Nicolae Făulete/ Monografia istorică-etnografică a comunei Costești - județul Vâlcea/ lucrare de diplomă, 1977 & Istoria învățământului în comuna Costești - județul Vâlcea, până în anul 1918/ lucrare de grad didactic, 1994

#Costești în #memoriavalceana/ #bvaav
450 p. A4 cu multă cunoaștere locală, începând de la tranziția neolitic > bronz...
cu popas la primul altar de închinăciune în peșteră cunoscut în Vâlcea (cel de lângă M. Bistrița)...
continuând într-un ev mediu autohton în care Barbu Craiovescu, primul mare ban al Craiovei (și al doilea feudal al Țării Românești, după voievod) se călugărește la adânci bătrâneți sub numele de Pahomie (la fel soția, Neagoslava, devenită monahia Salomia)
«Monografia istorică-etnografică a comunei Costești - județul Vâlcea»/ lucrare de diplomă, 1977 & «Istoria învățământului în comuna Costești - județul Vâlcea, până în anul 1918»/ lucrare de grad didactic, 1994 - ambele avându-l autor prof. Nicolae Șt. Făulete* și publicate în print (2013) de către Florin Stoican ajutat de voluntari din Asociaţia Kogayon...


>> cele două lucrări, deosebit de cuprinzătoare, au mai fost încărcate în online în urmă cu fix trei ani - s-au pierdut, însă, împreună cu cca trei sferturi din conținutul vechiului site istorielocala.ro...; recuperăm acele resurse, pas cu pas <<



„Profesorul Nicolae Făulete (în fotografiile color, realizate în Biblioteca publică locală Costești - n. V.S.) a plecat dintre noi pe 3 mai 2021, la fel de modest şi discret cum l-am cunoscut. Munca lui de cercetare a fost imensă. A bătut la pas toate potecile, a insistat, a fotografiat şi a notat tot ceea ce a aflat, legat, de aceste locuri cum puţine sunt. Monografia apărută prin grija lui Florin Stoican şi a voluntarilor asociaţiei, printre care şi doi tineri din Costeşti, Andreea Mătăcuţă şi George Ivan, rămâne una dintre lucrările care ne ajută să cunoaştem acest loc, oamenii şi faptele lor, legendele şi poveştile, într-un cuvânt, istoria. Mulţumim, domnule profesor! Dumnezeu să vă odihnească în pace!” - a scris, la plecarea în eternitate a prof. Făulete, Mihaela Silvia Marinescu, colega noastră bibliotecară la Biblioteca Publică Locală Costești (link în descrierea primei poze color).

<<PREFAŢĂ

Cred că cel mai potrivit pentru prefaţa acestei lucrări este să menţionez cum a reuşit ea să vadă lumina tiparului, după peste 35 de ani de la realizare (lucrarea a apărut în print în 2013 - n. V.S.).

De multă vreme ştiam că domnul profesor de istorie Nicolae Făulete are câteva materiale scrise despre comuna Costeşti, rodul muncii de documentare de zeci de ani. Am vorbit cu dânsul de mai multe ori despre acestea şi înrebându-l de ce nu le publică, îmi tot spunea că nu sunt gata, că mai are ceva de lucru, că-i lipsesc câteva date ce trebuiesc scoase de prin arhive, că doreşte să mai adauge unele informaţii ce nu puteau fi publicate în vremea când lucrările au fost scrise, că-i lipsesc fotografii ce s-au pierdut din lucrarea originală.

Am tras concluzia că în acest fel, datorită rigurozităţii documentaristice de care autorul dă dovadă, lucrarea nu avea să fie terminată niciodată. Aşa că, după mai multe discuţii şi cu ajutorul altor oameni din comună apropiaţi domnului profesor, am reuşit să-l convingem să ne lase să-l ajutăm cu publicarea a ceea ce există deja scris.

