„Târguşorul Drăgăşani la o depărtare de circa 70 de verste de Râmnic în jos de Olt, este situat pe marginea unei ridicături în faţa căreia la est şi la sud se întinde o vale destul de largă, înconjurată de o pădure deasă” (1).Pădurea se afla pe dealul de la Şerbăneşti şi Ştrejeşti şi chiar în prezent se mai găsesc rămăşiţe ale acestor codri legendari. Ţineau de „codrii Mamului”, nume legat de pârâul care o străbate. Pâlcuri de pădure erau şi pe valea râului Pesceana. La răsărit, pe malul Oltului, se găsea „zăvoiul” format din plopi, arin, sălcii, iar peste Olt, la Poganu, pe deal se afla o pădure deasă ale cărei resturi mai sunt şi azi. Populaţia din zonă era de partea lui Tudor, pe care îl ajutase mult, dar şi de partea turcilor şi, ce este mai însemnat, ei erau oarecum împotriva grecilor, fiindcă şi aici aceştia comiseseră o mulţime de abuzuri. Tot aşa şi călugării de prin mănăstirile din zonă. Timp de peste un secol, Episcopia Râmnicului preluase o mare parte din micile proprietăţi ale ţăranilor, „viiarilor”, deposedându-i de mijloacele de existenţă. Este firesc că, în aceste condiţii, Cioranu relatează că: „Locuitorii satelor de prin prejurul mănăstirilor unde erau întăriţi turcii şi care de mai mulţi secoli erau apăsaţi de greci şi chiar atunci îi jefuiseră grecii şi arnăuţii până la piele, drept răzbunare ţăranii ajutau turcii cu productele şi cunoştinţa locurilor unde se afla oştirea grecească.” (2)
Armata de adunătură eteristă începuse să sosească la Drăgăşani de luni, 6/18 iunie şi deşi veniseră cam 6.000 de oameni, încă nu erau toţi. „Turcii văzând câmpul şi tufele de la Drăgăşani până la râul Bistriţa pline cu ostaşii noştri, mai mulţi de 20.000, iar ei abia să fi fost până la 4.000, au ieşit din mănăstire şi de la celelalte două ziduri din Drăgăşani pe câmp şi se depărta încet-încet făcând cerc, până când se va depărta pedestrimea lor spre Craiova şi socotind ei că s-au depărtat din destul, apoi să dosească şi cavaleria lor la vreme de strâmtoare de oştirile noastre după pedestrimea lor, neavând ei tunuri spre a sta împotriva tunurilor noastre." (3)
Aşadar, turcii credeau că pentru ei totul era pierdut. Trimiseseră pedestrimea la adăpost şi se pregăteau „să dosească” şi cavaleria — dar acestea nu erau altceva decât acţiuni tactice pentru a-şi apăra resursele umane, cum s-ar spune azi ... în pădurea din apropiere, pe care am descris-o mai sus, se puteau ascunde în voie. Practic, totul era de partea lor: resursele, terenul cu importanţă strategică şi, mai ales populaţia. Să mai adăugăm şi mănăstirile şi bisericile cu ziduri întărite unde se puteau adăposti şi avem astfel o imagine mai amplă şi mai clară asupra situaţiei lor. Sigur este că turcii au retras corpul de luptători aflat în cele trei clădiri din Drăgăşani. Ipsilanti îl numise pe căpitanul Iordache comandant „al tuturor trupelor concentrate la Drăgăşani iar acesta a sărit dimineaţa la locul fixat şi a examinat totul" (4)
Era în dimineaţa de 6 iunie. „Căpitanul Iordache, ajungând în faţa duşmanului îşi dispune oastea acolo unde era necesar, iar căpitanul Anastasie îi ordonă să treacă peste podul care se afla dincolo de Drăgăşani într-un loc mlăştinos şi să-şi aşeze tabăra din partea dreaptă a dealului să împiedice pe duşmani să distrugă podul. Duşmanii, văzând că armata greacă înaintează fără frică împotriva lor, şi temându-se să nu fie înconjuraţi, s-au grăbit să trimită o sută cinzeci de călăreţi împotriva lui Anastasie; aceştia au fost atacaţi cu multă vitejie de către greci şi siliţi să intre din nou în Drăgăşani.“ (5).
Podul despre care este vorba în cele două fragmente de mai sus se afla peste Pesceana, unde se găseşte azi o trecere spre satul Zlătărei. De altminteri, pe aici trecea drumul care unea satele şi mănăstirile de la Şerbăneşti, Mamu, Dobruşa, Stăneşti cu Drăgăşanii. Şi astăzi, când plouă, locul este mlăştinos. Ocuparea podului şi a dealului din dreapta de la Ştefaneşti era o mişcare necesară din punct de vedere strategic, pentru că pe aici trebuia să treacă alte trupe eteriste spre forţele turceşti despre care se bănuia că sunt cantonate în mănăstirile amintite. Turcii nu mai puteau ocupa prin surprindere cele trei clădiri din Drăgăşani şi să taie retragerea eteriştilor ori să-i atace din spate pe inamicii lor. Prima fază importantă a luptei a avut loc aici, la pod şi s-a soldat cu victoria eteriştilor. Am văzut că Anastasie, comandantul celor de aici, avea în jur de 1.500 de oameni. Înfruntarea a avut loc în ziua de 6 iunie în timp ce trupele se strângeau la Drăgăşani.
În noaptea de 6 spre 7 iunie, Ipsilanti l-a convins pe căpitanul Ioan Oarcă să intre în luptă. Căpitanul Iordache, întorcându-se spre mica trupă de panduri aflată sub comanda lui Ioan Oarcă şi a adjutantului său, le-a zis pandurilor: „Fraţilor, noi nu mergem ca să ne batem, ci numai ca privitori, pentru că această bătaie vă spuiu eu că negreşit se va pierde (6). Era o stratagemă tipic fanariotă de a-i atrage pe panduri în luptă. Astfel micul detaşament de panduri conduşi de căpitanul Oarcă înaintează de la Călina, unde este astăzi podul de cale ferată, în deal pe unde era, ca şi acum, un drum ce coboară aproape de Şuteşti, lângă podul ce era peste râul Pesceana şi care facea legătura între Drăgăşani şi Şuteşti cu localităţile învecinate. Detaşamentul avea până la 800 de panduri şi putea să-şi conjuge efortul cu cel al căpitanului Anastasie de la Zlătărei, cum s-a şi întâmplat. Era o mişcare înţeleaptă, pentru că pe aici puteau înainta spre Craiova, învingându-i — sperau ei — pe turci şi astfel îi puteau nimici. Totodată podul era necesar eteriştilor şi în caz de victorie, pentru că pe aici se puteau retrage spre Craiova. Turcii tatonează iarăşi forţa celor două detaşamente şi îl atacă din nou pe Anastasie. Pandurii lui Oarcă îi vin în ajutor căpitanului eterist. Testul turcilor reuşise: erau siguri că acum cele două detaşamente nu pot fi decât împreună pe câmpul de luptă. Între timp „vreo 2.500 de turci apropiindu-se de-a lungul lizierii pădurii, s-au apropiat în spatele acesteia, şi circa 200 de delii, s-au apropiat de o cârciumă arsă situată la o bătaie de puşcă de lanţul de avangardă al eteriştilor“ (7). Cârciuma cu pricina se afla la Ştefaneşti. Deliii veniseră să asigure retragerea turcilor ce se înfruntaseră la cele două poduri. În acest interval de timp, sosiseră între cele două poduri şi membrii batalionului sacru, împreună cu celelalte trupe.
