www.memoriavalceana.ro : Istoricul Spitalului Județean Vâlcea/ scurtă istorie a medicinii vâlcene

Istoria medicinii vâlcene se pierde în negura veacurilor trecute.
În anul 1545, Radu Paisie a rămas, cu întregul său sfat domnesc, la Râmnic, pentru îngrijirea sănătăţii.

La Râmnic va veni, în mai 1557, Pătraşcu cel Bun, „bolnav de piept” pentru a se îngriji de afecţiunile pulmonare.

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri, la această legătură.

Cronicile timpului amintesc de prezenţa „bolniţelor”, asezămite care funcţionau pe lângă mânăstirile Cozia (sec al XIV-lea) şi Hurez ( sec al XVIII-lea), unde cei bolnavi erau îngrijiţi de slujitorii monahali. Pe frescele acestora încă se mai pot observa imagini din care se pot deduce cunoştinţe depre bolile contagioase sau despre răni şi metode de vindecare a acestora.

Un băcan din Râmnicu Vâlcea comercializa in prăvălia sa leacuri aduse de la Sibiu. Astfel, într-o cerere din 1778 a unui boier din oraș i se cere acestuia un leac compus din: „o pătrime oca rosmalin şi să fie amestecat cu rabar bleter” (foi de dafin).

Primul medic oficial din Râmnic a fost Adam Ulrich numit în calitate de chirurg în anul 1792 de către Episcopul Filaret, al Râmnicului; o reţetă a acestui medic pomenea: „să se cerceteze în grădinile Sibiului sau în grădina Brokantal de nişte poame ce le zice ananas, să se cumpere doua poame şi să se trimită pentru dumneaei Doamna lui Iancu Caragea, bivel-postelnicul, care din naşterea unui cocon se afla lehuză”.

Pe vremea domniei lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774-1782),
„…Orăşenilor, de ziua Măriei Sale, li s-a organizat la Vâlcea, pentru prima oară, un serviciu gratuit de sănătate”, pentru toţi locuitorii, fără deosebire de naţionalitate sau religie şi s-a numit „un dohtor cu plată, câte 50 de taleri pe lună, din cutia milostivirii”. Evenimentul este demn de reţinut, cunoscut fiind faptul că gratuitatea serviciului medical a fost introdusă pe teritoriul european abia în vremea primului război mondial.
Între 1789 şi 1792, pe vremea războiului şi a ocupaţiei austiece, la Râmnic s-a organizat un spital. Iată cum descrie Dionisie Eclesiarhul acest episod: „Soldaţii se îmbolnăveau de lingoare … şi nimic nu folosea, încă mai rău răcia şi îndată muria… pe mulţi îi duceau la Râmnic, la spital, cu socoteală că iaste acolo aer de munte”…
După retragerea armatei, în anul 1791, pentru spitalul ridicat de austrieci, Episcopia şi mânăstirile au făcut plată Domniei pentru ca spitalul să fie lăsat pe seama oraşului.
La 15 octombrie 1802, domnitorul Constantin Ipsilanti trimitea la Râmnic „un doctor deosebit, cu ştiinţa tămăduirii pentru bolnavii din judeţ, fiind plătit cu 40 de taleri pe lună şi încă 20 de taleri pe an, pentru ierburile adunate şi folosite la pregătirea leacurilor”
Autorităţile locale s-au îngrijit pentru asigurarea sănătăţii locuitorilor , prin aducerea şi numirea de doctori, organizarea de carantine pentru izolarea si eradicarea epidemiei de holeră şi pentru înhumarea celor decedaţi din cauza ciumei ce a bântuit în acea vreme.

În anul 1831, medicul Francisc Albaier a procedat la vaccinarea copiilor împotriva vărsatului.

În anul 1832 este atestata deschiderea farmaciei “Salvator” de către spiterul Miscoltz, despre care medicul Francisc Albaier raporta Inspectoratului general al carotinelor, ca „a fost calfă de spiţer la Deva”.
Printre medicii care au practicat pe teritoriul judeţului Vâlcea se numără:
1834 – medicul austriac Wilhelm Zingler, 1837 – medicii Vasile Anania şi oculistul Vasile Popovici, (acestuia din urmă interzicându-i-se, în anul 1834, practicarea profesiei „din cauza relelor purtări”. În locul său a fost numit medicul Iosif Binder, cu o leafă de 4790 lei anual, jumătate din sumă fiind achitată de către orăşeni. El a şi fost confirmat ca staroste al Agenţiei Austriece, înlocuindu-l pe doctorul Zingler, care a fost destituit în urma scandalului provocat de medicul Anania).

Pentru a fi tămăduită de boli, o parte a populaţiei sărace apela la persoane care „doftoriceau” după metode empirice. Rezultatele acestor practici ilegale fiind, deseori, dintre cele nedorite, autorităţile au luat măsuri de interzicere a lor.

Magistratul oraşului a concesionat, unui negustor din Bucureşti, dreptul de aprovizionare cu lipitori a spitalelor civile din judeţ, luând măsuri de stăvilirea contrabandei.

Este de menţionat cazul lui Petrache Burumliu, din Râmnic, care relata: „…pentru patima ce o am, cu dureri la un picior, cu 14 ani de suferinţe, m-am silit cu datorii şi doftori şi nu s-a putut cunoaşte nimic – pentru care – m-am hotărât a merge la băi în ţara nemţească”. Pentru aceasta, la 18 martie 1830, îşi va vinde casele din mahalaua Sf. Dimitrie, lui Iordache Olănescu, pentru suma de 900 de lei.

În anul 1832, prin Ordinul 6499/1832 al Departamentului dinlăuntru, s-a hotărât înfiinţarea unui spital, în casa aparţinând lui Ghiţă Iopivale „… în care se vor aduna femeile publice şi după căutare să fie oprite cele bolnave şi să fie doftoricite în patru-cinci săptămâni”.

În acelasi an apar primele circumscriptii sanitare, dar din cauza lipsei de medici funcţionarea lor devine posibilă abia în 1848, când circumscripţiile sanitare au fost grefate pe structura plăşilor şi a plaiurilor.

În dotarea acestui spital, care a funcţionat într-o casă ce aparţinuse lui Ghiţă Iovipale şi dăruită comunităţii cu condiţia „de a fi reparată şi a servi numai pătimaşilor”, era înregistrat ca instrumentar „un clisir cu două şpriţuri, unul de parte bărbătească şi altul de parte femeiască”.

Mai târziu, în anul 1843, s-a luat hotărârea de înfiinţare a unui spital de boli venerice pentru tratarea locuitorilor judeţului Vâlcea.

În din anul 1855, la Râmnicu Vâlcea numărul medicilor a crescut faţă de perioada precedentă adăugându-se numele: Zographos, Schlachter şi Binder.

Tot la Râmnic au fost organizate şi spitale ale armatelor străine de ocupaţie, pentru militarii bolnavi sau răniţi. Astfel în anul 1849, a fost înfiinţat un spital de către armata rusă, care după patru luni a fost mutat la Bucureşti, dar şi un altul pentru militarii turci. În clădirile schitului Troianu, tot în anul 1849 s-a organizat un spital pentru 200 de soldaţi austrieci suspecţi a fi bolnavi de holeră.

Prin ofisul domnesc din anul 1852, al domnitorului Barbu Ştirbei, privind înfiinţarea de spitale de boli venerice în capitalele de judeţ, autorităţile locale au luat măsurile necesare pentru organizarea, la Râmnic, a unui stabiliment cu 15 paturi, unde felcerul Anton Vasilicov era răspunzător de bunul mers al spitalului.

Un al doilea spital militar austriac, pentru care autorităţile locale s-au îngrijit de aprovizionarea cu alimente, lemne, cazarmament şi medicamente, a funcţionat în anul 1856, în casele lui Fotache Radovici.

Începând cu anul 1854, Râmnicul a beneficiat de serviciile a încă două farmacii

În perioada 1859-1860, la Râmnicu Vâlcea practicau medicina doi medici, un spiţer şi trei moaşe. Au fost efectuare vaccinări, revaccinări şi adoptarea de măsuri împotriva sistării şi răspândirii a epidemiilor, printre care şi cea de variolă.

În casele lui Vasile Plăpumarul s-a instalat un spial militar, al batalionului III de vânători, cazat la Schitul Troianu, din sudul oraşului.

La 1863, doctorul Carol Davila, inspector general sanitar al României a cerut „prezidentelor din judeţe să întocmească liste cu copiii orfani, fără ştirea de rude”, iar în anul 1864, Elena Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Ciuza, scria soţiei doctorului Zographos, medic şef al judeţului Vâlcea, că a primit lucrurile trimise pentru copiii ocrotiţi în orfelinat, care „îşi petrec vremile la Cozia”.

În anul 1876, Crucea Roşie din oraş a acordat ajutoare medicale şi băneşti soldaţilor ruşi care participaseră la războiul ruso-turc.

In anul 1870 a fost infiintat spitalul rural din târgul Horezu, avându-l ca medic pe dr Gheorghe Sabin. Spitalul a functionat în incinta mânăstirii, servind ca spital militar de campanie, în 1877.
Acelaşi dr. Gheorghe Sabin, devenit mai târziu prefect al judeţului Vţlcea, a fost întemeietorul spitalelor din Sineşti (1881) şi Lădeşti (1896).

Între 7 septembrie 1877 şi 26 aprilie 1878, în spitalele de la Râmnic au fost internaţi şi trataţi 223 prizonieri turci, care „au fost bine primiti de către cetăţeni”.
Pentru devotamentul lor profesional şi uman, s-au remarcat, în mod deosebit medicii G. Georgescu, din Râmnic şi sub chuirurgul N. Surdu.

Medicul primar al judeţului Vâlcea, Zographos, a oferit 283 lei, iar doctorul G. Georgescu a declarat, odată cu donarea sumei de 262 de lei: „Astăzi este o mare datorie să fi alături de cei care îşi dau viaţa pentru libertatea ţării.”

Pe parcursul întregii campanii de la 1877, în asigurarea serviciului medical au fost angrenaţi medicii vâlceni: Ion Surpăţeanu, Ioan Gh. Ţânţăreanu şi subchirurgul Ion Cosmescu – student la medicină, ca şi sergentul sanitar Ion Dăscălescu. Numărul extrem de mic al personalului de deservire a ambulanţelor a fost suplimentat prin recrutarea de „bărbieri”, ostaşi voluntari şi absolvenţi ai Scolii Normale din Râmnicu Vâlcea.

Personalul medical, care a trudit fără preget, ca şi populaţia civilă, care şi-a adus contribuţia la îngrijirea răniţilor, fie ei soldaţi români sau prizonieri turci, fără prejudecăţi, denotă sentimentele de generozitate caracteristice românilor. Asemenea lor şi împreună cu aceştia, numeroşi monahi şi măicuţe din Eparhia Râmnicului, femei ale judeţului Vâlcea, conduse de Elena Florescu, directoarea Şcolii de fete din oraş „au dat mare îngrijire, cu blândeţe, celor suferinzi, veghind zi şi noapte la căpătâiul suferinzilor oşteni răniţi în lupte.”

Numărul locuitorilor Râmnicului ajunsese la cca 7000. Spitalul din Râmnicu Vâlcea a funcţionat în diferite clădiri improvizate până în anul 1896 când a fost finalizată construcţia clădirii în care actualmente funcţioneaza secţiile ORL şi Oftalmologie.

Directorul din acea vreme al spitalului a fost dr. Ioan Suciu, care şi-a adus aportul la construirea acestei instituţii sanitare şi căruia, râmnicenii, al căror ca recunoaştere a meritelor acestui slujitor al lui Esculap, i-au ridicat un bust chiar în curtea spitalului.

Dintre medicii vâlceni, unii au devenit cunoscuţi nu numai în ţară, ci şi în afara ei. Este cazul doctorului Ion Puţureanu, care, realizează în anul 1913, un ser şi vaccin antituberculos, decoperirea sa fiind publicată în revistele de specialitate ale vremii. Astfel, profesorul Charles Achard a prezentat această descoperire Academiei de Medicină de la Paris, solicitând patent pentru folosirea „germenilor şi a formelor evolutive ale baccilului Koch”.

Un mare succes l-a avut şi emulsia pectorală a „Dr. Puţureanu”, pentru boli de plămâni şi bronhii, care fusese aprobată de Consiliul Medical Superior din Bucureşti. Trebuie amintit şi faptul că dr. Ion Puţureanu practica medicina şi la sanatoriul care-i purta numele, din Băile Olăneşti.

În anii celui primului război mondial, pe teritoriul judeţului Vâlcea militarii români au susţinut lupte grele cu armatele de ocupaţie germano-austro-ungare.

Un episod aparte, care a avut loc la spitalul din Râmnic este descris astfel de Nichifor Crainic, în memoriile sale: „… un vâlcean, care şi-a simţit sfârşitul aproape, a chemat lângă el un camarad cu vioara, să-i zică Doina Oltului; credea că aşa poate muri mai uşor, cu gândul la nevastă şi copii. Am rămas lângă el, cu doctorul Simian, până i-am închis ochii, în trilurile nostalgice ale doinei. Tot salonul plângea…”

În 1939, la iniţiativa medicului Petre Teodorini, originar din Drăgăşani, “având strălucite studii la Bucureşti şi Paris”, la Râmnicu-Vâlcea se infiinţează un spital de copii cu un număr 20 de paturi, acesta ajungând în anul 1948, la 50.

În a doua parte a lunii octombrie 1941, au fost aduşi la Râmnicu-Vâlcea, primii militari români, răniţi în luptele pentru cucerirea Odesei. Ei au fost cazaţi şi îngrijiţi în cele două spitale militare de campanie, organizate în localurile Liceului „Alexandru Lahovari” (azi Colegiul Naţional „Alexandru Lahovari”) – Z.I. Nr. 531, condus de căpitanul-medic vâlcean Neogoescu şi la Seminarul teologic „Sf. Nicolae” (actualul Colegiu Naţional „Mircea cel Bătrân”) – Z. I. Nr. 534, condus de medicul Petre Teodorini.

La Râmnicu Vâlcea aveau să-şi găsească adăpost numeroşi răniţi şi mari mutilaţi de război.

Baza materială a circumscripţiilor sanitare a crescut prin darea în folosinţă a unor noi sedii, dotate cu aparatura necesară. Vechiul spital al Râmnicului a fost extins, adăugându-i-se noi clădiri anexe; tot in acea perioadă a luat fiinţă şi un centru stomatologic.

In 1972 se inaugurează sediul actualului Spitalului Judeţean de Urgenţă – Vâlcea, având iniţial un număr de 700 paturi, pe parcursul anilor, capacitatea extinzându-se, ajungând la 1750 de paturi şi asistat de o policlinică modernă pentru acea perioadă. Au fost create noi secţii, cu profiluri noi ale paletei de competenţe: reanimare, fizioterapie şi medicină fizică, recuperare, endocrinologie, cardiologie, psihiatrie, medicină internă, o secţie de chirurgie cu specialităţi în traumatologie şi urologie, boli infecţioase, deservite de un personal medical specializat şi dotate cu aparatură şi instrumentar avansat. S-a redus astfel fluxul bolnavilor spre marile centre medicale din ţară.

În anul 1977 a fost demarată activitatea unui centru de medicină nucleară, dotat cu aparatură de scintigrafie, un laborator de endoscopie şi echotomografie.

În anul 1988, „zestrea” sanitară a Râmnicuui s-a îmbogăţit cu încă o policlinică, amplasată în centrul municipiului, iar în toate unităţile economice şi în principalele instituţii de învăţământ au fost înfiinţate policlinici sau dispensare.

După anul 1990 s-a procedat la o nouă formă de organizare sanitară a întregului judeţ. Alături de spitalele aflate sub îndrumarea Ministerului Sănătăţii astăzi este activă o bogată reţea de cabinete medicale şi farmacii particulare.

In anul 2005, s-a extins spaţiul funcţionabil al spitalului, prin construirea unei mansarde, deasupra ultimului etaj. Aici au fost construite încăperi destinate actului administrativ-organizatoric creându-se astfel, noi spaţii operaţionale pentru practicarea actului medica

În judeţul Vâlcea, reţeaua sanitară cuprinde şi spitalele din localităţile: Drăgăşani, Brezoi, Horezu, Bălceşti, aceste unităţi spitaliceşti urmărind ocrotirea sănătăţii în teritoriile care le-au fost arondate.

La Mihăeşti funcţionează Sanatoriul de pneumo-ftiziologie, pentru tratarea bolilor aparatului respirator.

Tot din reţeaua sanitară fac parte şi centrele medicale şi balneare din staţiunile din vecinătatea municipiului Râmnicu Vâlcea.

Apele de la Călimănesti si Ocnele Mari erau recunoscute pentru efectele lor tămăduitoare, ceea ce a făcut ca aceste localităţi să devină staţiuni balneare vizitate de domnitori ca Radu cel Mare si Alexandru Ioan Cuza.

– Călimăneşti-Căciulata, dotată cu hoteluri, vile, baze de tratament, piscine cu ape termale şi un sanatoriu. Aici se află izvoare cu ape minerale căutate pentru eficienţa lor în tratarea unor afecţiuni: digestive, locomotorii, renale şi ale sistemului nervos periferic.

Tot la Călimăneşti funcţionează o Sectie de recuperare medicală aparţinând Spitalului Judeţean de Urgenţă – Vâlcea

– Olăneşti,dispune de izvoare mineraleavând calităţi valoric şi chiar superioare celor de la Karlsbad, Ems, Evian, Wiessbadden, Aix-les-baines, în tratarea unor afecţiuniŞ renale, digestive, cardiovasculare, respiratorii, locomotorii, metabolice sau dermatologice.

– Băile Govora, are în dotare instalaţii cu băi calde, ape sulfuroase sau iodurate, ape minerale cloro-sodice, bromurate şi noroi mineral.

– Ocnele Mari, dispune de factori naturali de cură cu ape termale hipertone, acumulate în bazine amenajate pe fostele guri de salină, părăsite. Nămolul sapropelic, apele minerale cloro-sodice, cu concentraţie de 180-250g/l completeazăposibilităţile de tratare a unor afecţiuni, în urma recomandărilor medicale

BIBLIOGRAFIE
– Arhivele Naţionale-Vâlcea, Fondul Tribunalului judeţului Vâlcea, Fondul Primăriei Râmnicului şi Fondul Prefecturii Vâlcea
– Judeţul Vâlcea – Monografie,. Bucureşti, Ed.Sport-Turism, 1980
– Corneliu Tamaş – Istoria Râmnicului (Râmnicu-Vâlcea. Ed. Antim Ivireanul, 1994)
– Ion Măldărescu–Emilian Frâncu RÂMNICU-VÂLCEA – MICA ENCICLOPEDIE. Râmnicu-Vâlcea. Ed. Conphys, 2003
– Corneliu Tamaş – Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea. Râmnicu-Vâlcea. Ed. Conphys, 2006.

Sursa: pagina oficială a Spitalul Judetean Vâlcea accesată în data de 5.12.2022. – Secțiunea Istoric spital.