Carmen Andreescu/ Contribuții la istoria Cinematografului vâlcean

De la fenakistoscopul profesorului Plateau de la Universitatea din Gand la caravanele care străbăteau tîrgurile încîntînd oamenii cu noua minune.

De la kinetoscop (varianta americană a năzdrăvăniei lui Plateau) la spectacolul cinematografic numărînd ore.

Şi apoi, în 1910 de la sătucul cu 253 de locuitori, „pădurea de ilice“ a indienilor Cherskee şi Cahurega la Hollywood-ul — „pămînt al făgăduinţei“ în care se năştea o nouă naţiune: a starurilor şi miturilor din Olimpul de mucava al studiourilor.

Un început, dar nu şi un sfîrşit, cadre ale filmului istoriei cinemato­grafiei şi a cinematografului. Şi dacă era mai greu să faci cinematografie, să faci cinematografe nu aveai nevoie de recuzita anevoioasă de dive şi regizori, te puteai mulţumi la început cu o sală — modestă — cu instalaţii cu sau fără reostat, cu scenă cu sau fără draperie, era de ajuns să ai doi stîlpi pentru a prinde pînza de proiecţie între ei şi spectacolul... începea în 1907 — primul în România, la Iaşi, în sala transformată şi amena­jată din cea a circului „Sidoly", şi în acelaşi an în sala teatrului Adreani — la Rm. Vîlcea.

Noua „Societate pentru exploatarea staţiunilor balneare Govora-Călimăneşti” se ocupa de... îmbutelierea sticlelor cu apă, amenajarea noilor hoteluri, închirierea camerelor, serviciul sanitar, dar şi de petrecerea timpului celor aflaţi la cură într-un mod cît mai agreabil. Deci, sînt gră­bite lucrările pentru terminarea clădirii de bazare şi teatru (1) la Călimăneşti, clădire începută în 1910 (2).

Cronica (franciscană a) Râmnicului din 1764

Toate orașele vechi au o istorie și Râmnicul are o cronică a sa. Este vorba de Cronica Franciscanilor din 1764, care este și prima istorie a orașului. Pentru a înțelege mai bine locul pe care îl ocupă în istoria românilor această cronică a franciscanilor din 1764, e necesar a aminti și relatările anterioare despre oraș în legătură cu aceasta. Astfel prima atestare documentară a Râmnicului este expresia: „o moară la Râmnic pe care a dăruit-o Dan voievod și via tot de acolo”, din documentul anului 1388 mai 20, de la Mircea cel Mare (1384-1418) și numirea lui ca oraș în anul următor la 4 septembrie 1389, când este numit „orașul domniei mele”. Deci un oraș vechi domnesc. Aici, la 1640, aflăm că „un oraș numit Râmnic – oraș odinioară catholic, apoi ajuns schismatic din vina unui episcop în care au fost mulți din același neam (sași) și biserica se mai păstrează încă dar nu știu cum se spune că s-au făcut schismatici… și se spune că au căzut în rătăcire în timpul fratelui Andreia Bogoslavich”[1]. Relatarea din 7 februarie 1660 adaugă: „La Râmnic biserica este ruinată, n-au mai rămas decât zidurile, ar putea fi restaurată dacă ar fi cu ce”, iar cea din 1670 completează „biserica este stricată dar are unele bunuri pe care le stăpânesc mirenii”[2]. În versiunea românească a vieții lui Nifon din 1682, ni se spune: „se hirotoniră și doi episcopi și le deade și eparhie hotărâtă care cât va birui”, din care s-a dedus și înființarea episcopiei Râmnicului Noul Severin, ceea ce confirmă și prin actul din 1535 aprilie 1, când este amintită biserica episcopiei cu hramul Sf. Nicolae, ființând cu danii din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521), fiind documentul istoric de bază al episcopiei Râmnicului.

Relația latină din 1688 ne precizează: „Al doilea oraș era Râmnicul așezat pe un șes bun pe râul Olt nu departe de vărsarea sa, reședință episcopală și a fost odinioară a doua reședință sau cetate episcopală din Țara Românească”[3]. Din aceasta se inspiră și relația din 1731; când spune „Biserica episcopiei Râmnic a fost ridicată din temelie de Bogdan cel vechi fratele lui Mircea Voievod în anul 6812 (1304) care biserică aparține orașului Râmnic. Când arhiepiscopul sau mitropolitul cu numele Antim a mutat arhiepiscopia de la Severin la Râmnic, această biserică a rămas arhiepiscopală și până în ziua de astăzi, se cheamă Noul Severin.

În Lumină/ Podcast Jana Sdreală #14 , invitat prof. dr. Sorin Oane/ 15 sept. 2024

<<Cutuma>> ,,Să nu lăsăm adevărul să strice o poveste frumoasă!” a fost desființată, aproape că și-a dat obștescul sfârșit în interviul de excepție pe care îl constituim astăzi resursă #bibliotecivalcene. Foarte pe scurt (nu repovestim ceea ce poate fi urmărit alăturat, cap coadă): în podcastul <<În lumină>> (#14) realizat de Jana Sdreală, prof. dr. Sorin Oane își expune propriile concluzii/ considerații – rod al cercetărilor de peste 40 de ani cu privire la mai multe momente/ fapte din istoria veche și mai recentă Râmnicului (/Vâlcii); concluzii care numai în consonanță cu (unele dintre) ,,versiunile oficiale”, și mai ales ,,entuziasmul” care le propagă prin veac - nu sunt.   

Alt ,,fir călăuzitor” (și mai cunoscut), anume ,,Crede și nu cerceta” – pe nedrept ,,atribuit” Bisericii* -, care de asemenea ,,s-a bucurat/ se bucură” de ,,largă respirație” (cum se zicea odată) printre istorici(i)-formatori(i) de generații și generații de ,,atotștiutori” - este și el întors cu ,,josul în sus” de acest interviu...

De peste un deceniu, abonații noștri fideli pasionați de #memoriavalceana au putut găsi în conținuturile resurselor #bibliotecivalcene pe care le constituim și le promovăm în online ,,tipare de gândire” și exprimări ale ,,patriotismului local” duse către extrem și chiar până dincolo de acesta; spre ficțiune pur și simplu; eufemistic spus - duse înspre ,,idealul” că atât de bune și frumoase și înălțătoare au fost mari(le) momente istorice/ fapte(le) din vechime! Atât de buni și drepți și iubitori de Râmnic (al treilea oraș domnesc) au fost bunăoară voievozi(i) noștri!

Duelul dintre Nicolae Bălcescu și Christian Tell: nematerializat în fapt, a mutat polemica în planul gândului otrăvit din vârful peniţei...

>> spirite incendiare, martiri pe altarul patriei, Tell şi Bălcescu au fost în cele din urmă oameni...

<<Întâmplările dramatice din viaţa unei naţiuni determină în cele mai multe cazuri destinul actorilor participanţi la spectacolul evenimenţial. Lucrări trecute de mult în penumbrele timpului, pe care le dezgroapă cercetătorul cu şpaclul minţii şi al şansei, sau bravuri ca-n recenta răzvrătire din decembrie '89, ne arată că actorii aflaţi la mare amiciţie, în faţa morţii pot deveni, prin distorsionarea efortului colectiv, neamici, dar şi, mai grav, duşmani.

Revoluţia Română de la 1848 - frumoasă prin înălţimea idealurilor, strălucitoare prin calitatea actorilor, spectaculoasă prin succesiunea evenimentelor şi dramatică prin înfrângerea pe roata timpului a celor mai înalte visuri ale unei generaţii de excepţie! - n-a fost decât o călătorie prin defileul abisurilor, unde umbrele actorilor s-au întâlnit deseori în violenţă.

Conştiinţa colectivă a fruntaşilor revoluţiei din Muntenia se cimentase prin educaţia şi viaţa printre străini, dar avea la bază, în fond, niveluri diferite de suport economic. Aşa explicăm unele stări comportamentale, tip Eliade, tip Ghica, tip Bălcescu sau tipurile apropiate Tell şi Magheru. Personalităţi puternice, dominate constant de mândria valorii, mulţi dintre actori n-au avut puterea să se ridice după prima îngenunchere, rupând, mai mereu, vechi prietenii şi colaborări fructuoase.

Aşa a fost cazul duelului dintre Christian Tell şi Nicolae Bălcescu. Relaţiile de prietenie dintre cei doi, materializate printr-un deceniu de luptă comună pentru afirmarea idealurilor naţionale (constituirea organizaţiei secrete „Frăţia", proiectul de a realiza o „Bibliotecă militară" după modelul francez şi raportările informaţionale din timpul revoluţiei) n-au putut evita o reacţie intempestivă, speculată mai apoi , în timpul exilului, de emigraţia divizată în Est şi Vest. Pe Nicu Bălcescu, actorul principal, îl cunoaştem bine. Despre Christian Tell ne vorbeşte Elias Regnault în lucrarea sa Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes, apărută la Paris, în 1855, unde la pagina 391 scrie: „Tell, maior al oştirilor, de un spirit calm şi chibzuit părea a da mişcărei confirmarea disciplinei; era ştiut că nu se aventura la voia întâmplării şi rezoluţiile sale inspirau cu atât mai multă încredere, cu cât ele erau mai lent pronunţate".

Horia Nestorescu-Bălcești/ Cele 44 de zile ale lui Bălcescu la Palermo

17 octombrie 1852, ora 21. Pe o mare agitată, cu multă întârziere, ancorează în rada portului Palermo, vasul „Ercolano”, comandat de căpitanul Francesco Miceli. Avea la bord 174 de călători, nobili şi negustori, proprietari şi preoţi, profesori şi marinari, soldaţi şi deţinuţi. O lume pestriţă îşi făcea loc grăbită pe lângă cel care avea să intre în acea zi, nu numai pe poarta oraşului, dar şi în istoria lui: Signor Balcusco, negoziante, turco. Aşa l-au înregistrat cele două gazete comerciale locale: „Giornale di Commercio” şi „Il Commercio”.[...]http://*

Într-adevăr, călătorul prezentase, pentru viză, la Delegazzione di polizia marittima un paşaport eliberat la Paris, în 22 septembrie 1850, au nom de Sa Majesté l’Emperateur des Ottomans, de către consulul general al Turciei, Gustav Halphen.

De pe chei s-a îndreptat, asemeni câtorva dintre călători, prin Porta Felicie spre largo Santo Spirito. A intrat în stânga pieţii pe via Butera. Pe la mijlocul străzii s-a oprit, obosit, în faţa unei clădiri impunătoare pe care scria cu vopsea roşie: Alla Trinacria – Grande Albergo con bagni!