Conform planului de luptă, Ipsilanti cu „statul lui major orânduise pe căpitan Iordache şi pe Vasile Caravia să meargă cu trupele să izbească pe turci în faţă, iar ceilalţi, cu o parte de arnăuţi, să-i izbească în flancuri, aşezând şi rezerva tot din arnăuţi la poalele munţilor (dealurilor, n.n.), iar pentru centru a orânduit batalionul sacru, care avea şi tunurile lui Tudor Vladimirescu“ (8). Dar aceste trupe veniseră de la Râmnic în nişte condiţii speciale, din cauza ploii teribile, nemaivăzute până atunci, care udase totul, inclusiv armele şi tot ce aveau luptătorii eterişti asupra lor, aşa-numita „gephanea“ despre care am citat deja. Dar „... taxiarul Caravia tăbărănd cu o ceată de arnăuţi la un sat aproape de Drăgăşani, ca două ceasuri, au găsit acolo vin şi rachiu îndestul şi, nemaiavând vre-o grijă de războiu, s-au dat cu toţii la băutură, până ce i-a apucat ziua acolo, şi a doua zi, strângăndu-se, au purces cu toţii spre Drăgăşani cu tumbelucurile şi străji, îndârjiţi fiind de multă băutură“ (9).
Faimosul batalion sacru „se împărţea în patru companii, adecă: compania întâia, supt Dimitrie Şuţu, căruia îi zicea şi Ciabap şi pe care-l cânta necontenit vărul său, celebrul poet grec Alexandru Şuţu, în toate poemele sale; peste a doua companie era Drăculea, ce se zicea că e din Itachia; peste a treia era Andronie şi peste a patra Rizu. Şi peste toţi aceştia era comandir suprem Nicolae Ispsilant (unul dintre fraţii lui Alexandru Ipsilanti, n.n.) (10). Comandantul suprem Alexandru Ipsilanti „făcea pe generalisimul sau fest mareşal, stând la o distanţă foarte îndepărtată de teatrul luptei, ca nu care cumva să-l ajungă vreo ghiulea sau vreun glonţ". (11)
Impresia pandurilor era că „aceşti greci şi arnăuţi nu aveau nici o idee de-ale războiului, apoi şi cei mai mulţi dintr-înşii erau beţi de vin şi de rachiu în ziua luptei celei hotărâtoare” (12). Totuşi, pe „câmpia” de la Drăgăşani au reuşit să se adune destui oameni pentru luptă: „batalionul sacru cu artileria şi alte unităţi ale oastei s-au adunat în număr de aproape 6000 de oameni, la Drăgăşani. Unele trupe nu sosiseră încă la locul fixat. Atât de bine se dădeau dispoziţiile şi tot atât de bine se executa totul". (13)
Văzând cum arată armata eteristă, căpitanul Iordache a venit din nou pe câmpia Drăgăşanilor unde „a rugat însă stăruitor şi a convins pe Caravia, care se afla în faţă cu câţiva arnăuţi, alcătuind parcă un fel de avangardă, întărită de batalionul sacru, să nu înceapă lupta până când nu se vor strânge toate unităţile şi până când el nu-şi va aduce întregul detaşament, care credea că vine acum de la Curtea de Argeş şi pe care el, nu se ştie din ce motiv, a întârziat până atunci să-l aducă la locul fixat. Căpitanul Iordache a adăugat că, prevăzând forţa loviturii pe care poate să o dea cavaleria turcească, în special cea a lui Cara Feiz, el credea că este primejdios să bage parţial în luptă armata eteriştilor, rău înarmată şi mai ales cu artileria neorganizată. După aceasta Iordache a părăsit armata şi a plecat întru întâmpinarea detaşamentului său, astfel că aici nu mai era un comandant suprem." (14)
Între timp, îi scrisese generalisimului, „fiindcă astăzi este marţi şi mult noroi, a doua zi va ataca pe duşmani şi că spera, cu urările patriei şi ale Excelenţei-Sale să-i bată". (15)
Oricum Iordache era nehotărât şi refuzase comanda, „răspunzând lui Ipsilant că această bătaie se va pierde, n-a primit comanda trupei încredinţate lui, şi în locu-i a orânduit pe Miclea" (16). Dar Ipsilanti l-a trimis pe el la Drăgăşani, iar el a plecat de pe câmpul de luptă.
În timpul acesta, „armata”: „s-au mişcat în masă împotriva mănăstirii Şerbăneşti, unde se află, o parte din acei turci închişi. Batalionul sacru cu muzica în frunte mărşăluia falnic împotriva arătatei mănăstiri; după el venia mulţime mare de arnăuţi, la dreapta ei se afla iarăşi altă mulţime de arnăuţi, usari şi de cazaci greci, iar rezerva sta lângă Alexandru Ipsilant" (17).
„Caravia se afla în faţă, ţinând lanţul avangărzii, în spatele lui se găsea batalionul sacru sub comanda personală a prinţului Nicolea ipsilanti, mai departe se găseau prinţul G. Ipsilanti cu arnăuţii lui; ceilalţi căpitani, fiecare cu unitatea lui, au rămas independenţi unul faţă de celălalt. Pe scurt, câte cete, atâţia comandanţi“ (18).
„La început, Caravia părea convins de tot ce îi spusese Iordache şi i-a promis că nu va începe nici un fel de luptă cu turcii, până ce nu se va reîntoarce el (Iordache, n.n.) cu detaşamentul său, sau până ce nu va sosi prinţul A. Ipsilanti, pe care îl aşteptau zadarnici cu toţii. Abia însă plecase căpitanul Iordache, că a sosit trimisul prinţului A. Ipsilanti cu ordinul menţionat mai sus.
Negăsindu-l însă pe Iordache l-a predat lui Caravia, ca general al armatei, şi care era de faţă. Citind ordinul, Caravia a spus că nu are nevoie de sfaturi de la alţii şi a trimis acest ordin cu acelaşi agent pe urmele căpitanului Iordache. Acesta s-a înfuriat şi mai mult de conţinutul ordinului şi aruncându-l pe câmp, a adăugat: «Atunci să dispună de toate Macedonschi»” (19).
Nici eteriştii şi nici turcii nu doreau să se bată în acea zi. Eteriştii încă nu erau pregătiţi, iar trupele erau obosite din cauza marşului executat pe ploaie şi a noroiului; turcii priveau cu îngrijorare la mulţimea oamenilor în curs de adunare pe câmpul de luptă. Turcii mai degrabă aşteptau căderea întunericului, pentru a se retrage la Caracal. Şi aici, ca în atâtea situaţii, întâmplarea are un rol însemnat. Aşa cum erau în aşteptare uitându-se la cei 200 de călăreţi inamici ce asigurau retragerea trupelor turceşti, Caravia, aflat sub influenţa băuturii precum şi a biletului primit şi care îl înfuriase teribil, „fără să înştiinţeze pe căpitan Iordache, luând artileria, care era compusă din patru tunuri, detaşamentul său şi batalionul sacru, porni împotriva localităţii Drăgăşani (Şerbăneşti, n.n.) şi încinge lupta cu duşmanul" (20).
