,,o istorie critică a Rîmnicului” vs. meteahna „excepţionalismului vîlcean"; cea mai recentă carte a prof. dr. Sorin Oane va fi lansată vineri, 30 mai, la Galeria „Artex” din Centru (ora 17.00)«Scurtă introducere despre versiunea Sorin Oane a istoriei rîmnicene (de fapt, este vorba despre „excesul de lectură care duce la formarea propriilor opinii”)
Pentru înţelegerea acestei cărţi vreau să
explic, chiar de la început, două lucruri:
1. Versiunea Oane nu se vrea
„adunătoarea tuturor nisipurilor’’... Nu lipsa
documentelor m-a oprit să scriu o carte despre Rîmnic, ci lipsa de idei
critice. Cînd le-am avut, m-am apucat de treabă. Cert este că spiritul critic
trebuie reînnoit mereu. El înseamnă ciurul, sita, cernerea. De acord cu Nicolae
Manolescu care afirma: „Credinţa multora este că tot adunînd documente vor
izbuti să le facă să vorbească, vor găsi o semnificaţie, vor scoate din ele ideea.
Cînd, în fond, un critic care nu porneşte la drum avînd în cap ideea este
condamnat să rămînă în veci prizonierul materialului său! Nicolae Iorga, care
ştia atîtea, îi numea pe erudiţii incapabili de sinteză„adunătorii tuturor
nisipurilor". Expresia e oarecum crudă, dar meritată. Documentele nu se
adună, ci se „inventează", decurg dintr-o ipoteză de lucru. ...N-am
încredere în căutătorii de lucruri „noi"; prefer pe cei care interpretează
în chip nou pe cele vechi”. (1)
În plus, spiritul critic mai presupune ceva foarte important: existenţa unei autorităţi critice, una dovedită, omologată public pe baza unor realizări certe. După un doctorat pe tematica comunismului vîlcean, după ce mi-am pus numele pe 10 manuale de istorie (tipărite la edituri ca Teora, Humanitas, Art Klett), după alte 16 cărţi de istorie şi peste 120 de articole ştiinţifice (multe pe teme de istorie vîlceană), cred că pot să am şi eu versiunea mea în privinţa istoriei Rîmnicului. Asta de faţă.
2. Istoria ne oferă, din fericire, mai
multe moduri de a privi lucrurile. Ca autor am fost
nevoit să fac o alegere dificilă. Să-mi expun în mod deschis părerile, cu
riscul ca vorbele să-mi fie scoase din context şi folosite ca să justifice
atacurile „gongoricilor”, adică a adepţilor „excepţionalismului vîlcean",
a celor care au un retorism menit, de fapt, doar afişării cu ostentaţie a
personalităţii proprii? Sau ar fi trebuit să mă autocenzurez? Am ales expunerea
deschisă, dezinhibată, în detrimentul autocenzurii „patriotice”. Da ştiu,
exista şi varianta „să nu lăsăm adevărul să strice o poveste bună'. Da,
dar istoria fără adevăr îşi pierde însemnătatea şi, în fapt, nu mai este
istorie.
Pînă acum nu a existat o istorie critică a
Rîmnicului. Iar unii au căpătat tupeul de a emite păreri în domenii de care nu
au habar şi au antrenat în delirul lor turme de aplaudaci, încă şi mai puţin
pricepuţi decît ei. Aproape toate cărţile despre istoria oraşului sînt cronici
despre izbînzile şi eroismul rîmnicenilor. Cartea de faţă este o încercare de a
merge contra curentului descris mai sus. Deci, nu este un exerciţiu menit să
emoţioneze inimile rîmnicenilor. Însă, evident, au existat cazuri, şi nu
puţine, cînd patriotismul meu local a mers spre alte poveşti istorice.
Versiunea „Oane” a istoriei Rîmnicului propune doar ridicarea nivelului de
reflecţie istoriografică a evenimentelor analizate, eliminarea platitudinilor
patrioţilor gongorici, o lectură modernă, incisivă, dar şi plăcută, a
poveştilor oraşului. Fără a viza exhaustivitatea, lucrarea de faţă oferă
cititorilor şi roadele celor mai recente cercetări. Mă suspectez singur de prea
multe lucruri noi spuse în această lucrare, dar cred că Herman Melville avea
dreptate: „Este mai bine să eşuezi în originalitate, decît să reuşeşti în
imitație”. Pentru mine, cartea asta a avut o valoare terapeutică. Adică,
trebuia să spun lucrurile astea. Nu am vrut să lezez orgoliul nimănui, dorinţa
mea a fost de a participa şi de a îmbunătăţi. Cred însă că şi alţi oameni au
nevoie de varianta mea de istorie rîmniceană pentru a înţelege corect
lucrurile. Cel puţin, sper asta. Admit că mă pot înşela şi îmi cer iertare cu
anticipaţie pentru eventualele excese de spirit critic. Nu mă îndoiesc că
omisiuni, erori de informaţie există şi în versiunea mea. Nu deţin adevărul
absolut. De fapt, nu îl deţine nimeni.
Pe scurt, această carte are două părţi.
Prima este despre cîrcotelile mele pe marginea istoriei oraşului, aşa cum este
ea prezentată acum, căci orice demers în istoriografie pleacă de la stadiul
cunoştinţelor despre subiectul în cauză, adică de la critica celor dinainte,
pentru a face posibil încă un pas înainte, cu mai multă informaţie, poate şi cu
o nouă viziune. Ceea ce s-a mistificat anterior, cu sau fără voie, devine
pentru mine obiect de analiză critică. A doua parte este viziunea mea despre
aceeaşi istorie. Desigur, fiecare rîmnicean vede oraşul în funcţie de propria
lui cultură. Asta am făcut şi eu, am rescris istoria Rîmnicului în funcţie de
cultura mea. De fapt, departe de a fi o simplă modă, rescrierea istoriei a fost
dintotdeauna dovada unei adînci introspecţii. Şi încă ceva. Istoria nu
colecţionează ani, ci poveşti. Rîmnicul nu a promovat pînă acum nicio poveste
importantă, deşi oraşul nu este atît de inocent precum pare. El se povesteşte
pe sine, căci vorba lui Goethe, „lucrurile emit ele însele judecăţi”.
Totul este să înţelegi poveştile pe care oraşul vrea să ţi le spună.
&&&
Prima poveste a oraşului este chiar
povestea scrierii istoriei lui. La Rîmnic, istorie se scrie de puţină vreme.
Documentele secolelor XIV-XVIII aveau prea puţine legături cu ceea ce înţelegem
astăzi prin istorie. Puţinii cunoscători de carte, raritatea şi preţul ridicat al
pergamentului (sau hîrtiei) şi a instrumentelor de scris, făceau ca documentele
să aibă o valoare majoritar practică. Alfel spus, oamenii scriau rar şi aproape
numai pentru a-şi dovedi proprietăţile.
*
Rîmnicul a dobîndit simţ istoric tîrziu,
odată cu apariţia romantismului, adică de pe la mijlocul secolului XIX. Oraşul
a sărit peste etapa cu cronicarii (sec. XVII-XVIII) şi a trecut direct la
istoricii romantici ai secolului XIX. Acest lucru a fost însă o sursă de
mistificare teribilă, căci romanticii au stricat istoria oraşului, înlocuind-o
cu propriile lor fantezii.
Prima poveste a oraşului este cea a
romanticului Alexandru Pelimon (1822- 1881) care a scris despre asasinarea
domnitorului Radu de la Afumaţi în Biserica „Cetăţuii". Ea are însă două
probleme: a) Scrierea istoriei oraşului începea cu cea mai tristă poveste a sa;
b) Este un neadevăr istoric supărător. Pelimon falsifica istoria oraşului
crezînd că o promovează. Cînd a lansat acea poveste nu a făcut niciun fel de
cercetare, nu s-a bazat pe nimic. Povestea era însă „cool" - cu trădare,
sînge şi schimbare de domni -, şi asta era tot ceea ce a contat atunci. După
asta, diferite persoane s-au apucat să scormonească prin arhive sau să culeagă
din diferite părţi poveşti pentru a da oraşului o istorie.
*
Mai nou, istoria locală este scrisă de
ziarişti. Numai că istoria aceasta încercă să pună accent doar pe senzaţional.
Este o scriitură superficială pentru că ziaristul doreşte să dea „ştiri".
Asta este satisfacţia lui. Să spună el primul ştirea aia. Cunosc o mulţime de
inşi din presă care trăiesc din „rescrierea jurnalistică a istoriei
locale", care după ei este astfel... promovată. Dar ideile lor eronate
devin dogme, pentru că mulţi oameni ştiu istorie doar din ziare. De aceea,
răspunderea celor care „umblă cu idei istorice" este enormă. De cele mai
multe ori, ziaristul nu mai citează sursa, scrie ca şi cum el este autoritatea.
Pare că el singur a desluşit şi rezolvat imediat o problemă a istoriei. Dar
scrierea istoriei cere însă mult timp şi multă erudiţie. Alţi ziarişti preferă
să distribuie doar poveştile naţionaliste ieftine, dar care prin repetiţie
devin „bunuri ale întregului popor". Acum, încearcă să le contrazici!»
(Autorul)
&&&
Apariția volumului ,,Poveștile Rîmnicului” al reputatului istoric vâlcean Sorin Oane constituie, de departe, evenimentul editorial al anului la Vâlcea. Nu doar pe componenta de #istorielocala, nu exhaustiv, desigur, însă categoric cum NU cum s-au (mai) consemnat rezultatele cercetărilor privind #memorivavalceana. Precizăm: cercetările efectuate de istorici, nu presupunerile și cu atât mai puțin fabulațiile amatoristice care din nefericire (ne-)au făcut ,,poveste frumoasă” (uneori) din nimic...Fără a minimaliza câtuși de puțin eforturile autorilor care au crezut în ceea ce au scris (și vor mai scrie) despre ,,de unde”/ ,,cum” am ,,venit” pe cărările istoriei în Râmnicul contemporan, un lucru este cert: ceea ce numim ,,gândire critică” a fost, de fapt, un ,,crez” mult prea apropiat mai degrabă de caragialescul/ cațavencianul „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire...”.
Volumul, deosebit de consistent (peste 500 p. corp literă mică), a apărut în excepționale condiții grafice, cu excelente ilustrații - înregistrăm cu această ocazie și o premieră foarte binevenită: vechile imagini vâlcene repezentând fresce, inscripții, personalități și monumente istorice s.a.m.d., greu spre imposibil de utilizat în tipar sau suporturi electronice, au fost prelucrate profesional cu ajutorul Inteligenței Artificială de către ,,echipa Brohouse”, adică Horia și Costin Oane, fiii autorului. Aceste imagini au mențiunea (AI), de la Artificial Intelligence.
La această legătură, coperțile volumului, foaia de titlu și cuprinsul, a cărui simplă lecturare ne face să conștientizăm ce lucrare monumentală ne oferă prof. dr. Sorin Oane, după toate acumulările/ experiențele zecilor de ani de cercetare (și multele scrieri) care-i onorează cartea de vizită!
Privilegiul de a fi printre primii dăruiți cu «,,Poveștile Rîmnicului” vesiunea Sorin Oane» se va ,,întoarce” către toți cititorii resurselor privind memoria și cunoașterea locală vâlceană: intenționăm să publicăm în foileton întregul volum, poveste cu poveste, la final reunind tot conținutul într-o resursă #memoriavalceana distinctă. În afară de hashtag-urile cunoscute, toate postările din curprinsul cărții vor fi marcate și cu #PovestileRamnicului & #SorinOane.
(Valentin Smedescu)
_______
(1) Nicolae Manolescu, Inventarea documentului, în „Teme A", Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 6.
______
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #AntimIvireanul #JudetulValcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #SorinOane #PovestileRamnicului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu