Doru Căpătaru/ ,,Eugeniu Carada – fondatorul Băncii Naționale a României”

«...avea o pasiune pentru toţi copiii şi un talent neasemuit de a-i atrage şi reţine. Se juca cu dânşii, le cânta în toate limbile, până şi în ruseşte, jidoveşte, ţigăneşte, se punea la nivelul lor, le repara toate jucăriile stricate cu îndemânarea-i minunată la orice lucrare manuală... Ne răsfăţa mult, dar cu judecată şi tărie". Aşa l-au cunoscut copiii familiei I. C. Brătianu. Pentru prieteni, cunoscuţi, dar şi pentru adversari, "Turcul" - aşa-l numea Brătianu - era „...tot aşa de bun şi devotat prieten, cât de nereductibil adversar. Spre lauda lui, era încă mai sever pentru el însuşi decât pentru ceilalţi... Francofil înverşunat şi republican convins, nu a voit să calce la curtea regelui Carol. Din cauza intransigenţei simţului acesta, nu a primit nici o situaţie datorită unui decret regal"
Regina Elisabeta l-a considerat, după rege, ca fiind cel mai puternic bărbat al ţării...
...după moarte, într-un sertar al biroului său, s-au găsit câteva sigilii (şase) cu care Eugen Carada îşi pecetluia corespondenţa secretă. Pe unul dintre ele se afla figurat un stejar frânt şi inscripţia în limba franceză: MAI BINE FRÂNT DECÂT PLECAT!»&&&
Articolul documentar care stă la baza resursei excepționale pe care o publicăm astăzi este: Doru Căpătaru/ «Eugeniu Carada – fondatorul Băncii Naționale a României”, în revista Studii vâlcene/ Serie nouă nr. IV (XI)/ 2008.

Sursă imagine și text stânga colaj.

&&&

Se împlinesc 170 de ani de la naşterea unui mare anonim - Eugeniu Carada. Considerat la vremea sa unul dintre "cei mai de seamă fii, nu numai ai Olteniei şi ai întregii Românii, ci sub anumite raporturi ai întregii Europe Contemporane", Eugen Carada (în documentele contemporane apare cu prenumele Eugeniu) şi-a pus amprenta pe întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală românească din a doua parte a secolului al XIX-lea şi primul deceniu al secolului XX. "Eminenţa cenuşie" din perioada destul de zbuciumată a formării statului unitar român modern s-a născut la Craiova, la 29 noiembrie 1836. Tatăl său, serdarul Nicolae Carada, fruntaş al "cetăţii banilor olteni" între 1830 1851, provenea dintr-o familie de aromâni. Mama, Petriţa, născută Slăvitescu, era fiica vistierului Marici Maxim, de origine sârbească, ai cărui strămoşi s-au stabilit cu mult timp în urmă pe meleagurile Vâlcei şi au intrat definitiv în neamul boierilor Slăviteşti. Întâiul îndrumător în tainele învăţăturii al elevului Eugeniu Carada a fost eminentul dascăl craiovean Gheorghe Chiţu - viitor ministru şi membru al Academiei Române. Studiile serioase le urmează la pensionul francez al lui L. C. Raymond. Programa şcolară desfăşurată după modelul cursurilor de la Sorbona îi deschide noi orizonturi şi-l pregăteşte pentru ceea ce avea să urmeze mai târziu - cursurile de literatură şi de drept de la College de France de la Paris. Dovada inteligenţei sale este incontestabilă. La 1848, în vârstă doar de 12 ani, "jură pe Constituţie". Cunoştinţele de limbă turcă îl instalează în postul onorific de "dragoman al cârmuirii româneşti din Oltenia" şi interpret oficial la masa tratativelor dintre turci şi români, după înfrângerea revoluţiei din 1848.
Din fragedă tinereţe, nutreşte idei naţionale şi liberale, care îi vor crea deja mari neplăceri. După ocupaţia rusă a Principatelor Române intră în dizgraţia noii administraţii, punându-se la cale chiar surghiunul în îndepărtata Siberie. În 1854 soseşte la Bucureşti "fără un ban în pungă, decis să-şi completeze instrucţiunea şi să-şi creeze o situaţiune. A dormit pe băncile Cişmigiului şi a răbdat de foame până a reuşit să-şi facă un rost". Simţămintele pro franceze se manifestă în 1855, când organizează la Bucureşti "o mare manifestaţiune" cu prilejul căderii Sevastopolului (războiul Crimeei).

Grigore Bengescu, pe atunci ministru al Cultelor, îi propune postul de şef de cabinet, funcţie pe care o ocupă vremelnic, pentru că politica domnitorului Barbu Ştirbei (1848 - 1853, 1854 - 1856) îl nemulţumeşte şi-l determină să treacă de partea opoziţiei. Începe să cocheteze cu gazetăria prin colaborări la "Naţionalul" şi "Timpul", colaborări ce se vor dovedi benefice pentru activitatea la redacţia gazetei "Românul" de mai târziu.

La constituirea Divanului ad-hoc în perspectiva Unirii Principatelor, Eugen Carada este cel care a tradus în limba franceză documentele lucrărilor Divanului, fiind un înflăcărat susţinător al ideilor unioniste şi contribuind substanţial la înlăturarea piedicilor ce se puneau în calea înfăptuirii actului de însemnătate naţională de la 1859. La 22 ianuarie 1859, cu doar câteva zile înainte de înfăptuirea actului Unirii, este arestat de către prefectul judeţului Dolj, Dumitru Filişanu, în sala Teatrului Theodorini din Craiova, pentru că a îndrăznit să recite versuri din creaţia proprie "atât de înţepătoare la adresa vechiului regim" şi cu atâta aderenţă la public încât "vuieşte tot oraşul" (Craiova, n. n.). Este eliberat 24 de ore mai târziu pentru că, în urma alegerii lui Cuza ca domn al ambelor Principate, acesta amnistiază pe toţi deţinuţii politici craioveni. Intransigenţa sa "extremă" îl face însă să-şi piardă entuziasmul pentru Cuza, considerând că acesta a refuzat să ia act de doleanţele locuitorilor Craiovei. Refuză chiar oferta lui Cuza de fi numit procuror.

Se reîntoarce la Bucureşti, unde este ales de către colegii săi din mahalaua Schitu Măgureanu ca membru al municipalităţii. Conştient de rolul şi însemnătatea presei în actualele circumstanţe politice pentru făurirea României moderne, concepţii desprinse în perioada colaborărilor de la "Naţionalul" şi "Timpul", Eugeniu Carada ajunge în 1859 la redacţia gazetei "Românul", unde ”s-a format şi a lucrat ani îndelungaţi, a condus ziarul mai târziu singur, îndeplinind cu Emil Costinescu toate sarcinile”. Era apreciat de C. A. Rosetti, dar mai târziu se va despărţi de ziar şi se va apropia de I. C. Brătianu şi de familia acestuia. Aprecierile lui C. A. Rosetti, contactat de Anastasie Panu, fost caimacam al Moldovei, sunt edificatoare: "Cel mai tânăr redactor este fiu de oltean, lucra de dimineaţa până seara, iar când venea seara era odihnit şi reîncepea să lucreze de seara până dimineaţa".

Cariera de jurnalist a lui Carada nu este deloc lipsită de evenimente, chiar periculoase. La 28 septembrie 1859, este arestat împreună cu C. A. Rosetti, Ioniţă Golescu, N. T. Orăşanu şi alţii, ca urmare a incidentului de la sala Bosel. A urmat procesul politic intentat de guvernul Cretzulescu, o "măsură nenorocită", cum aprecia Eugeniu Carada, care a făcut să se accentueze şi mai mult disensiunile dintre Cuza şi adversarii săi politici. Opozanţii, în frunte cu fruntaşii radicali- liberali, printre care se aflau şi I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Eugeniu Carada, Anastasie Panu, încep demersurile şi influenţarea puterilor străine în vederea înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea unui principe străin. Carada se deplasează la Londra şi Torino ”spre a informa şi agita împotriva lui Cuza", precum şi la Paris, pentru a-l convinge pe Napoleon al III-lea să accepte numirea ca principe.

Eugeniu Carada este cel care aduce în ţară ştirea că Napoleon al III-lea, contactat de Anastasie Panu, fost caimacam al Moldovei, ar accepta coroana României în condiţiile în care se va face împroprietărirea ţăranilor. Dintre membrii coaliţiei anti-cuziste, Eugeniu Carada este cel mai activ. Este urmărit în timpul "revoluţiei" de la 3 septembrie 1865. Reuşeşte să scape din încăierarea declanşată pe Podul Mogoşoaiei - Calea Victoriei de azi, refugiindu-se în apartamentul actriţei Maria Constantinescu (Maria Blonda). Este totuşi arestat şi trimis în temniţele de la Văcăreşti. După eliberare, pleacă la Paris împreună cu I. C. Brătianu şi Paleologu, pentru a-l convinge pe Napoleon să consimtă la detronarea lui Cuza şi să accepte coroana.

Preocupările artistice din prima tinereţe n-au fost determinante în viaţa lui Eugeniu Carada decât în măsura în care îi asigurau succesele de moment. De altfel, după cum însuşi recunoaşte, acestea n-au fost decât "nişte păcate ale tinereţelor, de care e bucuros că s-a mântuit în vârsta matură a bărbăţiei şi în cea senină a bătrâneţelor". "Avea simţăminte foarte înalte, dar exprimate de o exigenţă extremă; energic şi muncitor, inteligent şi stăruitor, îşi făcuse singur instrucţiunea şi devenise unul din financiarii români de frunte. Având însă gustul şi aptitudini pentru inginerie, el regreta că nu a făcut studii speciale în această ramură, se mângâia cetind ziare de ştiinţă. Dar ce nu citea? Şi cu ce repeziciune extraordinară! ".

Legăturile cu Brătienii încep de prin 1821, când familiile Carada şi Brătianu se refugiază la Porceşti-Sibiu de teama zaverei lui Tudor Vladimirescu. Aici "se cunosc, se preţuiesc, se ajută". De aceea legăturile lor sunt aşa de trainice. În noiembrie 1865, Carada pleacă în Germania, împreună cu I.C. Brătianu, pentru a aranja succesiunea lui Cuza. Aici sunt sfătuiţi de Galhau, cunoştinţa lui Brătianu, să se adreseze şefului liberalilor germani, prinţul Carol Anton de Hohenzolern, fiul de-al doilea al acestuia - Carol - devenind astfel ocupantul tronului după abdicarea lui Cuza. Brătianu îl aduce pe Carol în ţară, instalându-l ca nou domnitor. C. A. Rosetti devine ministru al Cultelor şi Instrucţiunii, fapt ce-l determină pe Carada să rămână la conducerea "Românului".

La sud de Dunăre, ameninţările turcilor concentraţi la Rusciuc în vederea unei invazii în România păreau iminente. Cunoscându-i aptitudinile lui Eugeniu Carada, ministrul de Interne Dimitrie Ghica propune ca să fie numit prefect de Vlaşca, în vederea luării deciziilor optime de prevenire sau respingere a forţelor Porţii. Importanţa sa la conducerea gazetei "Românul" este crucială, astfel că se propune numirea ca prefect a lui Costache Ciocârlan.

În vâltoarea evenimentelor legate de instalarea pe tron a prinţului Carol de Hohenzolern, miniştrii de dreapta din Locotenenţa Domnească solicită ca acesta să fie cel care semnează noua Constituţie a României. Actul fiind considerat extrem de urgent şi imposibil de întocmit un proiect de constituţie în scurtul timp avut la dispoziţie, se ia hotărârea ca Eugeniu Carada şi C. A. Rosetti să elaboreze proiectul. ”Timp de 24 de ore, cei doi prieteni, Eugeniu Carada şi C. A. Rosetti, lucrează neîncetat ziua şi noaptea. Aşa se pregăteşte Constituţia care cârmuieşte România Mică, până la 1918. Ea e opera acestor doi bărbaţi. La lumina ei se fac toate legăturile noastre vechi, se proclamă independenţa, se poartă războiul de la Plevna, se încoronează cel dintâi rege cu coroana de oţel, se dobândeşte Cadrilaterul, se prezidează pacea de la Bucureşti din vara lui 1913 şi se intră în acţiune alături de marii aliaţi pentru întregirea neamului”. Alegerile din 1869 şi atitudinea tolerantă a lui Carol I faţă de abuzurile săvârşite şi ajunse de pomină îl determină pe Eugeniu Carada să se retragă definitiv din politică.

Aversiunea sa faţă de Carol se amplifică odată cu înfrângerea Franţei de către Germania în 1870. Atitudinea sa de simpatie faţă de Franţa ia o turnură neaşteptată. Se pune chiar problema abdicării lui Carol I şi aducerea ca succesor a lui Napoleon al III-lea. Capul "mişcării" nu este altul decât Carada. După eşuarea revoluţiei de la Ploieşti, în urma acţiunilor individuale ale lui Candiano-Popescu, Eugen Carada şi I. C. Brătianu sunt arestaţi. Urmează un proces lung, agitat şi de uzură, câştigat în cele din urmă de avocatul apărării, Jean Lahovary. Inculpaţii sunt puşi în libertate. După aceste evenimente, Carada se retrage de la conducerea "Românului", în martie 1871, şi pleacă în Franţa, unde rămâne până în 1876. Se logodeşte cu Jeanne Dumesnil, nepoata lui Julles Michelet, dar căsătoria n-a mai avut loc, părinţii fetei "în ultimul moment neputându-se hotărî să se despartă de dânsa". Faptul l-a întristat atât de mult încât nu s-a mai căsătorit niciodată.
Animat de ideea dezrobirii popoarelor, alocă mijloace băneşti importante, obţinute din negoţul cu vin intermediat de baronul parizian Petit-Laroche şi Gheorghe Eliad. Din aceşti bani finanţează şi ziarul "L'homme libre" şi tipărirea unui important număr de broşuri de propagandă. Amicii francezi îl propun deputat într-o circumscripţie pariziană. Eugeniu Carada respinge propunerea cu demnitate, aşa cum face şi cu cea de numire la conducerea Băncii Otomane.

Revine în ţară în 1876, devenind secretar şi ”garde du corp” a lui I. C. Brătianu, de la începutul mandatului acestuia de prim-ministru şi până în 1888. Războiul pentru cucerirea independenţei de stat a României l-a petrecut alături de Brătianu, prietenul său, pe care ”nu l-a părăsit niciun moment, fără a consimţi să primească o funcţiune oficială". După încheierea războiului şi atitudinea Rusiei privind Basarabia, la insistenţele Londrei ca România să se alăture Angliei, I. C. Brătianu îl desemnează pe Carada să conducă tratativele anglo-române. El preferă acea "acţiune din umbră", recomandându-l pe Callimachi- Catargi, agentul oficial al României la Paris şi Londra.
Cele mai spectaculoase realizări ale lui Eugeniu Carada rămân însă cele din domeniul economico-financiar. În timpul tratativelor cu Anglia supervizează, la Paris, emisiunea biletelor ipotecare pentru acoperirea datoriilor de război ale României. Totuşi, biletele sunt semnate de Ion Câmpineanu, C. D. Athanasiu şi D. A Sturdza. Una dintre cele mai răsunătoare realizări în folosul României este legată de răscumpărarea căilor ferate de la trustul Strussberg. Tratativele au fost spinoase şi îndelungate - aproape 20 de ani. Scandalul declanşat de "escrocheria financiară" - încasarea de plăţi pentru lucrări neexecutate la linia de cale ferată Piteşti - Slatina - Craiova ia amploare şi riscă să se transforme în conflict. Berlinul, prin "cancelarul de fier" Bismark, ameninţă România. Regele Carol I, filogerman fiind, devine ţinta atacurilor presei, sugerându-se chiar abdicarea. Procesul se judecă la Lipsca.

Reprezentantul României la tratative I. Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei, eşuează în rezolvarea satisfăcătoare a revendicărilor solicitate de drept de statul român. Soluţia
- Eugeniu Carada. I. C. Brătianu îl numeşte ca reprezentant în soluţionarea litigiului. Carada condiţionează participarea sa la tratative numai în situaţia când va fi "cel din umbră", adică după I. Kalinderu. Se ajunge la o soluţie acceptabilă de ambele părţi. Date fiind legăturile de amiciţie ale lui Carada cu bancherul Bleichroder, avantajele obţinute de statul român sunt neaşteptat de satisfăcătoare.
Cu intransigenţa-i recunoscută face ca ”cei ce vor să pescuiască în apă tulbure, asigurându-şi stabilitate şi avantagii" în perioada de tranziţie în care se află ţara, să-şi retragă necondiţionat astfel de apucături. Este preocupat de înzestrarea statului cu o reţea optimă de căi ferate, realizată în condiţii de calitate corespunzătoare şi la preţuri avantajoase, conform puterilor economice ale statului român la acea dată. Atitudinea sa nu este înţeleasă pe deplin de factorii contemporani de decizie. Datorită capacităţilor sale, i se sugerează regelui Carol I "să-l roage” să primească demnitatea de director general al Căilor Ferate Române. Eugeniu Carada, care între timp devenise republican convins, refuză însărcinările propuse de suveranul cu care se afla deja în conflict.
După obţinerea independenţei, începe să prindă contur tot mai accentuat necesitatea înfiinţării unei instituţii şi a unui sistem bancar naţional.
În 1880 a fost votată Legea pentru înfiinţarea Băncii de scont şi emisiuni - BNR, cu privilegiul exclusiv de a emite monedă. Proiectul legii a fost întocmit de Carada. După prezentarea şi votarea proiectului modificat (stricat, după spusele lui Carada) de către secţiunile Adunării Deputaţilor, i se propune prin decret regal funcţia de guvernator. Consecvent principiilor sale republicane, refuză din nou demnităţile publice oferite de rege. Primul director al instituţiei bancare nou create a fost Th. Mehedinţeanu, apoi Eugeniu Carada. După înfiinţarea BNR la 11/23 aprilie 1880, ministrul de finanţe de atunci - Ion Câmpineanu - a devenit primul guvernator. Adevăratul ctitor era însă tot ”omul din umbră", Eugeniu Carada. Lui i s-a încredinţat conducerea şi funcţionarea Imprimeriei naţionale, alături de Emil Costinescu.
La 20 februarie 1883, este ales director de către Adunarea generală a acţionarilor, funcţie la care renunţă din nou, dar revine asupra hotărârii după ce Ion C. Brătianu îl conştientizează de importanţa rolului său în fruntea principalei instituţii bancare a României. În această funcţie asigură destinele Băncii naţionale timp de 27 de ani.
De numele său se leagă toate realizările din domeniul bancar al acestei perioade. În 1885 s-a dat în folosinţă clădirea BNR, realizată după planurile arhitecţilor francezi Albert Galleron şi Cassien Bernara, indicaţiile lui Carada fiind deloc de neglijat. S-au realizat apoi sucursalele şi agenţiile băncii în principalele oraşe ale României. Sub conducerea "genialului organizator al BNR şi intim prieten al lui Ion C. Brătianu", se asigură organizarea creditului românesc şi a pieţei de capital, a creditelor agricole judeţene, prin acţionari creditori locali. La încercarea ministrului P. P. Carp de a diminua sau elimina efectele crizei din 1900, prin aplicarea unui nou sistem de impozite, Carada reacţionează cu o luciditate şi o inteligenţă demnă de a fi luată în consideraţie în toate situaţiile similare, chiar şi în etapa actuală: "Impozitele nu se schimbă, nici nu se măresc în vreme de criză. Deficitele se acoperă prin economii şi prin operaţiuni inteligente. Numai în vremuri de prosperitate economică se pot spori impozitele ”.

Activitatea la conducerea BNR nu l-a îndepărtat definitiv de preocupările pentru frumosul din artă. Prin strădania lui Carada, încă de la înfiinţarea BNR -1880, s-a început alcătuirea unei colecţii de tablouri, tapiserii, sculpturi, monedă şi bancnote, medalii, sigilii a căror valoare istorico-documentară şi memorialistică este astăzi incomensurabilă. Nu a rămas indiferent nici la soarta românilor aflaţi la vremea respectivă dincolo de hotarele României Mici.
A militat consecvent pentru reîntregirea neamului. Prin şi cu cheltuiala lui, se tipăreşte Statutul Societăţii Studenţilor Români de la Viena, se susţine financiar apariţia presei româneşti din Transilvania. Aceeaşi atitudine o are şi faţă de românii din Basarabia. În Banatul sârbesc - la Vârşeţ, se construieşte o biserică din fondurile asigurate de el. S-a estimat că suma binefacerilor acordate de Carada se cifrează la aproape un milion de lei aur, o sumă destul de importantă pentru vremea aceea. Deviza lui Carada era relevantă privind credinţa în consolidarea şi afirmarea naţiunii române: "O naţiune subjugată trebuie să se ridice [deasupra ]opresorilor, dacă are sânge în vine şi e vrednică să trăiască".
Se stinge din viaţă la 1910.

Eugeniu Carada! Un om, o epocă plină de frământări, de vise şi idealuri împlinite, unele frânte. Cine a fost Eugeniu Carada - omul? "...cel mai iubit şi mai intim era Eugeniu Carada. Avea o pasiune pentru toţi copiii şi un talent neasemuit de a-i atrage şi reţine. Se juca cu dânşii, le cânta în toate limbile, până şi în ruseşte, jidoveşte, ţigăneşte, se punea la nivelul lor, le repara toate jucăriile stricate cu îndemânarea-i minunată la orice lucrare manuală... Ne răsfăţa mult, dar cu judecată şi tărie". Aşa l-au cunoscut copiii familiei I. C. Brătianu. Pentru prieteni, cunoscuţi, dar şi pentru adversari, "Turcul" - aşa-l numea Brătianu - era "...tot aşa de bun şi devotat prieten, cât de nereductibil adversar. Spre lauda lui, era încă mai sever pentru el însuşi decât pentru ceilalţi... Francofil înverşunat şi republican convins, nu a voit să calce la curtea regelui Carol. Din cauza intransigenţei simţului acesta, nu a primit nici o situaţie datorită unui decret regal".
Regina Elisabeta l-a considerat, după rege, ca fiind cel mai puternic bărbat al ţării.

După moarte, într-un sertar al biroului său s-au găsit câteva sigilii (şase) cu care Eugen Carada îşi pecetluia corespondenţa secretă. Pe unul dintre ele se afla figurat un stejar frânt şi inscripţia în limba franceză: MAI BINE FRÂNT DECÂT PLECAT!


_______
NOTE
(localizarea fiecărei note este vizibilă doar în flip – primul link)
1. Pr. Ioan Georgescu, Eugeniu Carada, în "Arhivele Olteniei" - XVI, nr. 89-91/1937, pag. 8;
2. Mircea Bunea , Un ospătar la curtea regelui Melos - Cronica muzicală, sept. 2005;
3. Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei I. C. Brătianu, 1821 - 1891, Ed. Universul, Bucureşti 1933, pag. 127;
4. „Arhivele Olteniei”, XVI, nr. 89-91, pag. 9;
5. Sabina Cantacuzino, op. cit., pag. 128;
6. Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1966, pag. 234-244;
7. Ibidem, pag. 288;
8. Sabina Cantacuzino, op. cit., pag. 128;
9. Ibidem;
10. „Arhivele Olteniei”, XVI, nr. 89-91, pag. 15;
11. Ibidem, pag. 14;
12. Sabina Cantacuzino, op. cit., pag. 128;
13. D. Iordănescu, C. Georgescu, Construcţii pentru transporturi în România, 1881 - 1981, vol. I, Bucureşti 1986, pag. 35 - 37;
14. Mircea Bunea, op. cit.;
15. „Arhivele Olteniei”, XVI, nr. 89-91, pag. 20;
16. Sever Bocu, Drumuri şi răscruci, vol. I. Memorii, Timişoara 1939, pag. 117;
17. Sabina Cantacuzino, op. cit.;
18. Ibidem, pag. 130;
19. „Arhivele Olteniei”, XVI, nr. 89-91, pag. 179;
Pentru informaţii s-a utilizat şi site-ul BNR.

____________

#memoriavalceana #bibliotecivalcene #istorielocala #mostenireculturala #Valcea #Educație #Valceaculturalheritage #Valceaculturalmemory #istorielocalavalcea #ramnicuvalcea #judetulvalcea #biblioteca #bibliotecaonline #nevedemlabiblioteca #bvau #BibliotecaVirtualaaAutorilorValceni #IstoriaRamnicului #ziare #ziar #gazeta #gazetarie