„Caravia comandirul mavroforilor îi veni poftă să-i arunce pe turci, fiind beat. Căpitanul Iordache îi zise: «Nu vezi, domnule, că mavroforii sunt plini până la piele de ploaie şi de ape? E şi armele lor pline de apă!?» Dar un om beat nu înţelege de asemenea sfaturi. Porni cu mavroforii asupra turcilor, atacă pe turci. Turcii uscaţi şi cu armele lor bune, ieşiră şi deschiseră război cu mavroforii: puştile mavroforilor abia de la zece lua una foc. Comandirul mavroforilor ţinea într-o mână sabia şi într-alta o butilcă cu rom şi comanda pe mavrofori. Turcii, văzând starea mavroforilor, luară mare îndrăzneală şi năvăliră în mavrofori cu săbiile ... un nepot al căpitanului Iordache, văzând prăpădenia bieţilor mavrofori, ce îi făcea turcii, şi mai vârtos un arap turc ... năvăli cu vreo zece arnăuţi, omorî pe arap, omorî şi câţiva turci. În vremea aceasta, bieţii mavrofori găsiră vreme de se traseră înapoi, cu destulă pagubă, şi intrară într-o pădure. Turcii se traseră înapoi iar mavroforii, găsind vreme, începură să se risipească şi să fugă." (21) şi adăugă autorul că mavroforii au căzut în mâinile turcilor „vreo opzeci robi, pe care îi trimiseseră la Vidin legaţi“ (idem).
Şi Liprandi confirmă cele relatate mai înainte: „Caravia beat, nu mai raţiona deloc. Uitând ordinul lui Iordache, el a voit să se bucure singur de gloria de a înfrânge aici inamicul, care se afla într-un număr atât de mic. De aceea, el a poruncit arnăuţilor din faţă să tragă în aceşti ani 200 de delii, fără a preveni pe ceilalţi comandanţi de unităţi total independenţi de el"(22).
Dar mavroforii, mândria armatei eteriste?
„Batalionul sacru, apropiindu-se de mănăstirea Şerbăneşti, au slobozit două tunuri; într-acel moment, turcii li-au ieşit înainte pe când ceilalţi turci închişi în mănăstirile Strejeşti, Stăneşti şi Mamul, i-a înconjurat şi puindu-l la mijloc, aşa de tare si i-au bătut, încât oştirea de asemenea, în loc să se grăbească a da ajutor trupelor ce se afla în pericol, spimântăndu-se, au luat-o la fugă îndărăt, dimpreună cu trupele din flancul drept încât mulţimea dintr-înşii s-au înecat în Olt fără a-i găsi cineva" (23).
Unul dintre naratorii cei mai de seamă — şi credibili — relatează şi el: „Atunci văzând Caravia, comandirul avangardei trupului lui Ipsilanti, planul turcilor care privia spre a lor depărtare şi spre abaterea din războiul ostaşilor noştri, neputincioşi simţindu-se dânşii spre a noastră putere mare fără voia comandirului celui de căpetenie mai mare, adică a lui căpitan Iordache, gândind Caravia a câştiga dânsul bravura biruinţii, s-au repezit cu avangardia asupra vrăşmaşului, urmat numai de cavalerie care era supt comanda lui. Şi duşmanii, stând împotriva repeziciunii lui Caravia, cu cavaleria lor până când se va îndepărta pedestrimea lor din destul, şi neputând Caravia cu cavaleria lui a suferi ceea bărbătească împotrivire a vrăjmaşilor, căci căzuseră din cavaleria noastră cei mai însemnaţi bărbaţi vreo cinzeci la număr, au făcut retirata cavaleria noastră. Atunci luând curaj vrăjmaşii, în loc de a se trage înapoi, au început a înainta cu izbândă până când a ajuns bătălia pe pedestrimea noastră, a mavroforilor, şi dânşii neputând a se împotrivi la câineasca turbată repeziciune a vrăjmaşilor, fiind o cavalerie aleasă din 1500 care se afla în Craiova, s-au înapoiat cu fuga văzăndu-se sărmanii mavrofori năpustiţi singuri fără nici un ajutor din partea cavaleriei noastre, după ce abia odată au putut deşerta puştile lor, şi numai trei tunuri deşertând. Şi astfel au câştigat vrăjmaşii bătălia din pricina lui Caravia, luând vrăjmaşii şi trupurile noastre a omorâţilor, tunuri, muniţie şi pe cei răniţi ai noştri şi 83 de robi vii nevătămaţi din trupul mavroforilor, şi 134 de panduri, cari erau rătăciţi prin păduri". (24)
La relatările de până acum cu privire la atitudinea de neînţeles a lui Caravia, mai putem adăuga încă una: Dârzeanu spune şi el despre Caravia acelaşi lucru: „punând înainte trupurile mavroforilor cari, fiind plini de apă şi de noroiu, cum şi armele lor udate, neavănd vreme a şi le mai şterge, a început pe loc a cădea în mâinile turcilor. Şi vrând a se slobozi tunurile ce aveau împreună spre apărare, nu s-au aflat tunarii în pripă, fiind rămaşi în urmă. De aceea, au început să le dea foc însuşi Caravia şi, aflând fitiluri neumede, au început să scapere ca să le dea foc cu iască, dar zadarnică i-a fost osteneala. Pentru că şi iarba le-a fost umedă şi zăbava scăpăratului a pricinuit desăvârşită prăpădenie. Căci turcii, năvălind vitejeşte printre mavrofori, fiind pe jos, ticăloşi şi prăpădiţi de ploaie şi de drum, îi sfărâma şi îi tăia ca pe nişte miei, rămânând cei mai mulţi pe loc. Aşa văzând taxiarul Caravia, că nu izbuteşte cu nimic, şi temându-se a nu-i cuprinde şi pe dânşii, au început să strige «gheri! gheri! » ce se tălmăceşte în limba turcească «înapoi! înapoi!». Aceasta au zis-o şi cuprins de spaimă şi tulburat de băutură.
Dar turcii, înţelegând prea bine, au cunoscut că nu mai pot avea tacat (sic) asta la războiu şi numaidecât năvălind asupră-li cu toată îndrăzneala, au făcut mare prăpădenie, încât dintre mavrofori prea puţini au răspuns mântuindu-se cu fuga, cum şi dintre arnăuţi, fiind călări, au fugit cu Caravia, rămânând şi tunuri şi ghepnea în mâinile turcilor. De care foarte mult s-au mâhnit prinţul Ipsilant asupra taxiarului Caravia, atât pentru nedestoinicia sa, cât şi pentru jărtifirea ce s-au făcut la atâţia oameni din pricină-i. Căci de nu era turburat de beţie, urma mai întâi să se căpătuiască de război, să vază fieşcare de arme dă-i sunt curate, şterse, i dă fişicuri dă nu sunt ude, cum şi dă toţi ostaşii o tunarii de sunt strânşi, apoi să facă începere de războiu cu călărimea de o parte şi cu cei pedeştrii de altă parte, puindu-să şi tunurile la mijloc, după cum însuşi le dedesă povaţă (Ipsilanti, n.n.). Dar el punând pedestrimea înaintea, au rămas cu călărimea înapoi de la prăpădenia celor pedeştri din depărtare, de unde au şi strigat cuvântul cel de prăpădenie «gheri!” şi au dat turcilor invitare a năvăli de a-i goni din toate părţile“ (25). „Desăvârşita prăpădenie” suferită de mavrofori este descrisă, practic de majoritatea covârşitoare a izvoarelor. Din tonul descrierii ori din accentul pus pe un aspect sau altul al evenimentului, putem înţelege atitudinea naratorului şi modul în care receptează cele petrecute atunci.
