Dezastre în Râmnicul veacurilor trecute: o inundație și un incendiu devastatoare, în vremea când orașul avea străzi cu pavaje din piatră și stație de trăsuri în Centru...

«...îmi amintesc, astfel, de catastrofala inundaţie produsă de râul Râmnic în vara anului 1896, când abia împlinisem doi ani. Nu ştiu dacă psihologii admit posibilitatea unor înregistrări atât de fidele şi de persistente ale memoriei la o vârstă atât de fragedă, dar, în ceea ce mă priveşte, faptul acesta este riguros exact. Mi-aduc aminte cum deodată, în puterea serii, răzbat de-afară ţipete de groază şi șuieră prelung ţignalele gardienilor. De undeva, din depărtare, se aude un zgomot surd care creşte cu fiecare clipă şi un vuiet confuz umple văzduhul. Strada se umple în curând de larmă şi pe sub ferestrele casei înalte se aude un topăit greu şi zorit de cizme.

Nu ştiam ce se petrece, dar, după forfota şi agitaţia celor din casă, îmi dădeam prea bine seama că se întâmplase ceva cu totul neobişnuit. Speriat, mă agățasem de rochia mamei şi mă uitam întrebător la ea.

Nu a mai trecut decât puţin timp şi ne-am trezit în casă cu un grup de oameni cu copii de mână şi purtând în spinare legături mari cu lucruri. Ţin bine minte că pe unul din copii aceştia l-au culcat în acea noapte în pătuc cu mine.

Mult mai târziu, când m-am mărit, am aflat de la părinţi că cei care căutaseră adăpost la noi în acea noapte de groază, a fost familia (sic!) unui bun prieten al tatii, Ștefan Iordănescu, apărător la Judecătoria de pace, care fusese surprins de puhoiul apelor în locuinţa lor de la capul podului de peste râul Râmnic (pentru mai tinerii noștri cititori: râul „Olănești” din prezent – notă V.S.).

Peste câţiva ani, am citit în "Convorbiri Literare", anul XXXX (sic!), pag. 852, explicaţia pe care a dat-o geologul Gheorghe M. Murgoci acelei inundaţii catastrofale. La coborârea din munte, râul Râmnic străbate o "cheie" strâmtă în masivul de calcar. În timpul unei ruperi de nori, trunchiurile de copaci şi bolovanii aduşi de torentele năvalnice ale apei au înfundat această cheie aproape de ieșirea ei, formându-se un lac imens. Sub presiunea apei care a crescut necontenit timp de câteva săptămâni, barajul a cedat şi noianul de apă s-a năpustit potop la vale, măturând totul în calea lui.

În Râmnic, cele două rânduri de piloni ai digului de-atunci, au fost smulşi de violența viiturii, ca nişte surcele, şi apa s-a revărsat peste toată partea de jos a orașului, înecând totul şi urcând în susul străzii Traian până aproape de biserica "Cuvioasa Paraschiva" (în spatele „CAR Pensionari” – notă V.S.).

Şuvoiul purta năprasnic copaci, gospodării întregi, cadavre nenumărate de animale şi de oameni surprinşi de furia apelor. Cei care au trăit acele clipe de groază povesteau o scenă înfiorătoare la care au asistat. Pe valuri a apărut, la un moment dat, o casă întreagă. Pe masă era lampa aprinsă, la fereastră sta cuminte o pisică, iar înăuntru o biată bătrână îşi frângea mâinile şi se ruga deznădăjduită. A fost o imagine fugară, de o clipă numai, fiindcă în momentul următor, casa s-a lovit de podul căii ferate nou construit, s-a sfărâmat cu un trosnet surd şi totul a dispărut în valuri, făcând să îngheţe sângele în vine privitorilor în[n]ebuniţi de groază.

În "Zăvoi”, apa ajunsese la un nivel de peste 1,50 metri şi până în 1940, o cruce modestă însemna, aproape de colţul de nord-est al "Stadionului", locul unde s-au găsit trupurile neînsufleţite ale învăţătorului Georgescu din Olăneşti şi ale copiilor săi, aduse atunci de puhoiul apelor.

Spre a se feri pe viitor oraşul de repetarea unui asemenea dezastru, sub administraţia primarului Petre Slăvitescu, s-a construit în 1898 actualul dig de piatră şi podul de fier de peste Râmnic.

