Broz/ Mihail Sadoveanu/ 1936

Umblînd la păstrăvi în Valea Frumoasei, am învăţat multe năravuri şi rînduieli ale peştilor. În legătură cu păstrăvii şi lipanii, am cunoscut cite ceva despre gîngăniile care zboară la faţa apei — ele fiind făcute nu numai ca să împodobească de colori schimbătoare lumina zilei şi umbra cetinei, ci ca să hrănească pe păstrăvi şi lipani. Urmărind fluturii, am dat de larve, şi, căutînd larvele, am ajuns să văd că colorile lor sînt gemene cu ale flo­rilor; iar florile şi ele nu sînt atît pentru ochiul nostru cit pentru unele sălbăticiuni ale singurătăţii. Deci în le­gătură cu florile am pus căprioarele. Iar de la căprioare şi cerbi am trecut la om care, în definitiv, a ajuns sus în urma lupului şi ursului, cel din urmă, izbutind să se menţie în primul plan, deşi, la dreptul vorbind, nu-i nici o nevoie de el aici. Am aflat de la oamenii trecători isto­risiri despre cele mai statornice decît ei. Din cînd în cînd a trebuit să mă supun şi să accept şi alte istorisiri decît despre urşi, cerbi şi căprioare; istorisiri despre oameni. Aşa am aflat o întîmplare a lui Broz.

Broz era urmaş al unui pribeag carintian, poposit în­tre aceste păduri şi rămas în valea asta. Pe bătrînul cel vechi şe zice că l-ar fi chemat Loiz. După o viaţă destul de lungă şi de grea, cînd i-a venit vremea să închidă ochii, a poftit să cinstească o cupă de vin şi a închinat-o cătră apa Frumoasei. «Aicea mi-a fost drag să mor», a cuvîntat el — şi s-a uitat întunecos la toate cîte se pre­vedeau, dulci şi blinde, într-o zi strălucită de vară. Avea nişte ochi fioroşi, streşiniţi de sprîncene groase, acel Loiz bătrînul, cît lelei Victoria, munteancă de baştină şi soţia lui dreaptă, îi fusese frică toată viaţa de acei ochi. Fe­ciorul carintianului şi al Victoriei şugăgeanca s-a nimerit să fie un bărbat balan şi luminat la înfăţişare ca maică-sa; toată viaţa lui, părea c-a rîs şi s-a bucurat cu apele şi cu pădurile. Dar cel mai mare fecior al lui Ile — cu numele Ambrozie — adică Broz — a prins a se uita la toate ca dintr-o adîncime şi dintr-un întuneric, întoc­mai ca şi uncheşul lui carintianul.Părea că întruna îi ninge şi-i plouă. Parcă nu-i erau boii acasă, deşi nu era plugar. Ori neguţător, închipuindu-ne că ar fi fiind, parcă i s-ar fi înecat corăbiile în Marea Neagră — adică la capătul lumii, unde el nu fu­sese niciodată. Amară îi era apa de la izvorul din stîncă, şi smeura din tăietură acră. Ursul pe care-l descoperise întăia oară, ca paznic, spre muntele Pătru, fusese cea mai bătrînă şi mai crîncenă dintre fiare. Avea nărav acest Broz să pîndească şi să identifice numai un cerb cu opt­sprezece crengi, al cărui glas pare tunet în nopţile de sfîr- şit de septemvrie, cînd boncăluiesc taurii muntelui. Ştia să prindă şi păstrăvi. Care erau mai mari şi mai negri păstrăvi pe aceia îi prindea. Altfel era un bărbat frumos, nalt şi trufaş, cu două mustăţi negre, tufoase şi rotunzite şi cu sprîncenele dese. Din mustăţi rar îi sticleau dinţii puternici; de sub tufele sprîncenelor se deşteptau numai cînd şi cînd ochii castanii.

Îşi durase casă lîngă Prigoana, şi-n casă avea de toate, căci, fiind bun meşter de căpcăuni şi teascuri şi priceput la aşezarea stîrvurilor otrăvite, scotea în fiecare primă­vară destule piei de vulpe, jder şi lup, pe care le neguţa cu pricepere în tîrg la Sebeş.

Numai un lucru nu-l nimerise bun între podoabele casei lui — nevastă după vrednicia pe care o avea el.

Şugag e locul unde oamenii noştri găsesc muieri după plac. Nici nu se află pe lume alt loc unde să se găsească atîtea femei frumoase ca la Şugag. Care de care mai fru­moase. Cum iese fata la lume şi rîde, vin muntenii din cotloanele cele de sus ca să se uite la dinsa. Aşa că ale­sese şi Broz una. Dar Nastasia lui se nimerise a fi ca o floare trecătoare. înflorise într-o dimineaţă şi se ofilise prea curînd. Într-al doilea an al căsniciei lor, Nastasia s-a îmbolnăvit de piept şi a mers tot in scădere. Aşa-încât ochii casei de lîngă Prigoana s-au întunecat ca şi ai lui Broz.

După ce Nastasia s-a dus unde ne ducem toţi, cu păs­trăvii, căprioarele şi bisacănul din curături, Broz a lăsat căsuţa pustie şi şi-a alcătuit o colibă în cea mai depărtată rîpă, ca să-l uite toţi şi să nu se mai ştie nimica de dînsul.

Stăpînii lui l-au căutat ca pe o sălbătăciune şi, găsindu-l, i-au spus mai multe vorbe de mîngîiere, pe care paznicul părea că nu le aude. Lîngă acele vorbe de mîngîiere, prietinii mei au adaos un căţelandru vînător, cas­taniu şi fumuriu la blăniţă, liniştit şi înţelept. Cum l-a văzut Broz, i-a zîmbit puţin, numai din partea dreaptă a obrazului. Şi luînd sub mîna sa, în singurătate, pe acel căţel vînător, l-a deprins felurite lucruri de mirare, aşa fel că, ieşind cu el după o vreme la lume, stăteau stăpînii şi se uitau cu plăcere atît la Broz care se întorsese la viaţa oamenilor, cît şi la Aiax, care devenise cel mai prima urmăritor al cerbilor şi ţapilor răniţi.

Chiar în aceeaşi zi a ieşirii la lume, suind prietinul meu Ieronim pînă la un pătul în coasta Prigoanei, avînd cu sine pe Broz şi pe Aiax, a tras cu carabina într-un ţap tare — şi, cercetînd locul, a aflat urmă de sînge.

— Ce facem, Broz ? a întrebat prietinul Ieronim.

Broz a clătinat din cap.

— Facem bine.

A fluierat uşurel şi Aiax a venit la piciorul lui.

— Pune nasul... i-a poruncit Broz lui Aiax.

Aiax a pus nasul. A ridicat apoi capul şi a tras vînt în nări. A atins după aceea iarăşi de două ori, scurt, urma ţapului.

— Este ? l-a întrebat Broz.

— Este, mă rog, a răspuns Aiax. «Este, mă rog», era un răspuns pe care căţelandrul obişnuia să-l deie cu coada. Iar Broz a trecut stăpînului său răspunsul, cu glas:

— Este, mă rog.

S-au dus pe urma ţapului. — Aiax înainte şi Broz după Aiax. Iar după Broz şi Aiax venea prietinul Iero­nim. Au suit la deal un timp; pe urmă au coborît într-un pîrău. Urmă de sînge nu mai era; dar căţelandrul se ducea liniştit şi întins după semnele lui, care sînt o taină necunoscută nouă. A coborît în pîrău şi a trecut dincolo; a făcut un ocol şi a revenit la pîrău. A intrat în apă străbătînd o desime. După ce a ieşit din desimea de rugi ghimpoşi, s-a oprit, aşteptînd pe oameni. Vremea era înăbuşitoare şi zările pădurii se întunecau de nouri. Au scăpărat fulgere şi a detunat tunet. A trecut o ploaie repede cu vifor răsucind tufişurile şi aplecînd adînc bra­zii tineri. Prietinul Ieronim, Broz şi cînele au stat sub cetini, aşteptînd să curgă la vale puhoiul neaşteptat, ames­tecat cu bolovani.

A trecut puhoiul. S-a făcut linişte. A lucit iar lumină sub poala pădurii.

— Acum să ne întoarcem, a zis prietinul Ieronim.

— Ba, a răspuns Broz.

Prietinul Ieronim a priceput că mai aveau de mers «o ţîră».

Aiax a trecut peste nisipiturile pîrăului şi iar a prins a umbla în lungul costişei. S-a dus aşa vreme îndelun­gată; parcă umbla fără rost. Însă el era tras de o aţă nevăzută; pînă ce a răzbit într-o poieniţă. Acolo s-a oprit ş-a dat glas o singură dată; Ham! Ţapul cel tare era acolo; nu mai avea putere. Se întinsese pe o lespede cu capul spre deal. Gîrla ploii îl spălase de sînge.

De atunci Aiax a început a se bucura de mare cinste la vînătorii din Branişte. Iar Broz şi-a venit în fire, deschizînd iarăşi ochii spre lumină.

Lumina aceea era mai ales în jos, în partea unde merge lărgindu-se valea Frumoasei. Însuşi Aiax trăgea într-acolo, înţelegînd ce pofteşte stăpînul său.

Într-o sfîntă zi cu soare, Broz a pus pe el straie nouă şi şi-a încălţat bocancii cei mari cu clonţuri de oţel.

L-a întrebat pe Aiax dacă cunoaşte drumul.

— îl cunosc, i-a răspuns căţelandrul.

— Însă tu n-ai fost niciodată acolo.

Aiax n-a catadicsit să răspundă la atît de multe cu­vinte; Broz nu obişnuia decît prea rar să lege la un loc şapte vorbe. Afară de asta, un cîne vînător ca el n-are nevoie, ca oamenii, să se ducă să cunoască locul şi fiara anume; el cunoaşte toate ale lumii în alt chip cu mult mai sigur.

A pornit el, deci, înainte. Cînd a ajuns la gura Pri­goanei, n-a ocolit la deal, ci a tras cătră vale. Broz a mormăit cu mulţămire. Dincolo de arcul de spumă al Prigoanei, la o bătaie de puşcă pe vale, se afla o colibă de lucrători. Dinaintea colibei ardea foc de brad; mirosea toată împrejurimea a răşină. Lucrătorii erau la lucrul lor, la minatul buştenilor pe unda rîului; numai caimanul se afla acasă şi pregătea prînzul.

Cinele s-a oprit lîngă foc. Caimanul a ieşit din colibă.

— Doamne-ajută ! a zis Broz.

— Mulţam, a răspuns caimanul.

— Găteşti mîneare soţilor? a întrebat paznicul.

— Gătesc a răspuns caimanul. Asta e rînduiala cai­manului. Doarme un somn. Bea o gură de răchie. Aprinde focul şi se gîndeşte la cîte în lume. Eu, de cînd am venit de la Marmoroş în valea asta, o duc ca în rai. Am doi fe­ciori; n-am să-i fac nici deputaţi, nici miniştri; eu zic să-i fac tot caimani, că altă breaslă mai bună nu-i. Oricîte-ar spune unii şi alţii, nu se află breaslă mai bună decît breasla lenei.

— Ie ! a răspuns Broz, pe gînduri.

Caimanul a rîs.

— Dar ce-am spus eu ai ascultat?

— Ţ!

— Vra să zică, te duci la vale?

— M-îhî!

— Ai treabă la Bistra ?

— Nu.

— Atunci te cobori tocmai la Şugag.

— Aşa-i.

Caimanul şi-a pregătit pipa şi a scuipat în foc.

— Ai tu dreptate. Am uitat eu, pentru că au crescut dealurile. Breasla tinereţii e mai bună decît a unui caiman bătrîn. Du-te şi petrece cît ţi-i vremea. Numai vezi să n-aibă semnul Diavolului.

— Cine ?

— Fata aceea.

— Care fată?

— Fata aceea pe care ai s-o găseşti devale, la Şugag.

Broz a zîmbit din partea dreaptă a obrazului şi a cinstit cu o ţigară pe maramureşan.

— Rămîi cu bine, Costea-baci.

A coborît de vale. Cînele l-a dus întins într-acel să­laş de oameni, unde sînt case una lîngă alta, unde se adună cinci şi chiar şase oameni la un loc, şi unde, stînd cît ai fuma o ţigară la podul de peste Frumoasa, te soco­teşti ca un stăpîn şi ca un vameş, vămuind din ochi fetele.

Sînt vreo două-trei, urîte; acelea păşesc repede şi le place să meargă la un loc, vorbind. O ţarcă le răspunde dintr-o salcie căprească. Cea frumoasă vine singură. Um­blă cam alene şi se mlădie din mijloc. Care să fie sem­nul Diavolului? Ca să-l ştie el ceti. Cum îl ceteşte, cum înţelege că trebuie să se ferească. Frumuseta însă nu poate fi semn blăstămat. Nici ochii care, ageri şi neli­niştiţi, s-au pus asupra lui.

Broz îşi simte inima zvîcnind. Inima aceea o socotea îmbâtrînită şi pustie. Cum îşi simte inima întinerind, află că soare ea în acea zi de vară n-a mai fost nidodinioară pe lume, aşa de auriu şi aşa de dulce. Deodată a cîntat un cuc în dreapta lui şi fata a rîs.

Văzîndu-l că tace, a grăit ea:

— Mi-a cîntat în stînga.

Broz a urmat să tacă, cercetînd-o stăruitor cu ochii lui umbriţi. Aiax s-a dus la dînsa. Ea a arătat îndată căţe­lului unde se duce şi i-a spus şi cum o chiamă şi a mai adăogat că se sfieşte de oamenii care privesc într-asemenea chip neprietinos..

Paznicul a îndrăznit să păşească înainte; ea s-a alintat:

— Poate nu-ţi place numele meu ?

— îmi place, a răspuns Broz. Şi a rostit numele ei întâia oară: Turia, umplîndu-se în toată fiinţa de un fior de dulceaţă. Ea a scos din straiţă un măr şi i l-a întins.

Cu mult mai tîrziu s-a gîndit Broz că acel măr, ru­măn pe o parte ca şi obrazul ei, ar fi putut să fie semnul de care pomenise Costea-baci, după pilda strămoşului nostru Adam, care a pătimit de la soţia sa Eva dintr-o pricină asemănătoare.

Bun şi dulce măr.

Cînd s-a întors a doua oară la Şugag şi s-a abătut într-o margine ferită de dumbravă, i-a auzit şi glasul cîntînd. A stat cu gura căscată ascultînd, ca să intre acel cîntec în toate simţurile lui. S-a rezemat de un brad, so­cotind că nu mai are putere să treacă înainte. Totuşi a trecut. A păşit un pîrău, pe o punte îngustă. Dincolo, în poiană, erau unsprezece oi plăvăi. Şi Turia se ascunsese, aşa ca s-o vadă el şi s-o găsească.

Toate acestea au fost şi s-au petrecut într-o vară. Cum cînta fata aceea de la Şugag?

Bădişor de la Bihor,

Te-am iubit, eram să mor.

Foarte frumos cîntec a fost ş-acesta. Ş-au fost fru­moase vorbele care s-au spus. Le-a spus mai mult ea. Căci el nici acuma nu era prea vorbăreţ. În ziua de Sîntilie, Broz s-a înfăţişat şi la părinţii ei, ca să-l cu­noască. A găsit un gospodar cam slăbănog, cu numele Irimie. Însă Ana, mama Turiei, era o muiere cum sînt puţine pe lumea asta: vrednică şi aprigă. Avea o arun­cătură de ochi întocmai ca a Turiei.

După Sîntilie au prins a tot veni domni la Branişte şi Broz a avut treabă cu căţelandrul său Aiax. În sep­temvrie au fost ploi rele: apoi, cînd s-a luminat iar vre­mea, a început în munte boncăluitul cerbilor şi domnii s-au suit la pătuluri şi la colibe.

Pădurea de brad era mai frumoasă decît orieînd în toamna aceea. În casa cea singură a lui Broz se afla o măsuţă cioplită şi încheiată de mîna lui. Pe măsuţă, arun­cată o horbotă. Deasupra, într-un pahar de sticlă verzie, o floare roşie, care înfloreşte pînă tîrziu în tăieturi. Floa­rea aceea se duce s-o caute Broz în fiecare dimineaţă, în plantaţiile noi de brad. O aducea şi o aşeza în pahar sehimbînd pe cea veche. Ieşind apoi la datoria lui, sta cu mintea aţintită la vremea cînd — după legămîntul ju­rat — avea să urce sus la el fata de la Şugag. Avea să urce cu zestrea şi cu cununia, să-i îmblânzească singu­rătatea.