Tudor Nedelcea/ ,,Prizonierii români în Alsacia și Lorena”; Elena Georgescu/ ,,Mormintele ostașilor români din Franța”

Prizonierii români în Alsacia și Lorena

Se pare că niciun popor european nu şi-a scris istoria cu atâtea lacrimi şi sânge precum şi-au scris românii istoria lor. La 1883, Eminescu cugeta în acest sens: „Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul războiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preponderente politici, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală” („Timpul”, 8, nr. 1, 1 ian. 1883, p. 2). Mare sau mic, zice acelaşi Eminescu, socotit de Iorga cel mai mare istoric al românilor: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei” (N. Iorga, Eminescu, Iaşi, Junimea, 1981, p. 269), „ceea ce istoria niciunui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea” („Timpul”, 7, nr. 9, 14 iunie 1882, p. 1).

Un astfel de eveniment istoric marcant, care să probeze virtuţiile unui neam, a fost Primul Război Mondial. „România nu cere în fond - spunea prim-ministrul Ion I.C. Brătianu - decât o restitutio in integrum. [...] Pentru viitoarea pace a Europei, pentru stabilirea noii ordini, trebuie ca principiul naţionalităţilor să triumfe pentru toate statele europene în cauză, inclusiv pentru România”. Completându-1, N. Iorga scria cu îndreptăţire: „noi n-am luat nimănui nimic. Suntem singurul popor din lume, poate, căruia nu i se poate spune că a luat ceva dincolo de dreptul său”.

La declanşarea Primului Război Mondial, în 1914, se punea întreb ar ea: România intră în război şi dacă da, de partea cui? Regele Carol I, cu unele merite incontestabile, a şovăit să intre în război de partea Antantei şi împotriva ţării sale de origini, ameninţând chiar cu retragerea de pe tronul României. Răspunsul, prompt şi edificator, a venit din partea prinţesei Maria, soţia prinţului moştenitor Ferdinand, viitoarea Regină a României, care s­a pronunţat clar şi l-a determinat şi pe soţul său, şovăielnicul Rege Ferdinand, să intre în război, în 1916, de partea Antantei spre a se realiza reîntregirea ţării. De fapt, România a intrat în marele conflict încă din 1914: este vorba de românii din Imperiul austro-maghiar şi din cel ţarist. împăratul german, Wilhelm al Il-lea, a trimis generali spre a pedepsi România, l-a trimis chiar pe fratele Regelui Ferdinand, Wilhelm de Hohenzollem, care a ameninţat printr-o proclamaţie dură, din 8 noiembrie 1916: „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români; să pedepsim pe acela care a trădat casa, familia şi ţara şi şi- a călcat cuvântul de onoare. Am venit să pedepsim şi pe aceia care şi-au trădat şi şi-au vândut ţara”. Într-adevăr, şi-a pedepsit fratele (?!), luându-i titlul nobiliar de Hohenzollern.

Portul popular reliefat în biserici din zona etnografică Vâlcea

Pentru lumea satului românesc, Vâlcea se constituie într-un spaţiu autentic şi în acelaşi timp privilegiat, mai ales datorită poziţiei sale geografice.

Reşedinţă episcopală, Vâlcea a fost un centru de viaţă spirituală în care voievozii şi marii boieri au ctitorit alături de moşneni. Ţăranii liberi, purtători şi păstrători ai creaţiei culturale populare, ajung ei inşişi ctitori de biserici. La realizarea deplină a bisericilor au contribuit şi şcolile de zugravi şi pictori, care, adesea în pronaos, au lăsat ,,amprenta imagistică a ctitorilor” de biserici.

Zona etnografică Vâlcea, la care face referire prezenta lucrare, reprezintă actualul judeţ Vâlcea, mai puţin zona etnografică Ţara Loviştei (străvechea zonă istorică şi etnografică Ţara Loviştei, inclusiv Valea Lotrului).

La baza acestui studiu iconografic au stat picturile votive din bisericile de la Goleşti, Bodeşti, Urşani, Călimăneşti, Mihăeşti, Păuşeşti-Măglaşi, Stroeşti, Milcoiu, Bratia, fiind reprezentate majoritatea ariilor etnografice vâlcene.

În comuna Milcoiu, din stânga Oltului, în satul Milcoi se află biserica purtând hramul ,,Adormirea Precestii şi a Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Sf. Ioan Botezătorul”. Construcţia bisericii a început în 1875 cu ,,blagoslovenia” P. S. Episcop al Argeşului, Ghenadie II, şi a fost terminată în 1878, fiind zugrăvită de zugravul Ilie din Piteşti. La construcţia bisericii au contribuit mai multe persoane din comună, dar aportul maxim l-au avut, conform pisaniei familia Odoroagă (Constandi, Ioan şi Pătru cu soţiile). Susţinând chivotul bisericii, sunt reprezentaţi doi dintre bărbaţii amintiţi (din familia Odoroagă). La intrarea în biserică, pe peretele lateral se poate observa reprezentarea amintită, bărbaţii fiind în port popular. Cei doi sunt îmbrăcaţi identic:

• cămaşa bărbătească, lungă până deasupra genunchiului, albă şi ca fond şi ca decor, cu mâneca largă;

• deasupra cămăşii, pieptar ,,înfundat”, cu ornamente vegetale;

• cioareci albi, pe sub ,,fusta” cămăşii;

• ghete negre în picioare;

• ca piesă groasă prezintă şube, probabil crem sau maro (nu se mai distinge prea bine), având ca ornamente găetane negre la mânecă, poale şi în faţă.

Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940/ ,,Familia. Alimentaţia. Moda”

<<...o mare parte a vieţii cotidiene se consuma în familie. Bucuriile şi necazurile, momentele festive şi cele dramatice, fidelitatea şi mai ales infidelitatea marcau puternic viaţa de familie.

 Căsătoria era momentul întemeierii unei familii. Vâlcenii erau familişti, căsătoria începând la 12-13 ani pentru fete şi la 17-18 ani pentru băieţi. Ponderea cea mai mare de tineri căsătoriţi era la sat, în timp ce la oraş era mai mică, deoarece la oraş se întâlneau mai puţine situaţii de căsătorii la vârsta de 13-17 ani. Căsătoria era mai curând o ,,afacere” a părinţilor decât a copiilor, deşi, inspiraţi din lectura romanelor de dragoste, tinerii visau la o căsătorie fericită, întemeiată pe dragoste. De obicei, căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi grup social., definit prin avere (dotă sau zestre), statut social sau studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât după 25 de ani cu tinere din familii înstărite care aveau o dotă de peste un milion de lei şi numai cu consimţământul scris, dat de autoritatea militară superioară. Preoţii erau obligaţi şi ei să obţină aprobarea organului ierarhic superior înainte de a se căsători, astfel ca viitoarea preoteasă să provină dintr-o familie înstărită şi onorabilă.

 Conform tradiţiei, tinerii din lumea satului se căsătoreau la o anumită vârstă şi puţini rămâneau necăsătoriţi după expirarea acesteia. Divorţurile erau puţine, la fel şi traiul în concubinaj, care era criticat de comunitate şi de biserică. Dacă rămânea văduvă, femeia nu se mai căsătorea decât în cazuri excepţionale, iar bărbatul rămas văduv îşi căuta o nevastă care să-i poarte de grijă lui şi copiilor rămaşi orfani de mamă.

 La sate, primul pas spre căsătorie era peţitul: o cunoştinţă sau o rudă din partea băiatului, de regulă o femeie, era trimisă la familia fetei pentru a-i aduce la cunoştinţă dorinţa tânărului de a o lua pe fată de soţie; pentru a fi mai convingătoare, peţitoarea prezenta şi situaţia materială a băiatului. Părinţii fetei îşi exprimau punctul de vedere, iar dacă era pozitiv, se refereau şi la zestrea fetei. Se fixa o zi, de obicei duminica sau o altă sărbătoare, când se întâlneau tinerii şi părinţii mirilor, la fată acasă, unde discutau despre zestre şi detaliile nunţii. Acesta era şi momentul logodnei, o petrecere cu masă şi lăutari.

Județul Vâlcea în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688–1714)/ Veronica Tamaș

În istoria poporului român, domnia voievodului martir Constantin Brâncoveanu a însemnat o adevărată şi strălucită perioadă de prosperitate culturală şi politică, domnul reuşind să menţină neştirbită integritatea teritorială a ţării faţă de tendinţele de cotropire manifestate de imperiile vecine[1]. Domnul a făcut parte din marii feudali ai ţării, având 179 proprietăţi, fiind nepotul domnitorului Şerban Cantacuzino, pe care l-a urmat la tron, mama sa a fost sora acestui voievod. Printr-o politică abilă s-a menţinut pe tronul Ţării Româneşti 26 de ani, având una din cele mai lungi domnii de la noi[2].

Constantin Brâncoveanu reprezintă o culme dintr-o suită de domni creştini şi este o ilustrare vie a faptului că în acea vreme gândirea ortodoxă, concepţia de civilizaţie şi de cultură creştină reprezentau dimensiunea principală a întregii istorii naţionale româneşti[3]. Domnul a reuşit să transforme Ţara Românească nu numai într-un important centru diplomatic european, ci şi unul de luptă împotriva dominației otomane. Numai datorită supleţii acţiunii diplomatice a domnitorului muntean, Ţara Românească a putut să-şi păstreze situaţia de semiindependenţă într-o epocă atât de învolburată. Prin priceperea sa, domnul a căutat prietenii şi alianţe pentru a nu rămâne singur în faţa turcilor.

 

Voievodul, din anul 1688, a avut un steag de luptă, găsit la Mănăstirea Hurezu. Steagul avea formă de flamură lungă şi îngustă, decupată la capăt, liber în trei fâşii. Câmpul ei era brodat cu stema |ării Româneşti, sfinţii Constantin şi Elena şi inscripţia „KOMSTAMTINUS BRANCOVEAN VALACHIE TRANSALPINES PRINCEPS ANNO DOMINE 1688”. Pe cealaltă faţetă era pictată scena botezului domnului Iisus în apa Iordanului[4].

Cunună a stilului brâncovenesc şi unul din cele mai izbutite monumente din întreaga ţară, Mănăstirea Hurezu, zidită între anii 1690-1693, este cea mai însemnată fundaţie a acestui domn martir şi mare ctitor. Astăzi, ea reprezintă unul din cele mai splendide şi mai armonioase monumente religioase din România, fiind înscris în lista monumentelor UNESCO[5]. Constantin Brâncoveanu a venit în două rânduri pe la ctitoria sa vâlceană, în anul 1695 la Sânt Petru, când se afla la Cladova, pentru întărirea cetăţii de acolo şi la 18/28 septembrie 1697, când „măria sa cu toată casa Măriei sale, cu boierimea au mers la mănăstirea Măriei sale, de la Hurezi, dând slavă lui Dumnezeu şi bucurându-se căci mănăstirea gătită de tot au găsit. Şi împreunându-se acolo cu maica domniei sale şi cu doamna domniei sale”[6].

,,Oameni, fapte, legi”/ colectiv de autori/ coordonator Mihai Călugărițoiu/ vol. integral în PDF

Instituţia Poliţiei - poveste fără sfârşit

Istoria acestei instituţii aproape că se confundă cu istoria organizării colectivităţilor umane, deoarece Instituţia Poliţiei a avut întotdeauna un rol important, chiar în societăţile cele mai rudimentar organizate.

Grupările de oameni în societate au impus, din primul moment, crearea unor anumite organisme menite să apere atât societatea cât şi individul, împotriva diferitelor acţiuni nocive, dar inerente, vieţii omeneşti.

La începutul organizării statale, fruntaşii satului, „oamenii buni si bătrâni" şi căpeteniile oştirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiţilor, siguranţa locuitorilor, liniştea în provincie, paza bunurilor, prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi.

Geto-dacii, popor civilizat al Antichităţii, nu aveau cum să nu trăiască după reguli de conduită. Mai târziu, Aga - demnitatea atestată documentar în 1567 (Muntenia) şi în 1592 (Moldova) - are competenţă în centrul mahalalelor, iar spătarul are periferia şi restul teritoriului. Sunt „poliţiştii” începutului.

Cei care îndemnau la răzmeriţă, nu făceau cuvenita curăţenie lângă prăvălii, vindeau cu lipsă la cântar, cleveteau contra domnitorului, aveau să cunoască din plin pedeapsa Marelui Agă, mai ales că după 1775 se înfiinţează Tribunalul Agiei.

Enciclopedia Vâlcii/ ,,O carte mai mult decât necesară”/ recenzie de general de brigadă (ret.) Grigore Buciu/ rev. ,,ROMÂNIA EROICĂ”

<<Istoria şi cultura ies câteodată la lumina zilei prin Fântâna lui Manole. Este, desigur, o metaforă legată de numele legendarului constructor al mănăstirii de zid din Ţara Românească. Dar este şi o altfel de realitate. Prin Editura „Fântâna lui Manole” a văzut lumina tiparului, pe parcursul a câtorva ani, Enciclopedia Judeţului Vâlcea, o lucrare monumentală ca prezentare grafică, volum şi muncă investită.

A apărut sub egida şi cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea – ca rod al gândirii, documentării şi elaborării Forumului Cultural al Râmnicului. Această structură multiculturală organizată după criterii cărturăreşti, după cum sugerează titlul său – „al Râmnicului”, strânge în rândurile sale intelectualitatea de elită activă din judeţ, dar şi personalităţile din întreaga ţară şi de peste hotare ce-şi au obârşia în satele şi oraşele judeţului Vâlcea. Ca urmare a efortului intelectual conjugat, Forumul duce la îndeplinire o multitudine de proiecte din varii domenii, acţiuni, scrieri şi ceremonii etc. menite să păstreze la nivel înalt spiritualitatea acestui ţinut, ca o prelungire firească a istoriei vechiului centru cultural şi spiritual, de unitate, românitate şi credinţă, pe care Râmnicul l-a jucat din Evul Mediu încoace.

În argumentul său la volumul al III-lea al Enciclopediei – „Aşezările rurale”, economistul Constantin Rădulescu, preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea, apreciază că „este cea mai mare şi mai complexă lucrare editorială, elaborată şi publicată în judeţ”, ca urmare a avansării unui proiect în 2007, menit a marca cum se cuvine împlinirea, în 2022, a 630 de ani de atestare documentară a Râmnicului Vâlcea. S-a vrut o încununare fastuoasă, de mare greutate ştiinţifică, a tuturor încercărilor monografice, de toate tipurile care au fost publicate şi au un caracter generalizator, începând cu „Tabula Valachiae Cis-Alutanae”, din 1723, a austriacului Friedrich Schwartz, o hartă documentată în stil nemţesc, ce se constituie şi face parte dintr-o veritabilă descriere a Olteniei, ocupată de austrieci. Documentul cartografic este o evidenţă completă a aşezărilor omeneşti – târguri şi sate, făcută din raţiuni economice de către puterea ocupantă, ce se vedea înstăpânită aici pentru totdeauna. Cu alte cuvinte, Oltenia sub austrieci trebuia stoarsă de toate resursele pe care le putea da, în mod metodic şi sistematic, pentru o Vienă orgolioasă, luxoasă şi plină de ambiţii europene.

«Cântecele Oltului» în imagini tezaurizate vreme de o jumătate de veac

> festivalul constituie, probabil, cel mai de succes şi cel mai longeviv proiect cultural al Vâlcii din ultima jumătate de veac. Cântecele şi porturile populare din Hăşmaşul Mare/ Harghita şi până la Izlaz, în Lunca Dunării, dar şi din Europa (ba chiar şi de dincolo de Atlantic) îşi dau întâlnire la Călimăneşti, cu o punctualitate de ceasornic, în fiecare august

>> trei dimensiuni definitorii au constituit baza programatică a manifestării, potrivit prof. dr. Gheorghe Deaconu: o comunitate a tradiţiilor şi valorilor etno-culturale din arealul Oltului, o dimensiune ştiinţifică a procesului de valorificare artistică a folclorului şi una spectaculară, de realizare a unei microstagiuni artistice într-o zonă cu mare vad turistic – Valea Oltului, în perioada de vârf a sezonului estival...

„Cântecele Oltului 50” – autori Gheorghe Deaconu şi Elena Stoica integral în PDF - la această legătură.

Imaginile din colaj una câte una cu descrieri - la această legătură

Contribuţia judeţului Vâlcea la Războiul de Independenţă din 1877

Voinţa fermă a poporului român de a fi liber şi de a se dezvolta de sine-stătător, abuzurile Porţii şi intensificarea mişcărilor de eliberare naţională din Peninsula Balcanică, toate acestea au determinat hotărârea naţiunii noastre de a se ridica la luptă.

Este un adevăr incontestabil, însă, că marile personalităţi politice, diplomatice, culturale şi ale armatei, au pregătit actul istoric al independenţei, pas cu pas, cu răbdare, competenţă, tenacitate şi responsabilitate. Poporul, însă, a apărat-o cu sângele şi viaţa celor mai buni fii ai săi, suportând toate greutăţile materiale şi morale ale răboiului.

Zona care a fost afectată cel mai mult şi care a cunoscut greul războiului, a fost Oltenia, care cuprindea cele cinci judeţe – Dolj, Gorj, Mehedinţi, Romanaţi şi Vâlcea. În această regiune au fost masate importante efective ale armatei române, aici au fost făcute cele mai mari rechiziţii în oameni, cât şi animale pentru transport, au fost cartiruite şi hrănite, timp de aproape un an şi jumătate – din aprilie 1877 până în octombrie 1878 – numeroase unităţi militare.

Prizonieri turci internați în județul Vâlcea în anul 1878/ de prof. Tiberiu M. Pană

Comportarea eroică a poporului român în timpul Războiului pentru Independență din 1877-1878, dovedită pe câmpul de luptă, unde jertfa de sânge a consfințit independenţa abia afirmată, precum și sacrificiile celor care, din linia a doua, au susținut-o moral şi material, "... a dovedit până şi celor mai sceptici ce viu este poporul acesta; că mari sunt destinele lui și că mari lucruri se pot face cu dânsul". (1)

Ostaşii români de pe teatrul de operațiuni din Peninsula Balcanică, "inimoşi şi veseli", a căror vitejie şi voioşie "era curată firea țăranului român" dintre care "mai multe sute... purtau acolo zeghea şi căciula țărănească, fiind adunați în pripă din recruții lipsiți încă de uniformă regulamentară" (2), au dovedit că sunt lipsiţi de resentimente, de duşmanie sau ură personală faţă de soldații turci. În acest sens - Senai Osman, aghiotantul lui Osman Paşa, nota în jurnalul său de front: "Ostaşii români se apropiaseră atât de mult de pozițiile noastre, încât distanta mică le permitea soldaților din cele două tabere să arunce unii la alții pesmeţi şi alte bunuri de ale gurii. Mulți ostaşi români ştiau bine turcește. Au existat și momente când ostaşii trupelor adverse (români şi turci) se întelegeau între ei şi întrerupeau schimburile de foc pentru a se odihni. Acest gen de comportament îi uimea, ba chiar ii uluia pe ruşi" (3). Sfârşitul razboiului, în care România jucase, alături de Rusia, un rol deosebit de important in obținerea victoriei, a dus la capturarea unui mare număr de ostaşi turci luați prizonieri de armata română (10.277 numai la Plevna). Circa 1.000 dintre aceștia au fost cantonați pentru 100 de zile în județul Vâlcea. 

Grigore Caraza/ Aiud însângerat/ APOLOGETICUM, 2005/ Ediție electronică (fragmente)

<<...se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mână împotriva acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, când l-a însoţit pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog Valeriu Anania, călugăr (1) .

Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual din cele câteva sute de comunişti.

Acolo, la Cluj, când Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns: “Înainte de a fi comunist, eu sunt român”. A fost singura “greşeală” faţă de partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mârşava ţintă pe care o urmărea.

Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali - şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decât cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute până atunci - în decursul istoriei încheindu-se cu schingiuirea omului până la moarte, în Aiud s-a întâmplat cu totul altfel.

,,Obiceiul pământului” în lucrarea ,,Pârâienii Valahiei”/ autori Constanța Badea, Petronela Badea, Mihai Pârâianu

<<...Dreptul consuetudinar sau cutumiar (jus consuetudinale), adică dreptul ne­scris (obiceiul pământului), dar consacrat prin uz, datină, reprezintă toate nor­mele de drept nescrise, cu putere de lege, care s-au aplicat din cele mai înde­părtate timpuri până la apariţia legilor scrise.

Cutuma a fost şi la geto-daci principalul izvor al dreptului, principala formă prin care s-au instituit norme obligatorii pentru întreaga societate. În timp, ob­ştea gentilică şi cea familială s-au transformat în obştea sătească, ce presupu­nea proprietatea comună asupra pământului, apelor, păşunilor, etc. Existau şi forme ale proprietăţii private asupra cirezilor de vite, a robilor şi chiar asupra unor loturi mai mici de pământ. Cu timpul, oamenii liberi s-au diferenţiat şi au apărut oamenii bogaţi. Şi după retragerea stăpânirii romane din Dacia, au exis­tat în obştile săteşti, „oamenii buni şi bătrâni”.

Aceste „obiceiuri juridice” îşi au rădăcinile nu numai la valahii de la nord de Dunăre, ci şi la „cuţo-vlahii” sau aromânii de la sud de Dunăre.

Strămoşii îndepărtaţi ai valahilor, trăiau după un cod de legi numit “Belagi- ne” sau „Legile frumoase”.

Unii scriitori antici au menţionat că Burebista a elaborat unele legi, mai ales cu caracter religios. Ele consfinţeau drepturile şi libertăţile dacilor. Strabo spu­ne că Burebista a fost un bun conducător al dacilor prin „cumpătare şi ascul­tare de legi”.

Deceneu, urmaşul lui Burebista şi marele preot al lui, a transcris aceste legi, preocupat de cultivarea supuşilor săi, aşa cum scrie Herodot. Belaginele au de­venit legile „obiceiului pământului”, numit în documentele istorice „Jus Walachiae, voloski zakon, Lex Valachorum sau Jus et Consuetudo, Antiqua Valachorum”; în Ungaria s-a numit “Lex et Consuetudo Valachorum” .

Obştea era alcătuită din „moşi” (oameni ce descindeau dintr-un „neam”) care stăpâneau pământul în devălmăşie³⁸.

,,Oastea Dodului” și ,,Râmnicul – kilometrul zero al Armei Geniu”/ de Mircea Vladu - integral în PDF

<< În contextul sărbătoririi Zilei Imnului Național, luni, 29 iulie 2024, Filiala Județeană „Matei Basarab” Vâlcea a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, în parteneriat cu Arhiepiscopia Râmnicului și Centrul de Instruire Sprijin de Luptă „Panait Donici”, a organizat la Sala „Gherasim Arhiepiscopul” a Așezământului „Sfântul Antim Ivireanul” din cadrul Centrului Eparhial, lansarea volumelor: Râmnicul – kilometrul zero al Armei Geniu (Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2019) și Oastea Dodului (Editura Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2021), autor: gl. bg. (rtr) prof. univ. dr. Mircea Vladu.

Au prezentat lucrările: pr. dr. Constantin Mănescu-Hurezi, prof. Dumitru Garoafă și ing. Dumitru Bondoc (membri ai filialei), iar gl. bg. (rtr) Grigore Buciu (vicepreședinte al asociației) a făcut o incursiune prin istoria Râmnicului, orașul în care a fost intonat pentru prima dată, la 29 iulie 1848, într-un cadru oficial, cântecul Deșteaptă-te, române!, piesă ce avea să devină în 1990 Imnul Național al României; din public au vorbit: dr. ing. Mihai Sporiș (eseist) și col. (rtr) Nicolae Ștefănescu (prim-vicepreședinte al filialei). În cuvântul său, generalul Mircea Vladu, autorul celor două volume, a făcut un scurt istoric al armei geniu la Râmnicu-Vâlcea, și a prezentat marile personalități militare și politice pe care le-a dat această armă.

Mânăstirea Turnu

Documentar, sihăstria apare la începutul secolului al XVII-lea în două acte redactate la Cozia de „Gavriil Lotreanu de la Schit”. După tradiţie, atunci s-au retras din această Mănăstire şase călugări iubitori de viaţă pustnicească, stabilindu-se în peşterile din împrejurimi. Odată cu  sporirea numărului lor, aceştia şi-au construit o bisericuţă de lemn, unde oficiau Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau cu Sfintele Taine, respectând astfel rânduiala monahală.

         Ajungând mitropolit al Ţării Româneşti, fostul egumen cozian Varlaam (1663-1665) construieşte aici o bisericuţă din piatră şi cărămidă, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, întemeind „Schitul de după Turn”, în anul 1676, luând fiinţă o aşezare monahală statornică, sub oblăduirea Mănăstirii Cozia106.

          Nu se cunosc multe date istorice referitoare la începuturile acestui Schit; chiar documentele privind pe ieromonahul Macarie – primul egumen – au dispărut. Se ştie că în timpul războiului ruso-turc (1716-1718), armata imperială invadează schitul, provocându-i mari daune. Intrând Oltenia sub administraţia austriacă, Schitul Turnu devine independent de Cozia, întrucât se afla în altă „ţară”; singurul avantaj a fost construirea şoselei „Via Carolina”, între Boiţa şi Călimăneşti, uşurându-i astfel legătura cu exteriorul. După pacea de la Belgrad (1739), Schitul Turnu intră din nou sub jurisdicţia Coziei, iar monahii îşi refac aşezământul.

Castrele romane de pe Valea Oltului, dintre Drăgășani și Câineni/ Râul Vadului

-completări ale unor informații mai vechi – «Vâlcea în Epoca romană» și «drumul roman care străbătea Vâlcea de la Sud la Nord»

Capturile de ecran și studiul la care trimitem sunt din „Cercetări Arheologice 28.1, 2021, 9-90”/ «Frontiera romană din Dacia Inferior. O trecere în revistă și o actualizare. 1.»/ autori Ovidiu Țentea Florian Matei-Popescu Vlad Călina.

În prima captură de ecran din colaj vedem în dreapta una dintre vederile vechi din/ despre Vâlcea; este din colecția constituită de noi în cadrul proiectului „Contribuția românească la Biblioteca Digitală Europeana - LoCloud”, sursă pe care autorii studiului o citează corect, profesionist, așa cum este normal. Imaginea redă zona „Masa lui Traian” - Piscul Turnului/ Vârful lui Teofil, dincolo de care se găsește Mănăstirea Turnu, numită la începuturi ,,Schitul de după turn”, după cum de asemenea cititorii noștri fideli își amintesc.

Din întreg studiul la care trimitem, publicăm aici doar selecția în care autorii descriu Castrul de la Nord de Călimăneşti, fost Bivolari (Arutela, Tabula Peutingeriana VIII, 1), jud. Vâlcea (RAN: 167954.01; VL-I-s-A-09562) și ne explică:

Vâlcea în Epoca romană

Alegerea acestui punct pentru strângerea şi pregătirea trupelor romane în vederea viitoarei campanii, se datorează, probabil, şi apropierii de importanta aşezare dacică de la Buridava. Comanda corpului expediţionar a revenit guvernatorului Moesiei Inferior. Prezenţa sa aici este dovedită de cărămizile ştampilate cu însemnele gărzii sale (P.S), pedites singulares. Detaşamente ale acestei unităţi de infanterie specială de gardă au participat la construirea termelor (băi romane) mari şi a altor edificii din zonă, la ridicarea cărora au fost folosite cărămizi cu însemnele unităţii27.

Din armata romană concentrată la Stolniceni, au făcut parte atât soldaţi proveniţi din legiuni, cât şi din trupe auxiliare. Este atestată, prin cărămizi ştampilate şi în contextul pregătirilor pentru cel de-al doilea război împotriva lui Decebal, prezenţa la Stolniceni a soldaţilor din legiunile: I Italica, V Macedonica şi XI Claudia şi cohortele II Flavia Bessorum, I Augusta Nervia Pacensis Britonum Milliaria. Este foarte probabil ca din această armată să fi făcut parte şi soldaţi din alte unităţi auxiliare pentru care nu avem cărămizi ştampilate. Un astfel de caz este cel al cohortei I Hispanorum Veterana Quingenaria Equitata. Prezenţa la Stolniceni a unor militari din această unitate este menţionată pe un papirus descoperit în Egipt, cunoscut sub numele de papirusul Hunt28. Din păcate, nu a fost încă identificată, cu exactitate, tabăra în care au staţionat aceste trupe înainte de plecarea lor în campanie. Prezenţa la Stolniceni a unei armate formate din unităţi ale Moesiei Inferior şi aflată sub comanda guvernatorului său, se datorează faptului că teritoriul Olteniei dintre Olt şi Jiu intrase sub jurisdicţia acestei provincii.

Anul revoluţionar 1848 în Râmnicu Vâlcea/ Corneliu Tamaș

Potrivit planului stabilit de Comitetul revoluţionar, ea trebuia să izbucnească în mai multe locuri simultan, atât în Muntenia cât şi în Oltenia şi anume la Bucureşti, în judeţul Prahova, la Teleaga, în judeţul Romanaţi, la Islaz şi în judeţul Vâlcea, la Ocnele Mari1. Era în parte o reluare a planului mai vechi al lui Nicolae Bălcescu şi viza aceleiaşi obiective prin propagarea rapidă a revoluţiei şi punerea stăpânirii în imposibilitate de a reacţiona cu eficacitate.

Proclamaţia citită la 9 iunie 1848 la Islaz devine cartea de temelie a revoluţiei. Câteva zile mai târziu autorităţile judeţene fac cunoscut Magistratului oraşului Râmnic începutul acesteia în ţară. În documentul emis la 14 iunie 1848 se arată că “ziua de 11 iunie” reprezintă “cea mai mare revoluţie care s-a pomenit vreodată” de când “românul şi-a cucerit… drepturile lui”2.

Data de 20 iunie când locuitorii Râmnicului au trăit momentul sfinţirii stindardelor libertăţii naţionale, după constituţie, a fost sărbătorită cu mare fast.

Dimineaţa, la ceremonia organizată la biserica “Tuturor sfinţilor” în cinstea victoriei revoluţiei, au participat noile autorităţi revoluţionare locale, comisarii de propagandă, populaţia ataşată cauzei revoluţiei şi armata. La ieşirea din biserică, autorităţile au fost întâmpinate cu aclamaţii şi urale: “Vivat Constituţia!”.

Demonstraţia populară a continuat pe străzile oraşului, arhiereul Sevastos fiind condus în triumf până acasă3. În Zăvoiul de la marginea oraşului a avut loc o mare manifestare populară. Autorităţile au construit un “umbrar şi o tribună pentru persoanele ce se vor duce la acea solemnitate”. Vorbitorii au făcut cunoscut “duhul şi bunăvoinţa guvernului ce are întru ce atinge de fericirea naţiei”. Pe faldurile celor cinci steaguri naţionale ale Râmnicului fluturau cuvintele:”Dreptate – Frăţie”4.