Astfel mi-au fost încredinţate două volume: Monografia istorico-etnografică a comunei Costeşti - judeţul Vâlcea - Lucrare de diplomă, susţinută în anul 1977 la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, sub îndrumarea Prof. Dr. Gheorghe Focşa şi Istoria învăţământului în comuna Costeşti - judeţul Vâlcea, până în anul 1918 - Lucrare de grad, susţinută în anul1994, la aceeaşi facultate, sub îndrumarea Prof. Dr. Dinu Giurescu.

Cel mai mare filantrop din #memoriavalceana

1893 aprilie 19

Carte de danie

Eu sub-semnat Ion Kalinderu, declar că dăruiesc din propria mea voinţă şi după bună chibzuinţă Academiei Române, averea lăsată mie de întru fericire răposatul Ion Oteteleşanu, cu toate drepturile şi îndatoririle cu care a intrat în patrimoniu meu şi în condiţiunile următoare:

Inspirându-se de patriotice sentimente şi urmând generoasele pilde date în trecut de familia sa, Ion Oteteleşanu lasă, printr-un testament olograf din 19 Martie 1876, toată averea sa pentru ca «să servească la facerea unui Institut de fete Românce, cărora li se va da o creştere şi educaţie de bune mume de familii, fără pretenţie sau lux.»

Încetând din viaţă la 4 Decembrie 1888 soţia sa, Elena Oteteleşanu, usufructuară a acelei averi, am fost pus în posesiune după articolul 7 al testamentului prin jurnalul no. 6494 din 9 Decembre 1888 al Onor. Tribunal de Ilfov, Secţia I, în calitate de legatar universal. Moştenitorii de sînge atacând însă validitatea testamentului, pentru respectarea voinţei generosului testator şi din iubire de ţară, am luptat mai bine de <4> patru ani pentru a asigura şi a spori averea lăsată.

Onor. Tribunal de Ilfov prin sentinţa din 27 Maiu No. 297/1889 declară nul legatul făcut direct institutului şi întări disposiţiunea testamentară subsidiară, care sună ast-fel:

«În casul în care s-ar susţine şi admite de veri ce persoane interesate că legatul averei mele, pe care îl fac acestui institut care se va creia este nul, fie pentru că este făcut unui stabiliment care nu va avea în fapt o existenţă materială în momentul încetărei mele din viaţă, fie pentru veri ce nulitate s- ar putea invoca în contra acestei disposiţiuni a înflinţărei aşezămintului mai sus arătat, în asemenea cas zic, legatul în întregul său va fi privit ca făcut directamente d-lui Ion L. Kalinderu, cu îndatorire şi rugăciune ce-i fac de a îndeplini în întreg disposiţiunile mele sus arătate în privinţa înfiinţării stabilimentului.»

Iar dispoziţiunea finală a acelui testament;

«Dreptul eventual la moştenirea mea, al d-lui Ion L. Kalinderu ce i-l dau prin acest testament va trece în patrimoniul său, în momentul încetării mele din viaţă, cu rugăminte, ca atât dînsul cât şi ori-ce moştenitor al său, să execute cele de mai sus în privinţa fundărei institutului.»

Această sentinţă a Tribunalului de Ilfov a fost confirmată prin decisiunea Curţei de Apel, Secţia Il-a din 26 Novembre 1890 şi prin aceia a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 2 Martie 1892, prin care s-a respins recursul moştenitorilor.

Acea avere care se compune din: 1. Casa din Calea Victoriei No. 49 cu vasta sa grădină şi atenanţe; 2. Moşia Măgurele din Ilfov; 3. Moşia Fundul Kiseletu din Ilfov; 4. Moşia Otetelişu din Râmnicul-Vâlcea. Iar singura sarcină a acelei averi e o datorie către Creditul funciar rural, contractata de răposatul Ion Oteteleşanu cu ipotecă asupra moşii Fundul Kiseletu, care la 1 iulie va fi de 272,152 Lei 71 bani.

În testamentul său Ion Oteteleşanu arătase dorinţa ca soţia sa, dacă împrejurările sale o vor ajuta: «să înceapă singură acest stabiliment care va fi şi o distracţie pentru Domnia ei şi o mulţumire sufletului meu.» Până la încetarea ei din viaţă, dorinţa ast-fel esprimată nu s-a adus la îndeplinire; voind însă şi răposata Elena Oteteleşanu să contribuie la frumosul aşezământ hotârît de soţul ei, legă spre acest scop după cuvintele testamentului ei: «Numerariul ce se va mai găsi sau efectele prisosind peste sumele de mai sus şi averea mişcătoare de care aşi mai putea dispune (sunt mai multe legate mai înainte), ca o resursă în favoarea celor dispuse de prea iubitul întru fericire decedatul meu soţ prin testamentul său.»

Printr-o scrisoare adresată mie şi găsită la încetarea ei din viaţă arată dorinţa sa ca Institutul să se facă la castelul din Măgurele.

După moartea Doamnei Oteteleşanu, executoarea ei testamentară refuzând a remite legatul mie, care eram singurul în drept a-l primi, iar moştenitorii ei de sânge ridicând o contestaţiune, la a cărei judecare a luat parte şi executoarea testamentară, Onor. Tribunal şi Curtea de Apel Secţia I din Bucureşti prin decisiunea No. 129 din 21 Septembre 1891, mi­-au recunoscut singur calitatea de legatar universal al răposatei, menţinând însă tot-d’odată, până la judecarea asupra fondului, curatorele numit de Tribunal pentru administrarea părţei acelei averi destinate institutului.

Când afacerea de punere în posesiune era pendinte dinaintea înaltei Curţi de Casaţie şi pentru a întâmpina un proces asupra fondului acestei moşteniri, a intervenit o transacţie, autentificată la 26 Noembre 1892 sub No. 8694 de Tribunalul de Ilfov Secţia de Notariat; prin care mi s-a recunoscut dreptul asupra averei legată de răposata Elena Oteteleşanu şi destinată institutului Ion Oteteleşanu cu obligaţiunea de a remite moştenitorilor de sînge suma de Lei 100.000; plus jumătate din argintăria trecută în inventariu.

Acest fond, fiind şi el afectat aceluiaşi înalt scop de bine-facere şi de răspândirea unei sănătoase culturi cu menirea de a pregăti fete române pentru a fi bune mume de familie, precum şi economiele făcute de mine din venitul averei lui Ion Oteteleşanu din ziua încetărei din viaţă a usufructuarei, 4 Decembre 1888, până la facerea actului de faţă, se cuprind în presenta donaţiune ce fac Academiei Române, conform compturilor în bună regulă ce se vor preda.

Acel venit era, când am intrat în posesiunea averei de 89,000 lei, iar acum este după contractele de închiriere şi de arendare ce le-am încheiat de 131,330 lei şi se mai poate spori prin vânzarea Casei din Calea Victoriei No. 49, care e puţin productivă pentru a întrebuinţa mai bine preţul mare ce-1 va obţine şi care mi s-a oferit deja. După decisiunea Curţei de Apel din 26 Noembre 1890, am incontestabil dreptul de a face o asemenea vânzare; îl are prin urmare şi acel căruia îi transmit toate drepturile mele.

Considerând că răspunderea ce mi-a impus-o şi încrederea ce mi-a dat-o răposatul Ion Oteteleşanu mâ îndatorează a asigura atât buna îndeplinire a frumoasei, şi pentru neamul Românesc roditorei sale voinţe, cât şi de a lua din vreme măsuri, pentru ca continuitatea şi mersul regulat al aşezământului să nu sufere nici o piedică sau ştirbire.

Acum când am îndeplinit şi cutez, a zice, cu isbândâ prima parte a misiunei mele, adică de a asigura prin deciziuni cu putere de lucru judecat întrebuinţarea acelei averi la scopul defipt de mărinimosul testator, când am hotărât, pus în lucrare şi aproape terminat localul neapărat trebuincios unei şcoli de aşa fel şi când am întocmit cu ajutorul unor profesori experimentaţi în ale învăţământului o programă de studii, aşa că şcoala poate să înceapă a funcţiona chiar în anul acesta;

Simţi nevoia de a asigura şi cerinţa cea de a doua, aşa de însemnată pentru propăşirea operei, adică continuitatea şi funcţionarea ei liniştită şi sigură;

Cugetând la nestatornicia şi la scurta durată a vieţei omeneşti şi voind a face cu o oră mai înainte toate sacrificiele cari-mi stau în putere pentru binele acelui aşezământ, renunţ la satisfacerea morală de a-l conduce eu însumi, de a stăpâni averea sa cu deplină putere, fără altă limită de cât respectul voinţei testatorului şi datoriile ce mi-le impune consciinţa mea şi sentimentul binelui public, satisfacere care ar fi singura răsplată ce o puteam aştepta pentru grijele mele şi munca mea.

Văzând asemenea din două procese noi ce mi s-au intentat fară nici un temei şi care par îndreptate numai în contra persoanei mele - căci scopul institutului este prea înalt pentru a le putea legitima - nu încetează, cum ar fi fost de aşteptat după ce litigiul a fost rezolvat în ultimă instanţă, ci continuă şi de aici înainte, iar conştiinţa mea pe de altă parte oprindu-mă de a întrebuinţa în cheltuieli de judecată o însemnată parte a venitului care trebuie sa fie afectat numai scopului defipt de generosul testator, în speranţa că după retragerea mea din capul acelui aşezământul vor înceta atacurile faţă de un corp eminent ca Academia Română.

Nu cred că pot face mai bine de cât punând zisa avere şi institutul I. Oteteleşanu sub-respectata ocrotire a celei mai înalte instituţiuni culturale a întregului neam românesc - care este Academia Română şi care oferă pe lângă nenumăratele lumini ce se concentrează în acest focar de cultură şi pe lângă necontestatul prestigiu de care se bucură, şi nepreţuitul folos al unei fiinţări neţărmuite.

De aceste sentimente călăuzit şi în acest înţeles fac cartea de danie de faţă, însufleţit de credinţa că acest act va fi de cel mai mare folos pentru opera la îndeplinirea căreia am lucrat şi căreia m-am devotat în decurs de peste 4 ani.

Aşa dar dăruiesc Academiei Române:

1. Casa din Bucureşti, Calea Victoriei No.49;

2. Moşia Măgurele cu castelul, Parcul, Dependinţele, etc., din Judeţul Ilfov

3. Moşia Fundu-Kiseletu din Judeţul Ilfov

4. Moşia Otetelişu din Judeţul Râmnicu-Vâlcea

5. Venitul al averei de mai sus, de la moartea Doamnei Elena Oteteleşanu, adică de la 4 Decembre 1888 până în ziua de faţă.

6. Totă averea mobilă primită de mine din succesiunea suszisei răposate, în temeiul actului de transacţiune autentificat de Onor Tribunal de Ilfov la 26 Noembre 1892, sub No. 8694 şi încheiat între moştenitorii de sînge şi mine.

Şi în sfîrşit ori-ce altă avere mişcătoare ce s-ar descoperi ca făcând parte din patrimoniul răposatei Elena Oteteleşanu.

Acest dar îl fac în limita drepturilor mele aşa cum sunt consfinţite şi precizate prin testamentele, hotărârile judecătoreşti şi transacţiunea specificate în acest Act, şi, prin titlurile şi documentele de proprietate ce mi s-au remis, şi cu toate drepturile şi îndatoririle prevăzute întrînsele.

Drept care am rugat şi pe Onor. Tribunal de Ilfov, Secţia de Notariat, a da autentificarea legală.

SS, Ion Kalinderu
Membru Academiei Române
Str. Renascerei No.2




TRIBUNALUL ILFOV SECŢIA DE NOTARIAT

No. 3047 Aprilie 19/1893

Proces Verbal

Înaintea noastră D. A. Mavrodin, Preşedintele Trib. Ilfov Secţia de Notariat, asistat de d-nu Grefier ajutor N.Petrescu, s-a presentat astăzi 19 Aprilie 1893 în pretoriul Tribunalului, domnul Ion Kalinderu, membru Academiei Române, domiciliat strada Renascerei No.2, personal cunoscut nouă, cerând prin petiţia reg. la No. 9026/93 autentificarea presentului act în dublu exemplar.

După ce am vizat ambele exemplare, am citit acest act din cuvânt în cuvânt în auzul părţei, declarându-ne că acest act este făcut cu consimţământul domniei sale şi că unul din cele 2 exemplare este semnat de d-sa,

În urmă partea a subscris în presenţa noastră exemplarul ce se va păstra la dosar.

NOI

Luând Act de declaraţia părţii, autentificăm prezentul Act; fiind scris pe hârtie liberă s-a plătit pentru complectarea timbrului lei 30 la Casieria Centrală sub recepsia No. 566/93 conform legei timbrului.

Acest proces verbal s-a semnat de Noi şi de domnul Grefier-Ajutor.

(L.S.) Preşedinte: SS. Mavrodin
p. Grefier SS N. Petrescu

No. 3047 voi.3 Academia Română

Această copie find conformă cu originalul depus la Academie de către Domnul I.L.Kalinderu, Membru al Academiei Române, se atestă de noi.

Bucuresci 30 Aprilie 1893 v. Preşedintele I. C. Negruzzi 

Marea guvernare liberală (interbelică). Influenţa asupra Coroanei. Constituţia din 1923

Marea guvernare liberală de după #WW1

reformele din urmă cu 100 ani nu au presupus în niciun caz, bunăoară, concedierea de bibliotecari*...

artizanul transformărilor, #IonelBrătianu, a fost fiul cel mare al lui I.C. Brătianu şi al vâlcencei Pia Pleşoianu; cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă una de istorie...

cu toate lipsurile și neajunsurile de după război și Marea Unire (și acuzațiile - de ex. ale lui Nicolae Iorga, că ,,Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”, „Coroana ajunsese vasală Brătienilor...” ș.a.m.d.,) tânărul Regat al României reîntregite a cunoscut atunci cea mai rapidă și profundă transformare (poate) din întreaga Istorie a românilor...

reformele profunde din urmă cu un veac au cuprins toate instituțiile/ sectoarele de activitate...

«...După ce regele Ferdinand I consultă formal pe şefii tuturor formaţiunilor politice, pe 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu este desemnat să formeze noul Guvern al României. Justificând această decizie, regele mărturisea: „Vrajba înveninată dintre partide, ca şi toţi de aici, mă silesc să nu mă bizui decât pe un singur om: Ion Brătianu” ^[34]. De fapt, şi când se afla pe băncile opoziţiei şi când se afla la putere, liderul liberalilor conducea destinele ţării, folosindu-se adesea de şeful statului. Evenimentele din timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-au întărit regelui credinţa că Brătianu era un om „providenţial”, pe care trebuie să se bizuie. Fiind un temperament slab, Ferdinand s-a lăsat dominat de Brătianu, nesfiindu-se să declare că, deşi mulţi apreciază pe Brătieni ca pe a doua dinastie din România, el nu vede nimic rău în asta ^[35]. Iar cu alt prilej a mărturisit: „Prefer să cad cu Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere.” ^[36].

Sorin Oane/ #PovestileRimnicului - Povești cu comunişti

Povești cu comunişti

PCR, un corp străin în viaţa politică a României interbelice. Toată lumea este de acord că Partidul Comunist Român, pînă la 23 august 1966, a fost o glumă: 300 de români, 300 de evrei şi 300 de unguri. Şi poate cîteva mii de simpatizanţi. Fondat în 1921, prin sciziunea stîngii, după un model aplicat pretutindeni în Europa de Internaţionala a lll-a, PCR s-a poziţionat în scurt timp pe o platformă de ostilitate faţă de statul naţional român (definit de comuniştii noştri ca fiind multinaţional şi imperialist!), fapt care a condamnat partidul comunist la o definitivă marginalitate. Între cele două războaie mondiale, oferta sa politică a fost găsită interesantă doar de către unii minoritari ce nu se regăseau în statul naţional român, preponderent maghiari şi evrei. PCR a fost interzis de autorităţi în 1924. La capătul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru cea mai mare parte a populaţiei, partidul comunist reprezenta o necunoscută. Cu excepţia fidelităţii absolute faţă de URSS, definitorie pentru această formaţiune şi recunoscută ca atare, liderii, istoria partidului, platforma politică a acestuia erau un mister pentru majoritatea populaţiei. Comunismul românesc va deveni o mişcare politică demnă de luat în seamă doar în condiţiile înaintării victorioase a Armatei Roşii, în 1944.

Cînd a început comunismul vîlcean? De fapt, pînă la ilegalizarea PCR în 1924, nu cunoaştem nimic despre existenţa unor celule comuniste la Vîlcea. Cauzele apariţiei comunismului vîlcean au fost, de fapt, două:

a) Criza economică din anii 1929-1933, care a dus la radicalizarea muncitorimii;

b) Congresul al V-lea al PCR (3-24 decembrie 1931), care a avut loc la Gorcovo, lîngă Moscova. Comuniştii români au subliniat atunci ideea că ieşirea din criza economică se putea realiza doar pe cale revoluţionară. Ei erau convinşi că în România urmează... revoluţia bolşevică. Cert este că pe baza hotărîrilor acestui congres, spre sfîrşitul anului 1932, a fost reorganizat Comitetul Regional Oltenia şi au fost create, în mod real, judeţenele de partid Dolj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vîlcea. La Vîlcea, acest fapt s-a petrecut la începutul anului 1933.

Vâlcea/ #moartea prin #înfometare

#sărăciaabsolută (cauza) a fost consemnată de #GeoBogza în #CarteaOltului..

în context, de Ziua Internațională a eradicării fenomenului, despre #sărăciaextremă la nivel mondial - în prezent (date aferente anului 2015 - completare resurse anterioare)...

«În vara anului 1939, pe când omenirea se afla în pragul celui de al Doilea Război Mondial, născându-se în mintea mea ideea de a scrie această carte, Bunty mi-a împrumutat bicicleta ei, pentru a călători în lungul Oltului...

[…] Înainte de a ajunge la mânăstirea Cozia, Oltul trece pe lângă gospodăriile părăginite a două bătrâne. Într-o seară, una dintre acestea stă în prag, cătând în lungul drumului, cu ochii roşii şi umflaţi.

– De ce ai ochii roşii, mătuşă?

– De plans, maică.

– De ce ai plans, mătuşă?

– De foame, maică.

– Bărbat n-ai, mătuşă?

– A murit, maică.

– De ce a murit, mătuşă?

– De foame, maică.

Chircindu-se pe prispă, povesteşte cum i-a murit bărbatul. Toamna se sfârşise repede, până ce n-apucase să se coacă porumbul. Avusese în spatele casei două sute de cuiburi, la care trudise toată vara. Dar fusese o vară friguroasă, şi porumbul rămăsese verde. Zăpada l-a prins crud, intra unghia în el, laptele mustea sub coajă. Cum să-l macini, cum să-l mănânci?

#Ecartulputerii, #individualismul/ #colectivismul etc., ,,la noi”

#schimbarea care nu se produce nici la un secol după #DinPsihologiaPoporuluiRomân (+alte veacuri anterioare)

«Sunteți admirabil de dezorganizați»* - tot după mai bine de un secol

în cadru larg, despre modelul 6-D (ințial, 5-D) al culturilor naționale studiat de #GeertHofstede

psihologul social olandez/ profesor emerit de antropologie organizațională/ management internațional, a identificat șase probleme fundamentale pe care societatea trebuie să le înțeleagă, pentru a se organiza. Le-a numit ,,dimensiuni ale culturii”. Fiecare dintre ele a fost exprimată pe o scală care merge (aprox.) de la 0 la 100)

Michael Minkov, Gert Jan Hofstede, Geert Hofstede/ Culturi şi organizaţii. Softul mental

Cuvânt înainte la ediția în limba română 

Diplomatul britanic Jonathan Scheele, reprezentantul Delegaţiei Comisiei Europene în România între 2001 şi 2006, a rezumat experienţa sa româ­nească în următoarea frază: „România este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin.“ Iar el a făcut tot ce e omeneşte po­sibil s-o cunoască, învăţând chiar şi limba română pentru asta. Un bun prie­ten, consultant şi el, a fost la un moment dat sunat de un client francez, CEO-ul unei mari companii din România care, înainte de plecarea din post, a dorit să aibă o discuţie concluzivă, de câteva ore, despre România şi români. La sfârşitul celor patru ani de conducere a filialei de aici a multinaţionalei, omul pleca cu impresia că n-a înţeles aproape nimic din felul în care româ­nii acţionează şi reacţionează în raport cu ceea ce îi înconjoară.

Lectura acestei cărţi este unul dintre lucrurile foarte utile pe care le poate face cineva interesat să obţină rezultate, orice fel de rezultate, împreună cu alţi oameni. Programarea culturală mentală e baza pe care reacţionăm şi de pe care generăm reacţii. E necesar să ţinem cont de ca în orice demers de (auto)instruire şi de încercare de a ne îndepărta de ca. Oricâte progrese vom fi făcut, o parte din miezul tare al cadrului nostru cultural va continua să ne definească.

#HumbleLeader/ #liderulsmerit în #memoriavalceana

...nu sunt, așa cum s-ar crede la prima vedere, servili, umili, cu o încredere de sine scăzută și o modestie care implică negarea propriei valori

dimpotrivă, știu exact care le este valoarea, dar nu o trâmbițează; știu care le este locul în organizație și care le este rostul în viața lor și a celorlalți

responsabilitatea lor este să vadă omul din fiecare, să încurajeze autonomia și unicitatea celorlalți, creându-le acestora propriul sentiment de conștiință și responsabilitate..

un lider smerit este cel care știe că puterea smintește, dar smerenia te înalță

«... nu sunt, așa cum s-ar crede la prima vedere, servili, umili, cu o încredere de sine scăzută și o modestie care implică negarea propriei valori. Dimpotrivă. Știu exact care le este valoarea, dar nu o trâmbițează, știu care le este locul în organizație și care le este rostul în viața lor și a celorlalți. Iar responsabilitatea lor este să vadă omul din fiecare, să încurajeze autonomia și unicitatea celorlalți, creându-le acestora propriul sentiment de conștiință și responsabilitate.

Un lider smerit este cel care știe că puterea smintește, dar smerenia te înalță

Literatura de specialitate vorbește mult în ultima vreme despre un nou tip de lider, cel mai evoluat dintre toți – „humble leader”. În limba română, mulți au preluat termenul, traducându-l eronat prin calchierea „umil” sau mai grav, „umilință”, care nu are de-a face cu sensul cuvântului. În limba română, „humble” se regăsește în cuvântul „smerit”, iar „humility” are echivalent în „smerenie”, un cuvânt mult mai familiar în registrul teologic-moral-etic. La prima vedere, acest termen ușor anacronic (atitudine cucernică, supusă, respectuoasă; modestă, plină de bună-cuviință) pare să fie în contradicție cu curajul și vizionarismul liderului modern. Dar veți vedea că e un paradox care chiar funcționează.

Zona Vâlcii în Paleolitic și Neolitic

Antropologii şi biologii au dovedit că momentul decisiv al evoluţiei umane a fost adoptarea poziţiei bipede, care a permis folosirea membrelor anterioare în alte scopuri decât deplasarea şi creşterea volumului cutiei craniene, implicit a creierului (1). Transformările fizice ce s-au derulat pe parcursul sutelor de mii de ani, de la adoptarea poziţiei bipede, au dus la crearea abilităţilor fizice şi psihice necesare pentru obţinerea uneltelor. Cele mai vechi unelte cunoscute au fost descoperite la Olduwai Gorge în Tanzania şi au o vechime de 2.5 milioane de ani. Ele au fost asociate cu cea mai veche specie încadrată in familia hominizilor (2); este vorba de Homo Habilis. În prezent, omul este singura specie care işi confecţionează unelte şi Ie transportă, în lumea animală existând specii care folosesc ocazional materiale găsite în natură, fără a Ie prelucra sau păstra spre folosinţă.

a. Paleoliticul 

(Epoca veche a pietrei: palaios = vechi, lithos = piatră)

Odată cu primele unelte realizate de om, începe şi prima etapă a preistorici omenirii, paleoliticul. În această perioadă, tehnica folosită la prelucrarea uneltelor de piatră a fost cioplirea. Paleoliticul cuprinde cea mai mare parte a Pleistoecnului (prima etapă a erei Cuaternarului), perioadă în care se încadrează şi marile glaciaţiuni. Cele mai vechi descoperite pe teritoriul Europei au o vechime de 1.500.000 de ani şi sunt legate de pătrunderea lui Homo erectus în acest spaţiu. Nu peste tot, însă, unde a putut fi semnalată o posibilă prezenţă a omului, Ia începutul paleoliticului din Europa, avem şi descoperiri de unelte din piatră (vezi mai jos situaţia de la Tetoiu-Bugiuleşti, judeţul Vâlcea). Homo erectus a fost cel care a reuşit să stăpânească focul şi să-l folosească în avantajul său.

Ion Al. Popescu & Barbu Ollănescu-Orendi/ Olăneștii / un neam de boieri olteni

#BoieriiOlanesti în #memoriavalceana

,,nu ştiu să vă spun cine sau ce a fost mai întâi: râuleţul, aşezarea sau un Olănescu...” (Barbu Ollănescu-Orendi, coautor)

lucrarea pe care o promovăm astăzi sintentizează evoluția/ parcursul a 16 generații dintr-o genealogie autohtonă ,,de top”, din nefericire, azi - la un pas de a se desprinde definitiv de cultura/ originea strămoșilor ei...

CUVÂNT-ÎNAINTE

Obârşia boierilor Olăneşti se regăseşte, după documente şi legende, undeva nu departe de malurile Oltului, mai exact în mica localitate care şi astăzi poartă numele de Băile Olăneşti, localitate aşezată chiar pe râuleţul Olăneşti.

Nu ştiu să vă spun cine sau ce a fost mai întâi Olăneşti: râu­leţul, aşezarea sau un Olănescu prin personajul regăsit în docu­mente sau în legende.

Dacă se iau în considerare documentele existente, primii boieri Olăneşti au apărut cam pe la mijlocul secolului al XV-lea prin existenţa unui Goran.

Dacă se mai aruncă un ochi şi peste legende - care legende, vrând-nevrând, au întotdeauna un sâmbure de adevăr -, dacă deci se apleacă urechea şi asupra legendelor care au circulat şi mai circulă şi astăzi pe pământul Băilor Olăneşti, prima apariţie prin preajma locului, în persoana unui luptător, a unui război­nic, purtând numele de Olai, Olan, Olah sau Olea, s-ar fi petrecut cam pe la mijlocul secolului al XlII-lea.

În orice caz, Olăneştii, familie mare, numeroasă, prolifică, deţinători fiind de mari şi multe întinderi de pământ, de păduri, de case, iniţial pe toată întinderea judeţului Vâlcea, iar mai târ­ziu extinzându-se pe amândouă malurile Oltului şi în afara jude­ţului, Olăneştii ctitori de mai mult de 13 biserici răspândite şi acestea pe tot pământul care le aparţinea, Olăneştii, atât prin ceea ce stăpâneau, cât şi prin locul lor în societatea judeţului Vâlcea şi mai târziu în societatea Bucureştilor, capitala României, Olăneştii, alegând unii cariera militară, alţii cariera politică, alţii ocupând înalte funcţii administrative, alţii îndreptându-se către biserică, au jucat un mare rol şi au avut o mare contribuţie la viaţa de toate zilele, atât a comunităţii locale, cât şi a întregului judeţ, iar mai târziu, adică pe la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, chiar şi a întregii ţări româneşti.

Legaţi şi prin căsătorii de familii prestigioase, Olăneştii devin parte integrantă din ce a avut România mai important în viaţa socială, administrativă, politică şi culturală.