Gheorghe Rusu/ Vulturii nu prind muște/ Casa Cărţii vâlcene nr. 4/ 2004

Viaţa  este o frumuseţe pavoazată cu spini. Cine nu învaţă să-i înlăture, are parte de suferinţa înţepăturilor lor, întrucât adaptarea nu înseamnă suportarea situaţiei, ci STRĂDUINȚA pentru ieşirea de sub apăsarea neplăcerilor (morale sau fizice). Lucrul acesta îl ştiau străbunii noştri romani. De aceea adulau gloria. La rândul său, creştinismul ne învaţă să fim buni şi iertători cu ceilalţi, dar nu cu propriile greşeli. Altfel ne-ar mai cere izbăvirea? Rostul ei este îndreptarea şi continuarea vieţii pe calea cea bună şi nu repetarea faptelor eronate. Dacă la romani gloria era considerată mai valoroasă ca averea, împlinirea creştină constituie cuprinderea întregii fiinţe umane de harul învăţăturii divine, ţintă atinsă numai de cei înzestraţi cu forţa şi capacitatea detaşării de elementul trăirii lumeşti. Fericirea supremă, reprezentând nivelul situat în preajma Divinului, nu este accesibilă oricui. Prin urmare, intervine stratificarea, care determină ierarhizarea fericirii după meritul revelaţiei şi purificării, obţinut în conformitate cu alte reguli decât legile naturale. Din acest punct de vedere, omul - fiind dependent de natură - se situează pe treapta cea mai de jos, însă, prin străduinţă, poate urca alte trepte. Străduinţa devine, astfel, cheia în stare a deschide uşa faptelor strălucite, capabile să impresioneze atât fiinţa umană, cât şi Creatorul ei. De aici se naşte şi tendinţa recunoaşterii meritelor prin slăvire şi creşterea dorinţei de a tânji după asemenea rezultate.

 Glorificarea înalţă sufletul celui vrednic de stimă în preajma Divinităţii, fixându-i un loc bine definit pe scara aprecierii. Merituosul se detaşează de starea semenilor, pătrunzând în sfera valorii. Devine model şi scop al acţiunii conştiente, activând intensitatea tensiunii sufleteşti a curajoşilor de a-l urma. Dar şi pizma laşilor, neputincioşilor şi leneşilor, lipsiţi de ambiţia demnităţii încercării autodepăşirii situaţiei existenţiale obişnuite.

Pentru străbunii romani, succesul constituia cununa de briliante aşezată pe vârful tuturor preocupărilor, indiferent că era vorba de organizarea petrecerilor sau administrarea şi extinderea imperiului. Orice reuşită năştea aprecieri vizibile prin laude şi festin sărbătoresc. Nimeni nu putea fi cetăţean adevărat al Romei, dacă nu se lăsa cuprins de febra triumfului acţiunilor întreprinse, cum nici lumea dacilor nu ar fi respectat pe cel temător în luptă.

Dar gloriei nu i se pot alătura trufia şi îngâmfarea. Pe lângă păcatul egoismului, intervine decadenţa spirituală. Gloriosul, omul reuşitei, trebuie să fie exemplu, nu motiv de excitare sufletească negativă. Faptele sale pot stârni dorinţa depăşirii lor numai dacă li se adaugă modestia şi smerenia.

Biblia de învaţă că preocuparea pentru învingerea greutăţilor este poruncă divină; „…împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11-12). Binele revelat ajută binele pământean în sensul determinării gândirii umane să perceapă corect realitatea şi să împingă omul să acţioneze cu respect faţă de Reguli, îndepărtându-se de răul distrugător. Scuza neştiinţei devine acuza ignoranţei şi viziunii superficiale privind ordinea lucrurilor în viaţă. Totodată, constituie şi laşa încrâncenare în neputinţă, care înseamnă o capitulare anterioară luptei, atitudine specifică robului, ce se consideră oricând şi dinainte învins. Reprezintă, în acelaşi timp, şi manifestarea primitivismului spiritual specific fiinţei strict dependente de natură, care a învăţat numai să i se ofere şi nu să-şi ia ceea ce i se cuvine. Cerşetorul, fiind handicapat fizic şi mintal, aşteaptă cu răbdare mila în scopul supravieţuirii, pe când leneşul „voieşte doar a o specula”. D'aia ajunge sclav! El nu se frământă pentru destinul său,  ci se vaietă. Nemeritul devine greşeala încăpăţânării, prin refuz conştient, de a schimba condiţia neconvenabilă cu alta mulţumitoare. Asta înseamnă că rugăciunea, neînsoţită de fapte reale, este goală, fără folos. Dumnezeu ajută, nu face pomană! Ajutorul este suplimentul forţei, sprijinul celui care se străduieşte şi nu aşteaptă cu mâinile în sân! Suferinţa provenită din lene, nepăsare şi lipsa implicării directe în aflarea adevărului se transformă în păcat pe care Dumnezeu refuză a-l lua asupră-şi în scopul uşurării poverii lumeşti, dar îl şi osândeşte prin blestem fără scăpare. Porunca divină e clară şi fără echivoc! Bunătatea, chiar nemărginită, nu înseamnă tolerarea neascultării! Omul trăieşte pe pământ. Dincolo, fiind altceva (raiul sau iadul), înţelesul lui „SE SILESC” nu poate avea alt sens decât preocuparea pentru îndepărtarea răului. Rezultă că unicul criteriu al stabilirii locului cuvenit sufletului în urma părăsirii corpului omenesc rămâne tot vrednicia recunoscută în viaţa pământeană.

Meritul departajează şi naţiunile: unele, dominate de cultul evaluării sinelui funcţie de reuşită, capabile să-şi transforme radical condiţia propriei vieţi, şi altele, în stare abia de încropire a unei cârpeli a ei. Viitorul primelor se aşează la capătul unui drum pavat cu împliniri, iar al celorlalte rămâne incert.

Imboldul către acţiuni şi gândiri novatoare înnobilează  izbânda cu nestematele satisfacţiilor, iar lipsa lui încremeneşte sufletul în suferinţă şi nevolnicie. Preocuparea pentru succes conduce la rang de stăpân, în timp ce absenţa acesteia atrage robia. Simţul şi pasiunea depăşirii obstacolului ridică spiritul şi formează mentalitatea de-a trăi în în scopul realizării unui lucru important şi nu invers: faci ceva ca să trăieşti. Culmea reuşitei este gloria, iar stăruinţa pentru atingerea ei constituie meritul ce dă dreptul la recunoaşterea demnităţii. Altfel, sclavul tot sclav rămâne. Neavând voinţa ieşirii singur din marasmul condiţiei sale, va primi lovituri de bici ca să înainteze.

Uitându-se către cer, oamenii au fost tulburaţi de plutirea măiastră a vulturilor, undeva cu mult mai sus decât era în stare a o face orice altă pasăre. Zborul lor, întruchipând perfecţiunea, stimula năzuinţa spre desăvârşire. Uimiţi şi încântaţi sufleteşte, oamenii şi-au închipuit că ar putea reprezenta începutul nemărginirii. Ceva nu numai grandios, dar şi miraculos, provenit din forţa unor puteri magice, izvorâtă din afara capacităţii lor de a înţelege legea aşezării lucrurilor.

Comparând  între ele actele omeneşti, s-a constatat existenţa unui amestec de fapte măreţe cu altele nesemnificative ori chiar stupide. Observând că acţiunile maiestuoase sunt puţine faţă de cele mărunte, oamenii le-au asemuit cu zborul vulturilor. Cei capabili de realizarea lor au fost slăviţi şi respectaţi, s-a considerat că sunt înzestraţi cu puteri deosebite. Ca şi vulturii. De aici, reprezentarea vulturului în diverse forme şi scheme emblematice capătă sensul simbolizării nu numai a puterii, ci şi a onoarei, demnităţii, prestigiului şi autorităţii morale. Blazonul cu vulturul desenat pe el obligă pe cel îndrituit  să-l poarte (ori să-l urmeze) la atitudine onorabilă, indiferent de împrejurări. Oblăduirea, indentificându-se cu slăbiciunea, nu-şi găseşte nici locul, nici rostul, deoarece rangul se merită, nu se cerşeşte. Meritul nu se obţine accidental, prin noroc, întâmplare sau moştenire. El reprezintă preţuire acceptată în unda vibrărilor ce tulbură sufletul şi înseninează mintea asemenea plutirii vulturilor în văzduh.

Funcţia publică, indiferent de nivel, pe lângă utilitate socială, constituie rang, al cărui blazon cade în noroiul banalului dacă ocupantul ei nu se bucură de stima celor pe care îi reprezintă. Iar aceasta depinde numai de măsura împlinirii speranţelor oamenilor, şi nu de justificările frumos ornate, care descalifică şi dezonorează. Gesturile, atitudinea şi preocupările reprezentanţilor publici orientează societatea spre mărire ori decadenţă. Gândirea novatoare, însoţită de morala acţiunilor întreprinse, înnobilează cu aura demnităţii şi dă drept la recunoaşterea locului onorabil de stăpân al propriului destin, pe când apucăturile prefăcătoriei nuanţează calitatea de slugă, ce va fi aşezată totdeauna la masa servitorilor.

 

O dată cu intrarea în noul secol şi mileniu, dorim afilierea la valorile civilizaţiei occidentale. Invitaţia la clubul NATO şi UE se poate transforma în povară, din onoare, dacă nu înţelegem la timp şi corect semnificaţiile ei. Când te aşezi la masă alături de oameni selecţi, te porţi civilizat şi respectuos. Nu plescăi, nu-ţi scobeşti nasul şi măselele şi te abţii să faci pârţ, oricât te-ar durea burta. Competiţia pentru câştigarea demnităţii se deosebeşte de întrecerea la fugă. Ca şi înţelepciunea. Nu contează volumul sau valoarea cunoştinţelor, ci modul lor de utilizare. „Vulturul nu prinde muşte” - spuneau romanii. Poate se gândeau să nu strice măreţia zborului înalt prin coborârea în stratul de bălegar unde vieţuiesc ele.

Cum intrăm în Europa? Cerşind în genunchi o pavăză improvizată în calea vicisitudinilor istoriei, punându-ne viitorul „supt vremi” sau articulăm o construcţie naţională durabilă şi demnă de recunoaştere în lume a meritelor proprii?

Cu structuri de interese sfidătoare prin afişarea neruşinată a luxului provenit din hoţii întreprinse sub înalte oblăduiri, suprapuse unor acţiuni de perpetuare a umilinţei în sărăcie a majorităţii populaţiei, riscăm să zacem în mlaştina decăderii morale, însoţită de absenţa orizontului pentru generaţiile viitoare. Lipsa de scrupule şi cinismul conducătorilor privind dreptatea omului simplu slăbeşte capacitatea apărării contra brutalităţii profitorilor dispuşi la confiscarea identităţiinaţionale şi încremeneşte mentalul colectiv în marasmul supravieţuirii. Dominată de abuzurile „baronilor” de partid, România are toate şansele să fie în UE o ţară oligarhic marginalizată, unde surogatul democratic, împlinind nevoia de stabilitate a Occidentului, transformă vulturii heraldicii noastre în biete stăncuţe gureşe şi ciufulite, obligate să-şi caute hrana scurmând gunoaiele altora. Atunci, degeaba ne vom aminti de vulturi. Şi, mai ales, că nu prind muşte!

 

Gheorghe RUSU/ Revista Casa Cărţii vâlcene, editor Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea - nr. 4 iulie-decembrie 2004; clic pentru accesarea colecției publicației