Un cronicar anonim descrie îndurerat evenimentele de atunci:
„Cei opt sute de turci care erau sub comanda fiului lui Cara Fiez, văzând că domnul nostru Caravia cu artileria sa nu le aduce cea mai mică pagubă şi a încetat de a mai trage, iar nenorocitul batalion sacru nu pare să mai primească vreun ajutor, îndată se repeziră cu multă furie împotriva lui; domnul Caravia, văzând furia duşmanilor, striga ostaşilor cuvântul «naste» şi îndată se retrase, părăsind pe câmpul de luptă atât cele patru tunuri cât şi batalionul sacru care se lupta cu multă vitejie şi disperare"(26).
Nici Liprandi nu poate fi trecut cu vederea:
„Îndată însă ce turcii au văzut că în acest atac nu există nici un fel de legătură reciprocă şi că forţele principale sunt destul de departe prin vii şi păreau că nu fac nici o mişcare înainte, cei 200 de deliii s-au năpustit deodată în fuga mare asupra celor care începuseră a trage în ei. Aceştia însă neaşteptându-se la o lovitură din partea lor, au luat-o la fugă. Ceilalţi căpitani, în loc să ajute pe Caravia, se bucurau de înfrângerea lui, deoarece în general toţi îl urau, cu atât mai mult că el înainte nu fusese cunoscut deloc printre ei. Turcii gonind arnăuţii care se aflau în faţa lor vreo jumătate de verstă dincolo de batalionul sacru, au atacat şi pe acesta din spate. Acest batalion, aşezat în careu (circa 600 de oameni), cu tunuri a întâmpinat duşmanul cu fermitate prin focuri de puşcă şi prin câteva salve de tun şi l-a respins. Abia în timpul acestei acţiuni ei au constatat că tunurile nu aveau fitiluri şi că pentru fiecare foc trebuiau să alerge printre rânduri şi să caute iască. Între timp, cavaleria, care se angajase într-un schimb de focuri fiind gonită la o distanţă de jumătate de verstă de batalionul sacru, nu se gândea să dea acestuia ajutor; iar (aceea) care se afla prin vii, se gândea şi mai puţin să-şi părăsească poziţia ocupată. Deliii, care se îndepărtaseră la o bătălie de puşcă de batalionul sacru, văzând că arnăuţii nu intenţionau să se amestece în luptă, s-au îndreptat cu o nouă furie spre careu. Caravia, care se găsea la tunuri, nu se aştepta la acest al doilea atac şi, întorcând calul, a început să-şi caute salvarea în fugă la arnăuţii care se aflau în spatele lui. Între timp, batalionul a întâmpinat din nou pe inamic cu bărbăţie, dar grecii din care era alcătuit, era atât de prost instruiţi pentru o tragere bună, încât după o salvă aproape generală, alt foc n-au putut să mai tragă; artileria de asemenea nu putea acţiona şi atunci deliii au reuşit repede să dezorganizeze frontul şi să intre în careu. Caravia, în loc să-i vină în grabă în ajutor cu arnăuţii săi, la care să ajungă, numai ce a auzit că focul a încetat că a şi rupt-o la fugă, atrăgând după sine pe toţi ceilalţi, căpitani de prin vii cu oameni lor. P(rinţul) N. Ipsilanti, aflându-se în careu (pe care îl comanda după C. Şuţu, nepotul fostului domn al Ţării Româneşti), apropiindu-se în galop de arnăuţi, s-a străduit în toate chipurile să-i silească să intre în luptă, dar totul a fost zadar. Arnăuţii răspunzând lui şi fratelui său, p/(rinţul) Gheorghe Ipsilanti, strigau cu toţii într-un singur glas că pe ei «nimeni nu i-a angajat să lupte şi nimeni nu-i plătea» şi îşi căutau scăpare care încotro putea".
Şi tot el adăugă: „este de notat că primii turci care au intrat în batalionul sacru au fost doi delii, care au produs întreaga dezordine, trecând de la un capăt la altul. Unul dintre ei s-au luat după p(rinţul) N. Ipsilanti şi era gata să-i dea lovitura de moarte, dacă bulucbaşa Stoico care era lângă dânsul, n-ar fi reuşit să dea jos de pe cal cu suliţa pe turcul înverşunat şi prin aceasta să salveze pe prinţ.
În felul acesta 200 de delii au pus în dezordine, în timp de mai puţin de 40 de minute, armata de 600 de oameni a eteriştilor. Batalionul sacru sigur a căzut victimă sentimentelor sale. Din cei 600 de oameni, abia vreo 100 au reuşit să scape în pădure, dar mulţi dintre ei au pierit după aceasta. Dimitri Şuţu (cel menţionat mai sus), francezul Bordier din Geneva şi toţi ofiţerii au căzut în rândurile batalionului. Turcii au luat prizonieri numai trei oameni şi întreaga orchestră, care aparţinea boierului Dinicu Golescu şi care se afla pe lângă batalionul sacru..
În acelaşi timp Iordache, care se îndepărtase puţin în direcţia detaşamentului său, auzind focuri de tunuri şi de puşti a spus «mişelul de Caravia ne-a piedut» şi îndată s-a întors cu cei 60 de arnăuţi care erau cu el şi s-a grăbit spre poziţia sa, pe care o părăsise în mod atât de criminal, pentru interesele sale proprii. El nu a mai putut face nimic, totul fusese isprăvit, arnăuţii celorlalţi căpitani luaseră o direcţie contrară aceleia din care venise el şi de aceea el n-a putut opri pe nimeni.
Între timp, căpitanul Iordache, auzind zgomotul bătăliei, se întoarce pe câmpul de luptă şi caută să organizeze în grabă o nouă linie de apărare. Turcii răpuneau între timp pe grecii care îşi căutau scăpare în pădure. Iordache, care apăruse pe neaşteptate din partea opusă, a produs o oarecare alarmă în rândurile turcilor şi prin acesta i-a împiedicat întrucâtva să distrugă cu desăvârşire batalionul dând timp unor greci să ajungă în fugă până la pădure “(28).
