Ion Soare/ Vâlcea culturală în perioada postbelică (resursă enciclopedică)

Pentru Râmnic (dar nu numai), în ceea ce priveşte perioada imediat următoare celui de-al doilea război, este foarte important intervalul pe care l-am putea numi Momentul Leca Morariu. În urma ocupării Basarabiei de către ruşi, renumitul scriitor şi om de cultură venise şi se stabilise (împreună cu soţia sa, Octavia) în oraşul de sub Capela, în luna martie a anului 1944, odată cu Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, unde fusese angajat. În scurt timp, universitarul basarabean a devenit un moment de referinţă pentru viaţa culturală a Râmnicului şi, implicit, a judeţului: casa lor s-a transformat într-un adevărat centru cultural. Pe lângă contribuţia pe care şi-a adus-o – ca profesor în domeniu – la dezvoltarea învăţământului muzical vâlcean, pasiunea şi preocupările lui pentru muzică au condus la alcătuirea unui ansamblu de cameră, din componenţa căruia, pe lângă cei doi soţi iniţiatori, făceau colegi instrumentişti de la şcoala de muzică din oraş. Orchestra a susţinut o serie de concerte, în localitate, cât şi în staţiunile balneare din jur ( . . . ). Când la Vâlcea ia fiinţă orchestra semisinfonică a Casei de cultură, De asemenea, soţii Morariu îşi vor da concursul, printre primii, la organizarea şi reuşita acţiunilor întreprinse de noua orchestră semisimfonică înfiinţată la câţiva ani după război, în cadrul Palatului de Cultură. Casa de sub Capela, a profesorului cărturar Leca Morariu, a adăpostit şi colocvii literare, cu care ocazie se comentau ultimele apariţii editoriale, noile orientări artistice, traducerile la modă pe atunci etc.⁶¹.

 

Emil Istocescu/ ,,Gib I. Mihăescu – analist al superstițiilor și prejudecăților"

Cunoscut, în perioada interbelică, pentru capacitatea excepțională de a analiza psihologiile obsesive, ca prozator modern, Gib Mihăescu surprinde și prin interesul și priceperea în domeniul analizării efectelor nefaste ale unor superstiții și prejudecăți.

Decesul prematur l-a împiedicat să finalizeze proiectata operă intitulată „Vămile văzduhului”, în care urma să scoată în evidență credințele, obiceiurile, mentalitățile și prejudecățile din lumea rurală sau a târgurilor.

Deceniul al treilea al secolului trecut a reprezentat pentru scriitorul drăgășănean etapa creației de proză scurtă, adunată în cele două volume „La Grandiflora” (1928) și „Vedenia” (1929), dar și puternica dramă ibseniană „Pavilionul cu umbre” sau, cu alt titlu „Am ucis păcatul”, romanele fiind scrise după 1930 până în 1935.


Debutând imediat după Primul Război Mondial, în care fusese și el combatant, ca mulți alți scriitori, printre care amintim pe Camil Petrescu, creația literară de început a lui Gib Mihăescu a constat în schițe, povestiri și nuvele inspirate din experiența personală a frontului, scrisul său evoluând, ulterior, spre analiza conflictelor sufletești, a obsesiilor, ca frica, gelozia, efectele unor boli, prejudecățile și superstițiile, care fac victime din protagoniștii acestor proze.

Muntele cu pustnici/ La Mânăstirea Pătrunsa, pe urmele părintelui Valerian/ Interviu Formula AS 2014

Înainte de 1989, Dragoş Pâslaru a fost un actor de mare succes, cu roluri memorabile în teatru şi cinema. A fost un rebel, un boem şi un lup­tător. A participat la revoluţia din decembrie 1989 şi la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. Pe 14 iu­nie, 1990, a fost bătut cu bestia­litate de mineri, scă­pând, ca prin minune, de moarte. A trăit, a iertat, iar marti­riul prin care a trecut l-a trans­format într-un om profund cre­din­cios. În 1996, s-a călugărit la Mânăs­ti­rea Turnu din Vâl­cea şi, după o scur­tă revenire la viaţa lumească, a ajuns la "şcoa­la" monahală de la Frăsinei unde a în­văţat asculta­rea şi smerenia. De şase ani, pă­rintele Valerian Pâs­laru este pustnic în Masivul Buila-Vân­tu­ra­riţa, în veci­nă­tatea Schi­tului Pă­trun­­sa. As­tăzi, chipul şi purta­rea sa sunt ale unui om des­po­vărat de griji şi ispite. Este lu­minos, blând, de o bunătate şi o modestie cople­şi­toare. Vre­me de câteva cea­suri, cât a durat inter­viul pe care mi l-a acordat, mo­na­hul Valerian, fostul mare actor Dragoş Pâsla­ru, a stat în ge­nunchi în faţa noas­tră. A fost răspunsul sfinţiei sale, la efortul nostru de a urca muntele, timp de două ore şi jumătate, până la chi­lia sa.


Drumul cu ispite

Sunt ani buni de când ne-am propus un interviu cu părintele Va­lerian (Dragoş Pâslaru), dar abia spre sfârşitul lunii mai din anul acesta, am reuşit să urcăm până la chilia sa pierdută în negu­rile Mun­ţilor Buila-Vânturariţa. Iar drumul până la Schi­tul Pătrunsa a fost atât de ane­vo­ios, cât să ne facă să pre­ţuim cum se cade întâl­nirea cu el. Am bâjbâit pe culmi, printre co­paci şi prin vă­ioa­ge, am cucerit creastă după creastă, cu scrâşnire de dinţi, din pricina oboselii, şi bântuiţi de gân­dul aban­donului. Pantele extrem de abrupte, lipsa oricăror urme după care să ne ghi­dăm, sălbăticia pădurii - de-o fru­museţe rară - câinii ciobăneşti, care ne-au obligat să le câştigăm prie­tenia sau să-i ocolim, au făcut par­te dintr-un sce­na­­riu, parcă divin, de verificare a hotă­rârii noastre de a-l întâlni pe pust­ni­cul Valerian. Căci pustnicii de aceea sunt pustnici, ca să nu fie găsiţi uşor. Într-un târziu, am ajuns la Schi­tul Pătrunsa, unde părintele ne aştepta. La biserica acestui schit coboară numeroşii pustnici din Muntele Buila-Vânturariţa, de câteva ori pe an, pen­tru a se spovedi şi împărtăşi. De stareţul Var­sa­nufie Gherghel, un om ca o duminică, precum se spu­ne, ascultă toţi. Ieromo­nahului Varsanufie i se da­to­rează înflorirea schitului, numărul mare de mo­nahi, construirea bisericii noi şi a multor acareturi, în doar câţiva ani (cu materialele adu­se pe măgari sau în spate, de călugări), şi o viaţă duhovnicească inspirată de Sfântul Munte Athos.

Ku Klux Klan în Cultura americană

🔴 preocupările unui «cerc de clan*» sau/ și sunetul încărcării armei (informații din surse deschise, despre o realitate seculară)

«Ku Klux Klan este numele sub care sunt cunoscute mai multe organizații rasiste extremiste, dintre care prima a apărut după Războiul Civil American în 1865 în statul Tennessee (SUA). Membrii acestor organizații susțin superioritatea rasei albe și își exprimă adesea cu violență atitudinea de antisemitism, anti-catolicism, homofobie etc.

Denumirea vine probabil din cuvântul grecesc kyklos, însemnând cerc, și cuvântul clan.

Scopurile inițiale ale organizației erau aparent nobile: "protejarea celor nevinovați și neajutorați" și "ajutorarea celor oprimați". Două elemente au fost încă de la început îngrijorătoare: organizația se autointitula "Statul Invizibil", Ku Klux Klan-ul îi considera pe albi superiori populației de culoare. Din cauza acestei adversități fața de negri, organizația nu s-a putut împăca cu faptul că după Războiul de Secesiune, foștii sclavi obținuseră drepturi egale cu populația albă. Prin urmare membrii Ku Klux Klan-ului au trecut la invadarea satelor și orașelor, torturând și ucigând fără a suferi vreo pedeapsă. Oficial organizația s-a dizolvat în 1869, dar diferite grupări locale au continuat să terorizeze populația de culoare.

Ku Klux Klan-ul a existat în trei epoci distincte. Fiecare a susținut poziții reacționare extremiste, cum ar fi naționalismul alb, anti-imigrația și, mai ales în iterațiile ulterioare, nordicismul, antisemitismul, anti-catolicismul, prohibiția, populismul de dreapta, anticomunismul, homofobia, anti-ateism, islamofobie și antiprogresism. Primul Ku Klux Klan a folosit terorismul – atât atac fizic, cât și crimă – împotriva oamenilor de culoare activi din punct de vedere politic și a aliaților acestora din sudul Statelor Unite la sfârșitul anilor 1860. Al treilea Klux Klan a folosit crime și bombardamente de la sfârșitul anilor 1940 până la începutul anilor 1960 pentru a-și atinge obiectivele. Toate cele trei mișcări au cerut „purificarea” societății americane și toate sunt considerate organizații extremiste de extremă dreaptă. În fiecare epocă, calitatea de membru era secretă și estimările totalului au fost extrem de exagerate atât de prieteni, cât și de inamici.

Istoricul Spitalului Județean Vâlcea/ scurtă istorie a medicinii vâlcene

Istoria medicinii vâlcene se pierde în negura veacurilor trecute.
În anul 1545, Radu Paisie a rămas, cu întregul său sfat domnesc, la Râmnic, pentru îngrijirea sănătăţii.

La Râmnic va veni, în mai 1557, Pătraşcu cel Bun, „bolnav de piept” pentru a se îngriji de afecţiunile pulmonare.

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri, la această legătură.

Cronicile timpului amintesc de prezenţa „bolniţelor”,  asezămite care  funcţionau pe lângă mânăstirile Cozia (sec al XIV-lea) şi Hurez ( sec al XVIII-lea), unde cei bolnavi erau îngrijiţi de slujitorii monahali. Pe frescele acestora încă se mai pot observa  imagini din care se pot deduce cunoştinţe depre bolile contagioase sau despre răni şi metode de vindecare a acestora.

Un băcan din Râmnicu Vâlcea comercializa  in prăvălia sa leacuri aduse de la Sibiu. Astfel, într-o cerere din 1778 a unui boier din oraș i se cere acestuia un leac compus din: „o pătrime oca rosmalin şi să fie amestecat cu rabar bleter” (foi de dafin). 

Călugărul din vechiul Schit Cornetu, în ziarul «Universul» (,,duminecă, 15/27 Septembre 1891”)

• ,,tuns în sfînta schimă monahală” la Episcopia Râmnicului, ,,are înălţimea numai de 1 metru”; ,,...de pe la 1868 iel vieţueşte în sfînta mănăstire Tismana din Gorj”...


«Ilustraţia noastră
Portretul pe care-l dăm astăzi ie al unei adevĕrate curiozităţi din ţara noastră.

Părintele schimonah Gherasim Cornescu s’a născut la anul 1821 în comuna Merişu, plasa Motru-de-sus, judeţul Mehedinţi.
La vêrsta de 15 ani a fost dat de părinţii sĕǐ la Craiova, la o abagerie*.
Dar n’a stat multă vreme aci şi s’a dus la călugărie în sfînta episcopie din Rîmnicu-Vêlceǐ, unde a fost tuns în sfînta schimă monahală.
Multă vreme, părintele Gherasim a stat la schitu Cornetu din Vêlcea. De pe la 1868 iel vieţueşte în sfînta mănăstire Tismana din Gorj.

George Achim în vol. „Vâlcea – țara lupilor getici sau ținutul vâlcilor”, de Eugen Petrescu (selecție)

<<...poetul vâlcean George Achim, originar de pe Valea Otăsăului, pune viaţa renumitului haiduc pe aceeaşi linie cu cea a marelui Iancu Jianu. Dacă lancu se trăgea dintr-o familie boierească, Nicu Munteanu era descendent al unor moşneni înstăriţi din Bârzoteni - zona Horezu. Şi într-un caz şi în celălalt, nu lipsurile au fost adevăratul motiv de haiducie, ci apăsarea grea de pe umerii celor mulţi.

Tumultoasa viaţă a vestitului haiduc a lăsat numeroase legende care s-au păstrat din generaţie în generaţie. Faptele sale şi modul în care acţiona aduceau, la vremea aceea, bucurie în rândul celor amărâţi. Judeţul Vâlcea este presărat de mici istorioare care şi astăzi uimesc prin inteligenţa acestui faimos haiduc.

Povestea vieţii acestuia este consemnată în lucrarea „Monografia sociologică a oraşului Băile Govora”, după o povestire a Elenei Oneaţă din satul Bârlogu, com. Stoeneşti, a cărei bunică, pe nume Lina, a fost contemporană cu faimosul haiduc:

„...la Romani (Horezu) era o femeie. A fost o femeie care s-a măritat şi-a rămas gravidă, însărcinată - aşa se zicea - şi când fu să nască copilul, în loc să nască, plângea [copilul]. Ce să facă ea, cum era tânără ? Se duce la o mătuşă. „Ce să fac mătuşă - zice - că copilu’ meu, în loc să nască, plânge”. Da’ bătrâna zice: „Stai tu, fată, - zice - hai să mergem în satul vecin, că acolo-i un vraci. Şi sigur vraciul îl va tămădui, va tace şi se va naşte”. S-au dus ele la vraci, acolo. Până s-ajungă la vraci, pe unde trecea, toată lumea se minuna, că copil să plângă-n pântece nu se mai pomenise. Când a ajuns la vraci, vraciul a întrebat-o: „Măi, femeie, de când plânge?”.

Nicolae Nistor în #memoriavalceana

Nicolae Nistor, n. 24 martie 1958, Mihăeşti, Vâlcea: După anul 1989 a editat şi a colaborat cu săptămânalul “7 zile” şi cu cotitdianul „Actualitatea vâlceană”. Actualmente Redactor șef la Revista ,,VÂLCEA LITERARĂ’’. Impreună cu ziaristul și scriitorul Gheorghe Smeoreanu au demarat Festivalul Internațional de poezie ,,Râmnicul este metaforă’’ Ediția a 1-a, 2023 și Ediția a 2-a. A participat constant la emisiuni TV şi Radio, locale și naționale.Cărțile autorului au fost prezentate la târgurile naționale și internaționale. Este unul dintre fondatorii Societăţii Culturale „Anton Pann” . Este membru în Formul Cultural al Râmnicului. A primit Premiul de Excelență eCreator și a fost laureat pentru poezie cu Mențiune Specială la Festivalul eCreator (ediția a II-a). De asemenea, Nicolae Nistor este laureat al Concursului Național de Poezie „Radu Cârneci” (locul VI, mențiune și diplomă de onoare semnate de Florian Copcea). Diplomă di merito la Concorso di poesia “IL PARNASO-PREMIO ANGELODI VECCHIA” IV EDIZIONE 2018/2019. Nicolae Nistor a publicat și a fost consemnat în numeroase reviste literare dintre care menționăm: Poezia, Acolada, Viața Românească, Hiperion, Convorbiri Literare, Discobolul, Plumb, Argeș, Caligraf(Alexandria), Caligraf, Litera, Vâlcea Literară, Neuma, Ex Ponto, Mișcarea Literară, Caiete Silvane,Poesis,Conta, Rotonda Valahă, Algoritm Literar, Vatra Veche, Revista Nouă, Urmuz, Cafeneaua Literară, Cenaclul de la Păltiniș,Thymes, eCreator, Ante Portas, Sintagme literare, Destine literare, Arena literară, Cultura Vâlceană, Spații Culturale, Povestea Vorbii, Noul Literator, Helis, Observatorul, Lumina ș.a.

Cronici: în revistele Argeș, Luceafărul, Vatra Veche, Sintagme Literare ș.a. Dintre referințele critice, comentate public, le menționăm pe cele semnate de: Mihai Antonescu, Doru Dăncuș, Cornel Udrea, Florian Copcea, Ilorian Păunoiu, Nicolae Dragoș, Ștefan Cazimir, Nicolae Sava, Marian Ilea, Mihai, Traiasta, Ionel Bota, Daniel Marian, Daniel Luca, Ioan Romeo Roșiianu, Dumitru Sârghie, Dan Salapa, Milian Oros, Serghie Bucur, Ana Podaru, Mihaela Rădulescu, George Voica, Raluca Faraon, PetreCichirdan etc.

Pozele din colaj una câte una (autorul și cărțile, prezența la evenimente etc) - la această legătură.

Gala Galaction/ Grigore Pișculescu, ,,În Pădurea Cotoșmanei”

«...Tîrgul Rîurenilor fusese mănos, anul acela, cum nu mai fusese multă vreme, fiindcă toate roadele ţării se făcuseră și aveau căutare. De aceea, negustorii de dincoace şi de dincolo de Olt încărcaseră şi porniseră spre Rîureni sute de căruţe mari, trase de cîte şapte pînă la zece cai. Toată luna lui august, pe drumurile colbuite, au trecut boaitele înalte şi încărcate pînă sub coviltir, aşa încît jupînii bucureşteni, craioveni, slătineni ori piteşteni, cari şedeau tocmai sus deasupra mărfii şi scoteau capul pe gura coviltirului, păreau nişte pui de lighioană la gura acelor cuiburi din pereţii malurilor prăpăstioase. Dar nu numai din oraşele noastre, ci şi de dincolo de hotar, de prin văgăunele ungureşti şi secuieşti, s-a pornit negustorimea cea de aur iubitoare şi îndrăzneaţă. Şi pe malul Oltului, de la Rîul Vadului pînă la Rîureni, au scîrţîit, multe zile în şir, căruţele nemţeşti pline cu îmbrăcăminte, încălţăminte, lucruri casnice şi cu felurite şi minunate scule de făurărie, cum numai nemţii puteau să facă. Să nu uit să vă spun că, pe vremea aceea, Ţările Romăne purtau mereu în frunte, legată cu panglici de oţel, podoaba semilunei şi că, prin urmare de prin Turnu M ăgurele, Giurgiu şi Calafat au venit și mulți negustori turci. Aceştia erau, însă, mai ales, zarafi și negustori de lucruri mic și scumpe ca mătănii de chiparos ori chihlimbar, inele, brăţări, cercei, ciubuce, pumnale și pistoale... și turcul venea cu numai doi-trei cai și marfa în desagi. Firește că nu lipseau nici sârbii, nici bulgarii şi, pe ici, pe colo, nici ovreiul, nici armeanul. Dar grecii ?... A, grecii erau stăpînii ţării şi toate adelziadele care se aflau în bîlci, chiar de ar fi fost venit numai cu lămîi ori cu gogoşi, acum erau în slujbă şi făceau pe ghimurlucii tîrgului, purtînd, de colo pînă colo, peste şorţul pătat de untdelemn, sabia stăpînirii.

Istoria înființării Muzeului Satului Vâlcean

 Bujoreni/ Vâlcea: Muzeul Satului (50 ani de existență) deranja ,,viziunea" <<Tovarășei>>; a fost în pericol de demolare (la propriu) ca aproape tot ce constituia/ constituie cultură și civilizație țărănească tradițională (și nu numai)...

«...acolo unde începe Valea Bujorencei, ca un diapazon de păduri vibrând între clopotele dealurilor, la un pas de şoseaua naţională care părăseşte Râmnicu-Vâlcea pentru a se avânta spre defileul Oltului...
...a fost ridicat un sat care seamănă cu toate satele acestui Nord de Oltenie, dar nu se identifică cu nici unul. Satul acesta-i nou şi, în acelaşi timp, mai bătrân decât cele mai vechi de prin părţile acestea. Oamenii l-au botezat Muzeu şi au aşezat în el tot ceea ce putea să-i dea fiinţă şi să-l împlinească, tot ce putea vorbi de vechimea rânduielilor de aici şi de dragostea întru frumos a celor ce ştiu să-şi cioplească sufletul într-un stâlp de poartă, ori să-l coasă cu simplitate în florile unei marame.

Pe prispa unei case, aduse cu infinite precauţii din nu ştiu care cătun, poţi visa la rosturile lumii, poţi coborî pe scara timpului în adâncurile istoriei şi vei simţi, până-n rădăcini şi până mai jos de rădăcini, coloana statornică a acestui neam punându-şi pecetea grea peste veacuri. Şi aici, departe parcă de lume, departe de rotirea nebună a timpului, poţi murmura versurile poetului din Lancrăm, uitând că eşti într-un muzeu, pe prispa copilăriei:

„Copile, pune-ţi mâinile pe genunchii mei,
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept
ci adânc în pământ undeva.”

Cultura vâlceană sub lupă!/ Din suflet #17/ 3 apr. 2025/ Ana-Maria Cîrstea, invitat Florin Epure, directorul Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea

Excelent interviu (pentru #memoriavalceana) difuzat ieri în online, în cadrul podcastului Din Suflet realizat de Ana-Maria Cîrstea...

Invitat a fost Florin Epure, directorul Direcției Județene pentru Cultură Vâlcea, iar cele cele 56 minute ale discuției abundă de informații, confesiuni și sublinieri cu tușă groasă a unor realități (îndeosebi) cu privire la patrimoniul material și imaterial al Vâlcii și situația lui ,,la zi”, dar și referitor la instrucție, educație/ învățătură și pasiune pentru profesia/ vocația de istoric.

Aflăm, de asemenea, din interviu, deosebit de interesante date cu privire la modul în care dir. Florin Epure și-a căutat și descoperit vocația, ,,împletindu-și” permanent preocuparea pentru lectură/ cercetare și pasiunea pentru Istorie, cu viața personală: în liceu, în studenție, la primul loc de muncă și cele care au urmat, în interacțiunile cu mentorii care i-au călăuzit destinul - regretații istorici Petre Bardașu și Sergiu Purece (deosebit de interesantă comparația tipologiile celor două personalități, făcută de discipolul de odinioară)...


Din întreg interviul - pe care îl recomandăm cu toată convingerea! - am selectat - pentru pagina FB #bibliotecivalcene - fracțiunea de 4,35 min. referitoare la demersurile de salvare a unui excepțional monument istoric vâlcean, bisericuța de lemn din Modoia/ Cernișoara (alăturat, în capturi, pentru mai noii noștri abonați - trimiteri la resurse anterioare pe această temă).

Informații în conexiune (linkuri în descrierea fiecărei capturi):

_________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #AgendaCulturalaValceana #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #patrimoniu #Modoia #Cernișoara #BisericaMonumentModoia

Școala de Subofiţeri de Jandarmi Drăgăşani/ Şcoala în perioada contemporană

Grădiniţele. O astfel de unitate şcolară, a fost înfiinţată, mai întâi, la mânăstirea Bistriţa, în nordul judeţului Vâlcea, începând cu anul şcolar 1925-1926; în anul 1926, aceasta  a fost transferată la Drăgăşani, funcţionând în localul Şcolii Primare „Geta” şi mai apoi  în localul Şcolii de Băieţi „Fraţii Niculescu”, aflată în piaţa oraşului. Inspecţiile din 1936 şi 1937, efectuate la această grădiniţă, constată o activitate pozitivă, educatoarea Maria Rădulescu fiind lăudată. În 1959, ea se va pensiona, fiind urmată  de Ioana Bulacu.

 

Odată cu creşterea numărului de copii, dar şi a importanţei grădiniţelor în cadrul sistemului de învăţământ preşcolar, au luat fiinţă mai multe instituţii de acest gen. Astfel, în anul 1948 şi-a început activitatea Grădiniţa cu Orar Prelungit, avându-şi sediul în str. N. Bălcescu, nr. 4. Ea s-a mutat apoi, în 1952, pe str. 1 Mai, iar în 1966 - în localul fostei şcoli medii din str. 23 August, datorită nevoii de refacere completă a vechiului local. Din 1980, această grădiniţă a beneficiat de un  nou local, modern, pe str. N. Bălcescu (denumită mai târziu „Sanda Nicoliţă”). Ulterior, s-au mai înfiinţat grădiniţe la Zlătărei, Capu-Dealului, Bârsanu şi Momoteşti. Aceasta din urmă a funcţionat în sediul fostului IAS, clădire care aparţinuse familiei Brătianu. După anul 2006, acest spaţiu a fost recuperat de foştii proprietari, iar grădiniţei i s-a amenajat un alt spaţiu, într-un cartier sudic al oraşului,  funcţionând  tot cu program prelungit.

Conferinţa „Amenajarea Hidroenergetică «Lotru» - minune a LUMII și a unui eroism al anonimatului”*; ce s-a întâmplat după ce ,,Tatra” a urcat în Munții Lotrului utilajele celei mai importante investiții în Vâlcea a Statului român, din toate timpurile

Video-fragmentul din Conferinţă este montat împreună cu filmul ,,Lotru 20 ani” (de la min. 31) - realizat în 1992, dr. ing. Mihai Sporiș fiind ,,coautor”- direct în YouTube

Râul din munții României, Lotru, îngemănat în obârșii pierdute cu Motru și Gilortul, demult nu mai este un anonim în rândul minunilor tehnice cele mari ale lumii. A avut, la un soroc prelnic norocul dat de geografie, de geologie și de mintea sclipitoare a unor români patrioți, să intre pe lista scurtă a realizărilor tehnice ale umanității cu emblema minunii.

O zugrăvire a necuprinderii nu este la îndemâna unui om, chiar de-ar avea mai multe vieți. Evidențierea unui singur demiurg, stăpân peste tărâmuri, este imposibilă. Nici zeitățile primordiale – încă nerăsfirate în universul partajat al naturii!- nu s-au încumetat la astfel de munci heracliene. Fiecare și-a luat în sarcină ceea ce cunoașterea îi permitea și a făptuit parte dintr-un întreg, înainte ca un dirijor - și acesta doar cu știința asamblării!- să dea funcționalitatea organică în parte și, finalmente, a întregului.

 

Cum ar trebui să privim acum minunea?! Amenajarea hidroenergetică „Lotru” s-a înfăptuit de către o imensă mulțime de eroi – iar munca oamenilor a probat realmente eroismul!- căreia nu-i mai poți identifica, explicit, în totalitate, oamenii?

În conexiune: Tatra care a urcat în Munții Lotrului utilajele celei mai importante investiții în Vâlcea a Statului român, din toate timpurile

celebrul camion fabricat la Kopřivnice, în actuala Republică Cehă, avea tracţiune 6x6, motor V12 răcit cu aer şi putea tracta 100 de tone... - pozele din colaj una câte una și mai multe informații

„Lotru” este o însumare a tuturor eforturilor anonime, cât și ale celor care au avut norocul să le fie reținute numele în vreo cronică întâmplătoare (ca susținere cotidiană a entuziasmului creator!), ori în documentațiile care îi rețineau ca responsabilități asumate și garanții de viață lungă a ceea ce au făptuit. „Lotru” este unic și irepetabil! „Lotru” este o enigmă de-o complexitate maiestoasă, greu de surprins într-o frescă, ilustrând superficial cele de doar sub priviri. „Lotru” este ființare cu curgere neîntreruptă, ca un imens uriaș căruia inima îi bate în munții ascunși. Este respirație înaltă de creste, freamăt de labirint al văilor cu o inegalabilă simfonie a apelor. Este minunea – greu de închipuit, de unul singur, a realității ascunse!- care face din jocul stihiilor, o înnobilare a omenescului, amintind de Prometeu, cel ce va fi dat energia (focul) traiului.

„Lotru” este o poveste cu mii de povestitori care încă o mai retrăiesc aievea. Este un mare reportaj – scris de condeierii cu har*, ori de observatorii media, care surprindeau părtinitor și propagandistic, în slujirea zeităților vremelnice, o secvență a filmului de lung metraj. În spiritul acelei vremi, cu demiurgul puterii unice în scaun pentru rânduirea puterii lumești, „omul se lupta cu natura” și o învingea nietszchenian. Un fel de…„totul pentru front, totul pentru victorie!” Credem azi, când apele s-au decantat și ele în marea alpină de la Vidra, că putem fi sinceri, fără a huli ceea ce ni se năzare, dintr-o trecere cu mode și năravuri impuse.