Vâlcea interbelică/ prețul muncii comparativ cu al produselor oieritului/ Ocupaţii; condiţii de munca; venituri şi cheltuieli

<<...paleta ocupaţiilor în perioada interbelică era relativ largă. După profesiuni, populaţia judeţului Vâlcea era structurată astfel: ţărănime, mari proprietari de pământuri, burghezie industrială, bancară şi comercială, muncitorime salariată, funcţionari, intelectuali şi alte categorii. Din totalul populaţiei ocupate, doar 6.907 locuitori lucrau în întreprinderi industriale, comerciale şi de credit, ceea ce demonstrează slaba dezvoltare a sectorului industrial. Totuşi, comparativ cu perioada antebelică, numărul lucrătorilor industriali a crescut, dar se remarcă acum numărul foarte mic al celor care lucrau în ,,servicii”, domeniu foarte important pentru aprecierea gradului de funcţionalitate şi civilizaţie al unui judeţ. În structura populaţiei, ţărănimea se detaşa puternic prin numărul ei covârşitor. Datele statistice arată că cea mai mare parte a populaţiei active se afla la sate, unde peste 86,4% din locuitori se ocupa cu agricultura, Vâlcea având o structură predominant agrară. În nordul judeţului, în zona montană, principala ocupaţie a locuitorilor era creşterea animalelor, iar în sudul judeţului, în zona de deal şi câmpie, cultivarea plantelor. Societatea rurală era încă una tradiţională, iar diviziunea muncii se afla abia la începuturi. La sate exista un număr foarte mic de locuitori care practicau şi alte activităţi în afară de munca pământului. De obicei, sătenii care aveau mori sau mici ateliere se ocupau şi cu muncile agricole. În comuna Brezoi, o parte a localnicilor munceau în industria forestieră, la Societatea „Carpatina”.

La oraş gama ocupaţiilor era foarte largă. Cei mai mulţi orăşeni erau angajaţi în industrie, în comerţ, în credit, în învăţământ şi sistemul sanitar. Puţini orăşeni se ocupau cu agricultura, având loturi de pământ situate la marginea urbei. La Râmnicu-Vâlcea, cei mai mulţi bărbaţi lucrau ca muncitori în fabrică, la depoul C.F.R. sau în tipografii. Majoritatea burgheziei şi cei mai mulţi intelectuali şi funcţionari trăiau la oraş.

Situaţia ţărănimii a fost decisiv influenţată de reforma agrară înfăptuită în anul 1921. Reforma a determinat o masivă redistribuire a terenului arabil. În judeţul Vâlcea repartiţia terenurilor destinate agriculturii se prezenta astfel: din totalul de 408.000 ha, cât reprezenta suprafaţa judeţului, mai mult de jumătate – 201.623 ha aparţineau agriculturii, fiind repartizate după cum urmează:



Suprafaţa         Arabil         Vii         Fâneţe     Păşuni     Livezi

totală în ha.

201.423         101.141     8.149     28.579     51.542     12.012



La aceasta se adaugă şi 45.904 ha suprafaţă împădurită, al cărei volum lemnos era de 15.267.376 de metri cubi, după datele din anul 1923. (1) Situaţia, în esenţă, rămâne aceeaşi în întreaga perioadă interbelică, schimbările producându-se mai ales în modul de repartizare a proprietăţii agrare, iar de aici – în structura socială a populaţiei şi mai puţin în ceea ce priveşte partea economică.

Prin aplicarea legislaţiei agrare, suprafaţa expropriată din cadrul judeţului Vâlcea, în perioada ianuarie 1919 – 31 august 1937, a fost de 28.019 ha, din care 1.5500 ha o reprezenta pământul cultivabil, 5.107 ha – izlazurile, 2.565 ha – pădurile, 897 ha – teren neproductiv şi 3.847 ha – terenuri diverse.(2) Mai mult de jumătate din suprafaţa expropriată s-a făcut din moşiile statului şi instituţiilor (18.567 ha), din care: 12.044 ha terenuri cultivabile, 2.565 ha păduri şi restul izlazuri.

Din moşiile particulare, a fost expropriată suprafaţa de 9.402 ha, din care 8.253 ha teren arabil şi 1.149 ha izlaz, neînregistrându-se exproprieri de păduri pe seama acestor categorii de moşii. Din totalul de 105 comune, existente în judeţul Vâlcea în perioada aplicării reformei agrare, împroprietărirea cu pământ cultivabil s-a aplicat la 70 de comune. În satele şi comunele din regiunile de munte nu s-au făcut împroprietăriri, locuitorii din aceste zone fiind consideraţi moşneni. (3) Date fiind condiţiile geografice ale zonei, nu au fost satisfăcute integral cererile de pământ ale ţărănimii. Suprafaţa repartizată în cadrul judeţului a fost de 16.500 ha, de care au beneficiat un număr de 5.111 săteni. Din nr. de 15.687 de săteni propuşi pentru împroprietărire, au rămas neîmproprietăriţi, din lipsă de pământ, 10.578 de săteni, iar 349 au fost înzestraţi cu pământ prin colonizare în Dobrogea.

Din raportul prefectului judeţului Vâlcea, prezentat în anul 1937 în faţa administratorilor de plăşi, rezultă că 65,5% dintre locuitori aveau o suprafaţă de teren cuprinsă între 1-5 ha, 25% – între 5-50 ha, iar 4,5% aveau suprafeţe mai mari de 50 ha. (4) Din această situaţie, rezultă că cea mai mare parte dintre ţărani dispuneau de pământ puţin sau foarte puţin. Potrivit datelor din epocă, se constată creşterea burgheziei săteşti, care în 1937 reprezenta 25% din numărul total al ţăranilor vâlceni. Situaţia aceasta deriva din particularităţile zonei şi era specifică tuturor judeţelor montane şi submontane înzestrate cu păşuni şi fâneţe, pomi fructiferi şi viţă de vie, mai puţin însă cu suprafeţe pe care se cultivau cereale.

Agricultura, mai ales în privinţa gospodăriilor ţărăneşti cu până la 5 ha şi – în parte – în cazul celor cu 5-10 ha, nu se bucura de o înzestrare corespunzătoare cu unelte şi maşini. Faptul că şi ţărănimea din judeţul Vâlcea avea de suferit multe privaţiuni, o dovedeşte şi structura proprietăţii agrare de după înfăptuirea reformei, deşi, în noile împrejurări, repartizarea proprietăţii agrare era mult mai favorabilă ţăranilor, comparativ cu situaţia anterioară. Sporul natural al populaţiei judeţului, mai ales în mediul rural, a dus la micşorarea treptată a suprafeţei ce revenea pe persoană şi familie şi la divizarea lotului în parcele mici, prin lăsarea unei părţi de pământ ca moştenire.

Cu toate limitele ei, reforma agrară din România, considerată ca fiind una dintre cele mai radicale din Europa după primul război mondial, a avut şi în judeţul nostru, ca şi în întreaga ţară, o serie de urmări şi aspecte pozitive. Între altele, în Vâlcea, reforma a condus la dezvoltarea mai intensă a relaţiilor de producţie capitaliste la sate şi la înlăturarea definitivă a formelor de exploatare precapitaliste, care se mai menţineau în unele locuri, a redus proprietatea moşierească (chiar dacă nu a lichidat-o), a mărit suprafeţele cultivate, a îmbunătăţit situaţia unei părţi însemnate a ţăranilor, reducând numărul celor fără de pământ, a sporit numericeşte burghezia sătească şi ponderea acesteia în viaţa social-economică a judeţului.

Zona muntoasă a judeţului Vâlcea era locuită de obşti de moşneni. Obştile au avut mari întinderi de pământ pe care moşnenii le-au stăpânit în devălmăşie. În zona de munte, la Brezoi, Malaia,Voineasa, Câineni, dar şi la Boişoara, Titeşti, Perişani ( ultimele trei, comune ce au aparţinut în perioada interbelică judeţului Argeş, iar astăzi judeţului Vâlcea), la Călimăneşti, la Vaideeni, zona Costeşti – Horezu, oieritul (păstoritul staţionar şi transhumant) a fost şi este şi astăzi principala ocupaţie a locuitorilor din zonă. Practicată din vechime această ocupaţie a fost favorizată de existenţa unor suprafeţe întinse cu păşuni naturale, dar şi de stabilirea pe aceste meleaguri a unor populaţii cu vechi tradiţii în oierit, din Ardeal, originară în special din zona Sibiului şi denumită generic de localnici ,,ungureni”. Aproape fiecare familie avea în proprietate de la câteva zeci la câteva sute de oi care îi asigura un trai îndestulător. Cea mai răspândită rasă de oi crescută de ciobanii vâlceni era ţurcana neagră, mieii negri fiind sacrificaţi de cruzi pentru ,,hârşie” care se vindea cu preţuri bune pentru căciuli. După cel de-al doilea război mondial, preţul pieilor a scăzut şi s-a împuţinat şi numărul crescătorilor de oi.
Primăvara, la sfârşitul lunii mai, oile urcau la munte. Se făceau ciopoare de mânzări, mioare şi miei şi se duceau la munte unde le venea rândul. Păşunatul în munţii obştilor se făcea prin rotaţie, pentru fiecare categorie de oi care se ducea în muntele respectiv după cum se pomenise din bătrâni, fiind o repartiţie bine gândită. Mieii îşi aveau păşunatul lor rezervat pe păşunile din vârf cu iarbă crudă pe tot timpul verii. Înainte ca oile să urce la munte se desfăşura tunsoarea şi îmbăierea oilor, prin trecerea lor printr-un bazin cu soluţie insecticidă. Alegerea unei anumite turme cu baci şi ciobani tocmiţi din vreme se făcea de obicei ţinând cont de gradul de rudenie a proprietarilor de oi, de locul unde se aşeza stâna, de zona repartizată pentru păşunat şi, nu în ultimul rând, de preferinţa pentru o anumită echipă baci-cioban, de nivelul de dotare al acestei echipe (câini, măgari, ustensile pentru obţinerea brânzei de burduf). Produsele de la stână se cântăreau cu ocaua, o oaie producând 2-2,5 oca de brânză pe vară. Proprietarul de oi era obligat ca pe parcursul unei veri să ducă la munte câte o oca de mălai şi o jumătate de oca de sare pentru fiecare oaie mulgătoare. Din aceste cantităţi se repartiza şi ciobanilor de la mioare şi celor de la miei câte 7 oca mălai pe săptămână pentru fiecare ins plus legume din stână: o oca de brânză, o oca de urdă pentru fiecare căciulă plus un burduf de jintiţă pentru toţi ciobanii de la un ciopor şi sarea necesară pentru mioare şi miei – câte o oca la suta de capete pe săptămână.

Oile coborau de la munte în jurul lui 1 septembrie, când se cântăreau şi produsele oilor: brânza, urda şi untul. Din cantităţile aflate se scădea 10% băcie, iar restul se arunca pe oile mulgătoare şi se împărţea curţilor după numărul oilor mulse. Când se cântărea brânza, se şi ,,ţâncuia”, adică se înfigea în capătul burdufului un ţâncuş de lemn ascuţit pe care se însemna greutatea burdufului. Între cele două războaie, răbojul era un caiet cu file groase în care un ştiutor de carte din cei de la stână nota ce-i indica baciul. Bacii profesau meseria cât trăiau, iar băcia se învăţa empiric, din tată-n fiu. În Grebleşti (Câineni) unul dintre cei mai vestiţi baci a fost Dumitru Costea, care în fiecare an dădea cea mai mare cantitate de brânză pe cap de oaie, produsul fiind şi de cea mai bună calitate.După împărţirea brânzei, se făcea răvăşitul oilor, adică alesul lor pe curţi. Răvăşitul se făcea în munte, la stână. După răvăşit se însumau oile, adică se repartizau pentru simbrie pe ciobanii care erau clasificaţi în ciobani mari, ciobani băieţandri, strungari. Se atribuia fiecărui cioban un umăr de oi care varia, după numărul oilor din ciopor şi după vrednicie, între 100-250 de oi pe vară. Apoi se făceau bileţele pe care se treceau curţile ce erau repartizate unui cioban, până la completarea numărului de oi. După răvăşit, în prima duminică, ciobanii cu stăpânii oilor sărbătoreau răvăşitul printr-o petrecere pastorală, unde se tăia mioara cea mai grasă şi se petrecea până noaptea târziu cu voie bună şi cântece. Era sărbătoarea oilor. După ce coborau de la munte, oile păşunau pe livezile de pe care s-a strâns fânul, mai întâi în căpiţe apoi în clăi mari, protejate de ţarcuri. Turma mare – cioporul de oi – se împărţea în turme mai mici care erau formate din oile unui număr mai mic de proprietari şi care continuau să pască livezile până să dea zăpada, stâna stabilindu-se pe o livadă mai mare al cărui proprietar avea interesul să fie ,,târlită”, adică îngrăşată pentru ca în anul următor să crească mai multă iarbă şi să se obţină mai mult fân. Oile continuau să fie mulse şi în această perioada şi, în funcţie de numărul de oi ,,plecătoare” pe care le avea fiecare proprietar, acesta primea o cantitate de caş dulce. La venirea iernii fiecare proprietar îşi lua în primire oile. Şi astăzi se păstrează această tradiţie. Dacă proprietarul avea mai multe oi, până la 100, acestea rămâneau pe o livadă proprie, cu staul sau grajd, unde li se aducea oilor fânul necesar hranei. Cei care aveau un număr mic de oi, 20-30 de capete, le aduceau acasă, în grădina din spatele casei, unde iernau.

În paralel cu creşterea oilor, ţăranii de la munte se îndeletniceau şi cu creşterea vitelor şi a caprelor. Nu exista familie care să nu aibă cel puţin o vacă pentru lapte, vitele fiind crescute atât pentru nevoile gospodăriei, cât şi pentru valorificare. Rasa de vaci existentă în zonă a fost rasa românească autohtonă, ,,Vânăta de munte”. Această rasă nu era prea productivă în lapte, însă era rezistentă şi nepretenţioasă la hrană şi adăpost. Târlaşii creşteau până la 10-15 vite pe care iarna le ţineau la târlă, după oi, hrănindu-le cu ogrinjii rămaşi de la oi. Aceste vite erau mult căutate de negustori pentru carnea lor. În zona de munte se mai creşteau şi boi, tineretul pentru carne, iar boii mari pentru muncă, toate muncile agricole fiind făcute cu ajutorul animalelor.

Oierii nu puteau strânge fânul fără zilieri, care erau plătiţi atât în natură, cât şi cu bani. O zi de coasă era plătită cu o oca de brânză (1250 gr) sau de lână ori două oca de carne. Ziua de sapă, polog sau orice altă muncă era socotită la preţ de o jumătate de zi de coasă, indiferent că era prestată de bărbat sau de femeie. Plata pentru munca prestată se primea fie înainte, fie după prestarea muncii. În săptămâna brânzei (ultima săptămână din dulcele Crăciunului), cei care nu aveau oi luau brânza de la oieri, în contul coasei ce o prestau vara. La tunsul oilor luau lâna pe care o plăteau prin muncă, la sapă, la fân sau la alte munci. Valoarea lânii era socotită la fel cu a brânzei de burduf. Caşul era socotit la jumătatea valorii ocalei de brânză. Muncile agricole se plăteau şi în bani, ziua de coasă fiind plătită cu valoarea unui kilogram de brânză sau de lână, socotită la preţul pieţei. Aceste preţuri s-au păstrat din bătrâni, iar între cele două războaie mondiale preţul produselor animaliere a început să crească în detrimentul preţului muncii.

O altă ocupaţie a locuitorilor satelor a fost cultivarea plantelor. Plantele de cultură care au deţinut o pondere importantă în judeţ au fost porumbul şi grâul, mai ales în zona de deal şi câmpie, şi orzul, ovăzul şi secara, mai ales la munte. În judeţ se cultivau şi plante textile: inul şi cânepa. Dintre legumele cultivate amintim: varza, ceapa, tomatele, ardeii, cartoful etc.

O ramură tradiţională a agriculturii vâlcene care s-a practicat şi care se practică în special în sudul judeţului este viticultura. În anul 1929, în urma intrării în lichidare a Societăţii Comerciale de Vinuri Drăgăşani, ia fiinţă „Cooperativa Viticolă Drăgăşani”, formată iniţial din 143 de mici producători. Noua cooperativă viticolă avea ca obiective de bază vinificarea în comun a producţiei de struguri aparţinând membrilor săi, acordarea de avansuri, aprovizionarea cu materialele necesare culturii şi întreţinerii viilor etc. (5) Se produceau diverse soiuri de vinuri precum grasă, rubin , tămâioasă.

Pomicultura se practica din vechime în tot judeţul. Soiurile de pomi cultivaţi au fost: prunul, mărul, părul, zarzărul, cireşul, vişinul, nucul, mai rar gutuiul. Bogăţia resurselor naturale existente pe teritoriul judeţului Vâlcea, au îngăduit locuitorilor de pe aceste meleaguri practicarea meşteşugurilor specifice ce derivă din exploatarea acestor resurse multe dintre aceste îndeletniciri putând fi întâlnite şi astăzi în diverse localităţi de pe cuprinsul judeţului. Se practicau meşteşuguri ca: olăritul, prelucrarea pieilor şi a lânii animalelor, torsul, ţesutul, croitoria, fierăria, morăritul etc. Ţăranii practicau aceste meserii după ce se întorceau de la muncile câmpului sau iarna, când se terminau lucrările agricole.

Olăritul, meşteşug de tradiţie milenară, a fost şi continuă să fie în anumite localităţi rurale din judeţul Vâlcea o activitate specializată, pe care doar anumiţi săteni o practicau, alături de ocupaţiile specifice zonei. Din vremuri îndepărtate olarii se recrutau dintre crescătorii de animale (bovine), agricultorii şi pomicultorii satului, aceştia învăţând să modeleze diverse categorii de vase, doar în răstimpul pe care-l aveau între practicarea ocupaţiilor specifice zonei. Din aceste considerente, olăritul a constituit în Vâlcea o activitate specializată, menită a completa venitul familiei din mediul rural.
Prelucrarea argilei, în partea de nord a judeţului, în depresiunea Horezu, a determinat apariţia centrelor de olari: Slătioara şi Olari-Horezu. Lângă oraşul Râmnicu-Vâlcea sunt menţionate ca centre ceramice: Buda şi Vlădeşti, iar în partea sudică a judeţului sunt cunoscute centrele Zătreni, Lungesti şi Dăieşti.

În toate aceste localităţi s-au modelat vase cu un caracter utilitar, dar şi destinate satisfacerii nevoii de frumos a ţăranilor. Formele lucrate de meşterii vâlceni aparţin unor repertorii care amintesc prin profil, de ceramica arheologica a perioadei La Tene, precum şi de olăria antică romană (ceramica roşie nesmălţuită). Decorarea vaselor din lut este un procedeu care aduce în atenţie mai multe tehnici, diferenţiate pe centre, si un instrumentar simplu, dar cu mari posibilităţi de expresie plastică. La Horezu exista o preocupare aparte pentru decorarea vaselor cu smalţuri policrome. Motivele aplicate pe farfurii, străchini, căni, urcioare aduc în atenţie simboluri solare de străveche sorginte, precum: spirala simplă sau dublă, steaua cu şase sau opt colturi, cercul şi zig-zagul. Motivele specifice centrului Horezu sunt cele geometrice, vegetale si zoomorfe. Cu ajutorul acestor motive decorative, meşterii olari din Horezu au realizat compoziţii extrem de variate şi de mare frumuseţe artistică. Soluţiile plastice adoptate de ei sunt bazate pe repetiţie, alternanţă şi simetrie. În ceea ce priveşte gama cromatică, centrul Horezu este definit de tricromie: cărămiziu, verde şi albastru pe fond alb-gălbui. Spiţe de neam precum: Vicşoreanu, Iorga, Mischiu, Paloşi, Popa, Bascu au fost şi sunt nume de referinţă în zona.

În toată Loviştea, dar şi satele din restul judeţului, a predominat industria casnică. Aproape totul se făcea în gospodărie: îmbrăcăminte, încălţăminte, etc. Cânepa, inul, lâna, părul caprelor se prelucrau în gospodărie. Pieile de oaie, capră, miel se argăseau în casă în zer de lapte acru cu sare şi se prelucrau în sat. Cojocarii coseau căciuli, făceau pieptare, chimire, cojocele şi tot felul de haine de blană, cei mai vestiţi cojocari din Câineni fiind Achim Herţa, Constantin Nastase, Aurica Cazacu, şi N. Moţoc. (6) Hainele şi rufăria se confecţionau în familie, femeile coseau de la Crăciun până la Paşti cămăşi pentru toţi ai casei.(7) Bărbaţii coseau cioarecii, vestele şi laibărele făcute din pănură neagră, seină sau albă. Ţoalele, aşternutul, zăveada, părietarele, feţele de pernă, ştergarele, feţele de masă, scoarţele şi velinţele se confecţionau de asemenea în casă.

Pentru încălţat se foloseau, iarna şi pe timp umed, opincile făcute din pielea de porc sau de vită mare, iar vara şi pe timp uscat, se încălţau papuci făcuţi din pănură (feţele) cu talpă groasă cusută din vechituri de pănură în mai multe straturi. Pielea de porc sau de vită pentru opinci se argăsea în zeamă fiartă de coajă de arin negru sau de coji de nuci verzi, în care se ţineau mai multe zile la căldură. Căciulile se făceau din pielicele de miel. Se mai confecţionau şi căciuliţe din lână vopsite cu vopsele provenite din plante, care se purtau mai mult vara. Bărbaţii purtau opincile cu obiele din pănură, iar femeile le încălţau cu ciorapi lungi de lână, până peste genunchi sau ,,călţuni” de dimie.

Aproape toate gospodăriile aveau dichiseli de care aveau nevoie: război de ţesut cu toate ustensilele lui, spete de diferite mărimi, iţe pe categorii pentru ţesut lână, cânepă, in; suveici, suluri, vârtelniţe pentru depănat jirebiile, sucală de făcut ţevi, roată de depănat pe mosoare pentru urzit etc. Femeile mai în vârstă făceau toate lucrările la ţesut, având pe lângă ele pe femeile mai tinere şi mai ales pe fiicele pe care le învăţau meşteşugul. În afară de ţesăturile obişnuite pentru pânză sau ţoale, femeile mai pricepute ,,alegeau” flori pe pânză mai fină pentru iile femeieşti. Între cele două războaie, arta populară a cusutului s-a diversificat şi îmbunătăţit: se coseau cămăşi înflorate la mâneci şi mai ales la poale, femeile mai pricepute urzeau şi ţeseau borangicul, făcând din el ,,cârpoaie” – marame pentru mirese cu alesături neînchipuit de frumoase şi ,,cârpe” obişnuite pentru femeile măritate. Înainte nu se pomenea ca o femeie măritată să poarte cârpă neagră sau colorată cum poartă fetele; femeile măritate purtau cârpe albe, lungi de 3 metri cu care-şi înveleau capul şi le prindeau de păr cu ace. Tot în gospodărie se ţeseau şi se alegeau scoarţele, feţele de pernă, zăveada şi părietarele ce se dădeau obligatoriu de zestre fetelor ce se măritau. Toate acestea se făceau din lână vopsită în diverse culori, predominând roşul şi negrul.

Pentru prelucrarea laptelui, fiecare familie avea vasele trebuitoare: şiştar de lemn pentru muls vacile, găleată pentru muls oile, strecurătoare pentru lapte, făcută din fire de lână sau de cânepă, vase de pământ pentru prinsul laptelui, putinei de bătut laptele pentru a-i scoate untul, putinele pentru păstrarea laptelui acru sau a caşului, săculeţ pentru strecuratul şi închegatul caşului, căldare de aramă cositorită pentru fiertul zerului din care se făcea urda.

Pădurile existente pe suprafeţe întinse în munţii din Ţara Loviştei, Câineni şi Valea Lotrului au constituit, din cele mai vechi timpuri, o importantă sursă de venit pentru obştile de moşneni de aici. Lemnul era utilizat la construcţia caselor, grajdurilor, stânelor, gardurilor, podurilor şi pentru foc la gătit şi încălzitul locuinţelor. După 1918 obştile de moşneni obişnuiau să arendeze sau chiar să vândă suprafeţe mari de pădure societăţilor forestiere pentru a le exploata. În 1930, Societatea Forestieră „Carpatina” din Brezoi, cu acţionari majoritari străini, a încheiat un contract cu consiliul de administraţie al obştii de moşneni din Câineni prin care era cedată, contra cost, exploatarea pădurilor aflate în proprietatea obştii. Prin anii 1930, Societatea Forestieră Anonimă Bianchi – Bonamico- Verteş –Toflan exploata pădurile de pe muntele Călugăru, care aparţinea obştilor de moşneni Boişoara. Buştenii tăiaţi din pădure erau transportaţi prin plutărit pe Boia apoi pe Olt, neexistând actualul drum forestier. În perioada interbelică, societăţile care exploatau lemnul din pădure aveau obligaţia de a reîmpăduri terenurile defrişate, obligaţie de care s-au achitat în mod onorabil. Moşnenii din Brezoi beneficiau de multe avantaje în urma cedării pădurilor, spre exploatare, „Carpatinei”; în 1923 ei aveau curent electric gratuit în locuinţe, cu număr limitat de becuri, iluminat stradal şi dreptul de a prelucra gratuit în fabrică o anumită cantitate de buşteni. Deşeurile de lemn sub o anumită dimensiune se dădeau gratuit sau se deversau în Lotru, de unde puteau fi luate de toată lumea pentru foc.

Măcinatul cerealelor a fost una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale locuitorilor de pe teritoriul judeţului. Datorită condiţiilor geografice favorabile, aici au funcţionat o mulţime de mori de apă. Conform informaţiilor furnizate de ultimul morar din perioada interbelică, Din Puică din Ciorobeşti, între cele două războaie mondiale, în satul Costeşti funcţionau următoarele mori: morile lui Vârtopeanu, Constantin Cosma zis Cârjeu şi Victor Schiteanu în satul Pietreni; morile lui Constantin Beleţescu, Simion Cohniceanu şi Dumitru Dumitrescu în satul Costeşti; morile lui Gheorghe Sacerdoţeanu şi Vartolomeu Măgureanu în satul Ferigile; morile lui Ion Mihăilescu şi Dumitru Ilea zis Buzduc în satul Bistriţa; morile lui Stoican Chirilă, Ioan Angelescu, Gh. Jidoveanu şi Vasile Niţulescu în satul Văratici. După cel de-al Doilea Război Mondial, morile au început să fie abandonate, fie din cauza interzicerii proprietăţilor particulare, fie din cauza impozitelor exagerate, fie din cauza concurenţei morilor mecanice şi electrice apărute în urma electrificării satelor din anii 1960-1965.

După Primul Război Mondial negoţul cu animale s-a intensificat. Au apărut negustori de vite care umblau prin sate şi cumpărau vite pentru a le revinde la târguri şi în oraşe...>>



Sursă selecție: Camelia-Mariana Mihăeș/ «Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940» - lucrare științifico-metodică pentru obținerea gradului didactic I/ Facultatea de Istorie/ Universitatea din București

Foto și video-ul din colaj, cu descrieri, la această legătură.

_____
1 ,,Breviarul statistic al României”, 1939, vol. II, p. 250.
2 ,,Buletinul statistic al României”, nr. 1 ianuarie – iunie 1923, p. 203.
3 D.J.V.A.N., fond Camera agricolă a judeţul Vâlcea, dosar nr. 10/1923, f. 11.
4 Ibidem, dosar nr. 16/1929, f. 38.
5 Emil Istocescu,Teodor Barbu, op. cit., p. 248.
6 Marian Pătraşcu, Niocolae Daneş, op. cit., p. 167.
7 Ibidem, p. 72.