Aşa se explică de ce comandanţii de unităţi aflaţi pe lângă sau pe Dealul Drăgăşanilor s-au mirat văzându-l pe Caravia luptând — deşi primiseră ordin să fie gata pentru a doua zi — au alergat îndată în ajutorul lui: venise Iordache şi îi mobilizase la o nouă rezistenţă. Lupta se dădu cu multă vitejie din partea batalionului sacru şi turcii, aproape învinşi, se pregăteau să părăsească Drăgăşanii (Şerbăneşti, n.n.) şi să se retragă. Referitor la această rezistenţă, Cioranu relatează: „Căpitan Iordache, văzând această grozavă învingere, întorcându-se către panduri, li-a zis româneşte: «Fraţilor, să nu-i lăsăm să se prăpădească, fiind şi aceştia tot creştini». Atunci trupa de panduri şi cu arnăuţi ce se aflau supt comanda lui căpitan Iordache au năvălit în foc. La năvala dîntâiu, turcii au împuşcat vestita iapă pe care era călare căpitan Iordache, care a fost silit să rămâie îndărăt“ (29).
Ducas citat deja şi care pare un susţinător frecvent al taberei eteriştilor, scrie: „Căpitan Iordache, căpitan Anastasie, căpitanul Diamandi, Mihalogu, Caloianis şi încă vreo câteva căpetenii, fără să aibă fiecare oastea sa, prevăzând distrugerea sigură a batalionului sacru şi pierderea principelui N. Ipsilanti care era comandantul aceluia, năvăliră împotriva duşmanului cu atâta vitejie, încât îl siliră pentru moment să se retragă şi astfel au luat înapoi şi două tunuri, steagul sacru şi salvară mai mulţi ierologhiţi. Ei au căutat ghiulelele şi fitiluri ca să tragă împotriva inamicului, dar nu găsiră nimic. Astfel, duşmanii văzând dezordinea oastei şi pe Caravia fugind, năvăliră din nou împotriva grecilor, nimicind aproape pe toţi ierolohiţii care mai rămăseseră: nefericiţii infanterişti cădeau victime ale săbiilor inamice, iar ofiţerii şi soldaţii călăreţi nu au mai ocupat o nouă poziţie, fiindcă erau puţini şi începură să se retragă, iar duşmanul lor nu îndrăznea să-i urmărească, ci se îndeletniceau cu tăierea capetelor nenorociţilor ierolohiţi. Situaţia ierolohiţilor era într-adevăr vrednică de plâns. Aceştia, deşi niciodată nu au utilizat armele, totuşi au luptat cu o deosebită vitejie şi s-au luptat într-un mod glorios pentru libertatea patriei lor. Patria are datoria să ridice un monument tuturor acelor tineri nobili şi să răspândească cu medaliile cuvenite familiile lor, înscriind pe tabla nemuririi numele tuturor acelor pentru veşnica amintire”. (30)
Şi tot Ducas mai adaugă: „Niciodată duşmanul nu spera să obţină o astfel de nimicire, când el fusese oprit mai multe zile numai de detaşamentul pandurilor şi nu avusese curajul să-i atace, ci stătea întărit în regiunea Drăgăşani, de teama acestora.“ (31)
Confruntarea aceasta a avut loc între pârâul Pesceana şi Dealul Drăgăşani. Detaşamentul pandurilor şi al arnăuţilor şi al arnăuţilor a fost învins şi retras. Un moment de derută a fost provocat de căpitanul Enache Cacaleţeanu, care a reuşit să tragă o salvă de tun, apoi a fugit lăsând totul în mâna turcilor (32). Acest gest i-a îndârjit pe turci, care au atacat cu şi mai mare curaj. Chiar atunci, iapa lui Iordache a fost împuşcată, fapt care a sporit şi a adâncit deruta generală.
Cu toate acestea, în dezordinea de neînchipuit care se crease, căpitanul Iordache şi Mihaloglu au organizat în grabă detaşament mixt-panduri şi arnăuţi - care a asigurat retragerea până la Călina, unde a opus o nouă rezistenţă împotriva inamicilor turci. Învinşi, turcii s-au retras la Piscul Călinii; erau acum mult mai puţini, pentru că se împărtăşiseră în două: o grupă care îl urmărea pe Iordache şi alta care se îndreptase spre Şuteşti, unde se afla trupa de panduri a căpitanului Oarcă.
Turcii s-au retras în „mănăstirile” de la Drăgăşani şi Şerbăneşti, în timp ce detaşamentul lui Iordache asigura retragerea eteriştilor până la Bucşani şi Ioneşti. Răspunderea pentru dezastrul de la Drăgăşani a fost aruncată asupra arnăuţilor: Aceste canalii care se numeau arnăuţi au dat în mâinile turcilor , fără a trage o împuşcătură, întregul convoi de care, tunurile, şi nenorocita infanterie a mavroforilor — care nu erau obişnuiţi şi nu văzuseră o luptă — şi au fugit, fără a se mai opri şi a privi înapoi până la graniţele Austriei“ (33). D
upă confruntarea de la Piscul Călinii, turcii s-au mulţumit cu această victorie şi n-au îndrăznit să-i mai urmărească pe eterişti, nici în această seară, nici a doua zi, scrie Liprandi. (34)
Motivul îl constituia confruntarea cu pandurii lui Oarcă şi curăţirea terenului de resturile soldaţilor morţi sau fugiţi prin păduri. Fiind asaltat de forţe numeroase, detaşamentul lui Oarcă se retrage prin luptă lângă pârâul Verdea, la satul Şuteşti. „Iar căpitan Ion Oarcă, cu cinci sute de panduri pedestraşi şi trei sute de călăreţi, au ţinut toată acea bătaie împotriva a şase mii de turci, cari după ce erau cei mai bravi, apoi erau şi îmbătaţi de triumful biruinţei ce repurtase până aici, pentru că bătuseră atâta mulţime de greci, încât câmpul era aşternut de cadavre. Cu toate acestea cei opt sute de panduri, neavând nici cai nici armele arnăuţilor, nici ale grecilor, decât numai sângele şi inima lor de români (s.n.) fură în a stare a ţinea toată masa acelei oştiri turceşti în loc şi a mântui astfel pe acei nenorociţi greci, care au scăpat cu chipul acesta chiar pe Alexandru Ipsilant. Iar trupele turceşti, nu numai că nu au putut face un pas înainte din locul luptei, dar fură puse pe goană de panduri, cari i-au băgat iarăşi în mănăstirea Şerbăneşti“ (35).
Este clar o victorie românească, a pandurilor români, conduşi de un căpitan român, al lui Tudor Vladimirescu, de altfel, singura victorie din acel an 1821 împotriva unui invadator. Ce s-ar fi întâmplat, ce curs ar fi avut evenimentele şi iarăşi istoria noastră dacă eteriştii nu l-ar fi ucis pe Tudor?
Şi se întreabă Cioranu: „Dacă lui Oarcă i-ar fi venit vreun ajutor de panduri, şi dacă Oarcă ar fi avut praf, cremeni şi gloanţe îndestule, cu adevărat foarte puţini ar fi scăpat dintr-acei turci. Dar lipsa de amândouă acestea l-au pus în stare pe Oarcă de a se întoarce cu restul oştirii la Râmnicul de peste Olt” (36).
În bătaia aceasta, pandurii au pierdut 48 de oameni, cu morţi şi răniţi, după cum arată acelaşi Cioranu. (37) Detaşamentul căpitanul Oarcă s-a luptat eroic până a doua zi, 8 iunie. Turcii au pierdut peste 200 de oameni. Din timpul confruntărilor datează momentul următor, despre care relatează pandurii din Siseşti — Mehedinţi: „După înfrângerea zavergiilor de la Drăgăşani, pandurii din Siseşti s-au refugiat într-o căruţă; mai mulţi turci călări au dat asalturi, ca să dea foc căruţei. Gărulea al nostru, care era cel mai bun ţintaş, spunea tovarăşilor săi: uitându-vă la turcul cu calul nu mai roate şi trăgând îl ucidea, apoi cel cu calul vânăt, pe cel cu calul roib etc. împuşcând mulţi turci. Mai în urmă un turc pedestraş s-a furişat în învălmăşeală şi ascunzându-să într-o groapă de argea, a început a împuşca pe ai noştri din căruţă printre bârne, după ce îşi pusese învelitoarea capului în vederea a lor noştri, în care îi trăgeau crezând că-i turcul. Mai târziu a văzut Gărulea cu adevărat pe turc şi, arătându-l tovarăşilor săi l-a împuşcat. A căzut însă şi Gărulea, căci turcul trăsese în el în acelaşi timp". (38)
Ce a mai rămas din acest viteaz detaşament s-a retras prin pădurile din zonă spre Râmnicul Vâlcea. într-adevăr, el poate fi socotit salvatorul eteriştilor, după cum este şi salvatorul a ceea ce mai rămăsese din faimosul batalion sacru: „Cu toate acestea, batalionul sacru s-a topit cu totul, i s-au luat tunurile, steagurile şi s-au omorât câte şi patru căpitani ai lui. Şi din opt sute de inşi, din cari se compunea acel batalion, abia au scăpat ca vreo sută douăzeci de oameni, şi aceştia ieşiţi din minţi şi prăpădiţi cu totul de frică. Tot cu fuga a scăpat şi Nicolae Ipsilant, comandirul lor“ (39)
Aşa a păţit oştirea lui Ipsilant, „care se compunea din batalionul sacru de opt sute de oameni, oştirea de supt Caravia, oştirea de supt celelalte căpetenii, îmbrăcaţi cu deosebite costume, mulţimea de arnăuţi, oştirea de supt căpitan Iordache Olimpie; toţi aceştia însuma vreo 16.000“ (40)
Din partea duşmanilor creştinătăţii, Această trupă de trei mii de turci era din oştirea lui Cara Feiz cărjaliul, cei mai mulţi dintr-înşii călărime, turci aleşi şi foarte bravi“ (41).
Detaşamentul căpitanului Oarcă avea în sarcină să apere tezaurul pandurilor pus într-o ladă de fier plină cu aur. în timpul când aveau loc evenimentele de pe câmpia de la Drăgăşani descrise anterior, şeful gărzii — unul dintre complotiştii împotriva lui Tudor — a reuşit să scoată căruţele cu aur din zona primejdioasă şi să pună tezaurul la adăpost. Un obuz turcesc a retezat capul acelui şef şi atunci garda tezaurului, din proprie iniţiativă, deşi urmărită de turci, s-a retras şi l-a îngropat în pădurea din nordul satului Guşoeni, la „poiana cu inurile“. După ce tezaurul a fost îngropat, pandurii din gardă au fost măcelăriţi în bloc de o patrulă de cavalerie turcească. Un singur pandur s-a culcat la pământ şi a scăpat cu viaţă facându-se mort. Când furtuna s-a potolit, pandurii care luptaseră la Drăgăşani s-au întors la casele lor. Toţi erau convinşi că tezaurul împreună cu casa de fier a lui Tudor Vladimirescu au fost capturate de turci. În timp ce unităţile turceşti se luptau fie la Călina, fie la Şuteşti, unii dintre turci aflaţi pe câmpul de luptă de la Drăgăşani „se ocupau cu tăierea capetelor nenorociţilor ierolohiţi“ (42)
Nici în ziua aceea şi nici a doua zi, aşa cum am arătat deja, turcii nu i-au urmărit pe eterişti, mulţumindu-se cu această victorie. Aflând însă a treia zi că o mare parte dintrun convoi de care (căruţe) se aflau pe malul stâng al Oltului şi crezând că este convoiul eteriştilor, l-au atacat, l-au jefuit şi au omorât fară cruţare pe nişte nefericiţi locuitori, care plecau cu familiile lor spre graniţele Austriei (43). Groapa comună a acestor nenorociţi se mai află încă în cimitirul de la biserica din Poganu. Se numea „cimitirul grecilor", desigur impropriu, pentru că toţi erau români curaţi din zona Slatinei-Olt.
Morţii căzuţi în bătălia de la Drăgăşani au fost îngropaţi în locuri diferite. Unii la Şerbăneşti, alţii la cimitirul din Drăgăşani, unde s-a construit de curând Banca Agricolă. Când s-au făcut săpăturile pentru fundaţia edificiului, printre altele s-a găsit şi o groapă comună cu oase aruncate la întâmplare. In mod sigur, aparţineau celor morţi în luptele de la 1821, pe câmpia de la Drăgăşani. Alte morminte s-au găsit pe Dealul Drăgăşanilor, de altfel, aici erau multe troite ce aminteau evenimentele de atunci. Dar troitele erau închinate memoriei pandurilor, pentru că în Oltenia se mai menţine şi acum acest obicei al ridicării unei troiţe pentru cei trecuţi în lumea drepţilor.
Într-un buletin datat 25 iulie 1821, Pera, Constantinopol se spunea se spunea: „Săptămâna trecută au sosit pe uscat cei 74 prizonieri şi 6 tunuri mici din armata înfrântă a lui Ipsilanti, prinşi în Oltenia, pe care guvernatorul Vidinului i-a trimis la poartă împreună cu un steag. Sultanul, aflat la Alay-Kosk (un pavilion în Topkapî Sarai din Istambul) cu intenţia vădită de a-i vedea pe aceşti nenorociţi, i-a făcut să defileze în faţa porţii marelui vizir, cu nenorocitele de tunuri trase de ei înşişi. Şase au fost decapitaţi a doua zi, cinci aruncaţi în închisoarea lui Bostangi-başi, iar restul, în schimb, trimişi la ocnă. Raportul paşalei afirmă că în această acţiune, 206 au rămas pe câmpul de luptă " (44).
Un cronicar, Ioan Dobrescu din Bucureşti, scria că în cea de a doua bătălie din 7/19 iunie 1821, „n-au scăpat nici apostaţi nici creştin. Toţi au pus turcii supt sabie. Mare pierdere s-au făcut acolo“ (45) Abagiu Hagi Nicolae din Craiova scria: „1821, mai 14, au venit Kehaia-bei în Bucureşti spre război cu Ipsilanti pe mulţi şi le-au şi patru tunuri. Pe căpitanul Iamandi şi pe bulucbaşa Călin, dimpreună vreo câţiva ostaşi i-au trimis la Ţarigrad la împăratul. Pe ostaşi i-a tăiat. Pe Iamandi şi pe Călin i-au închis la Tărsana în mare până ce au acolo“ (46) Informaţii la general dar înfricoşătoare.
După raportul Muhavizului de Vidin Derviş Mustafa paşa aflăm: „Când în cea de-a nouăsprezecea zi - marţi - a acestei luni a sfântului ramazan (20 iunie 1821) la orele şapte, cu un efectiv total de şapte mii de pedestraşi şi călăreţi - neputincioşi în pădurea celor bravi - ai săi şi ai altor căpetenii nenorocite au întreprins în două rânduri atacuri (s.n.) generale şi puternice asupra ostaşilor curajoşi şi căliţi în luptă - şase sute aflaţi mai înainte în satul Drăgăşani în subordinea rapidului nostru alemdar şi a tufenkcibaşiului nostru plus alţii o mie patru sute sosiţi ulterior, în total două mii - atunci în focul luptei, neinvindu-se nici o breşă în rândul lor, oştenii predestinaţi victoriei, implorând ajutorul divin au ieşit în satul pomenit şi s-au năpustit vitejeşte asupra taberei duşmanilor religiei sortiţi pieirii. Neputând să reziste forţei leonine dezlănţuite şi loviturilor puternice ale spahiilor musulmani victorioşi, ghiaurii cei josnici au fost zdrobiţi şi nimiciţi, apucând nefericiţii calea munţilor. Oştile padişahale încununate de victorie au avut dovada unor izbânzi şi bucurii felurite; au fost capturate cele şase tunuri pe care le adusese hainul pe nume Ipsilanti-ologu, căpetenia turmei de neputincioşi, cel aflat în fruntea caravanei de târâturi, şi au fost trecuţi prin sabie o sumedenie de duşmani ai religiei; mulţi dintre ei fiind puşi în lanţuri şi luaţi captivi“ (47).
Reis Efendi comunica ambasadorului Angliei la 30 iunie 1821: „Sceleratul Alexandru Ipsilanti în fruntea execrabilei sale armate a atacat trupele turceşti care se găseau la Drăgăşani. Aceste trupe valoroase au luptat împotriva lui şi corpul de răzvrătiţi neputând rezista, o parte a fost distrusă şi un mare număr dintre ei au fost făcuţi prizonieri capturându-se şi şase tunuri pe care fiul lui Ipsilante le avea cu el.
Răzvrătiţii care s-au retras în Guerlac au fost nimiciţi şi trădătorul mai sus menţionat Alexandru Ipsilante adus la cel mai înalt grad de disperare, abandonând totul s-a grăbit să fugă pe teritoriul austriac nejustificat“ (48).
Strălucitor stil al cronicarilor musulmani când vorbesc despre victoria predestinată soldaţilor padişahului! Şi să mai remarcăm că ambele tabere luptă pentru dreapta credinţă...
Date interesante pentru vestita bătălie găsim în raportul lui M. Kirichich, la 22 iunie 1821: „Pe data de 19 s-a dat lupta hotărâtoare la Drăgăşani în defavoarea rebelilor. Avangarda era sub comanda lui Caravia, centrul armatei era format de legiunea sfântă compusă din studenţi greci, profesori, fii de bancheri şi clerici, slab echipaţi având pe bonetă capul de mort cu o cruce. Cele două flancuri erau formate de arnăuţi şi panduri iar rezerva era Ipsilanti cu miniştrii săi şi statul său major. Turcii s-au menţionat în tranşeele lor. Caravia i-a atacat cu foc de artilerie. Tunurile avangardei au încetat îndată ce turcii au început să înainteze. Caravia a fugit lăsând tunurile în mâna turcilor. Turcii au atacat oamenii în negru şi în câteva minute 1.200 oameni au fost victime ale libertăţii greceşti. Ceilalţi au fost maltrataţi, li s-au tăiat urechile, după care au fost trimişi la Bucureşti de unde au fost duşi la Constantinopol. Arnăuţii, jefuitorii ţării, au dat bir cu fugiţii şi au lăsat totul baltă. Pandurii lui Tudor au trecut de partea turcilor (s.n.) deoarece nu voiau să se jertfească în contul grecilor, deoarece aceşti greci au fost aceia care au jefuit şi au stors ţara şi nu turcii. Ipsilanti nu poseda nici spirit militar şi nici experienţă tactică de luptă şi trăieşte pe baza unui entuziasm fals izvorât din anticii eroi, părăseşte şi el armata şi ajunge până la Cozia cu 1000 de oameni, unde se baricadează şi aşteaptă deznodământul soartei sale“ (49).
Şi reprezentantul Regatului Sardiniei la Viena comunica miniştrilor ţării sale despre dezastrul de la Drăgăşani, prin care Ipsilant a fost „abandonat de albanezi (arnăuţi, n.n.) şi panduri, după înfrângerea corpului comandant de prinţul Nicolae, fratele său, la Beica, unde a pierdut artileria, privat de sprijinul pe care îl aştepta din partea lui Mihalache... A fost nevoit să fugă până la mănăstirea Cozia". Raportul este datat 4 iulie 1821, Viena (50).
Un raport datat 23 iulie 1821 la Sibiu comunica Guvernatorului Transilvaniei, contele Banffy, următoarele: „În zorii zilei de 16, Ipsilanti în fruntea unei armate de 5000 de oameni compuşi din greci, panduri şi arnăuţi sub comanda căpitanului Macedonschi inclusiv o artilerie compusă din cinci tunuri porneşte din Râmnic spre Craiova, având Oltul pe partea stângă. În data de 18 a ajuns în Drăgăşani, iar în 19 a izbucnit între el şi corpurile turceşti care urcau dinspre Craiova, o bătălie care s-a soldat cu înfrângerea totală a grecilor.
Ipsilanti însuşi împreună cu fraţii săi şi câţiva adepţi credincioşi au putut scăpa de moarte refugiindu-se la mănăstirea Cozia aşteptându-şi acolo soarta“ (51).
Şi Al. Hoptsa raporta la 1 iunie 1821 din Deva contelui Banffy ce ştia despre luptă: „în luna trecută la 19, în localitatea numită Drăgăşani din judeţul Vâlcea, a avut loc o ciocnire sângeroasă între turci şi rebeli, în care turcii au învins, iar poporul înarmat al rebelilor, în special aşa numita legiune sfântă a prinţului Ipsilanti, a pierdut mult“ (52).
Datorită dezastrului eteriştilor din Drăgăşani, această localitate a devenit cunoscută nu numai la noi, ci şi în întreaga Europă. Chiriac Popescu spune că avea un jurnal al bătăliei dar „am pierdut catastiful“ şi că „N-am alt spre răspuns a vă povesti decât că această bătălie n-a fost bătălie ci urgie dumnezeiască, când o va pune în gând cinevaşilea. Neînvoiala şi vrajba comandirilor lui Ipsilanti, care urma între ei din capul locului, au adus acea turburare şi neorânduială în oastea care, fără a se bate a dorit toată dispariţia bătăliei şi au rămas vrăjmaşii stăpâni ai poziţiei noastre. Căci au fost o hotărâre obştească (a comandanţilor, n.n.) a se izbi de vrăjmaşi din toate părţile (s.n.) miercuri şi nu în acea zi, adecă marţi. Căci una, că a fost o vreme ploioasă şi noroiu mare şi altă, că au zis căpitan Iordache, până nu plecase din Râmnic, lui Macedonschi, că marţi nu se va face războiu că e zi care o are dânsul nenorocoasă zi de războiu“. (53)
Martor la acele evenimente epocale, Cioranu completează spusele colegului său: „Ipsilanti în toată vremea aceasta se plângea necontenit de felurite slăbiciuni ale oştirii sale, zicând că la oştirea ce a avut-o îi lipsea fisica şi puterea morală, cum şi moneda. Căci casa cu bani a oştirii o furase chiar ostaşii lui pe care i-a crezut mai credincioşi, şi au fugit cu dânsa în Austria. Asemenea se plângea că lui Vasile Caravia (care fugise încă de la Drăgăşani în Transilvania) i-a dat două sute de mii de lei, în Tărgovişte, ca să cumpere aprovisionarea trebuincioasă pentru artilerie şi pentru hrana ostaşilor, şi el, după ce a purtat trei zile oştirea nemâncată, trăind numai cu cireşe verzi, apoi şi la bătaie, când a vrut să întrebuinţeze artileria, n-a avut nici ghiulele, nici fitiluri, şi că în loc de ghiulele a găsit pietre în lăzile lafetelor şi în loc de fitiluri a găsit paie, şi aşa la bătaie au fost siliţi tunarii de le-au dat foc cu paie aprinse “ (54).
Iar Chiriac Popescu scrie şi el: „Dar nu mă rabdă inima a tăcea unele întâmplări care s-a făcut după pierderea bătăliei Drăgăşanilor, adecă după ce s-au întors Ipsilante de la pierderea bătăliei Drăgăşanului în Râmnic plin de noroi, căci necontenit o săptămână ploua Dumnezeu ziua şi noaptea, după ce au trecut Oltul, şi bieţii mavrofori, tăbărând prin grădini fără corturi, erau în noroi şi supt ploaie, supt acoperământul cerului plouaţi şi udaţi ca nişte şoareci, şi a doua zi, aşa neuscaţi au plecat la bătălia Drăgăşanilor într-una plouând. Apoi te las a socoti: ce putea a face bieţii mavrofori cu armele plouate?" (55).
Extras din volumul „1821. Drăgăşani - Mormântul regimului fanariot.", Pr. I.D. Ciucă, Prof. D. Ciucă, Prof. I.M. Ciucă
&&&
_______________
NOTE
(1) Liprandi în 1821 în judeţul Vâlcea p. 290;
(2) Cioranu, în N. Iorga Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor, Buc., 1921, p. 293;
(3) Chiriac Popescu, în N. Iorga, Izvoarele contemporane, p. 214;
(4) Liprandi, op. cit., p. 290;
(5) Ducas, în 1821 în judeţul Vâlcea, p. 269-290;
(6) Cioranu, op.cit., p. 308;
(7) Liprandi, op.cit., p. 265;
(8) Cioranu, op. cit., p. 306;
(9) Dîrzeanu, p. 95;
(10) Cioranu, op.cit., p. 307;
() Idem;
(12) Ibidem, p. 308;
(13) Liprandi, p. 269;
(14) Idem, p. 290;
(15) Ducas, op.cit., p. 270;
(16) Cioranu, op.cit, p. 307;
(17) Idem, p. 308;
(18) Liprandi, op.cit., p. 290;
(19) Idem;
(20) Ducas, op.cit., p. 270;
(21) Izvoranu, op.cit., p. 375;
(22) Liprandi, op.cit., p. 291;
(23) Cioranu, op.cit., p. 308;
(24) Chiriac Popescu, op.cit., p. 213;
(25) Dîrzeanu, op.cit., p. 277;
(26) Ducas, op.cit., p. 270;
(27) Liprandi, op.cit., p. 308;
(28) Idem;
(29) Cioranu, op.cit., p. 308;
(30) Ducas, op.cit., p. 270-271;
(31) Idem;
(32) Ion (Enache) Cacleţeanu, în timpul revoluţiei facea parte din tribunalul militar „compus din Hagi Prodan, Macendonschi, Creţescu şi Cacaleţeanu, în judecata căruia Tudor dădea pe arnăuţi şi pandurii cei vinovaţi” după spusele lui Aricescu. Fiind pregătit ca specialist în artilerie, în timpul revoluţiei supraveghea operaţiile de executare a unor şanţuri şi metereze în tabăra de la Cotroceni. C.D. Aricescu spune că „sute de meşteri, precum fierari şi rotari erau ocupaţi de supravegherea pandurilor cu dregere şi facere de arme şi de roate de tunuri şi cu felurite obiecte de fierărie trebuincioase unei oştiri. Mai în toate zilele, pandurii făceau exerciţii militare, după sistemul rusesc pentru ca să se desprindă cu armele în caz de luptă cu cei care ar fi provocat acea luptă.Era un apropiat al lui Tudor. Fiind în garda lui Tudor, dormea în apropierea lui. La Goleşti, a dormit în Foişor. Aici a salvat steagul cel mare al revoluţiei şi alte obiecte, pe care le va trimite la moşia sa de la Tămbureşti, Dolj. La Drăgăşani a participat la lupta şi după bătălia de la Drăgăşani, fiind prins de un paşă, a fost ameninţat cu moartea şi l-au scăpat câţiva negustori şi notabili dând paşei cinci pungi de bani, iar paşa îi luă şi frumosul armăsar, cu tot tacâmul lui şi cu armele ce le avea“. După acele evenimente, va fi numit „Ipistat“ la Drăgăşani (v. Aurelia Florescu, Oltenia, XII, p. 123-4);
(33). Macedonschi, 1821 în judeţul Vâlcea, p. 283;
(34) Liprandi, op.cit., p. 293;
(35) Cioranu, op.cit., p. 309;
(36) Idem;
(37) Ibidem;
(38) Ion Neacşu, p. 49-50;
(39) Cioranu, op.cit., p. 309;
(40) Idem, p. 306;
(41) Ibidem;
(42) Ducas, op.cit., p. 271;
(43) Liprandi, op.cit., p. 293;
(44) 1821 în judeţul Vâlcea, p. 283.
(45) I. Neacşu, Participarea pandurilor români la cea de-a doua luptă de la Drăgăşani (7/19 iunie /82 în Studii 1997/nr.l p. 51);
(46) Idem;
(47) Documente externe, p. 302-303;
(48) 1821 în judeţul Vâlcea, p. 147;
(49) Idem, p. 143;
(50) Idem, p. 144;
(51) Ibidem, p. 146;
(52) Sqq., p. 148;
(53) Chiriac Popescu, op.cit., p. 212;
(54) Cioranu, op.cit., p. 310;
(55) I.D. Ciucă, D. Ciucă, I. M. Ciucă, 1821. Drăgăşani - Mormântul regimului fanariot.
(56) Pentru această bătălie a se vedea capitolele din lucrările: D. Berindei, T. Mutaşcu, Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, p. 175-178; A. Oțetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, capitolul Lupta de la Drăgăşani, p. 436-440; M.T. Radu, 1821 Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească capitolul Lupta de la Drăgăşani din 7 iunie 1821, p. 518-530;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu