiţi, străinii cu scopuri misterioase care joacă la ruletă nu au perturbat conferinţele şi dezbaterile intelectuale, de parcă milionarul român care a construit acest palat, aproape secular, ar fi anticipat, într-un mod providenţial, insolita coabitare a împătimiţilor jocurilor de noroc cu oamenii de cultură, în spatele unor pereţi impenetrabili, surzi.

Bucureştiul - o lume a purei ficţiuni

Nu sunt în postura să ştiu totul dinainte, nici nu am multe certitudini despre viitorul României, fiind prins între opiniile şi informaţiile diverse şi contradictorii pe care le primesc în timpul acestui voiaj neaşteptat la Bucureşti. Oamenii se exprimă fără frică şi-şi formulează criticile iritaţi, însă punctele lor de vedere sunt atât de diverse şi, unele, atât de neverosimile şi disparate, încât, într-un minut, am impresia că mă mişc într-o lume a purei ficţiuni.

Incapacitatea Opoziţiei + două personaje lipsite de charismă: Iliescu şi Constantinescu

Dinspre cei de dreapta, ca şi dinspre cei de stânga, mi se spune că Revoluţia din '89, care s-a terminat cu umilirea lui Ceauşescu, a fost "furată" de alţii din fostul aparat comunist, nişte şireţi deghizaţi acum în democraţi, care continuă să se înfrupte sub preşedinţia lui Ion Iliescu. Dar când întreb cum de un personaj ca Iliescu, apropiat regimului comunist (pe care unii dintre opozanţii săi îl acuză că ar fi lucrat chiar pentru KGB-ul sovietic) a putut câştiga alegerile, nimeni nu e în stare să îmi dea o explicaţie convingătoare. Mă afund şi mai mult în confuzie când aud că mi se spune, din rândurile clasei de mijloc, de la unii dintre opozanţii cei mai înverşunaţi, că, probabil, Iliescu va câştiga şi alegerile viitoare, pentru că liderul coaliţiei de Opoziţie, rectorul Emil Constantinescu, deşi foarte respectat pentru integritatea şi meritele sale profesionale, nu este cunoscut de către popor şi este lipsit de charismă.Imensa majoritate a românilor repudiază tot ceea ce a însemnat regimul Ceauşescu; asupra acestei chestiuni nimeni nu pare să aibă vreo îndoială. Şi dacă este aşa, cum a putut câştiga alegerile cineva care a fost legat organic de acel regim, aşa cum a fost Iliescu însuşi, dacă alegerile au fost libere şi nu fraudate? Nimeni nu poate dovedi că a existat o fraudă electorală în scrutinul anterior, ori că va fi în cel viitor. Şi-atunci? Atunci, singura explicaţie posibilă este că victoria lui Iliescu se datorează mai degrabă incapacităţii opoziţiei, decât meritelor proprii. Luptele interne şi pulverizarea Opoziţiei în grupuri şi grupuscule fără o identitate definită, incapacitatea de a elabora un program alternativ de guvernare, clar şi atractiv, au prejudiciat-o mai mult decât lipsa de "charismă" a profesorului Constantinescu (nici Iliescu nu-mi lasă impresia unui personaj cu mult mai charismatic).

Iliescu despre Iliescu: „prudenţă, calm, atitudine constructivă"

Iliescu este rece, calculat, amabil şi sigur de el. Are răspunsuri la toate întrebările, mai ales la cele incomode: a fost comunist, secretar al Tineretului comunist, ministru şi membru al Comitetului Central al PCR. Însă, în 1971, când l-a însoţit pe Ceauşescu în China şi Coreea de Nord, şi când dictatorul român şi-a exprimat entuziasmul faţă de modelul instaurat de Mao şi de Kim Ir Sen, el, zice Iliescu, s-a distanţat de Ceauşescu. "Aţi fost epurat?", l-am întrebat. "Îndepărtat", m-a corectat. Asta însemnând: trimis în provincie, cu răspunderi administrative de mâna a doua, şi, după aceea, degradat în ierarhie şi pus şef al unei edituri tehnice. Din acest birou al editurii a plecat în 22 decembrie 1989 să se alăture populaţiei din Bucureşti care ieşise în stradă ca să lupte împotriva tiraniei. Şi aşa, datorită prudenţei, calmului, atitudinii constructive şi talentului organizatoric - o spun aşa cum mi-a spus-o Iliescu - a ajuns rapid la vârful puterii politice, unde s-a instalat foarte bine şi-a decis să tot rămână.

"Unele regimuri politice mor mai târziu decât tiranii care le-au condus"

Inginerul Ion Iliescu şi poetul Joaquín Balaguer (n.r. - de trei ori preşedinte al Republicii Dominicane) se aseamănă ca două picături de apă. Amândoi au prosperat graţie unei rare abilităţi de a fi reuşit să se facă utili fără să pară periculoşi dictatorilor pe care i-au servit - generalul Trujillo şi Nicolae Ceauşescu -, şi de a fi păstrat distanţa potrivită faţă de ei (fără să sufere din această cauză), pentru a putea mai târziu, odată cu venirea democraţiei, să joace ca şi când ar fi fost, sub acoperire, democraţi. Şi ambii au continuat să prospere în democraţie, în nişte vremuri când ţările lor, ajunse în haos şi fără experienţă, aveau nevoie de conducători abili, capabili să impună o direcţie societăţii în derivă. Amândoi sunt dovada vie că unele regimuri politice mor mult mai târziu decât tiranii care le-au condus.»

Sursă selecții: Historia/ «Mario Vargas Llosa despre Iliescu, Ceauşescu şi moştenirea comunismului» 

În vizualizarea una câte una a imaginilor din colaj - sursele acestora și mai multe trimiteri la informații în conexiune.

Resursa pe siteul istorielocala.ro (încărcarea paginii poate dura câteva secunde)

______
*„Catedrala invocată de Vargas Llosa nu este locul sacru al reculegerii, în care sufletul îşi găseşte liniştea, refugiul solitar, împăcarea. Ironic şi paradoxal, acest nume îl poartă o crâşmă mizeră de la periferia Limei anilor ’60, cu mese şchioape, cu fum de ţigară şi mirosuri grele, cu gesturi şi vorbe obscene. Iată fundalul pe care se desfăşoară conversaţia celor doi protagonişti, proveniţi din categorii sociale diferite, dar pe care îi revoltă absurdul aceleiaşi lumi în descompunere.

„Dacă ar trebui să salvez din foc numai unul dintre romanele mele, acesta ar fi Conversație la Catedrala“ declara Vargas Llosa. După cum au subliniat criticii, prin această carte a izbutit să dea viață romanului total. La peste cincizeci de ani de la publicare, romanul său are o arhitectură amplă și măreția unei catedrale.

„Cu o ambiție demnă de maeștrii romanului secolului XIX precum Balzac, Dickens sau Galdós, însă cu o tehnică menită să-l apropie de moștenitorii lui Flaubert și Henry James, Vargas Llosa a început un registru complet al realităților politice, sociale, economice și culturale din Peru.“ — The New York Times; sursa, inclusiv pentru coperta volumului

___________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #MarioVargasLlosa #MarioVargas #MarioVargasLlosaValcea #manastire #biserica #monastery #ortodoxia #bisericaromână #BisericaOrtodoxaRomama #BOR