Nu a trecut nici un an de la această întâmplare tragică şi mi-a fost dat să fiu martor la un foc grozav, care a mistuit "Hanul Lahovary", situat pe partea de sud-vest a actualului parc al Primăriei. Trezit din somnul dulce al nopţii, îmi amintesc şi acum frica şi neliniştea ce m-a cuprins când am auzit strigătele de groază ce răsunau în puterea nopţii și am văzut luminată toată casa şi împrejurimile, de vâlvătăile unui foc imens. Învăluite într-un fum negru, limbi uriaşe de flăcări jucau sinistre pe cer şi jerbe imense de scântei se risipeau peste tot oraşul. După ce focul a mistuit totul, ruinele fostului han au fost dărâmate, iar terenul - complet curăţit.

Mult mai târziu, în decursul activităţii mele profesionale, am aflat lucruri interesante despre acest han. Prin testamentul său din 9 martie 1860, trecut în Condica Episcopiei sub numărul 366/8 aprilie 1860, Bica Lahovary arată cum, încă de la 4 ianuarie 1834, se înţelesese cu soţul său, cu care a trăit 44 de ani în cea mai deplină înţelegere şi armonie, să lase "hanul Lahovary" unui sfânt lăcaş, ca să fie pentru pomenirea întregului său neam. După o matură chibzuinţă, a testat (donat prin testament – notă V.S.) hanul bisericii "Toţi Sfinţii", ctitoria moşului său Grigore Socoteanu, unul dintre cei mai de seamă episcopi ai Râmnicului, ajuns şi mitropolit al Ţării Româneşti. Hanul, care în mod obişnuit producea un venit de 200 de galbeni anual, urma să se arendeze "la mezat", iar suma obţinută să se împartă astfel: 2.400 lei - bisericii "Toţi Sfinţii", din care să se plătească 800 lei leafa la doi preoţi, 600 lei - leafa cântăreţului I, 300 lei - leafa cântăreţului II, 150 lei - leafa paracliserului şi 50 lei - leafa îngrijitoarei mormintelor familiei; 800 lei - bisericii "Maica Domnului"; 200 lei - bisericii "Sf. Dimitrie"; 100 lei - bisericii din Sărăcineşti şi 100 lei, bisericii din Budeşti.

Fiii săi (nepoţii, notă Autori) - Alexandru Lahovary, generalul Jack Lahovary, Ioan Lahovary şi Emil Lahovary au refuzat, însă, să îndeplinească voinţa pioasă a defunctei lor mamă (mătuşă, notă Autori) şi, în urma unui proces îndelungat cu asemenea puternici adversari care aveau pe atunci foarte multă putere şi trecere politică, bisericile legatare s-au văzut despoiate de dreptul lor. Se poate să fi fost o simplă coincidenţă, dar orăşenii au interpretat prefacerea în scrum a acestui han, ca o certare cerească...»

***

Sursa: Nicolae Angelescu/ «Memoriile unui om obscur/ - Contribuții la istoria Râmnicului Vâlcii», Râmnicu Vâlcea. Editura Adrianso, 2005.

Excelenta lucrare redă în volum cele peste 90 de manuscrise ale prof. Nicolae Angelescu, mare dascăl și om al cetății din perioada interbelică. Manuscrisele se găsesc în custodia Muzeului Județean Vâlcea.

Cartea a fost editată la inițiativa și sub egida Muzeului Județean Vâlcea, cu sprijinul financiar al Consiliului Județean; este o ediție critică realizată de Liliana-Marinela Beu și Ion Soare și poate fi împrumutată de la sediul Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul” Vâlcea ori de la filiala noastră din „Ostroveni” (Casa Științei, et. V) sau poate fi studiată tematic la Sala de lectură.

Imaginile vechi din colaj (una câte una, la această legătură) au sursa: «Nicolae Angelescu/ 1894-1966/ O viață - ,,între iluzii și deziluzii”», autori dr. Constantin Ploscaru, dr. Vlad-Petru Ploscaru și dr. Ștefan-Alex Ploscaru; volumul a apărut la Editura Conphys Râmnicu Vâlcea, în 2015.

_____

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni