M.M. Loviște/ Intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim

– în proza de ficțiune –

Biserica spune că, după învierea lui Lazăr, Iisus a intrat în Ierusalim, fiind întâmpinat cu ramuri de finic ca un împărat.

Mai întâi, trebuie să precizăm contextul în care a avut loc această procesiune nemaiîntâlnită a vremii.
Iudeea se afla sub ocupație romană – Provincia Romană Iudeea – condusă de pretorul Pilat din Pont, care avea drept de viață și de moarte asupra locuitorilor ei.
Șanhedrinul – Tribunalul Suprem al Iudeei – prezidat de Marele Preot Caiafa, judeca pricinile importante, interpretând atât legea civilă, cât și cea religioasă.
Condamnările grele erau ratificate numai de Pontius, guvernatorul roman. Acest lucru favoriza corupția la nivel înalt.

Intrarea triumfală în Ierusalim a lui Iisus a avut loc exact cu o săptămână înaintea sărbătorii pascale. Marele Preot era astfel obligat de Codul Halacha să nu ia măsuri restrictive împotriva lui Hristos, pentru a nu face tulburare în popor de Sărbătoarea Paștilor.

Să ne întrebăm ce-l deranja pe Marele Preot la Hristos. Cumva activitatea Domnului, care atrăgea tot mai multă lume, precum și teama că într-o zi Iisus l-ar fi putut înlocui. Această frică a atins apogeul în timpul procesiunii, când mulțimi nenumărate i-au cerut lui Hristos să devină regele Iudeei.

Să ne închipuim că Domnul și-ar îndeplini misiunea mesianică astăzi în oricare țară. Cum ar reacționa conducătorul acestei țări în privința lui Iisus? Greu de spus…

Vă propun un fragment din lucrarea de ficțiune Curier pentru Edessa, aparținând trilogiei epice a romanului biblic pe tema Creștinismului, care să vină în ajutorul iluștrilor conducători politici de astăzi de pe întregul mapamond.

Lectură plăcută!

Fragment din Curier pentru Edessa

‒ Auzi, Uri, vorbește pe un ton liniștit Anania, apropiindu-se de iudeu cu un gest familiar. Ia spune. Îl cunoști cumva pe Iisus?

‒ Ba bine că nu, surâde el hâtru. Cine nu-l cunoaște pe Rabi. Păi suntem vecini, omule. Locuiește un pic mai sus de mine. Uite colo, râde cu poftă ovreiul, arătând în direcția pantei muntelui la o cărăruie ce urcă spre vârf, pierzându-se printre măslini tineri. Arareori, atunci când Avital vine seara cu ugerul mare și greu, urc la el cu o ulcică de lapte proaspăt. Îl bea cu plăcere și pe nerăsuflate. Îmi mulțumește cuviincios de fiecare dată, ștergându-și grijuliu mustățile și barba. E tare bun, Uri… Ultima oară când am urcat pe la el a fost săptămâna trecută. E mai mult plecat cu cei care îl însoțesc, un fel de ucenici, că are mereu treabă. Iar Avital e o capră îndărătnică. Umblă nouă hotare, căutând mofturoasă numai smocuri crude și acrișoare de iarbă. Pe altceva nu pune gura. Are fumuri și e cu nasul pe sus. Mântuitorul știe și el cât e dumneaei de sclifosită. Când urc la el, de departe îmi strigă. Vezi ce cumsecade e căprița ta azi. Mai poți zice ceva?

‒ Aș putea să-l cunosc și eu pe acest Vindecător? îl întrerupe deodată arabul, arătându-se tot mai interesat de persoana Marelui Vraci.

Gospodarul devine dintr-o dată tăcut și orice zâmbet îi dispare de pe față.

‒ Ascultă, străine, aici toată lumea îl place pe Hristos, fără deosebire de rangul pe care-l poartă. Aproape că nu există locuitor al cetății care să nu-i fi cerut măcar o dată sprijinul. Iar el îl ascultă pe fiecare. Dar mi-a ajuns pe la urechi, cum că mai sunt și din cei care nu-i vor binele și caută să-l piardă, uneltind pe la spate. Nu cumva ești dintre aceia? întreabă el suspicios. În cazul acesta trebuie să ieși grabnic din bătătură, că nu te pot suferi. Noi îl îndrăgim tare mult pe Rabi. E al nostru și ne pasă de el, încheie bărbatul, vorbind cu toată convingerea.

‒ Uri, strigă roșie la față Noa, ivindu-se agitată de după dunga unei cute a muntelui. Fierbe Ierusalimul, Uri. Dă în clocot. Nimeni nu mai muncește. Tot norodul așteaptă tulburat să se întâmple ceva, icnește ea cu spaimă în glas, abia trăgându-și sufletul.

Ține strâns de dârlogi cu palma ei mică măgărușul neguțătorului Set, cu samarul ticsit de bunătăți.

‒ Ce vrei, măi, nevastă? Ce te zbuciumi ca o furtună apărută așa, din senin, se zburlește omul, vădit deranjat că tocmai a fost întrerupt când nu trebuia.

‒ Lumea clevetește pe la colțuri și după dughene. Iisus intră azi în oraș să-l alunge pe asupritorul roman și să se proclame rege. Numai despre asta vorbesc toți. Unul nu se mai ferește, nici de stăpânire, nici de gărzile guvernatorului Pilat.

‒ Ai auzit tu asta cu urechile tale, muiere nătângă? se oțărăște și mai abitir ovreiul.

‒ Set mi-a dat marfa pe fugă. A tras în grabă obloanele. A ferecat bine ușa și tuleo. Să nu piardă cumva încoronarea lui Mesia. Ar fi aflat că Învățătorul a trimis doi ucenici în Betfaghe, ca să-i aducă un asin încă necălărit. Nimeni nu știe de ce…

‒ Intră în curte, femeie fără minte și pregătește odată bucatele ce le-ai adus. Că la asta te pricepi tu. Lasă cârmuirea în seama celor ce știu s-o poarte, face haz soțul, chicotind mucalit în urma ei. Păi, crezi tu că Rabi vine în oraș să ne fie rege pe un măgar, muiere nepricepută ce-mi ești. Adică nu găsește el în toată cetatea un cal alb cu stea în frunte, să-i fie fală? Te du și așază repede masa. Nu vezi că oaspeților noștri le-au ieșit ochii din cap de foame, o ia din nou peste picior bărbatul ei.

‒ Crezi ce vrei, omule, răspunde evreica în doi peri… Eu îți spun doar ce-am aflat. Ai fi vrut cumva să nu-ți spun?… Set zicea că Domnul va face un ocol larg ca să intre în Orașul de Jos. Va trece Valea Chedronului pe punte, ca să pătrundă în cetate pe la Poarta Apelor. Apoi va ocoli Scăldătoarea Siloam și o va apuca drept spre apeduct, să ajungă la timp în Orașul de Sus. Și de-acolo, cine poate știi… Te pomenești că o vrea să urce și în Templu, unde să se proclame rege… Zicea că știe toate astea de la Iuda Iscarioteanul. E un apropiat al său, care vine des să târguiască de la Set cele de trebuință pentru ucenicii Domnului. Sunt prieteni buni. Fac tot felul de învârteli împreună.

‒ Itai, fiule, ia dă tu o fugă până în Poarta Apelor, că tot îți place ție să alergi. Vezi ce se întâmplă pe acolo și întoarce-te repede să mă înștiințezi și pe mine… Hai, băiete. Încă mai ești aici, se burzuluiește părintele la feciorul său, care, nemaiașteptând alt îndemn, pornește îndată într-acolo unde îl trimite tătâne-său.

Zugravul nu pierde timpul, abordându-l iarăși pe iudeu cu privire la Hristos.

‒ Mă iartă, omule bun, dar e vremea mărturisirilor. Întradevăr, venim de departe, tocmai din cetatea Edessei, de cumva ți-e cunoscut acest nume. Regele nostru a rămas olog. Nimeni nu știe cum, dar nu mai poate merge pe picioarele lui de o bună bucată de timp. A vrut să-și pună capăt zilelor, când, iată, a aflat de Mântuitorul vostru. Noi, cei pe care-i vezi, am venit să-l rugăm pe acesta, de s-o îndupleca, să meargă cu noi în Edessa, să-l vindece pe craiul nostru, indiferent ce preț va să ceară, se destăinuie el rugător. Acum mai ai cumva îndoieli în privința noastră? încheie Anania, așteptând un răspuns mărinimos din partea gazdei lor.

Stăpânul căsuței cu șură largă tace o vreme, fără să scoată un cuvânt. Apoi, izbucnește pe neașteptate, ca o străfulgerare în noaptea senină.

‒ Străine, nu știu cum ai potrivit tu vorbele, dar mie mi-ai dezlegat limba numaidecât, iar acum musai, trebuie să-ți spun. Eu am fost un fur de temut aici, tâlhărind până nu demult pe oricine-mi ieșea în cale. Pe cel ce nu mi se supunea, îl miruiam fără să clipesc. Și multe fete am necinstit, jefuindu-le de podoabe scumpe. Acum ceva vreme, părintele meu a căzut la pat. Trăgea să moară. Îl iubeam tare mult. Asemenea vouă, auzisem și eu de Hristos. În miez de noapte am plecat după el să-l caut. L-am găsit în cele din urmă în grădina Ghetsimani, toropit într-un un somn adânc. Lucrase întreaga zi până târziu în noapte, vindecând mulțime nenumărată de oameni șubrezi. Degeaba m-au implorat însoțitorii lui să-l las să se odihnească. L-am trezit, neascultându-i. M-a însoțit acasă fără vreun murmur. Pe drum mi-a cerut apă rece din ploscă, să-și spele fața ori de câte ori îl încerca somnul. După ce l-a vindecat pe tatăl meu, am zis să-l plătesc regește. Merita pe deplin! Nici n-a vrut să audă. Mi-a spus așa, de la obraz. Să dau înapoi tot ce am furat și să cer iertare celor tâlhăriți pentru ispășire. Atunci m-a cuprins o rușine așa de mare, încât am făcut tot ce mi-a poruncit. Mi-am luat femeia și copilul și am șters-o din Ierusalim la adăpostul nopții. M-am aciuat aici, unde m-ați găsit pripășit. Trăiesc de pe o zi pe alta. Dar acum e grozav. Mi-am găsit liniștea după care tânjeam. N-aș da-o pe nicio comoară. E ca un soi de fericire. Nu-mi lipsește nimic. Știi, eu cred că de data aceasta am primit prea mult de la Cel Preaînalt. Așa că trebuie să dau ceva înapoi și eu, din preaplinul meu…

Pe drumeagul ce urcă lin dinspre zidul de răsărit al cetății înspre munte, ovreiul și arabul îl zăresc pe Itai, venind într-un suflet către ei. E transpirat tot și respiră anevoie.

‒ E adevărat tot ce-a spus mama… Iisus e înconjurat de mulți oameni. Se țin ciorchine după el pe lângă Poarta Apelor. Merge așezat pe un asin blând. Cei adunați strigă-n urma lui să le fie rege. Ucenicii țin aproape de Domnul, să nu-i facă careva vreun rău, vorbește băiatul, respirând întretăiat din pricina oboselii de la atâta alergătură.

‒ Fiule, ești un flăcău de ispravă! Sunt mândru de tine, rostește solemn Uri, mângâindu-și binedispus feciorul pe creștet.

‒ Cu noi cum rămâne, prietene? se trezește arabul că întreabă, privind undeva în gol.

‒ De vrei să-l cunoști pe Hristos, acum e prilejul cel mai potrivit, străine, zâmbește vesel stăpânul casei, făcându-i șugubăț cu ochiul arabului. Sunt gata să vă ajut de mi-ți cere sprijin. Sau mai întâi vă astâmpărați foamea, apoi trageți un pui de somn să prindeți puteri…

‒ Dacă te învoiești și consimți a ne ajuta, noi suntem cu toții doritori să-l cunoaștem cât de repede s-o putea pe Marele Vraci. În urmă vom avea destulă vreme să și cinăm și să ne odihnim, sfârșește pictorul vorba, părând tot mai nerăbdător spre a porni la drum.

Casa și șura de sub munte se șterg încet, ascunzându-se sub dunga înălțimilor sale, ca și cum n-ar fi fost. Drumeții pășesc obosiți și flămânzi, urmând firul văii. Au încredere în gazda lor că îi poartă pe urmele Mântuitorului. Zugravul calcă înapoia iudeului, străduindu-se din răsputeri să țină pasul cu acesta. Rana din coapsă îl incomodează vizibil. Uneori simte că-i sângerează. Nimeni nu trebuie să afle acest lucru. Misiunea trebuie îndeplinită. Nădăjduiește să o poată încheia în această zi. N-ar mai fi cine știe cât.

În scurt timp grupul se apropie de locul descris de copil. Peste pârâul Chedron se întinde o punte înșirată din câteva margini vechi de scânduri cioplite butucănos. Sunt așezate neregulat cu ajutorul unui laț peste doi stâlpi din cedru, și ei mâncați de vreme, roși și subțiați de vârtejul necontenit al apei. Pare mai curând o lucrare șubredă. Fiecare calcă încet, cu grijă, păstrând o mică distanță unul de celălalt. Urmează albia uscată, bolovănoasă, cu malul ei abrupt, având deasupra o unghie de pământ neted, galben-roșcat, pe care se reazemă un contrafort al zidului de apărare dinspre răsărit. Aduce mai degrabă cu talpa unui uriaș din piatră.

Călătorii pătrund în sfârșit în cetate prin Poarta Apelor. Sunt urmăriți cu mare băgare de seamă de paznici ursuzi și neprimitori, înalți de statură, înarmați până-n dinți. Te privesc cu răceală pe sub sprâncene stufoase, părând a te întreba ce cauți aici. Lumea vine din toate părțile, dornică de a fi martoră la tot ce urmează să se întâmple astăzi în acest loc. Aceasta spre nemulțumirea purtătorilor de coifuri romane, care nu văd cu ochi buni adunarea iudeilor în număr mare prin piețe sau pe străzile orașului pentru a le da lor de furcă. Doar ce au intrat prin marginea dinspre răsărit a așezării și deja se simte foiala pelerinilor ajunși în grabă de prin satele Palestinei și chiar de dincolo de ea. Sosesc în număr atât de mare încât pare de neînțeles cum vor putea să încapă atâtea suflete într-o singură cetate, indiferent cât de mare ar fi ea. Droaia de pelerini îl caută neîncetat pe Iisus sau pretinde că ar avea ceva treabă cu el. Călătorii se deosebesc mult între ei. Unii vin de departe, călare pe dromaderi, din pricina neputinței de a călca pe propriile picioare. Sunt însoțiți de rubedenii. Alții bogați, pe cai de rasă, sfidează prin opulență pe cei mai sărmani, care pășesc sprijinindu-se în cârje, fără însoțitori. Câțiva sunt purtați pe lame ori asini. Arată atât de slăbiți, încât le poți număra cu ușurință toate oasele. Ici, colo se arată câte un catâr răpciugos, călărit pe deșeuate de nevrednicul său stăpân, ce picotește pe bietul animal. Sunt și dintre cei care umblă, târându-se de-a bușilea și care rămân mult în urmă. Însă niciunul nu renunță. Cu toții îl caută încrezători pe Hristos, nădăjduind că vor fi vindecați.

În mulțimea pestriță se amestecă furi și tâlhari la drumul mare. Înghesuiala este cel mai nimerit prilej de a se deda la furtișaguri în toată această confuzie ce stăpânește peste grupurile de străini. Tot mai îndrăzneți, pungașii nu mai au răbdare. Își împing victimele, dându-le brânci, în timp ce-i ușurează la iuțeală pe nefericiți de bunuri și de pungile mai mult goale, legate la brâu sau ascunse cu grijă în sân. Șarlatanii își pierd repede urma în marea de oameni. Apoi caută să-i păgubească și pe alți nevoiași, pozând în drumeți cinstiți și săritori la nevoile suferinzilor obosiți de la atâta cale.

Cei nouă pelerini abia sosiți în Ierusalim din îndepărtata Edessă țin aproape de evreul ce-i găzduiește în șura din spatele căsuței sale, adăpostită sub Muntele Măslinilor. În pofida durerii ascuțite din coapsă, ce-i face mersul tot mai greoi, Anania se consideră totuși un om norocos pentru o așa călăuză pe care i-a scos-o în cale Allah. În felul acesta o să-l poată afla mai curând pe Marele Vraci. Trecutul întunecat, plin ochi de mulțimea fărădelegilor comise în tinerețe de ovreu, încă îl face de temut în cetate între ai săi, ba chiar și printre cuceritori. Oricine-l recunoaște, îndată se dă în lături din calea sa. Nimeni nu vrea să aibă de-a face cu el. Astfel, mica ceată se strecoară mult mai ușor în căutarea Tămăduitorului, ajungând până la Scăldătoarea Siloam. Bazinul săpat adânc în piatră și alimentat cu apă din izvorul Gihon se află chiar pe coasta sudică a cetății lui David din orașul vechi.

‒ Aici a vindecat Rabi pe unul orb din naștere, prinde a vorbi tacticos Uri, împungând aerul cu degetul arătător spre un petec de pământ situat cam la vreo cincizeci de pași de izvor. Era de față un tovarăș de pungășie de-ai mei. S-a jurat pe cămilă că l-a văzut cum a scuipat și-a făcut tină. I-a uns ochii slăbănogului și i-a poruncit să meargă îndată să-i spele la scăldătoare, de vrea să se vindece. A făcut întocmai și-a putut să vadă întâia oară. Martorii de față au amuțit. Hoțul mi-a șoptit doar mie. Gata, zice, de mâine nu ne mai primejduim viețile. Huzurim. Vindecăm orbi pe mulți arginți. Tină avem, scuipat e destul. N-a fost să fie. Nu am vindecat pe nimeni. Atunci i-am spus hoțului. Frate, nu miroase a bine. Înapoi la furat, râde amuzat hârșitul prădător, întrebând pe un cunoscut, pe care-l zărește în mulțime, dacă nu cumva trecuse Marele Vraci pe cărare.

Lămurit, o pornește pe cale cu toată dârzenia, părăsind Scăldătoarea Siloam. E urmat îndeaproape de oaspeții săi. O vreme urcă îndelung un drumeag anevoios, lăsându-i în urmă pe mulți dintre pelerini. Curând trec de primul apeduct, înaintând grăbiți înspre vestul cetății, iar, la scurt timp, pășesc și peste celălalt, intrând prin partea de sud-vest în Orașul de Sus. Edessenii abia de mai pot ține pasul cu vestitul tâlhar de odinioară, din pricina oboselii, a nesomnului și a lipsei de hrană. Cel mai istovit însă rămâne zugravul, greu încercat și de rana din coapsă. Ajunși pe coama colinei, pictorul cedează primul.

‒ Fii bun, prietene, și îngăduie-ne măcar o fărâmă de răgaz. Doar cât să ne tragem sufletele atât de slăbite din pricina lipsei de hrană și a nesomnului, șoptește vlăguit artistul.

‒ Fie, acceptă omul rugat. Facem un mic popas. Adunați-vă toate puterile, că nu mai e mult și trebuie să dăm de Cel pe care-l căutați. Vreau însă să vă spun ceva ce mă frământă, chiar de când am pornit la drum. N-am mai văzut niciodată atâta puhoi de lume adunată în cetate. Dacă poporul urăște cu adevărat pe cineva aici, cu siguranță e soldatul asupritor roman. Nimeni nu-l suferă. Iar, de ne poate scăpa cineva de dușmanul cotropitor, acela nu poate fi decât Hristos pe tronul lui David. Tare mă tem pentru voi, că poporul e mai hotărât ca niciodată, să îl proclame împărat pe Iisus. Așa că, de se va întâmpla lucrul acesta, stau chezaș că puteți face de pe acum cale întoarsă, fără Rabi. Chiar să vrea și nu va mai găsi timp pentru regele vostru, nici de i-ar așeza la picioare toată bogăția lumii. Nu doresc să vă tai avântul, după ce cu amar și caznă ați bătut atâta drum până aici. Dar e la mintea cocoșului. Odată așezat pe tronul lui David, Iisus nu va mai putea pleca o lungă vreme dintre ai săi. Sunt prea multe de făcut în cetate. Norodul nu se va lăsa până ce nu-l va unge azi rege peste noi. Nici gărzile Templului și nici cele două legiuni romane cartiruite în Israel nu vor putea face față mulțimii nemăsurate și atât de învrăjbite contra stăpânirii de acum. Șansa voastră e numai una. Hristos să nu vrea cu niciun chip să urce pe tronul lui David. Dar n-apucați voi norocul ăsta-n palmă, sfârșește vorba călăuza, zâmbind subțire pe sub mustață.

‒ Suntem cu toții la mila lui Allah, prietene. Așa că, orice va fi, noi mergem încrezători până la capăt, încheie cu răbdare și credință artistul.

De la o vreme drumul pare să se mai îndulcească, urcând doar când și când. În jur se simte deja mireasma ierbii crude, ce încolțește într-un început liniștit și statornic de primăvară duioasă. E ziua întâi a săptămânii. Un soare prietenos surâde ingenuu, mângâind cu blândețe Orașul Sfânt. Flori albe, sfioase, fragile, altele galben-rozalii sau albăstrele de Nu-Mă-Uita răspândesc în aer întreg parfumul lor delicat, insuflând oamenilor o bucurie nouă, nemaicunoscută până acum. Însă mersul devine tot mai greoi, din pricina aglomerației ce a cuprins pe nesimțite așezământul. Orașul pare neîncăpător pentru această zi a intrării triumfale a Mântuitorului în Ierusalim, călare pe asin ca un adevărat Împărat.

El nu face altceva decât să urmeze datina vechilor regi ai lui Israel, defilând împărătește pe străzile cetății călare pe un animal. Profeția făcută omenirii în urmă cu cinci sute de ani de prorocul Zaharia și pecetluită în sulul cărții, se adeverește astăzi. Domnul de-abia apucă să încalece patrupedul, așezându-se domol pe mânz, când un strigăt imens, triumfător izbucnește asurzitor din mii și mii de piepturi cu puterea cu care talazurile uriașe ale mării iscate de prăpădul furtunii se prăvălesc necruțător peste stâncile țărmului, făcându-le una cu pământul. Pe măsură ce bărbații care-l urmează pe Mântuitor înaintează, vuietul mulțimii se amplifică. Crește deopotrivă cu numărul acelora care vin din urmă mereu, grăbindu-se să se alăture procesiunii fără nicio poruncă. Oricine află, se alipește fără să stea pe gânduri furnicarului de oameni, care nu doar că-l însoțesc pe Iisus, dar la fel de bine caută să-i iasă înainte. Sosesc din direcții diferite, întrecându-se unii pe alții în ovații: Osana din ceruri, Preaînalte. Tu, Cel ce vii în numele Celui Preaînalt. Binecuvântează neamurile, Hristoase. Iată Prorocul așteptat azi în lume. Osana, salvează-ne! Ridică grabnic jugul străin de pe grumazul nostru, se îndeamnă neîncetat unii pe alții, căutând să-i aducă cinstire.

Ucenicii Domnului s-au mirat mult atunci când Învățătorul lor a ales să meargă călare și nu pe jos, așa cum era obișnuit. Dar văzându-l așezat pe măgăruș, ei au fost primii care și-au așternut veșmintele, spre a trece Iisus călare peste ele. În inima fiecăruia s-a aprins nădejdea că El ar fi conducătorul mult așteptat, venit să-și exercite puterea și să scuture jugul opresorului. Israel va fi iarăși liber să zburde în voia sa, alegându-și singur soarta. Așteptările sunt strălucitoare. Ei nu vor rata o astfel de izbândă și-l păzesc ca pe lumina ochilor. Toți cei adunați îl onorează pe Mesia ca pe regele lor. De această dată Hristos pare să primească elogiul pe care mai înainte nu l-ar fi îngăduit niciodată.

Agitația norodului se întinde ca o apă mare ce curge din toate părțile, ridicând așteptările fiecăruia pe culmea cea mai înaltă a împlinirii. Însoțitorii Domnului nu-și pot permite un fast regal. Așa că i se închină cu inima deschisă și primitoare. Pentru că nu au cum să-I aducă daruri prețioase, își întind la iuțeală hainele pe drum, alcătuind un covor în calea Lui. Pe întinsul cărării, presară ramuri înfrunzite de măslin și palmier. Întrucât nu dispun de steaguri și blazoane regești, taie din belșug nenumărate ramuri cât mai bogate de finic, emblema biruinței naturii. Le flutură prin aer ca pe adevărate stindarde, scoțând aclamații și osanale puternice. Grupuri noi se adaugă uriașei mulțimi, iar strigătele nu mai contenesc. Din această pricină nimeni nu mai aude ce spune cel de lângă el. Iudeii se înțeleg doar prin gesturi și semne, țipând unul în urechea celuilalt.

De vrei cumva să arunci o privire furișă peste meterezele cenușii ale cetății tocmai din înălțimile Muntelui Măslinilor, vezi mișcându-se cu râvnă spre Ierusalim rânduri nesfârșite de pelerini, sosind cu nerăbdare dinspre Poarta Apelor, Tunelul Ezechia și Valea Hinom. Se unesc îndată, formând un râu viu către Scăldătoarea Siloam și primul Apeduct, de unde se transformă într-un vast fluviu de suflete impetuoase, pline de vigoare, puse în mișcare către Orașul de Sus. De aici, puhoiul uman curge nestăvilit, purtându-l cu măreție și ovații pe Iisus prin Ierusalim călare pe asin, înconjurat cu precauție de ucenicii săi. Mai apoi se lasă, vuind greu în apropierea Camerei de Sus și a casei lui Caiafa, ca, în cele din urmă, să-și scalde în răsfăț undele însuflețite nu departe de Palatul lui Irod. Dar nu se oprește nicidecum. Dimpotrivă, se revarsă imens și tumultuos în meandre sclipitoare, viu colorate, chiar lângă Palatul Asmoneilor, umplând sprinten toate împrejurimile Scăldătorii Turnurilor cu o mare de oameni în marșul său triumfal către podul de intrare în Templu. Acestei procesiuni nemaiîntâlnite vreodată în Ierusalim i se adaugă și locuitorii cetății, care nădăjduiesc în îndepărtarea imediată a asupritorului roman, mai ales acum când doar puține zile îi mai despart de sărbătoarea Paștelui.

În Templu, preoții sună prelung din trâmbiță, anunțând pentru toată suflarea de aici serviciul religios de seară. Dar aproape nimeni nu mai răspunde chemării lor. Așa că nu le rămâne decât să se resemneze, șoptindu-și cu tristețe unul altuia în barbă. Uite, norodul s-a dus după el. Dar saducheii știu mai bine ca oricine că nu pot face nimic să oprească o manifestație de o asemenea amploare apărută aproape din senin. Însuși Marele Preot ar fi dat poruncă severă ca nu cumva să se facă tulburare în popor cu privire la arestarea lui Mesia tocmai acum, în apropierea sărbătorii Paștelui. Acesta trebuie prins cu multă dibăcie și discreție totală. Doar în ascuns și fără să apese vreo bănuială cât de mică asupra vreunuia dintre conducători. Acum e peste putință să-l întemnițeze.

S-au trimis totuși niște iscoade, să afle mai degrabă rostul acestei agitații populare. Emisarii lui Caiafa se amestecă vicleni prin mulțime, iscodind ici colo cu șiretenie. Ce să fie cu acest călăreț. De ce există atâta frământare între cei prezenți. Cine s-o fi provocat și de ce… Ei mai auziseră de Hristos și chiar se așteptau să urce în Ierusalim. Dar nu să întindă coarda într-atât, încât să ia Templul cu asalt. El declarase deja că nu dorea să domnească pe vreun tron pământesc, pentru că împărăția sa nu era din lumea aceasta.

Fariseii sunt și mai înfricoșați. Se tem mult de norod prin puterea sa copleșitoare, dar și că-l vor rege pe Hristos. Cu toții crapă de invidie și ard de o ură nestinsă. Ca o ultimă încercare, dau năvală și se îmbulzesc, folosindu-și întreaga autoritate în grupul unde se află Mesia așezat netulburat pe măgăruș. Îl amenință în repetate rânduri, numai și numai să-l impresioneze. Vor cu tot dinadinsul să îl intimideze într-atât, încât să întoarcă de s-o putea din drum gloatele, înainte de a mai urca în Templu pentru a-l înscăuna împărat.

‒ Hei, voi trei de colo, Toma, Iacob și Andrei. Și tu, pescarule… Mă tot cântărești de ceva timp, privindu-mă așa, pe sub sprâncene, strigă cu asprime la Petru cel ce pare a fi mai-marele peste trimișii lui Caiafa. Sunteți doisprezece de toți. Vă știu bine și nu vă puteți ascunde nicăieri de mine. Cu Iuda mă și văd uneori. Facem neguțătorie… Voi ați pricinuit adunarea asta plină de freamăt, tulburând liniștea fiilor lui Israel. Larma pe care ați pus-o la cale în părtășie cu alții ca voi a stârnit într-atât norodul, încât ați speriat până și plozii de prin case. Disperate că nu-și mai pot alăpta pruncii la sân, mamele lor au făcut nenumărate jeluiri Șanhedrinului nostru. Câinii latră pe la porți și se smucesc în lanț, gata să-l smulgă. În grajduri caii nechează, bătând cu copitele în praguri. Păsările se zbat bezmetice prin cotețe, cotcodăcind fără noimă. Nimeni aici nu-și mai găsește tihna. Mărșăluiți zgomotos pe străzile cetății încă de dimineață, punându-i pe jar pe locuitorii pașnici. Peste tot ați iscat numai hărmălaie și vuiet. Marșul pe care l-ați provocat este în afara legii. Nu aveți îngăduința și nici împuternicirea Sfântului Șanhedrin, care vă va judeca curând, pentru că ați încălcat grav Codul Halacha, strigă cu glas tot mai amenințător fariseul.

‒ Greșești, Eliezer, și e vremea să afli, vine tăios și pe neașteptate răspunsul ucenicului Filip, care sare solidar în ajutorul tovarășilor săi ocărâți de fariseu… Și eu te știu și nu mă tem de tine. Cunosc bine Codul Halacha. Nu-mi interzice nici mie și nici fraților mei să călătorim unde și când ne e voia, bătând cărările pământului în care am văzut lumina zilei. Dar dacă lumea ne urmează și calcă înapoia noastră, ce vină purtăm noi? Că nu i-am chemat. Au venit singuri. Și de strigă în urma noastră, de ce ne învinovățești? Vor să-i mulțumească lui Rabi pentru că i-a vindecat. În spatele nostru sunt toți aceia care erau surzi, muți și orbi. Acum aud, vorbesc și văd, căutându-L cu voioșie pe Binefăcător. Sunt din cei ologi, strâmbi ori bâlbâiți. Iată-i că merg tămăduiți după Salvator. Privește la mulțimea de leproși, alungați din cetate și obligați să strige în gura mare necurat, necurat. S-a terminat cu necurat. Domnul i-a făcut sănătoși, aducându-i acasă. Vor să i se plece, împreună cu rudele lor. Se țin scai după noi, alături de familiile ce-i însoțesc. Ori, poate cumva, te referi la amărâții care au fost posedați de demoni și care sălășluiau printre morminte. Și ei caută să-L slăvească pe Eliberator. Mulți dintre cei ce vin din urmă muriseră, Eliezer. Rabi i-a smuls cu putere din ghearele morții. Uite-l colo pe Lazăr cel mort de patru zile, cu trupul supus stricăciunii. E plin de viață și sănătos tun. A cerut ca el și nu altul să țină cu fală de căpăstrul asinului călărit de Binefăcătorul său. În locul lui, tu n-ai fi făcut la fel? Ți se pare că ar fi încălcat Halacha, pentru că tămăduiții aceștia strigă fericiți în urma Lecuitorului, bucurându-se că trăiesc?

‒ Învățătorule, urlă pe cât de sinistru pe atât de ros de rușinea umilinței ispășite Eliezer, învinețindu-se la față. Mustră-ți ucenicii. Fă-i să tacă și întoarce-i degrabă pe cei ce strigă-n urma ta, ca nu cumva să intre în Templu și să-l spurce… Fă aceasta și îți promit că vei fi grațiat de Șanhedrin pentru bună purtare, sfârșește vorba iscoada, fierbând tot de furie.

Netulburat, Domnul îi face liniștit un semn imperceptibil lui Lazăr. Iudeul înțelege dintr-o privire. Apucă strâns animalul de căpăstru, trăgându-l către el. Gestul său îi oprește pe ucenici și pe cei din primele rânduri. Neatenți, cei care vin din spate nu bagă de seamă scurtul popas. Se împiedică și cad. Se iscă o învălmășeală. Se aud și câteva sudalme din mulțime. Răspund și alții cu vorbe de ocară spuse la supărare. Oamenii însă se calmează repede. Gâlceava se potolește. De pe măgăruș Iisus urmărește atent întreaga scenă într-o profundă tăcere. Ovațiile și osanalele ce i se aduc nu încetează o clipă. Mântuitorul cade pe gânduri. Niciodată nu îngăduise o astfel de purtare în viața Sa pământeană. Dar astăzi trebuie să se prezinte ca Răscumpărător într-o lume decăzută, pentru ca oamenii din toate timpurile să afle. Prevede în amănunțime și urmările. Domnul știe bine că intrarea sa triumfală în cetate nu va fi trecută cu vederea și nici iertată de puternicii zilei. Este doar un preludiu cu privire la patimile și moartea Sa. Dar nu asta îl întristează acum cel mai mult. Îndărătnic și nepocăit, Ierusalimul l-a lepădat pe Fiul lui Dumnezeu și nu a luat în serios darurile neprețuite pentru care el a coborât pe pământ, aducându-le printre oameni.

Întreaga suflare e în așteptare. O tăcere nefirească îmbracă mulțimea de la un capăt la celălalt. Liniștea pare deplină. Hristos e pe cale să vorbească lumii. Fiecare stă cu sufletul la gură să audă ce va spune Învățătorul, mai ales după ofensa verbală adusă de iscoada lui Caiafa. Iisus se mișcă nestânjenit pe spatele asinului, atingând când și când cu blândețe grumazul mânzului. Își scutură stingher părul și, odată cu el, coșmarul unei realități de care se silește să scape. Deodată privește țintă la iscoada trimisă de către stăpânire, care încă așteaptă un răspuns de la Domnul.

‒ Eliezer, vorbște răspicat Mesia, iar glasul său răsună până departe, pe cât de ferm pe atât de curat și de melodios. Multă vreme s-a scurs de atunci în țărâna pe care se sprijină acum picioarele tale, de când strămoșul Iov s-a ras în cap și a căzut la pământ, sfâșiindu-și veșmântul. O, dacă durerea mea s-ar cântări și nenorocirea mea ar fi pusă la cântar. Că e mai grea decât tot nisipul mărilor.* Ai simțit tu nevoia să tâlcuiești cu mintea taina nemărturistă și plină de mister a acestui om drept și fără de prihană?… De nu, ție îți zic. Nu căuta să te înalți, ca nu care cumva să te fure tăria înălțimilor. Să te amețească și să te prăvălească în abis. Căci de te vei smeri cu inima, nu va fi departe de tine ziua când vei mângâia cu palma piscurile munților ca pe creștetul unor prunci nevinovați. Caută să înțelegi cu ascuțișul minții ceea ce nu poți vedea cu ochii și nici pipăi cu mâinile tale… Eliezer, privește bine la poporul lui Israel. Să vezi cum s-a întins el peste tot pământul Ierusalimului. Și spune-le acelora care te-au trimis… Dacă glasul nefericiților acestora va amuți, vor striga cu putere în locul lor uriașele stânci bătute de ploaie, biciuite de vânt și albite de vreme de pe înălțimile Muntelui Măslinilor, laolaltă cu pietrele spălate de șuvoaiele apelor de prin albiile văilor. Pentru că nimeni nu va putea clătina un fir de nisip din porunca Celui ce M-a trimis.

O frenezie de nedescris se pornește ca o ploaie repede și caldă de vară. Un tumult asurzitor de glasuri tinere acoperă pline de voioșie nestăpânită și desfătare o parte dintre cuvintele Domnului adresate iscoadei Eliezer. Strigătele lor de bucurie răsună necontenit în tot orașul, rostogolindu-se ghiduș pe dealuri, umplând văile locului de o imensă jovialitate.

Procesiunea tocmai a atins culmea dealului din Orașul de Sus. De aici orice privitor are o perspectivă largă asupra întregii naturi. În fața lor se întinde Ierusalimul în toată splendoarea lui, scăldat în lumina aurie a unui soare de apus. Templul atrage toate privirile, înălțându-se maiestuos deasupra tuturor clădirilor, ca o rugăciune pioasă către Cel Preaînalt. Impunătorul edificiu este slava și mândria națiunii iudaice. Până și romanii se mândresc cu el, dorind să îl înfrumusețeze, ba chiar să îi aducă îmbunătățiri și daruri.

De pe tăpșanul unde Domnul a poposit și i-a răspuns iscoadei trimise de către Șanhedrin să-l înfrunte, Mântuitorul face cu aceeași discreție semn lui Lazăr cel înviat din morți. Curând vor porni prin partea de vest spre podul de intrare în râvnitul Templu al Ierusalimului.

Undeva în amonte, pe coama dealului, nu departe de Mesia, cei nouă pelerini ai Edessei și călăuza lor privesc cu încredere la Marele Vraci. Sunt parcă tot mai aproape de împlinirea misiunii lor. Grație staturii impunătoare, gazda străinilor iese în evidență din mulțime. E cu un cap mai înalt decât toți bărbații din grupul numeros venit să-l vadă pe Hristos. Edessenii sunt adânc impresionați de personalitatea Tămăduitorului. Însă nu pot pricepe și nici explica multe din cele ce se întâmplă azi aici.

‒ În Edessa, rupe tăcerea Anania, un astfel de Vindecător ar fi onorat de cârmuire și nu i s-ar permite cuiva să-l ia peste picior, așa cum l-a înțepat zeflemitor omul acela pestriț la mațe. Stăpânul nostru l-ar fi aruncat numaidecât în temniță, constată destul de contrariat zugravul, privind nedumerit peste umăr la călăuză.

Iudeul nu se grăbește să dea o explicație. Îl lăsă pe străin să mai fiarbă o vreme. Zâmbește larg în colțul gurii, punându-și o palmă pe frunte, de parcă n-ar mai avea ce să-i spună. Deodată prinde a grăi, ca și cum tocmai ar fi găsit răspunsul potrivit pentru oaspete.

‒ De Mântuitor auzisem și eu de la alții. Dar nu luasem nimic în seamă. Vezi, de vină era tinerețea-mi nătângă. Nu îmi păsa de nimic. Credeam că lumea începe și se termină cu mine. De mic m-am deprins cu alte preocupări. Aveam hoția-n sânge. Îmi curgea prin vene. Devenisem iscusit. Iisus și ucenicii săi erau săraci lipiți. Trăiau după o zi pe alta. Poate că îndurau și de foame. N-aveam ce să șterpelesc de la ei. Pierdeam timpul degeaba. Eu dam după cei cu punga groasă. Spărgeam la case mari, cu avere și rânduială. Toți îmi știau de frică. Nimeni nu se punea cu mine. Cu toate astea eram totuși un fur mărunt. Adevărații tâlhari se aflau în Templu. Se pricopsiseră de la atâta căpătuială jefuită cu mare meșteșug. Și nimeni nu-i bănuia, ca măcar să-i arate o singură dată cu degetul. Ăștia da!

‒ În Templu, zici? Nu se poate… Printre preoții aceia sfinți și atât de cucernici, adânciți în rugăciune pentru binele a tot omul? se înfioară cutremurat pictorul, crezând că ovreiului îi arde de glumă și vrea cumva să-și bată joc de el.

‒ Ascultă, străine. Mie nu-mi arde de șagă, atunci cand vorbesc de viața de fur. Mi-e silă de ea. Vreau s-o uit. Mă tot întreb dacă Cel de Sus poate să ierte vreodată atâtea rele câte am făcut eu, deși puține, totuși, față de jafurile din Templu… Cu ani în urmă, într-una din zile, mă caută un saducheu bătrân. Mă uit chiorâș la el. Ce vrei, cutră bătrână? Ți s-a urât cu binele? Lucrează pentru noi, sâsâie el ca un șarpe, făcându-mi mieros o plecăciune. Plătim bine și la timp. Scapă-ne de ticăloșii ăștia de farisei. Pe tine te știu toți de frică. Sperie-i și te umplem de arginți. Ai să trândăvești tot restul vieții. Orgii, băutură, femei… Hâm, îmi zic. Sună bine. Așa că m-am pus pe treabă.

‒ Și eu, oftează adânc zugravul, clătinându-și capul a nevolnicie… Credeam că după atâta învățătură primită de la cei mai pricepuți maeștri din Tir, le știu cam pe toate. Acum constat cu amărăciune, câtă dreptate avea Socrate despre ce poate să știe omul… Dar să se facă jaf într-o Casă de rugăciune e prea mult.

‒ Crezi ce vrei, Anania, zâmbește amar Uri. Nici eu nu mi-am închipuit că tocmai acolo, în lăcaș curat, se va pune temelie iadului pe pământ. Stai să vezi, omule, trage adânc aer în piept fostul tâlhar. Marele Preot, împreună cu cei din Șanhedrin, i-a convins pe iudei că abia în Ierusalim urmau să fie învățați cum să se roage ca să-și salveze sufletele, eliberându-le de păcate. În timpul sărbătorilor de peste an vin aici pelerini din toată Palestina, ba chiar și din țări îndepărtate, cum sunteți voi, de pildă. Curtea e mereu plină de grupuri amestecate. Aceștia nu pot veni de acasă cu jertfe ca simbol al Marelui Sacrificiu. N-au cum. Atunci apar ca din pământ negustorii farisei, dar și slugile saducheilor. Sar în ajutorul mulțimii de pelerini, cu animale gata să fie sacrificate în curtea din afara Templului. Tot aici se schimbă banii străini în siclul templului. Fiecare iudeu trebuie să plătească jumătate de siclu pentru răscumpărarea sufletului. Aceștia sunt folosiți la întreținerea așezământului. Călătorii aduc benevol cu ei nenumărate daruri, care intră gratuit în tezaur. Și, cum spuneam, mulți bani străini sunt schimbați pe siclul templului, singurul acceptat pentru săvârșirea slujbei din sanctuar. Ei bine, aici se fac cele mai mârșave înșelăciuni. Le-am văzut. E un comerț dezgustător, cu un câștig amețitor pentru saduchei și farisei. Oricine ajunge până aici este învățat să creadă că lipsa jertfelor nu-i poate aduce binecuvântare de sus asupra copiilor și țarinei sale. În cele din urmă, drumețul venit de departe, obosit de griji, amețit bine de cap și de drum, cedează. Astfel, împlinește fără crâcnire nenumărate cereri, lăsându-se la cheremul și în ghearele preoților, care-l despoaie de tot ce are…

‒ Câtă cruzime, Uri! răbufnește fără voia sa Anania, întrerupându-l neplăcut pe vorbitor. Cum poate fi atât de hain un om cu semenul său? exclamă cu aceeași stupefacție artistul, cutremurat de tot ce aude din gura vestitului hoț.

‒ Nu m-am amestecat deloc. Nu era treaba mea să curăț murdăria lor, își răsucește ambiguu cuvintele ovreul într-un răspuns tras de păr. Eu țineam doar spatele saducheilor, respectând tocmeala făcută, speriindu-i pe negustorii farisei. Nici n-a fost nevoie să ucid. Le-am rupt puțintel oasele celor mai îndrăzneți. În trei luni am strâns de câteva ori mai mult decât agonisisem în toți anii turbați de tâlhărie. În curtea templului era atâta zgomot și foială, încât ai fi jurat că te afli mai degrabă într-un târg de vite, nu într-un loc sfânt. Oriunde se auzeau târguieli în gura mare. Nu mai conteneau țipetele, vorbele grele și certurile pline de mânie. Vitele mugeau speriate, sângele curgea în valuri, oile behăiau îngrozite. Ascultam gângurit de porumbei, amestecat cu zornăitul monedelor. Gălăgia era atât de mare, încât închinătorii erau mult prea tulburați în acest Infern. Rugăciunile preoților, prea mândri de evlavia lor și drastic de riguroși în împlinirea ceremoniilor, se înecau înghițite în tumultul asurzitor care acoperea curtea. Iubirea de arginți biruise atât de lesne credința. În ajunul Paștelui veneau mulți suferinzi, săraci și nenorociți. Erau acolo orbi, muți, schilozi. Unii cărați pe paturi. Alții, prea înfometați, se târau prin colb ca râmele. Nu aveau nici după ce bea apă. Erau și dintre cei ce nu mai ajungeau niciodată în Templu. Epuizați, năpăstuiții sorții se stingeau pe drum. Zadarnic implorau săracii și bolnavii milă și ajutor. Preoții le întorceau repede spatele și nu-i băgau deloc în seamă. Mârșăvia lor a mișcat până și inima mea de fur. Nici măcar un răufăcător ca mine nu avea ce căuta acolo. Așa că, după ce-am sfârșit învoiala cu saducheul, am șters-o din gunoiul lor fără să mai privesc înapoi…

‒ Îți spun drept, Uri. De n-aș fi fost martor la tot ce s-a petrecut azi la voi, o iotă nu aș fi crezut din mărturia ta… recunoaște cu sinceritate zugravul, copleșit de întreaga poveste.

‒ Când Rabi a intrat în Templu, continuă tot mai aprins iudeul, fără a se sinchisi de intervenția străinului, a observat numaidecât tot ce se petrecea acolo. Am văzut cât de mult suferea Iisus. Îți venea să plângi. O clipă sau poate chiar două, privirile ni s-au întâlnit. A Lui era ușor umedă, iar fața-i părea desfigurată de o durere lăuntrică, cum nu am mai văzut la altcineva. Era așa de mâhnit… Sunt sigur că îndura cumplit pentru acei nefericiți. Dar și așa, ochii săi curați ca cerul senin m-au ars precum fulgerul într-o noapte de catran, atunci când m-au țintuit. Omul acesta mi-a citit cu o ușurință de necrezut ascunzișurile inimii și mi-a descoperit toate gândurile murdare. Ca pe o tarabă mi-a înșirat fără vreo lipsă grozăviile și nelegiuirile pe care le săvârșisem ca un tâlhar crud ce eram. Unele dintre furtișaguri nici nu mi le mai aminteam. Inima îmi bătea nebunește, mâinile și picioarele îmi tremurau ca varga. Mă pierdusem într-atât în privirea sa, încât nu reușeam nicicum să mă regăsesc. Și ce crezi… Larma s-a stins. Urletele au încetat. Tăcerea a devenit dureroasă. Îmi auzeam inima bubuind. Nu mă puteam aduna. Mi-am dat repede seama că toți cei plini de păcate pățiseră la fel ca mine. Întreaga suflare aflată în curtea din afara Templului înmărmurise, fiind stăpânită de un sentiment de groază. Parcă eram în fața Judecății lui Dumnezeu, ca să dăm socoteală pentru faptele noastre. Ochii săi alergau pe deasupra mulțimii, cercetând aprig pe fiecare. Atunci am auzit glasul Lui, răsunând ca un tunet. Ridicați acestea toate de aici și nu faceți din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie.* A luat un bici la întâmplare și, ridicându-l amenințător, a cerut cu putere celor care făceau înșelătorii să părăsească imediat Lăcașul Sfânt. O să ți se pară ciudat, dar și eu îmi doream același lucru. Cu o forță nebănuită, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani. Monedele se rostogoleau ca nebunele, scoțând sunete stridente pe treptele din marmură ale scărilor. Nimeni nu s-a împotrivit și nu a îndrăznit să facă vreun gest sau să se plece ca să le culeagă. Erau bani făcuți prin șarlatanie. În mâinile sale biciul acela părea o armă nimicitoare. O stare de panică i-a străbătut pe cei prezenți, ale căror fețe deveniseră palide, cu buze livide. Uluiți de purtarea neobișnuită a lui Hristos, cu care nu erau deprinși, înșiși ucenicii Săi începuseră să tremure. Temători, negustorii farisei, saducheii, slujitorii templului, samsarii de vite și oi și-au mânat la repezeală animalele către ieșire, eliberând curtea. Cu toții au dat bir cu fugiții, mânați de dorința de a scăpa teferi de prezența acuzatoare a Domnului. Pe cât de speriat eram, pe atât de mult îl plăceam pe Iisus, încheie vorba fostul bandit, oftând resemnat.

‒ Uri, crezi tu oare că poate fi la îndemâna unui vraci să facă toate acestea fără putere de sus? cade pe gânduri curierul din Edessa, așteptând de la ovreu un răspuns bun, care să-i limpezească mintea și să-l lămurească întrucâtva.

Acesta, însă, nu scoate un sunet. Preferă să se afunde tot mai mult în tăcere, cugetând numai la propriile-i neliniști. Neprimind niciun răspuns, zugravul își ridică ochii a neputință spre azurul bolții cerești, așteptând ca mulțimea înșirată pe străzile Orașului de Sus să-și reia marșul. Simte o ușoară amețeală, iar văzduhul pare să se răsucească cu el. Închide pleoapele, crezând că poate așa o să alunge cumva starea de somnolență ce-l sâcâie fără încetare. În corp îi curge o moleșeală, care-i coboară până în picioare, înmuindu-le. Are o vagă senzație că alunecă. Disperat, încearcă să se agațe de brațul iudeului. Prevăzător, fostul hoț îl prinde la timp.

‒ Hei, omule, ce te-a apucat tocmai acum, strigă gazda la el, scuturându-l vârtos de după umeri. Nesomnul și lipsa de hrană ți-au venit de hac, băiete. Mai rabdă un pic. Măcar până ajungem lângă Hristos. Îi spui tot păsul. Te va face ca nou. Nimeni dintre cei care i s-au jeluit n-a rămas netămăduit. E mult prea milostiv și-i atât de blând…

Din doi pași, Karam ajunge și el lângă pictor, sprijinindu-l de celălalt braț. Între timp, suferindul pare să-și mai fi revenit, dar nu pentru mult timp. Picioarele i se moaie din nou sub greutatea trupului.

‒ Mă iartă… dar eu… bolborosește sfârșit oaspetele, făcând eforturi mari spre a-și păstra poziția corpului.

Cei doi însă îi poartă de grijă, ținându-l cu vigoare, să nu se prăbușească.

‒ Aoleu, exclamă evreul, privindu-și buimac palma mâinii cu care tocmai l-a susținut pe străin, acum mânjită de ceva vâscos, roșu și lipcios. Ce e cu sângele ăsta pe degetele mele? Nu cumva ești rănit?

‒ E doar o împunsătură neînsemnată în coapsă, intervine războinicul din Edessa, încercând să ascundă adevărul despre cel pentru care a jurat regelui Abgar să-l apere cu viața.

‒ Ascultă, tu mă iei drept un ageamiu, băiete? Omul vostru a pierdut mult sânge. Știu bine cum arată unul lovit astfel, fie el și numai înțepat. Am văzut destule la viața mea. Pulpana kandurii e înroșită toată. Din ea se scurge o dâră roșie în urma pașilor lui. Sângerarea trebuie oprită îndată. Altfel o mierlește, constată mult încercatul fur, descheindu-i la repezeală kandura. Vezi? A pierdut pe puțin o stacană plină ochi de sânge. Dă-mi repede o fașă…

‒ Le-am isprăvit pe toate. Ne-au trebuit mereu pe drum, se destăinuie cu voce scăzută, aproape vinovată, cel responsabil pentru viața rănitului.

‒ O, dar asta nici nu-i măcar o fașă, constată abătut uriașul de la poalele Muntelui Măslinilor, desfăcând țesătura îmbibată în sânge.

‒ E mâneca veșmântului meu, recunoaște luptătorul din Edessa. Altceva mai potrivit să-i oblojim rana nu am avut la îndemână, admite el rușinat.

‒ Trebuie că mai ai încă una, surâde ștrengărește omul locului. Ce-ar fi s-o dai repede încoace și pe cealaltă. Oricum nu-ți mai poate fi de niciun folos.

Doar ce apucă să-l panseze pe străinul rănit, că Lazăr trage deja de dârlogi asinul călărit de Domnul, îndemnându-l cuminte la drum pe calea rânduită de Hristos. Statornic, poporul îi urmează îndeaproape cu râvnă, aclamații și devoțiune. Înconjurat de ucenici și așezat pe măgăruș, El se îndreaptă senin spre podul care înlesnește intrarea dinspre apus în Templu.

Ridicată de meșteri vestiți aduși din Capua, încă de pe vremea pe când Ana, socrul lui Caiafa era Mare Preot, lucrarea e lată de șase coți și bine întărită pe margini cu parapeți anume meșteșugiți pentru protecție. A fost înălțată să suporte poveri grele. Urși groși, suprapuși câte doi, se întind falnici peste grinzi zdravene din lemn durabil de cedru, adus cu multă osteneală tocmai din Liban. Grinzile reazemă trufașe pe suporți masivi din piatră cioplită, cu rosturi înguste, umplute cu mortar din var și nisip. Podina a fost și ea rânduită cu multă chibzuială. Sunt scânduri rezistente, alese din aceeași esență lemnoasă și așezate cu mult bun gust. Să țină o veșnicie. Singurul neajuns care îngreunează desfășurarea uriașei procesiuni ce a umplut Ierusalimul în această zi fierbinte ține de îngustimea podului, devenit acum neîncăpător pentru marea de suflete ce afluiește necontenit către inima Orașului Sfânt, urmându-L peste tot pe Fiul Omului.

Mai întâi pășesc pe pod șase dintre ucenicii lui Iisus. S-au aliniat ca la paradă. O adevărată avangardă a Aceluia ce vine în numele Celui Preaînalt. Apoi trece cu sfiiciune Lazăr înviat din morți, ținând cu demnitate de dârlogi asinul care-l poartă pe împăratul său Mesia. Sunt însoțiți din spate de ariergarda celorlalți șase ucenici ai lui Hristos.

Alaiul Domnului crește neîncetat, urmat pas cu pas de puhoiul bărbaților care-i cer impetuos Mântuitorului să stăpânească peste Ierusalim, spre a izgoni pentru totdeauna pe opresorul roman. Iisus, rege al Iudeei… se aude pretutindeni. E pe buzele tuturor. Uralele cresc asurzitor până dincolo de zidurile groase ale impozantului edificiu. Pătrund în urechile lui Ana și Caiafa, tulburându-le pe loc mințile. Cei șaptezeci și unu de Puternici ai Sinedriului se dau de ceasul morții. Tremură neîncetat, dârdâind de frică în sala mare a Șanhedrinului. Frigul iernii le-a pătruns adânc în oase, amorțindu-i cât ai clipi chiar acolo unde se fac și desfac legile Codului Halacha și unde se împarte dreptatea.

Hristos se îndreaptă, urmat de popor, dar nu spre poarta regală, cum s-ar cuveni pentru a fi uns rege, nici către Pridvorul lui Solomon ori în Sfânta-Sfintelor, unde Gabriel i-a promis lui Zaharia că Elisaveta îi va naște un fiu, pe Ioan. Domnul caută mai cu seamă cale în stânga zidurilor, cumva înspre Poarta Oilor. Trebuie să vadă cu ochii săi, dacă acolo mai există sau nu prădăciune și jecmăneală. Iscoada saducheilor și fariseilor îi avertizează însă la timp pe preoți, cum că Mesia va trece negreșit prin Curtea din Afară. Îngroziți, saducheii, fariseii și samsarii fug de mănâncă pământul, gonind speriați vite și oi. În ruptul capului nu vor să dea ochii cu Cel ce i-a mai alungat și altădată, mustrându-i și arătându-le pe față șarlataniile și nenumăratele furtișaguri cu care murdăresc Templul de atâta vreme. Dau bir cu fugiții, însă la locul faptei rămâne neștearsă urma fraudei lor. Ei nu mai apucă să-și ascundă faptele ce-i incriminează.

Pe mesele schimbătorilor de bani, dar și prin țărână, sunt scăpate și împrăștiate monedele pe care șarlatanii, în graba lor, n-au mai apucat să le îndese cu lăcomie prin buzunarele largi. Ceva mai încolo, vezi ciorchini de porumbei legați între ei de picioare și abandonați. Nu departe de aceștia, zac într-o moțăită toropeală mai multe vite, încă nerăpuse. Altele se zbat muribunde, lovind spasmodic din copite. De jur-împrejur împroașcă jeturi de sânge din grumazul pe jumătate străpuns. Câțiva miei cu beregata tăiată se zvârcolesc în spasme pe pământul reavăn, proaspăt înroșit de trupuri plăpânde în agonie. Scena macabră la care Fiul Omului e silit să asiste arată ca un câmp de bătălie. Sunt leșuri peste tot, însoțite de mirosuri grele, asaltate de roiuri mari de muște care înnegresc fără întârziere șiroaiele de sânge închegat. Aproape că nu poți respira. Duhoarea plutește în aerul viciat, luând în stăpânire Curtea din Afară.

Cu o aruncătură de ochi, Iisus își îndreaptă privirea cu amărăciune spre victimele nevinovate aduse pentru jertfă. Observă mâhnit întreaga cruzime a preoților cu inimi împietrite. Această scenă îi stârnește și mai mult indignarea.

‒ Ați făcut din Casa Tatălui meu o peșteră de tâlhari,* răsună ca o trâmbiță glasul Lui, cutremurând Templul.

Mântuitorul știe că sângele său va fi vărsat curând pentru păcatele lumii, urmând să fie tot atât de puțin apreciat de preoți precum cel al animalelor pe care astăzi saducheii și fariseii, în goana lor nebună după căpătuială, îl fac să curgă necontenit. Ochiul său profetic pătrunde în viitor, nu doar peste ani, ci peste secole. Îi găsește pe cei puternici lipsindu-i mereu pe nevoiași de drepturile lor. Vede cum iubirea lui Dumnezeu e ascunsă, iar pe privilegiați făcând negoț cu harul Lui. Așa vor proceda mereu, până în Ziua Judecății, când fiecare își va primi partea sa.

Între timp curtea începe să se umple de pelerini. Nu va dura mult și se va dovedi neîncăpătoare. La intrarea pe pod, afluirea mulțimii e strașnic gâtuită de îngustimea acestuia. E un adevărat calvar să te poți strecura pe el. Concurența e aprigă. Nimeni nu vrea să-și piardă locul câștigat încă de dimineață și nu cedează măcar un deget.

În convoiul uriaș ce-l urmează pe Hristos se găsesc fiii Ierusalimului, dar și mulți dintre iudeii din afara cetății, amestecați cu nenumărați străini ce-l caută neîncetat pe Mântuitor din felurite pricini. Ca să mergi mai departe, nu contează cât de plăpând sau de viguros ești. Forța ți-o dă mulțimea și norocul de partea cui înclină balanța. Poți să pășești pe pod fără niciun efort, împins doar de gloată. Sau dimpotrivă, riști să fi scos imediat din rând și lăsat în urmă. Nu e timp pentru dispute ori târguieli. Nu există pizmă, nici ranchiună, pentru că totul se petrece foarte repede. Te-a prins curentul mărșăluirii pe direcția bună, intri cu lejeritate în Templu. Însă și așa te poți rătăci foarte ușor de prieteni, rude sau însoțitori. Hazardul face regula în fiecare clipă. Mulți dintre călători își pierd în îmbulzeală frați, surori, părinți. Îi caută cu disperare, strigându-i pe nume pe fiecare. Nimeni nu răspunde chemării lor. Vacarmul e asurzitor. Rămași fără sprijin, cei bolnavi devin tot mai vulnerabili. În cele din urmă, cad târâți și călcați în picioare fără milă de puhoiul care dă năvală bezmetic. Nu vede, nu aude și nu iartă nimic în drumul său.

Surprize sunt și în tabăra oaspeților sosiți din Edessa. Când Fiul Omului s-a urnit de pe tăpșanul dealului unde făcuse popas, însoțitorii din jurul acestora s-au pus și ei repede în mișcare, câștigând teren. Așa că edessenii s-au trezit vrând nevrând la doar cincisprezece pași de Hristos, spre nespusa bucurie a lui Anania. Curierul regelui Abgar pare ceva mai vioi de când i s-a schimbat pansamentul. E încadrat și sprijinit de călăuză și de tânărul războinic Karam. Îi urmează ceilalți luptători, asigurându-le spatele. Se străduiesc să țină cât mai aproape. Drumeții de pe margini caută să se strângă, lipindu-se pe cât pot de norocoșii din mijloc, încurcându-i oarecum la mers. Vor să intre și ei pe pod. Încă puțin și vor ajunge. Numai că direcția de înaintare se schimbă fără veste, trăgând cu putere înspre dreapta. Ocazie bună să avanseze cei din stânga. Doar trei pași ar mai fi până în capul podului. Mărginașii pierd lupta. Între timp, Karam ajunge și el în margine. Cu un efort supraomenesc, împinge din răsputeri în umărul pictorului, ca măcar acesta să poată intra pe pasarelă. Apoi se poticnește, lovindu-se zdravăn în capul de pod. Uri îl vede pe Karam căzând, așa că-l prinde cu putere pe zugrav de după umeri, trăgându-l în ultima clipă pe pasarelă. Niciun alt războinic din Edessa nu reușește să-i urmeze, fiind scoși din convoi și lăsați în urmă.

Nici pe pod deplasarea nu e mai ușoară. Sunt prea mulți oameni înghesuiți unul în celălalt. Îmbulzeala devine insuportabilă. Pictorul e strivit în parapet. Călăuza înțelege într-o clipă, că, de nu va interveni imediat, oaspetele său își va da duhul cu siguranță. Încearcă să-l protejeze, împingând cu brațele în lemnul parapetului, reducând astfel o parte din presiune. Doar așa rănitul ar putea respira mai ușor, continuând drumul. Înaintarea a devenit de-acum greoaie. De fiecare dată, iudeul trebuie să-și mute brațele, opintindu-se pe mâna curentă, ca să-și ocrotească tovarășul de drum. Suferindul de-abia mai pășește. Încă zece coți de parcurs și vor scăpa de supliciu. Sunt cei mai grei. Presiunea e tot mai mare. Aproape că nu mai poate face față. Un val de bărbați vin în forță din spate, smulgându-i brutal palmele de pe lemnul tocit de vreme al parapetului. Uri e catapultat înainte, în timp ce Anania, rămas fără niciun sprijin, alunecă moale, prăbușindu-se pe podină, înghițit de mulțime, cu gâtul sucit și capul prins între stâlpul de protecție și contrafort. Corpul i-a rămas întins și expus gloatei. E aproape lipit de parapet într-o poziție nefirească. Cei care se năpustesc pe pod îl calcă în mod regulat, strivindu-i fără încetare oasele și carnea. Durerile sunt atroce. Apoi trupul îi amorțește. În cele din urmă nu mai simte nimic…

În depărtare se desface o câmpie înverzită, scăldată toată în lumină, pe care el o străbate în goana calului. Ajunge lângă zidurile Edessei. Porțile i se deschid larg. Mulțimea îl primește cu aplauze și urale. Descalecă emoționat. E întâmpinat chiar de regele Abgar, care îl îmbrățișează ca pe propriul frate. De undeva de deasupra aude cum nu se poate mai clar o voce inconfundabilă, atât de dragă lui.

‒ Aniel… Aniel…

Nu îndrăznește să deschidă ochii. E vocea caldă a mamei sale. Numai ea îl striga așa. Ce dor i-a fost s-o audă. Însă nu o poate vedea. Dar dacă ar deschide ochii. Ar putea s-o întrezărească măcar o clipă. Ar fi minunat. Desface timid pleoapele. Stupefacție. E complet uluit. Edessa dispare, cu tot cu oamenii săi. Aplecat asupra sa îl privește acum un bărbat cu fața luminoasă, ochii mari, albaștri, plini de o blândețe cum nu a mai văzut la altcineva. Totul i se pare confuz. Nu mai înțelege nimic. Cine să-l fi strigat pe nume ca în vremea copilăriei. Ar fi jurat că-l cheamă mama sa.

‒ Sunt în Rai? șoptește el transfigurat.

‒ Nu, vine deslușit răspunsul.

‒ Atunci, trebuie că e Iadul, constată cu o sfâșietoare resemnare artistul.

‒ Nici vorbă, răspunde categoric omul aplecat asupra sa.

‒ Dar unde mă aflu? ține să știe cu orice preț zugravul.

‒ Ești chiar pe locul unde cu puțin mai înainte ai alunecat în îmbulzeala iscată pe podul ce înlesnește intrarea dinspre apus în Templu. M-ai chemat și am venit.

‒ Asta nu se poate… Cum ai reușit să mă auzi în vacarmul asurzitor, iscat de gloată?

‒ Aud toate șoaptele celor ce mă cheamă. Nu-mi rămâne decât să-i găsesc. Nu renunț. Prietenii nu trebuie uitați niciodată.

‒ Aniel… Hâm, doar mama mă striga așa. De unde ai știut?

‒ Eram de față. Am gândit că o să-ți placă…

‒ Cine ești tu? întreabă tot mai încurcat pictorul.

‒ Cel pe care îl cauți, răspunde impasibil bărbatul.

‒ Ești, cumva, Marele Vraci? vrea să afle zugravul, clipind des.

‒ Mulți dintre pelerinii sosiți de departe mi se adresează așa. Nu mă deranjează. M-am obișnuit. Fiecare vorbește cum poate și mai ales precum înțelege… Treaba mea este să-i ajut pe suferinzi. Să-i însuflețesc pe cei care primesc darurile trimise de către Cel de Sus. Cred că e timpul să te ridici pe picioarele tale și să umbli.

‒ Tare aș vrea, dar sunt greu vătămat. Veșmintele mele încă poartă urma tălpilor acelora care m-au călcat, frângându-mi oasele și strivindu-mi carnea trupului. Și nu sunt puțini… Apoi mai am o înțepătură mai veche de sabie în coapsă, încă nevindecată. Trebuie că a prins miros. Mă mir cum de mai sunt în viață.

‒ Nu pari a fi dintre cei răniți. După paloarea feței și cearcănele de la ochi, mai degrabă arăți istovit și înfometat, constată bărbatul cu privirea blândă, cercetându-l cu toată atenția. Dar dacă coapsa ta poartă totuși o rană veche, precum spui, ea trebuie văzută numaidecât, pentru a fi curățată și tămăduită. Arată stricăciunea căpătată, să vedem ce putem face pentru tine.

Curierul din Edessa se încrede în cuvântul omului din fața sa. Se ridică nesperat de ușor și fără urmă de durere de pe scândurile podului, trăgând cu putere aer în piept. Își descheie cu ușurință kandura peticită, scoțând la iveală pânza maronie a cămășii sale, pătată pe la poale de un strat gros de sânge închegat și lipicios. O apucă grijuliu, dezvelindu-și încet coapsa suferindă. Nici urmă de rană. E atât de uimit. Un sunet nu poate să scoată. Rușinat, își pleacă fața în pământ. Marele Vraci o să creadă acum că l-a înșelat. Dar pata de pe pulpana kandurii și cea a cămășii trebuie să-l apere întrucâtva.

‒ Uite, vezi, vechea ta vătămătură s-a închis fără măcar să prinzi de veste. Ești un om puternic, Aniel. Abgar și-a ales bine curierul, grăiește împăciuitor Iisus, salvând cu subtilitate reputația artistului.

‒ Da… îngaimă nedeslușit zugravul, cu fața roșie de rușine și umezită bine de nădușeală, negăsind la îndemână alte cuvinte.

‒ Toma, prinde a vorbi Hristos, căutându-și ucenicul din priviri. Ia-l sub oblăduirea ta pe omul acesta și du-l în Curtea din Afară, unde-l vei găsi pe Uri și pe ceilalți străini veniți din Edessa. O să-i afli ușor. Acum curtea e aproape goală. Spune-i să coboare din Templu, ieșind prin poarta Susa. Să-i conducă mai apoi pe drumeți pe calea ce duce către Grădina Ghetsimani. De acolo, să urce negreșit la casa lui, unde Noa îi așteaptă cu cina gata pregătită. După ce-i va ospăta, să-i găzduiască în șura largă din spatele căsuței. Mâine, când astrul luminos se va ridica deasupra capului, vom fi și noi acolo oaspeții casei lui Uri. Vom dejuna împreună și ne vom gândi la ce e de făcut. În noaptea aceasta eu trebuie să aduc mângâiere suferinzilor rămași nevindecați. Sunt înșirați de la podul de intrare în Templu, urmând cale întoarsă înspre Poarta Apelor. Sunt mulți. Cu toții nădăjduiesc să primească mila Celui Preaînalt. Mă voi ruga Tatălui Meu pentru ca nefericiții aceștia să capete tămăduire. Sunt doar frații noștri.

M.M. Loviște
Prozator și realizator TV

Sursa originală inclusiv pentru imagine.