,,Sadoveanu în Voineasa”/ Cronica română 2002; APA VIEȚII VEȘNICE/ „Luceafărul” 1962 (articol publicat după moartea scriitorului)

#MihailSadoveanu #montaniard/ #turist
în #MuntiLotrului, în #casetradiționale ale unor vâlceni din #Voineasa, #Brezoi...
...apoi călare sau pe jos, pe cărările străvechi către #ValeaFrumoasei, #Oașa popasuri la #stână și în alte locuri de sălaș...
...mărturii extraordinare despre oameni și povestiri(le lor) inspiraționale pentru #operasadoveniană autentică — cea de dinainte de ,,lumina (care) vine de la răsărit")... bunăoară, povestirile autobiografice ale lui #RudiCernota - cele care au stat la baza nuvelei #OchiDeUrs
«...copil fiind, dimineaţa, în zori, când plecam cu vacile, îl vedeam pe Sadoveanu spălându-se, în fiecare dimineaţă, până la brâu, cu apa rece a Lotrului... mi-l arăta de multe ori mama, dându-mi-l exemplu, şi îmi spunea că este scriitor şi am să-l învăţ la şcoală ,,...consuma oaie/ berbec, tocană cu cartofi, ciorbă, mămăligă şi peşte, păstrăvi îi plăceau femeile care să miroasă a ţărancă curată... ...se interesa de folclor, de obiceiurile locului...»
>> completare resurse #memoriavalceana anterioare <<

<<

Marele scriitor Mihail Sadoveanu, Ceahlăul prozei româneşti, şi-a purtat de multe ori paşii pe drumurile voineşene (comuna Voineasa, judeţul Vâlcea - n.n.), numeroase imagini şi chiar întâmplări de pe aceste meleaguri regăsindu-se, mai apoi, în unele cărţi ale sale. Prezent în Voineasa între cele două războaie mondiale, Mihail Sadoveanu a lăsat o puternică impresie printre localnici, unii dintre ei, cei mai în vârstă, amintindu-şi-l foarte bine. Am cules astfel de imagini despre Sadoveanu, în Voineasa şi le redau mai jos.

• Sadoveanu venea la noi des, stătea la tata. Era mereu însoţit de prof. univ. Traian Săvulescu. Uneori mai venea cu el prefectul de Vâlcea şi alţii, printre care, un colonel din Baia Mare. Acesta venea cu familia. Sadoveanu avea un program strict, pe care îl respecta, ore de odihnă, pescuit, vânătoare şi cel mai mult scria. Îi plăcea să mănânce din bucătăria moldovenească şi nu era pretenţios la mâncare. Dintre mâncărurile preferate, erau cele de oaie şi berbec, tocană cu cartofi, ciorbă, mămăligă şi peşte - păstrăvi. Îi plăceau femeile, care să miroasă a ţărancă curată. Se interesa de folclor, de obiceiurile locului. Compunea, în scurt timp, cu uşurinţă, mici poezii de câteva strofe, pe care le comenta cu cei din preajmă, când mânca sau în timpul liber. Subiectul poeziilor era plantele şi animalele din împrejurimi sau din curtea casei. Sadoveanu, îmi amintesc, venea la Voineasa de prin 1937. Niciodată nu a venit cu soţia sau cu altcineva din familie. De multe ori, tata, care avea maşină, îl aducea de la Brezoi la Voineasa. (Puşchează Stănica - Voineasa)

• Sadoveanu venea în Voineasa de multe ori când eram eu mic. A fost şi la şcoală. Ne spunea poveşti. Îi plăcea să pescuiască pe Lotru. Câteodată, împuşca pescăruşi pe deasupra Lotrului. Când eram primar, mi-a spus Costea Marinovici că Sadoveanu a scris Mitrea Cocor în Voineasa, pe timpul unei veri. (Puşcheaza Ion - Voineasa)

• Pe Sadoveanu l-am văzut în Voineasa până să plec eu în armată, în ‘45. Când sosea în Voineasa, erau mulţi pădurari instalaţi din loc în loc, pe drum, până la intrarea în sat. Pescuia la Piatra Tăiată şi mai sus de Voineasa. (Popescu F. Aurel - Voineasa)

• Sadoveanu venea la Voineasa şi pescuia mult pe Lotru, în dreptul Săscioarei şi mergea până la Dobrunu. A fost şi la castelul din Dobrunu. Era îmbrăcat în uniformă de pădurar şi era însoţit mereu de pădurari, care-i scoteau peştele prins din cârlig şi îi pregăteau momeala. Sadoveanu arunca doar cârligul, prindea şi atât. (Stan Epure - Voineasa)

• Sadoveanu venea des la Voineasa. Era un om bun la suflet, vorbea blând şi era prezentabil. Tatăl meu, Dobranici Gheorghe, a lucrat la cabana lui Sadoveanu, de la Oaşa. (Fara Ilona - Voineasa)

• Când vedea Sadoveanu în Voineasa eu aveam 10 ani, şi îmi amintesc că prin sat, voineşarii spuneau „a venit scriitorul“. (Stanciu Toma - Voineasa)

• În 1948, eram la stână, în Plaiul Poienii şi a venit Sadoveanu pe un cal mare şi alb. Era însoţit de domn Danielescu şi de un altul. Au luat masa la stână, după care au mers la Frătoşneanu şi au coborât la Voineasa. (Iliescu Victor - Voineasa)

• Copil fiind, dimineaţa, în zori, când plecam cu vacile, îl vedeam pe Sadoveanu spălându-se, în fiecare dimineaţă, până la brâu, cu apa rece a Lotrului. Mi-l arăta de multe ori mama, dându-mi-l exemplu şi îmi spunea că este scriitor şi am să-l învăţ la şcoală. (Gheorghe Stanciu - Voineasa)

• Pe Sadoveanu l-am văzut de multe ori în Voineasa. Era un om solid, cu burta proeminentă, cu pălării cu borul mare, le schimba după anotimp. Dacă ploua, avea o pălărie mai deasă, dacă era soare şi cald, o pălărie de pai. Avea un băiat cu el, venit cu el, poate tot scriitor, că avea caietul lui, într-un parthart. Era un băiat splid şi el. Sadoveanu avea cabana lui la Oaşa, în locul numit La Bradul Strâmb. Era prieten cu inginerul silvic Ionel Pop din comuna Şugag, judeţul Alba, de pe râul Sebeş. Sadoveanu era un om degajat. Îl vedeam pe stradă mergând, avea o figură marţială, stătea de vorbă cu oamenii pe drum, că îl cunoşteau toţi. Saluta ridicându-şi pălăria cu dreapta şi zicea: Vă salut, domnilor, şi i se răspundea: Vă salut, domnule Sadoveanu. Nu-i răspundeau la salut cu, domnul scriitor, dar în spate, când venea, se zicea, a venit scriitorul. la Puşchează Ion, unde stătea, se mai ducea tăticu, Mirion Ion, unchiul Culici Mirion şi dl Gheorghe Turturea, care era cârciumar, şi-l luau şi plecau prin sat. Toţi cinci erau bărbaţi mari, umpleau uliţa până la drum. Vorbeau evenimente şi politică. Se zice că Baltagul i-a fost inspirat la Voineasa.

Când mă vedea, mă întreba: Ce mai faci, mă, ciobănaşule? Odată, parcă de un Sfânt Petru, a fost la şcoală cu Ştefan Iliescu, învăţătorul meu şi cu două învăţătoare şi cu învăţătorul Plăviţu, care ne învăţa să cântăm. Atunci am recitat Mioriţa de la început la sfârşit şi cred că m-a luat la ochi.

Mai ţin minte că pleca peste munte, vara, pe mai multe căi, lăsători (poteci). Cu doi, trei cai pentru bagaje, la cabana lui. Ţinea mai multe căi. Voineasa-Mănăileasa-Obârşia Lotrului. Făcea popas şi cât mâncau caii, el pescuia. Se oprea la cabana Obârşia Lotrului, unde era cabanier baciu Ghişe - poenar. De la Obârşie, urca plaiul pe pârâul Praveţu, curmătura Tărtărău şi Poiana Muierii, de unde se vedea bine Valea Jiului, masivul Retezat şi Parâng. Lua mereu legătura cu ciobanii. În Poiana Muierii se adunau ciobanii poenari, de pe râul Sebeşului, ciobani de la Polovraci şi Novaci, Gorj şi de prin Voineasa, plus momârlanii din Valea Jiului, la Nedee, de Sânziene şi de Sfântul Ilie. Se mai băteau şi au fost câteva omoruri acolo, mai sunt şi acum crucile şi mormintele ciobanilor omorâţi. De acolo se întorcea la Lacul Oaşa, unde avea cabana. Cabana a fost demolată şi acoperită de apele lacului de acumulare al Hidrocentralei de pe Sebeş.

Altă cale a lui era traversarea masivului muntos Balindru, pe vârf, apoi prin Ştefleşti, Iujbele, Piatra Albă, Păltiniş, unde cobora pe pârâul Bitra, la cabana lui.

Eu am citit multe din cărţile lui, după aia, şi am făcut legături şi am găsit multe locuri ale noastre în cărţile lui. A fost un om mare. Eu nu cred că s-a dat prea tare cu comuniştii. (Mirion I. Ion - Voineasa)

>>

Pr. Nicolae Moga

Sursa: „Sadoveanu în Voineasa”, semnat de Pr. Nicolae Moga, în Cronica Română, anul IX, nr. din 18 iulie 2002, p. 2 („Panoramic”).

&&&

<<

M-am reîntîlnit în anul acesta cu Sadoveanu, de patru ori. De trei ori la Neamț și o dată la Oașa, pe Valea Frumoasei. Întîia oară, eram cu mașina — și cînd fascicolul farurilor s-a oprit pe poarta înaltă de lemn din aleia de brazi, toți tovarășii mei au simțit dintr-o dată același nedefinit tremur lăuntric: intram în împărăția de simbol a lui Sadoveanu — și această împărăție de simbol nu mai avea împărat. Casa cu verandă și trepte de piatră mijea solitară în amurg, înălțînd vălătuci subțiri de fum prin hornuri. Am pășit prin aceleași odăi cernite, sub aceleași lămpi de fier, între aceiași pereți cunoscuți pe care — minune — trezit de căldura sobelor din amorțeala vreunei crizalide, se zbătea moale un fluture de smalț, azur și aur domnesc, un fluture cu toate culorile și amintirile verii stropite pe aripi.

Apoi am umblat prin desișurile Pocrovului cu zăpada proaspătă încă nebătută de picior omenesc; ne-am suit și la cetatea Ioaniților și a vînătorilor lui Ștefan să luăm unghiuri de vedere, și am zărit pe malul celălalt, dincolo de vechiul șanț de apărare, urme de cerb lungind creasta și pierzîndu-se tainic în pădurea de dantelă și chiciură; am mers pe iazul înghețat de lîngă Vovidenia demonului tinerețelor, sub ale cărui copci săpate în gheață bolboceau crapii bătrîni de Salonta; am oprit o zi și la Fălticeni, unde odinioară nu se întîmplă niciodată nimic — și alte zile am bătut pădurile ninse și încremenite; cărările ne erau tăiate de semne de căprioară.

M-am mai gîndit și le-am spus-o și tovarășilor mei că tot ce-am văzut noi în acele zile, cernerile scuturate de pe cetini, razele de soare tăind oblic golul dintre trunchiuri, tăcerile, urmele de sălbăticiuni, toate acestea la un loc erau marea și niciodată secata „apă a vieții“, din care el băuse și ne îndemna să bem și noi fără sfială.

*

A doua oară am reîntîlnit Neamțul, în mai. Jur-împrejur, decorul se redeșteptase în fiorul pur al întîiului fir de iarbă, al întîiei flori și-al întîiei gîngănii zumzuitoare. Lunca Nemțișorului și pădurile Rîșcăi pluteau într-o ceață transparentă ca o gigantică pînză de păianjen întinsă între ape, munți și cer. Era rece, limpede, mirosea a primăvară — și merii de pe dealuri își împrăștiau în vînt petalele lor roze de confeti de bal. Curtea casei lui Sadoveanu și cărările pădurii erau pline de floarea paștelui. Aveam cu mine pe Torni, fostul springer de vînătoare al maestrului. Un timp a ciulit urechea la zvonurile nedeslușite de chemare ale pădurii. Apoi s-a suit pe trepte — amușinînd spre jilțul înalt cu spătar de lemn, în care diminețile îi plăcea lui Sadoveanu să stea cu un pled pe genunchi, privind neclintit pădurea și ascultîndu-i și el chemarea.

Seara nu funcționează lumina, căci e sîmbătă și cei de la gaterul din Nemțișor nu lucrează pînă luni. Se-aprind lumînări. Fotoliul din dreptul biroului masiv de nuc e în umbră și parcă stingher printre celelalte mobile. Din nou simt golul casei, totuși pereții odăii îmi aduc aminte. Lumînările fîlfîie pe tablourile agățate pe pereți. Unele din ele le-a țintuit poate chiar scriitorul acolo: tablourile fiului lui, Miti, ale lui Ștefan Constantinescu, Baba sau Neli Știubei. De lîngă cămin, bustul cioplit de Baraschi păstrează pe buze și-n răsturnarea abia conturată pe spate a capului, un fel de semeție malițioasă. Umbrele joacă pe marmură și am impresia că în casa asta n-a murit nimeni și nici nu va muri vreodată.

*

Spre începutul toamnei, străbat masivul Cibinului și pe la vîrful Cindrelui și Frumoasa, cobor în valea Sebeșului, la Oașa. Vroiam apoi să trec Șurianu, să mă las în valea Jiului și să urc iar pe Retezat. Pînă la sfîrșit, am rămas la Oașa, de-acolo am plecat la Obîrșia Lotrului și prin valea Vidruței și a Mănăilesei am coborît la Voineasa și la gura Lotrului, în Brezoi.

De la Păltiniș, de unde-am pornit la Oașa, drumu-i lung, iar ghidul turistic e mărinimos cu cele 12 ore ale sale, de mers pe creastă. Eu am făcut 14. Am ajuns la micuța cabană în jurul orei 8, pe întunerec (plecat de la 6 dimineața). Întreaga vale nu suna decît în bolborul Sebeșului și în vuetul brazilor stîrniți de un vînt înghețat. Dinspre Șurianu răbufneau nori negri de zăpadă, acoperind rapid pleoapa rotundă și roșie a lunii.

Cabana era aproape goală. Cabaniera mă servește cu un ceai cald, și-mi dă un pat.

— Du-l tu, Rudi, spune cuiva.

Din umbra unui culcuș săpat într-unul din pereți, se ridică o umbră înaltă și intră în aura lămpii de gaz. Tresar. Omul are un obraz slab, cu dinți mari și galbeni, dezveliți sub gura veșnic în contracție. Ceva în figura lui mi-e cunoscut... Rudi — și-aici e Oașa. N-a scris Sadoveanu de un Rudi în Poveștile de la Bradu Strîmb, Rudi cu cele două fete ale sale, ba nu, trei, Doina, Margareta și Viorica — vînătorul și pescarul Rudi, tovarășul de singurătăți și isprăvi cinegetice ale povestitorului?

— Dumneata ești Rudi Cernota?

— El, răspunde posomorît bătrînul, arătîndu-și dinții de lup și ferind din palmă flacăra jucăușă a gazorniței.

A doua zi dimineață, am stat de vorbă cu Rudi Cernota în pădure. Îmi arată așezarea de vînătoare a lui Sadoveanu, foarte aproape de cabană, pe un mal în care pîrîul Șalanelor se varsă în Sebeș. Rudi îi spune „apa Frumoasei“. Casa, care-i tot o cabană de lemn, are cerdac proaspăt vopsit în verde și privește drept spre bradul bătrîn și îngemănat crescut un pic pieziș pe mal. Al doilea trunchi al bradului e mai tînăr și are mai puțină barba-caprei între cetini. Vrasăzică asta-i casa de la Bradu-Strîmb. Mă uit la casă: liniște deplină. „În ea locuiesc acum niște salariați de-ai I.F.E.T.-ului“, îmi spune Rudi. Cîteva șorțulețe albastre și pantalonași de copil spînzură la o fereastră cu oblonul dat într-o parte.

Aici a vînat, a pescuit și a scris.

— Acum, mata ai văzut-o pe Doina, aud lîngă mine vocea lui Rudi. Ea ți-o făcut ceaiu, ieri.

Într-adevăr, în bucătăria cabanei meșterise la oala cu ceai o femeiușcă micuță, cu ochi frumoși, îmbrăcată în tricou gros și pantaloni pescărești. Crezusem că-i o turistă oarecare.

— E fata mea d-a doua. Cînd era uite-așa — arată cu palma lui mare și noduroasă — o scăpat aici în casă. Domnu Sadoveanu scria singur la birău. Cînd ridică ochii de pe coală, numa ce-o vede pe tătuță uitîndu-se la el. Domnu Sadoveanu a prins a zîmbi, o mîngîie pe păr și-și vede de treaba lui cu scrisa. Da’ Doina îl trage de mînecă și-i zice: „Mata n-ai limbă de nu vorbești?“ D-atunci, ori de cîte ori o vedea domnu Sadoveanu, o oprea și-i vorbea: „Am, dragă, limbă și vorbesc ca toată lumea“. Așa i-o zis. Am și-o fotografie de la el. Și m-o pus și-n cărți.

*

A patra reîntîlnire cu Sadoveanu din anul acesta, s-a petrecut de curînd, spre sfîrșitul lui septembrie.

Urma, împreună cu secretarul maestrului, să facem o călătorie mai îndepărtată și mai bogată în locuri și priveliști, cu punct de plecare Neamțul, după aceea nordul Moldovei, valea Bistriței, Maramureșul prin pasul Prislop străjuit de grohotișurile înzăpezite ale Pietrosului și Ineului — și-o tăietură lungă pe la Borșa, Moiseiu, Dej, Cluj, Sebeș și valea Oltului.

Sosim la Neamț, în timpul prînzului. Focul din sobe împrăștia o boare plăcută de moleșeală. Focul e aprins, căci, deși soare și senin, serile sînt sticloase, reci.

Pînă se pregătește masa, ies în verandă și privesc. Pădurea-i nebrumată și abia și-a schimbat coloritul în roș și ruginiu spre creștetul copacilor. Jos, printre meri și păpușoi îngălbenit, sticlește metalic colțul iazului. Fînețele-s pline de brîndușe. Turnurile Vovideniei sînt proaspăt văruite. Liniște. Liniștea aceea a Neamțului, pe care o bănuiesc că se-ntinde stăpînitoare pînă la Cetatea cu greu întrezărită în valurile suprapuse de soare, tremurînd undeva departe, peste păduri și coame de munți.

Seara, privesc din nou de pe verandă. Stelele ard cît farfuria, roșii și strălucitoare. Motorul gaterului din Nemțișor păcăne mereu ca o inimă înăbușită. Pe drumul Braniștei scîrțîie carele încărcate cu lemne ale pădurenilor porniți spre Pipirig. Apoi, la stînele de pe Rîșca suflă ca-ntr-un fior prelung buciumul. Mă gîndesc că toate astea sînt obișnuite locului — dar cel care le-a ascultat atîția ani nu le va mai asculta niciodată; în puține zile se împlinește acea completă mișcare de revoluție a pămîntului, de milioane de ani aceeași fixînd în timp scurgerea exactă a datei implacabile cînd frunzele pălite ale teiului lui Eminescu s-au adunat și peste mormîntul proaspăt săpat alături. Nici frunțile noastre plecate de atunci nu se pot uita.

Fără să vreau, întorc capul: la colțul dinspre ușă, în jilțul înalt cu spătar de lemn, mi se pare că-l văd pe Sadoveanu, cu pledul pe genunchi, privind neclintit ca-ntotdeauna pădurea — și tot ca-ntotdeauna ascultîndu-i chemarea.

>>

Al. Struțeanu

Sursa: „Luceafărul”, anul V, 1962, articol publicat după moartea lui Mihail Sadoveanu.

&&&

Notă (Valentin Smedescu)

Rudi Cernota apare efectiv în Poveștile de la Bradu-Strîmb, dar nu este un povestitor principal și nici personajul central al unei povestiri întregi.

În rezumatul amplu al volumului este menționat următorul episod: vaca paznicului Rudi Cernota și calul lui Pittini dispar și sunt socotite pierdute; apoi animalele sunt găsite la stâna unor poienari. Întâmplarea intră în categoria acelor mici evenimente cotidiene prin care Sadoveanu construiește „magia lucrurilor simple” din universul Braniștei. Imediat după această recuperare apare episodul celor șapte cocori de lângă apa Frumoasei, interpretat aproape ca un semn prevestitor al păcii. Studiul „Mihail Sadoveanu” – Clubul Vânătorilor

Așadar, relatarea lui Al. Struțeanu era întemeiată: Sadoveanu a scris despre Rudi în Poveștile de la Bradu-Strîmb. Numai că formula lui Struțeanu — „Rudi cu cele două fete ale sale, ba nu, trei, Doina, Margareta și Viorica” — pare să concentreze mai multe amintiri și apariții literare ale familiei Cernota, nu neapărat conținutul unui singur episod din carte.

Mai mult, am găsit ceva chiar mai important despre legătura dintre Rudi și opera lui Sadoveanu: Povestirile autobiografice ale lui Rudi Cernota au stat la baza nuvelei Ochi de urs.

Studiul arată că Sadoveanu și-a suprapus propriile neliniști din 1937 peste întâmplări povestite de Rudi. Informația este întemeiată pe mărturia lui Ionel Pop din volumul Îmi aduc aminte, Editura Dacia, Cluj, 1972, pp. 238–239. Rudi este caracterizat acolo drept urmaș al carintienilor stabiliți în Munții Sebeșului pentru exploatarea pădurilor — metaforic, „aurul verde al codrilor”.

Din „Poveștile de la Bradu-Strîmb” aflăm că Rudi Cernota este paznicul căruia îi dispare vaca, găsită mai târziu, împreună cu armăsarul lui Pittini, la stâna unor poienari. În „Ochi de urs”, unele întâmplări autobiografice povestite de Rudi sunt prelucrate literar de Mihail Sadoveanu și integrate în destinul personajului Nicula Ursake, zis Culi.

Al. Struțeanu îl întâlnește personal pe Rudi Cernota și consemnează, în „Apa vieții veșnice”, numele celor trei fiice ale sale — Doina, Margareta și Viorica —, precum și povestea întâlnirii Doinei cu Sadoveanu. În „Îmi aduc aminte”, Ionel Pop confirmă identitatea reală și originea carintiană a lui Rudi, amintind totodată că istorisirile acestuia au fost valorificate literar de Sadoveanu.

Volumul „Caleidoscop Ionel Pop” îl identifică pe Rudi Cernota printre paznicii adevărați ai Braniștei Domnului și reproduce o fotografie de grup în care acesta apare alături de ceilalți oameni ai locului. Dintr-o mărturie târzie a lui Ionel Pop aflăm și ultima faptă cunoscută a paznicului: rămas la Oașa după plecarea celorlalți, Rudi s-a coborât cu funiile pe Podul Bolovanului, a desprins crucea de bronz fixată pe stâncă și a salvat-o înainte ca vechea așezare să fie acoperită de apele lacului.

Așadar, Rudi Cernota nu a fost doar un paznic pomenit întâmplător de Sadoveanu. A fost un personaj real al „Braniștei Domnului”, furnizor de experiențe și istorisiri pentru opera scriitorului, model parțial pentru Ochi de urs și personaj secundar identificabil în Poveștile de la Bradu-Strîmb. După dispariția vechii așezări sub apele lacului Oașa, el a rămas și salvatorul ultimului ei însemn material: ,,Crucea Bolovanului”.

Ionel Pop descrie undeva o scenă care nu poate fi lesne uitată: Rudi Cernota coborând cu ,,tălpicile” printr-o exploatare forestieră (,,coastă prăpăstioasă”?), printre cioate sau buturugi, cârmind când stânga când dreapta încât îți ,,sta inima-n loc” (citări aproximative). 

Rudi deprinsese folosirea „Tălpicilor” (schiurilor) lor în timpul serviciului militar, probabil în armata austro-ungară. 

Nu găsesc la repezeală formularea textuală a scenei, dar sursa cea mai probabilă este: Ionel Pop, Îmi aduc aminte, Editura Dacia, Cluj, 1972, pp. 238–239. Tocmai aceste pagini sunt indicate de studiul dedicat lui Sadoveanu pentru portretul și istorisirile autobiografice ale lui Rudi.

Din operele lui Ionel Pop putem recupera deocamdată exact această caracterizare: „Rudi Cernota şi Lois Budin, aşchii din vechii carintieni pripăşiţi aici când a intrat săcurea în trupul codrilor şi care s-au făcut «tot o apă şi-un pământ» cu autohtonii români.” Ionel Pop precizează apoi: „Lois avea aşezarea la Tău, Rudi la Prigoana şi apoi la Oaşa.”

Și îi include pe amândoi între paznicii care i-au fost „adevărați prieteni”, „oameni de credință” și ajutoare încercate „sub bici de ger și de viscol” — oameni ale căror nume și fapte au intrat în scrierile sale. Fragmentul este reprodus în volumul colectiv Ani de drumeție

Imaginile din colaj cu mai multe informații în conexiune - la această legătură.

&&&

_________
#MihailSadoveanu #Șugag #ValeaFrumoasei #Jina #Broz #memorialistica #IonelPop #ZahariaBoilă #MihailSadoveanu #Voineasa #IuliuManiu #memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #Educație #BVaAV #UZPR #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #vanatoare #vanator #hunting