Decesul prematur l-a împiedicat să finalizeze proiectata operă intitulată „Vămile văzduhului”, în care urma să scoată în evidență credințele, obiceiurile, mentalitățile și prejudecățile din lumea rurală sau a târgurilor.
Deceniul al treilea al secolului trecut a reprezentat pentru scriitorul drăgășănean etapa creației de proză scurtă, adunată în cele două volume „La Grandiflora” (1928) și „Vedenia” (1929), dar și puternica dramă ibseniană „Pavilionul cu umbre” sau, cu alt titlu „Am ucis păcatul”, romanele fiind scrise după 1930 până în 1935.
Debutând imediat după Primul Război Mondial, în care fusese și el combatant, ca mulți alți scriitori, printre care amintim pe Camil Petrescu, creația literară de început a lui Gib Mihăescu a constat în schițe, povestiri și nuvele inspirate din experiența personală a frontului, scrisul său evoluând, ulterior, spre analiza conflictelor sufletești, a obsesiilor, ca frica, gelozia, efectele unor boli, prejudecățile și superstițiile, care fac victime din protagoniștii acestor proze.Prin anii 1930, când lui Gib Mihăescu îi apăruse deja primul roman, „Brațul Andromedei”, intitulat inițial „La poarta necunoscutului”, într-un interviu cu Ion Valerian, tânărul prozator exprima opinia că vremea literaturii de creație sau de acțiune, cum spusese Ibrăileanu, în articolul „Creație și analiză” (cu proza de tip obiectiv), era depășită și că scriitorii moderni trebuie să devină niște „scafandrieri” ai sufletului omenesc și să părăsească litoralul vieții – cu alte cuvinte, interesul trebuia căutat în trăirile sufletești, în latura subiectivă, nu în fapte și întâmplări.
Era declarată, metaforic, opțiunea lui Gib Mihăescu pentru proza de analiză psihologică spre care înclinase ca scriitor încă din acel prim deceniu (1919-1929).
Producția de proză scurtă nu fusese însă cuprinsă în întregime în cele două volume amintite mai sus, acestea fiind doar o selecție mai riguroasă a acestui tip de literatură. Abia în 1967, nuvelistica gibiană a fost republicată în două volume din BPT, cu titlurile „La Grandiflora” și „Noaptea focurilor”. Dar, nici de data aceasta, integral, deoarece unele titluri nu fuseseră încă descoperite prin presa literară a vremii, iar altele nu s-au încadrat, probabil, în viziunea și criteriile redactorului de carte, Ion Nistor, și a prefațatorului, Nicolae Manolescu, la care se adaugă, desigur și obstrucționările nelipsite ale cenzurii.
Astfel, una din prozele scurte, neevidențiate în nicio bibliografie a operei lui Gib Mihăescu, este intitulată „Ajun de nuntă”, apărută în 1925, la Craiova, în numărul 5 al revistei bilunare „Suflet românesc”, editată de C. S. Nicolăescu-Plopșor, I. Herăscu și T. Tăunescu-Ulmu.
Probabil că revista scoasă în Bănie de cei trei corifei ai literaturii oltenești nu a avut viață lungă și a intrat în uitare, nefiind evidențiată nici în bibliografia autorului, nici în Dicționarul presei literare românești a lui Ion Hangiu.
În același număr al revistei „Suflet românesc”, în care apărea nuvela „Ajun de nuntă”, se mai află și poezii de Ion Pillat, din ciclul „Calendarul viei” (Brumar, Undrea, Gherar), fapt ce atestă prestigiul de care se bucura publicația craioveană.
Proza „Ajun de nuntă” analizează urmările nefaste, în plan psihologic și social, ale superstițiilor și prejudecăților de care sunt cuprinse ființele elementare din mediul provincial. Acțiunea debutează cu o vizită pe care familia viitorului ginere o face familiei miresei, numai cu câteva zile înaintea așteptatului eveniment.
Discuțiile cantonează, după cum era și de așteptat, în jurul acestui moment major, spunându-se anecdote despre unele întâmplări neplăcute, urmate însă de căsnicii fericite. Unul din musafiri, „cu o figură de pelagros”, povestește despre o nuntă tragică, urmare a unui vis minunat, și invers, despre o căsnicie fericită, precedată de un vis urât, o înmormântare.
Eufimița, urâta consoartă a pelagrosului, care „semăna cu un hipopotam”, intervine și ea, concluzionând că „dacă visezi nuntă moartea e la ușă”.
Sosind acasă cu întârziere, Ștefănel, ginerele este întrebat de Eufimița dacă el crede în vise sau semne și-l îndeamnă să povestească ce a visat.
„ – Ce poate să viseze un ginere... decât nuntă. Visam că mă cununam... Închipuiește-ți, dragă Eugenia, am visat cununia noastră!”.
Înspăimântată, mireasa încearcă să afle de la mire dacă în vis nu s-a petrecut și vreo nenorocire, ca să se potrivească cu cele povestite anterior de „pelagros” și de consoarta sa cu figură de hipopotam, adevărate cobe, rău prevestitoare.
„ – Slavă Domnului, continuă ginerele. Absolut nici o nenorocire.Ce alai! Ce fericire! Draga mea...și tu erai într-un costum alb și frumos...”.
Fata, auzind acestea, „Se agăță de spetează fotolilui, ca de un piept părintesc, într-un plânset lugubru, convulsiv”.
Mirele, fiind lămurit de ceilalți musafiri, mărturisește că el doar brodase povestea ca să-i facă pe plac miresei. Cum fata spera să audă relatarea unui vis urât, Ștefănel încearcă să repare gafa și spune că a mințit:
„- Eu care în viața mea n-am mințit niciodată... iată, am ticluit și eu o minciună”.
Considerat neserios de socri, cărora le spusese cu o seară înainte că „ignoră complet culoarea minciunii”, adunarea se sparge și nunta se anulează.
Superstiția a curmat o căsnicie care era pe cale de a se închega!
***
În nuvela „Piaza”, publicată în „Gândirea”, în septembrie 1930, Gib Mihăescu sugerează chiar din titlu că e vorba tot de o superstiție, cu denumirea populară de „Piază rea” (prevestire sau prezicere, ceea ce se crede că aduce cuiva nenorocire – cf. DEX).
De data aceasta, autorul pornește de la elementele reale, oferite de o parte din membrii familiei: Emilian, Sandu și Ionică-Nelu, frați, numele și caracteristicile personale ale fiecăruia fiind folosite fără nicio modificare esențială.
Astfel, lui Sandu, fratele mai mic al autorului i se descriu preocupările și pasiunile sale vânătorești, precum și priceperea în repararea armelor de vânătoare, iar Ionică este descris în cumplita sa suferință, cauzată de o tuberculoză osoasă, care i-a și curmat viața de tânăr.
Maladia aceasta, care a dominat deceniul al treilea al secolului trecut, mai secerase încă vreo câțiva copii ai familiei avocatului Nilă Mihăescu – Stegarul, tatăl lui Gib.
Emanoil, despre care se amintește în această nuvelă, a fost singurul care a trăit mai mult, deși venise de pe frontul Primului Război Mondial cu o gravă infirmitate a auzului.
Infirmitatea lui Nelu – Ionică l-a impresionat profund și pe Radu Gyr, care venea cu prietenii craioveni la Gib, în Drăgășani, în câteva veri, aproape săptămânal, ascultând cu mare încântare creațiile literare ale acestuia, degustând din licoarea bahică a scriitorului podgorean și apoi, pe înserate, făcând excursii la Olt.
Evocarea lui Radu Gyr, intitulată „În Drăgășani, la Gib Mihăescu”, a apărut în 1943, în lucrarea „Podgoria Drăgășani”, cu ocazia înființării Stațiunii de Cercetări Viticole din localitate.
„În largul salon al locuinței sale, ne aștepta o lectură de nuvelă, lângă o bardacă de vin negru (...) Și, deodată, dintr-o cameră alăturată, venea mai întâi ca o despletire de mătase, apoi ca o risipire năvalnică de juvaiere sfărâmate, sufletul unui pian rând pe rând mângâiat, frământat, chinuit, însângerat și iarăși sărutat cu mari melancolii (...) Un frate bolnav al lui Gib Mihăescu ne cânta din odaia învecinată: un frate pe care nu l-am văzut niciodată și căruia i-am auzit numai dansul inspirat al mâinilor pe clapele tulburătoare”.
Pe fundalul acestei drame de familie, scriitorul a pus în evidență încă una din superstițiile curente și anume, credința că alungarea din gospodărie a unei vietăți precum pisica, fapta atrage după sine o nenorocire din cele mai mari: moartea cuiva din familie.
Or, Emanoil era agasat de prezența în casă a unei pisici care „mieuna și când era sătulă, care mânca ouăle din cuibar și puii de găină din curte, iar din bucătărie apuca mezeluri, unt și apoi dispărea”. Foarte mobilă, reușea să se strecoare și să scape de pedeapsă. De aceea, Emanoil își propusese să convingă pe Sandu, fratele mai mic, cel cu pasiunea vânătorii și cu pricepere în mânuirea armelor, să împuște pisica cea stricătoare.
Emanoil avea la îndemână și argumentul cu care să-și determine fratele să săvârșească o astfel de faptă: pisica îi mâncase acestuia potârnichile vânate cu o zi înainte.
Slujnica familiei, o babă miloasă, sugerează lui Emanoil să-i încredințeze ei pisica pentru a o duce undeva departe de casă, pe câmp, dar acesta se opune, admonestând-o:
„ –Tocmai dumneata, femeie bătrână, propui asta? Nu știi că e piază rea... să dai pisica din casă?”.
Părerile se împart: Sandu refuză să împuște pisica, Elenuța, soția lui Emanoil îndeamnă pe babă să o alunge și să o părăsească pe câmp, în timp ce Emanoil rămâne consecvent: „... ridică din umeri și mai scârbit decât înainte: o babă, o țărancă bătrână, îi combătea superstițiile... Cu toate astea, el credea profund în această superstiție”.
Nedându-se bătut, Emanoil continuă:
„– Biata mama îmi povestea adesea istorisiri cu pisici înstrăinate, totdeauna venea câte o nenorocire după... Chiar la noi în casă s-a întâmpalt să moară...”.
Nefericitul Ionică fiind de față, „cu o voce răgușită și înghețată”, simțindu-se vizat, a ordonat babei să ducă pisica, având conștiința iminentei stingeri din viață.
Faptul avea să se petreacă aidoma presimțirii superstițioase a lui Emanoil, care a încercat să recupereze pisica de pe câmpul din preajma târgului, unde fusese lăsată de babă, dar nu a reușit. Când se înapoia spre casă, „dinspre oraș venea cântec depărtat de clopot”, semn că Ionică murise.
Piaza rea se răzbunase și superstiția s-a confirmat!
Sursa: Emil Istocescu/ ,,Gib I. Mihăescu – analist al superstițiilor și prejudecăților", în Revista «Studii vâlcene», Serie nouă, nr. VII (XIV), 2011.
Pozele din colaj una câte una cu descrieri și linkuri spre informații conexe - la această legătură
_____
#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvaav #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #memorialistica #literatura #proza #poezie #RaduGyr #Dragasani #GibMihaescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu