Atracţia centrului oraşului venea, îmi închipui, de la aerul balcanic pe care îl arborau mai toate aşezările din Ţara Românească în prima jumătate a veacului trecut şi care a putut să se conserve, prin tradiţie, şi în cea de-a doua jumătate, înfăţişarea de tîrg oriental, lipsit de o arhitectură coerentă, o dădeau clădirile cu un nivel sau două și balcoanele atîrnînd în stradă, dughenele şi prăvăliile cu mici ferestre ferecate cu obloane, înşirate una lîngă alta ca într-un bazar, vreun gang prin care pătrundeau căruţele sosite de la ţară cu felurite mărfuri, pentru a poposi în curţi dosite unde se deshămau şi adăpau mîrţoagele obosite, trotuarele înguste şi rău pavate, sau turlele bisericilor prezente peste tot, ca să arate lumii că sîntem un popor smerit, cu dragoste de cele sfinte. Din centrul astfel circumscris, n-a mai rămas din perioada interbelică, în urma demolărilor, decît clădirea desuetă a bisericii catolice.
Rîmnicul e singurul oraş din ţară care a pierdut în ultimele cinci decenii întreaga osatură de construcţii a centrului, un organism căruia i s-a făcut transplant de centru.
În centru se găseau pe vremuri de toate: hoteluri, farmacii, restaurante, băcănii, ateliere de încălţăminte, librării, cofetării şi cafenele, saloane de coafură, frizerii. "Café Royal", pe Mihai Bravu, te primea, de îndată ce intrai din stradă, într-o încăpere spaţioasă, cu mese de biliard şi mobilă modernă cu rame de oţel inoxidabil, comandată la casele de specialitate din Viena. Un suflu innoitor, de lux şi bunăstare, respira în tot stabilimentul. Alături, magazinul de coloniale al lui Sarkisian, armeanul, revărsa în stradă arome de cacao, de cafea şi portocale ademenitoare. Patronul era de o amabilitate obsecvioasă. Copil fiind, îmi făcea plăcere să intru în magazin doar pentru a întîlni figura jovială a armeanului, care-ţi înghesuia în palmă, cînd n-aveai bani să cumperi, bomboane sau caramele cu cacao.