Cîteodată se trezea rîzînd şi-l întreba şi pe Aiax ce părere are. Aiax avea o părere foarte bună.

Mai fusese vorba ca să se repeadă Turia pînă sus, în vremea asta cît Broz era învăluit de treburile lui de paz­nic. Fusese vorba să vie măcar de două ori. El ar fi fost tare mulţămit s-o vadă venind măcar o dată; pentru asta stăteau florile aşezate în pahar de mîna lui în fiecare dimineaţă.

Ea însă întîrzia. Broz îi trimesese vorbă stăruitoare. Costea-baci, caimanul, om înţelept, tălmăcise cît se poate de bine chemarea lui Broz; coborîndu-se într-o zi de săr­bătoare la Şugag, găsise pe fată şi îi spusese că numai­decât să alerge la deal, ca să vadă ea singură cu ochii ei cum ard codrii de brad.

— Şi ea ce a spus ?

— N-a spus nimic, fărădecît a rîs. Am văzut şi semnul.

— Care semn ?

— Semnul de care te-am vestit eu.

Broz a oftat cu mare năduf.

Semnul acela s-a dovedit a fi; iar rîsul a dat şi mai mare dovadă că treburile nu merg bine. Cînd s-a pregătit cu mare fierbinţeală Broz, ca să se coboare cu Aiax la locul de fericire unde îi cîntase cucul în dreapta, a venit la el caimanul.

— Te duci la vale, Broz ?

— Mă duc.

— La Şugag?

— La.

— Apoi nu te mai duce.

Lui Broz i-au scăpărat ochii; s-a uitat în jur, să vadă dacă n-a crăpat pămîntul, ca să-l repeadă cu un picior pe caiman în acea prăpastie, cătră focul tartorului. Pră­pastia nu s-a deschis; caimanul duhănea cu înţelepciune din pipă.

— S-a întîmplat ceva ?

— Tîmplat.

Broz s-a făcut negru ca pămîntul. A început să gîfîie.

— A murit?

— Da’ n-a mai murit, a rînjit caimanul.

— Cum?

— Tune dracu-n coşul ei: n-a murit; s-a dus.

Broz a rămas fără glas. S-a lepădat pe scaun, — ne­trebnic şi ticălos. Apoi a răsărit din uimire.

—Nu se poate!

— Ba se poate! s-a îndîrjit Costea-baci.

— Îîţi spun eu că nu se poate, răcnea Broz. A făcut jurămînt.

Caimanul a scuipat cătră uşă:

— Aista-i jurămîntul lor!

Întăi bătrînul a crezut că n-are să mai scape cu viaţă din casa lui Broz. Aşa rîdea Broz şi aşa nebunise, dărîmînd scaunele, dărîmînd patul, dărîmînd masa, izbind paharul cu floarea roşie într-un părete. N-a nebunit, însă, şi maramureşanului i-a venit răsufletul la loc. Broz a cu­les floarea de jos ş-a ţinut-o în mîna stingă, fără s-o vadă. S-a lepădat iar pe scaun, pînă ce i-a contenit gîfîitul. Pe urmă, încet-încet, s-a alinat. Pe uşa deschisă a intrat înserarea posomorită de toamnă.

— Dă glaja de pe poliţă, a cerut într-un tîrziu Broz; şi toarnă rachiu.

După ce au băut al treilea rînd, paznicul a îndemnai pe caiman să spuie cum s-a întâmplat acel cutremur şi acel sfârşit de lume.

Nu fusese nici cutremur, nici sfîrşit de lume. La Şu­gag oamenii se veselesc şi fac nunţi.

A venit de la noi, de cătră Maramureş, un văduvoi, decît care nu este altul mai bogat pe lumea asta. Are oi o mie, şi vaci douăzeci, şi cai patru, şi slugi opt, şi bani Ia bancă nouăzeci şi cinci de mii. Muierea.i-a murit, acu trei ani. Şi acel văduvoi fiind acuma cărunt şi vrînd să se bucure de drojdia care a mai rămas în el, a venit să caute la Şugag o nevastă nu după vîrsta, cît dupa starea lui. A căutat, a răscolit Şugagul şi a găsit, li chiamă Neculai Pîntea.

— Neculai Pîntea?

— Da. 

— Ş-a găsit-o pe Turia ?

— Întocmai.

— Şi pe urmă ?

— Pe urmă a nuntit tot satul.

Broz a rîs amar.

— Fără să le pese de mine ?

— Fără să le pese de tine. Şi după ce au nuntit, au suit pe mireasă în căruţa mirelui şi Neculai Pîntea mirele a dus-o la Ţara Ciucului. Din ce avea ea zestre, nu i-au trebuit lui Neculai Pîntea decît straiele ei şi cele unsprezece oi plăvăi.

— Ş-a dus-o ?

— A dus-o. Gata.

— La Ciuc ?

— Da: la muma dracului, la Ţara Ciucului.

— În ce loc ?

— În casa lui.

— În ce sat ?

— Numele satului nu-l ştiu; dar îl putem afla. Zice că ar fi într-un munte.

— Departe e acel ţinut ?

— Departe. Umbli pînă acolo o săptămînă. Te duci o vreme cu ţugu. Pe urmă umbli pe jos. Se duce acolo cine are treabă. Dacă n-are treabă, n-are ce căuta, că doar nu-i nebun.

Broz l-a lăsat pe Costea-baci să grăiască singur şi el a prins a se gîndi. Aşa i se părea lui, că se gândeşte,’dar numai gînduri nu erau toate cîte se încîlceau în el; erau mai degrabă şerpi veninoşi. Din cînd în cînd gemea şi-şi mai turna o cupă de băutură. Maramureşanul împingea şi el paharul, ca să-şi primească dreptul, apoi, bînd, îl observa într-o parte pe Broz.

«Dacă nu nebuneşte acest om, mare minune», îşi făcea socoteală Costea-baci.

Ca un caiman ce se afla, ar fi trebuit să fie, cel puţin el, mai înţelept. Căci caimanul şade degeaba la colibă şi n-are alta de făcut decît să se uite încolo şi încoace; să cîntărească vorbele şi faptele altora, să socotească şi iar să socotească. Iată, n-a ştiut să cîntărească şi să soco­tească nimic, dovedind că au dreptate şvabii să-l pore­clească precum l-au poreclit — «Keinmann». I s-a năză­rit cu îndărătnicie caimanului că Broz vra numaidecît să pornească la Ciuc, şi a început să-i numere pe degete de ce nu trebuie să se ducă Broz la Ciuc.

Mai întăi, pentru semnul care se ştie. Al doilea pentru că n-au ce căuta oamenii mîhniţi la cei veseli. Al treilea, pentru că aşa a fost voia Celui-de-sus; al patrulea, pen­tru că nu se mai poate face nimica.

— Cum ?

— Nu se mai poate face nimica, a întărit caimanul.

Broz s-a răsucit pe scaun ş-a făcut numai: Ha-ha!

Al cincilea, pentru că au să se supere domnii.

— Cum?

— Au să se supere domnii că pleci aşa în lume.

— Ha-ha!

— Al şaselea, a urmat caimanul, se poate tîmpla o poznă.

Pe cînd Costea-baci arăta al şaptelea şi al optulea temei, Broz s-a ridicat de pe scaun şi a început a umbla prin chilie, zvîrlind cu vîrful cizmei încolo si încoace cînd un ciob de pahar, cînd o haină. Într-un tîrziu şi-a ales cîteva lucruri, şi-a strîns cureaua pe el şi a poftit pe cai­man să se ducă la colibă. Poate să ia cu el şi glaja, cu ce a mai rămas în ea.

Atunci a văzut Costea-baci că vorbirea oamenilor e o faptă vicleană şi că mai bine ar fi fost să tacă.

Foarte îngrijat de urmările nenorocirilor lui Broz, moroşanul s-a dus la coliba lui şi a isprăvit sticla, după care s-a culcat pe urechea dreaptă, dormind trei ceasuri.

Trezindu-se după trei ceasuri, s-a întors pe cealaltă parte şi a mai dormit patru.

În vremea asta, Broz cobora cătră tîrgul Sebeşului, cu Aiax după el. Ajungînd la tîrgul Sebeşului, s-a înfăţişat, cu rînduială şi cuminte, la unul din stăpînii lui, arătînd că are nevoie numaidecât de opt zile de concediu, ca să-şi puie în rînduială nişte treburi încurcate şi nişte procese. Pentru acele treburi încurcate şi procese cată să ajungă pînă la Sibiu — şi poate şi mai departe. Poate chiar şi la Braşeu. Întîmplarea poate să-l mîie şi mai departe decît Braşeu.

Dacă domnii vor să afle care-s încurcăturile lui pentru o moştenire, poate să le spuie. Este o moştenire de la bunicul Loiz.

Însă domnii n-aveau vreme să asculte istorisiri vechi. I-au dat lui Broz ce-i trebuia şi l-au lăsat să se ducă. Deci Broz, lăsînd căţelul vînător în mîni bune la Sebeş, s-a pornit şi s-a dus cum a pricepui el pînă la Blaj. Acolo a întrebat şi a aflat că este un tren pînă la Praid, unde încep munţii pe care vrea el să-i vadă.

— Te duci să vezi munţii? l-a întrebat un om de-ai noştri.

— Aşa.

— Vrei să-i măsori  Eşti inginer?

— Numai decît.

A rîs şi Broz şi s-a suit în tren.

Depărtată cale pînă la Praid. Şi la tren înhămate nişte iepe nebune, care fug cîte o toană şi se tot opresc pe la staţii. Şi căruţele acestea acoperite şi cu ferestre atîta se zbat pe şine, încît zvîrl pe om cînd în colţul acesta, cînd în celălalt. Eu cred că nu mai este pe lumea asta, cît îi ea de mare, alt tren mai învrăjbit decît trenul acesta din ţara secuilor. În alte părţi, vagonu-i vagon, bunăoară la Blaj, care-i ţară românească; dar aici vagonu nu-i vagon, ci hudubaia hurducăturilor. Pe lîngă toate, nu sînt nici oameni în aceste hudubăi, ca să ai cu cine schimba o vorbă. Şi umbli şi opt ceasuri. Cînd să aţipeşti, te păleşti cu tîmpla de o scîndură.

Dac-ajunge la Praid, se duce pe jos, ca să se tămăduiască de tren secuiesc. O ia pe sub poală de codru şi pînă ce or sta anii, a nimeri el în acel munte Ţara Ciu­cului şi la cea aşezare unde s-a oprit muierea aceea, care acuma cîntă altora. Acea aşezare se chiamă Macavei, după porecla văduvoiului.

Cînd a căzut din trenul secuiesc la Praid, a dat laudă Domnului Dumnezeu. Uitîndu-se el supărat încolo şi în­coace, a aflat pe nişte gospodari cu care a intrat în vorbă. Pe unul îl chema Fekete şi pe altul Kis. Tare detreabă oameni, şi creştini şi ei ca mine şi ca dumneata. Uiitîn-du-se ei la străin, l-au cunoscut numaidecât că are o mîhnire şi l-au întrebat dacă nu-i bolnav.

— Nu-s bolnav, a răspuns Broz.

— Dacă nu eşti bolnav, vei fi avînd vreo supărare.

— N-am nici o supărare, a adaos Broz. Mai bucuros decît mine nu poate fi nimeni.

Gospodarii l-au bătut pe umăr, înţelegîndu-l, şi l-au luat între ei. Iaca şi noi ne ducem la Faierag, a lămurit Fekete; unde avem un nepot. Mare năcaz s-a întîmplat acelui nepot. Ieri, suindu-se în munte, l-a muşcat de pulpa piciorului o viperă.

— Şi eu am păţit asta, a suspinat Broz.

— Şi ce ai făcut ?

— N-am făcut nimica.

— Atunci n-a fost viperă; va fi fost altă dihanie, de care am cunoscut şi noi în tinereţele noastre. Aşa că noi ne ducem ca să doftorim pe acel nepot al nostru Ferenţ.

— Este leac ? a întrebat Broz.

— Este, cum să nu fie? i-a întors cuvîntul Fekete-baci.

Vorbind, au ajuns în sat. Fiind vreme de sară, Broz a tras în gazdă la casa cu năcaz, unde zăcea Ferenţ fe­ciorul, cel muşcat de viperă. Doftorii cei bătrîni ai secui­lor îl împresuraseră. Îi făcuseră subt un şopron groapă şi-l îngropaseră în acea groapă, în picioare, astupîndu-l pînă la gît, ca să sugă puterea pămîntului din el veninul. Şi îi dădeau să bea pălincă. Tot să bea pălincă, să se înfierbînte trupul şi să asude. Iar feciorul se ruga să nu-i dea atîta spirt, că ard în el măruntaiele; însă doftorii ştiau mai bine decît el ce-i de făcut.

A stat Broz şi a privit acea adunare. A băut şi el cu fraţii lui creştini şi a spus într-un tîrziu:

— Aşa sînt eu, cum e acest fecior.

A stat el la acea casă secuiască, cinstind şi închinînd pahare pînă ce a aflat de la localnici pe unde e drumul pc care trebuie să-l umble şi unde-i satul pe care îl caută. După ce a aflat toate cît îi trebuiau, şi-a luat straiţa şi băţul şi s-a închinat către cinstita adunare. S-a închinat şi cătră Ferenţ feciorul, fiindu-i milă de el.

S-a dus.

A umblat tot pe sub pădure şi-l plăcea să audă cum îi scrîşnesc bocancii pe poteca muntelui. Cerul era senin şi aerul îngheţat. Stelele păleau înaintea zorilor.

A umblat ziua aceea, fără popas. A ajuns la Maca- vei. Cum a ajuns la. Maca vei, a văzut o casă mare şi a cunoscut că-i casa pe care o caută.

Un fecioraş. slugă la viţei, umbla prin preajma por­ţii înturnindu-şi ciurda la culcuş, căci era vreme de în­serat. Luminile,. însă, incâ nu se aprinseseră în casă.

Broz a oprit pe fecioraş :

— Aici şade stăpînul tău Neculai Pîntea?

— Aici, bade, a răspuns copilul, dar acuma nu e acasă. S-a dus după oi în ţară.

— Aha ! nu-i acasă?

— Nu. Dar dacă ai vreo pricină, este doamna. Căci stăpînul nostru şi-a adus soţie.

— Aşa?

— Aşa, a răspuns cu trufie copilul.

Broz s-a bucurat şi a intrat în ogradă. Din ogradă, a urcat trej trepte. A văzut chilia de dindos, unde ardea foc în vatră, şi a nimerit îndată acolo. Dumnezeu a vrut aşa. Turia era singură. Broz s-a simţit liniştit dintrodată.

A deschis uşa.

— Bună vremea.

Femeia a întors fruntea. A vrut să ţipe şi n-a avut putere. A rămas cu gura căscată şi cu ochii înfricoşaţi. A venit Broz al ei s-o omoare!

Ochii aceia i-a privit Broz. Şi gura care cîntase pen­tru el a privit-o.

— Ascultă, Turia, a zis el, am venit să-ţi spun trei vorbe şi pe urmă mă duc la ale mele. Să te bată Dum­nezeu... 

I-a mai adăogat o vorbă pe care ne sfiim s-o scriem. -Să te bată Dumnezeu, muiere!... Să te bată Dumnezeu, dihanie.. Nu. Nici aşa. Vorba pe care i-a spus-o cuprinde în ea sunete aspre — dar mai ales pe c, pe r, şi pe v. 

Broz le-a scrîşnit, rostogolindu-le ca dintr-un tunet lăuntric.

După care s-a alinat. Şi-a îndesat pălăria pe ochi, s-a răsucit fără să se mai uite înapoi şi a luat drumul îndărăt spre apa Frumoasei, trecînd întăi pe la secui, unde a găsit pe Ferenţ feciorul ieşit din groapă şi tămă­duit de muşcătura de viperă.

Sursa: Mihail Sadoveanu/ Broz/ 1936.  

Foto din colaj una câte una cu surse, explicații și linkuri spre informații suplimentare - la această legătură.