Era cald şi senatorii erau obosiţi. Sudoarea curgea pe togele lor brodate cu purpură şi în ochi li se citea parcă o singură dorinţă: să se isprăvească odată această şedinţă care dura de câteva ceasuri. Consulul care prezida le acordase pentru un moment, o pauză de odihnă şi de reculegere. Unii dormitau pe băncile lor, alţii se plimbau prin incintă, iar cei mai mulţi se grupaseră în jurul lui Scipio şi discutau cu aprindere. Figura şefului nobilimii se desena mândră şi aristocratică în mijlocul grupului de chipuri agitate.
Deodată se făcu tăcere. Senatorii îşi ocupară iarăşi locurile şi şedinţa reîncepu. Un om, cu părul roşu şi ochii cenuşii, se urcase la tribună. Era între două vârste şi pe buze îi flutura un zâmbet tăios şi sarcastic. Când începu să vorbească, toţi senatorii îşi ascuţiră urechile şi nicio şoaptă nu se mai auzi. Însuşi Scipio păru că renunţă la seninătatea-i olimpiană şi privi cu luare aminte pe orator.
Cato vorbea din ce în ce mai animat. Vorbele-i curgeau limpezi şi clare şi se îndeseau ca picăturile unei ploi repezi de vară. Frazele se rotunjeau, figurile retorice răsăreau necăutate şi în chip spontan, iar ironiile şi sarcasmele se încrucişau ca nişte fulgere pe un cer furtunos. Cu toată oboseala lor, senatorii nu se mai săturau ascultându-l şi la rându-i, fiul arendaşului din Tusculum părea că nu se mai satură nici el de propria-i elocvenţă. În sfârşit termină şi ultima-i frază vibra maiestoasă şi sonoră: „Aşadar, părerea mea e că trebuie dărâmată Cartagina!”
Un murmur străbătu sala. Preşedintele puse la vot diferitele propuneri şi în urmă delegaţii puni fură chemaţi înăuntru. Ei se plecară adânc. Într-o tăcere deplină hotărârea definitivă fu citită. „Senatul şi poporul roman ordonă Cartaginei ca ea să-şi nimicească toate vasele de război şi să primească vizita de control a unei delegaţii romane”. În fruntea acestei delegaţii era numit Cato. Trimişii Cartaginei se plecară din nou adânc în faţa senatorilor, Cato îi privi cu o mânie abia reţinută, Scipio zâmbi ironic şi compătimitor, iar ei, mohorâţi, dar calmi, părăsiră încet sala senatului.
Cartagina trebuie distrusă!
Când delegaţia romană a debarcat la Cartagina, primirea ei a fost făcută cu un fast nemaipomenit. Sufeţii, senatorii şi o mulţime imensă i-a întâmpinat pe ţărm. Casele erau împodobite cu covoare bogate şi cu valuri de purpură. Pe străzi, în vase mari, ardeau arome fine. Pe fortăreaţa Byrsa fluturau ramuri de măslin, semnul păcii, şi peste tot poporul aclama pe romanii care treceau încântaţi şi fermecaţi de tot ceea ce vedeau. Ce frumos şi ce prosper era oraşul! Nici nu se cunoştea că purtase un război aşa de greu din care ieşise cu totul învins. Peste tot se vedea bogăţie şi voie bună. Pe pieţe, negustorii îşi strigau marfa ca în zilele bune, mulţimea se plimba nepăsătoare şi pe tindele templelor ofrandele şi jertfele se grămădeau numeroase şi alese.
Romanii erau uluiţi. Nu se aşteptaseră să vadă aşa ceva, nu se gândiseră că vor fi primiţi aşa de bine. Numai unul din ei nu îşi pierduse sângele rece şi acesta era Cato…
– Vă mai gândiţi la generalul cel chior? întrebase el chiar la intrarea în oraş.
La această jignire adusă lui Hanibal, sufeţii se posomorâseră, dar au răspuns liniştiţi:
– Ilustre senator, senatul şi poporul roman ne opresc de a ne mai gândi la el.
Pe străzi, Cato a examinat cu atenţie edificiile măreţe şi somptuoase şi, adresându-se unui senator cartaginez, i-a zis:
– Nu găseşti că aveţi prea multă marmură şi aur? Mai trainică e, cred eu, cărămida de la Roma.
La ospăţul oficial, el nu a gustat aproape deloc din mâncărurile şi vinurile alese. Pe când colegii lui se îmbătaseră numai din aroma bucatelor şi a băuturilor, Cato a cerut să i se dea o ceapă şi o bucată de slănină. Le-a mâncat cu poftă, a băut dintr-o dată o cupă cu apă în care pusese puţin oţet şi a râgâit cu satisfacţie chiar în nasul marelui sufet, lângă care sta.
Colegii lui romani l-au privit indignaţi şi unul dintre ei a şoptit la urechea celuilalt:
– Nu-şi desminte numele! Porcius s-a numit unul din strămoşii săi şi strănepotul se cunoaşte că se trage din nişte porcari.
Cato a rămas nepăsător şi la sfârşit, când o dansatoare greacă uimise pe toţi prin mişcările-i graţioase, el a exclamat:
– Aş prefera o maimuţă din munţii Numidiei: ea face salturi mult mai mari.
Şi a rămas posac şi nimic nu l-a putut încânta, cât a stat la Cartagina. A refuzat daruri bogate, a respins sclave frumoase care îl îmbiau cu farmecele lor şi noaptea, pe când tovarăşii lui se desfătau la ospeţe şi petreceri, el, la lumina lămpilor strălucitoare, îşi punea în regulă catastifele şi scria la „Origines”, opera lui istorică favorită.
După o lună de şedere în oraşul acesta blestemat şi plin de corupţie, cum îl numea el, pe când erau duşi în triumf pentru a se reîmbarca pentru Roma şi când fruntaşii Cartaginei socoteau pe delegaţii romani câştigaţi de partea lor, Cato a rămas neschimbat.
– Ce impresie ai de oraşul nostru? l-a întrebat un bătrân cartaginez.
– Am impresia că trebuie dărâmat! i-a răspuns el.
…………………..
Când s-a întors la Roma, Cato şi-a reluat viaţa-i şi obiceiurile de toate zilele. Aceleaşi atacuri contra luxului şi desfrâului ce venea din Orient şi mereu aceleaşi îndemnuri: economie, cumpătare şi afară cu tot ce e nou! A rămas statornic şi neclintit în hotărârea sa: Cartagina trebuie distrusă!
Nimicirea Cartaginei nu a avut fericirea să o vadă. El moare în anul 149, cu trei ani înainte de dărâmarea cetăţii punice.
*****
sursa: I. M. Marinescu, Figuri din antichitatea clasică, Ed. Casei Şcoalelor, 1929
Sursa foto Cato cel Bătrân
Romanii erau uluiţi. Nu se aşteptaseră să vadă aşa ceva, nu se gândiseră că vor fi primiţi aşa de bine. Numai unul din ei nu îşi pierduse sângele rece şi acesta era Cato…
– Vă mai gândiţi la generalul cel chior? întrebase el chiar la intrarea în oraş.
La această jignire adusă lui Hanibal, sufeţii se posomorâseră, dar au răspuns liniştiţi:
– Ilustre senator, senatul şi poporul roman ne opresc de a ne mai gândi la el.
Pe străzi, Cato a examinat cu atenţie edificiile măreţe şi somptuoase şi, adresându-se unui senator cartaginez, i-a zis:
– Nu găseşti că aveţi prea multă marmură şi aur? Mai trainică e, cred eu, cărămida de la Roma.
La ospăţul oficial, el nu a gustat aproape deloc din mâncărurile şi vinurile alese. Pe când colegii lui se îmbătaseră numai din aroma bucatelor şi a băuturilor, Cato a cerut să i se dea o ceapă şi o bucată de slănină. Le-a mâncat cu poftă, a băut dintr-o dată o cupă cu apă în care pusese puţin oţet şi a râgâit cu satisfacţie chiar în nasul marelui sufet, lângă care sta.
Colegii lui romani l-au privit indignaţi şi unul dintre ei a şoptit la urechea celuilalt:
– Nu-şi desminte numele! Porcius s-a numit unul din strămoşii săi şi strănepotul se cunoaşte că se trage din nişte porcari.
Cato a rămas nepăsător şi la sfârşit, când o dansatoare greacă uimise pe toţi prin mişcările-i graţioase, el a exclamat:
– Aş prefera o maimuţă din munţii Numidiei: ea face salturi mult mai mari.
Şi a rămas posac şi nimic nu l-a putut încânta, cât a stat la Cartagina. A refuzat daruri bogate, a respins sclave frumoase care îl îmbiau cu farmecele lor şi noaptea, pe când tovarăşii lui se desfătau la ospeţe şi petreceri, el, la lumina lămpilor strălucitoare, îşi punea în regulă catastifele şi scria la „Origines”, opera lui istorică favorită.
După o lună de şedere în oraşul acesta blestemat şi plin de corupţie, cum îl numea el, pe când erau duşi în triumf pentru a se reîmbarca pentru Roma şi când fruntaşii Cartaginei socoteau pe delegaţii romani câştigaţi de partea lor, Cato a rămas neschimbat.
– Ce impresie ai de oraşul nostru? l-a întrebat un bătrân cartaginez.
– Am impresia că trebuie dărâmat! i-a răspuns el.
…………………..
Când s-a întors la Roma, Cato şi-a reluat viaţa-i şi obiceiurile de toate zilele. Aceleaşi atacuri contra luxului şi desfrâului ce venea din Orient şi mereu aceleaşi îndemnuri: economie, cumpătare şi afară cu tot ce e nou! A rămas statornic şi neclintit în hotărârea sa: Cartagina trebuie distrusă!
Nimicirea Cartaginei nu a avut fericirea să o vadă. El moare în anul 149, cu trei ani înainte de dărâmarea cetăţii punice.
*****
sursa: I. M. Marinescu, Figuri din antichitatea clasică, Ed. Casei Şcoalelor, 1929
Sursa foto Cato cel Bătrân
_________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu