Aici, dacă laşi drumul mănăstirii Hurezi şi te întorci puţin pe acela al Râmnicului, intri în hotarul comunei Costeşti, mărgenită de două şiruri de dealuri şi străbătută de sus în jos de alt şir, în mijloc cu maiestosul Stog, care se pierde apoi în platoul Feregilor. Toată comuna, cât are aşezări omenesti, este udată de cele două râuri, Costesti şi Bistriţa, pe o distanţă de 7-8 chilometri. Însă amăndouă râurile izvorăsc din adâncul munţilor Zănoaga și, străbătând ultimul șir calcaros, Buila, Arnota şi Bistriţa, ies la lumină in depresiunea Bistriţei şi Pietrenilor, de unde o apucă Ia vale. De-a-lungul râului Bistriţa a fost moşie mănăstirească si de aceia locuintile sânt mai rari. În afară de Văratici, sat de mosneni, Floreştii, Călinele și Ţigănia s’au închegat abia după 1864. De partea cealaltă, la Răsărit de râul Costeşti, satele se ţin lanţ. Acolo a fost şi partea cea mai veche a satului. O parte se numeşte Costeşti, cărora li se mai zice Blezeni; mai sus de ei sânt Săcăturile, Grămeştii şi Ciorobestii. Şirul satelor sfârseste cu Pietrenii. Între râuri, pe clina sudică a Stogului, se află satul Mlăci, vechi moşneni şi ei, care se continuă acum cu Feregile, sat nou format din Costesti şi din Vărăticeni. De partea cealaltă a Stogului e Târsa, iar dincolo de Costeşti, peste dealul lor, zis si Corneţăl, se prelungeşte satul Negruleşti, pe vreo trei chilometri de-a lungul râului Glăvociu. Pe apa Bistriţei, la ieşirea ci din munte, se află vestita mănăstire Bistriţa, ctitoria Craiovestilor, iar sus pe muntele Arnota stă mănăstirea cu acelasi nume.Toate aceste sate si locuri au la un loc numele de Costesti, nu de când cu adoptarea numelui de comună, ci din vremi foarte depărtate. În toate izvoarele istorice câte ni sânt cunoscute, nu aflăm alt nume general decât acesta.
Pe toată întinderea comunei sânt opt biserici, trei de lemn: Grămeştii, Gruşetul si Văraticile, şi cinci de zid: Ţigănia, Păpuşa, Pietrenii, Ciorobeştii şi Săcăturile (1). La acestea se adaugă două mănăstiri: Arnota şi Bistriţa. De aceasta mai ţine Bolniţa, lângă mănăstire, şi două capele ale Sfântului Grigore Decapolitul din pestera Bistriței. În total sânt treisprezece altare de rugă, dintre care în patru, capelele Sf. Grigore, Pietrenii şi Văraticile, nu se mai oficiază serviciul divin. În schimb s’a zidit o nouă biserică, de proporţii mari, în satul Feregile, care n’a fost incă târnosită.
__________
(1) Din cercetările făcute pănă acum asupra unora dintre acestea amintim: Al. Odobescu, Schiturile şi metoaşele mănăstirii Bistriţa din Vâlcea, în Bul. Com. Mon. Ist. I, 1908, pp. 110-114; Virg. Drăghiceanu, Vechea biserică de lemn din Grămeştii Vâlcei, ibid. lll, 1910, pp. 110-114; Id., Monumentele Olteniei. Raportul al ll-lea, ibid., XXVI, 1:33, pp. 55-63. N. Ghika-Budeşti, Câteva, biserici de lemn din Oltenia, ibid, XIX, 1926, pp. 10-17.
Pentru călătorul care vrea să le vadă pe toate acestea, lucrul nu este de loc greu. Două drumuri de-a lungul apelor îl ajută în de ajuns. Despărţindu-se de şoseaua judeţeană, poate apuca drumul Bistriţei, lung de 6 Km. Cam la un chilometru şi jumătate apucă însă drumul Costeştilor, trece râul cu acelaşi nume şi, ajuns in Valea Jidovii, merge pe ea in sus vre-o două sute de metri. Supt coasta râpoasă a Lazurilor găseşte bisericuţa de lemn a Gruşetului, cu clopotniţa ei şi cu obişnuitul brad la poartă.
De la Grusetu revine la drum și-l continuă până in Săcături, unde apucă drumul pe vale în sus vre-o patru sute de metri. Acolo, pe un bot de deal înverzit, la Dârlă, stă biserica cea nouă, aşezată pe locul celei vechi. O cărăruie de picior îl scoboară apoi mai de-a dreptul in drumul satului trecând pe lângă o fântână de piatră din care se poate bea foarte bună apă.
Porneşte mai departe. Trece peste Valea Seacă şi peste alte văi mai mici şi se opreşte într’un zăvoiu la Grămeşti. La o sută de metri mai sus, pe un alt bot de deal, ascunsă între copaci, stă biserica de lem a Mitropolitului Ştefan. Aici se adastă mai multă vreme, nu numai spre a privi natura minunat înfăţişată împrejur, cu râposul Stog în faţă, dar si spre a cerceta cu de-amărun- tul frumoasele icoane ale ctitorului bisericii.
De acolo drumeţul porneşte mai departe dar se opreşte repede, de oare ce un brad bătrân îi aminteşte că la umbra lui stă pitită intre livezi biserica Ciorobeşti, mică, dar frumos lucrată, atât în zidărie, cât şi în pictură.
Apoi iea din nou drumul care în partea aceasta a fost mai anevoios din causa nisipului adus de ploi prin multele văi care îl taie, şi trece râul supt Târsa spre a apuca drumul Pietrenilor sau Supiatră. Mult frământat de carele care transportă zi şi noapte piatra de var din munte, drumul nu poate fi străbătut cu iuţeală prea mare. Pentru călătorul cu piciorul este însă cum nu se poate mai bun si mai frumos.
După o lungă mergere, cu cotituri prin sat şi împletire a drumului cu râul, se ajunge supt munte la biserica de la Patruzeci de izvoare, unde, pe o mare întindere din coastă, gâlgâie apă rece şi limpede. De o parte Buila se înalţă prăpăstios şi măreţ cu vârful său pleşuv, de alta Arnota işi arată colţii calcaroşi şi despuiaţi alături de văi împădurite. La poale, de-a lungul munţilor, se întinde o splendită depresiune, care vine din plaiul Bărbăteştilor şi sfârşeşte la Bistriţa ondulată de mici obcine şi şerpuită de drumul de legătură. Din toate aşezările sacre de acolo, aceasta cred că e cea mai minunată. Ochiul smeritului chir Ştefan, egumenul Bistriţei, a avut un deosebit gust când a ales acest loc pentru ctitoria sa. Din păcate, tocmai acolo ruina înaintează cu pasi răpezi. În curând va fi numai un morman de moloz de sigă.
Revenind la drum, călătorul o iea spre Soare-Apune pe drumul de supt munte şi dă de Piciorul Arnotei, unde începe pieptiş drumul spre mănăstire. Cam după o oară de urcuş bun, se ajunge la mănăstire. Pe lângă cele ce a avut de văzut acolo înăuntru, va mai sta mult timp în faţa mănăstirii, privind în depărtare toată valea Bistriţei, pănă la Olt şi, in zilele frumoase, mult departe de Olt şi pe el în jos. Dealurile împădurite şi satele răzleţe alternează, valuri luminoase cu valuri negre, pe o rază de zeci de chilometri, întocmai ca în faţa unei nesfârşite mări.
Drumul într’acolo s’a uşurat mult de când, în cea mai mare parte l-au refăcut studenţii; când va ajunge sus, se va putea urca acolo şi cu automobilul. Noi însă vom prefera totdeauna felul nostru de călătorie: cu piciorul. Bătând încet piatra albă cu sprijinitorul ciomag, ni vor veni mai usor în minte cuvintele lui Odobescu scrise altă dată cu gândul la drumul pe care-l făcuse în acelasi fel atunci când vroise să vadă mormântui marelui Voevod Matei Basarab. Încet, călcând cărarea, ni le aducem şi noi aminte:
,,O! Matei Basarab, ce adânc respect iţi datorează ţie naţiunea română pe care azi, din negura anilor, tu încă ai şti s’o înveţi a-şi redobândi drepturile sale răpite! Numele tău glorios, care îl întâlnim în fruntea oricării propăşiri naţionale, ar trebui să insufle o veneraţie religioasă poporului pentru care ai jertfit, în muncă şi sudori, o viaţă de aproape optzeci de ani! În chipul tău smead şi costeliv, încunjurat de o barbă albă şi rară, buzele-ţi supţiri şi zâmbitoare, în fruntea ta lată şi înaltă, în ochii tăi mici şi vii afundaţi supt sprâncene negre şi stufoase, imi place adesea a descoperi câtă fineţă, câtă intelepciune si câtă energie trebuiesc spre a forma caracterul unui mare domnitor. Îmi pare că te văd, diplomat iscusit râzând înghesuit în barba-ti căruntă, când, cu un cusur supţire, îţi bătuşi joc de agaua turcească ce venia spre a te mazili şi-l ocolişi, pe dealul Văcăreştilor, cu o gardă de onoare, care, cu fitilul la puşte, îl opria să între în Bucureşti! Apoi te zăresc, domnitor cuvios si plin de dorul țerii, izgonind, în mijlocul adunării obşteşti din Târgovişte, precupeţii străini ce intrase în lăcaşele sfinte şi poruncind a se înălţa, spre podoaba ţerii, patruzeci de temple nouă! Ş’apoi iar te văd colo, unchiaş gârbovit, dar cu ochiul plin de foc, dând pinteni calului tău, supt vifor şi supt ploaie, pe câmpia de la Finta, îndemnând şi îmbărbătând, cu glasul şi cu gestul viteaza ta oştire, ca să nu-şi dea mijlocul şi să răzbească tot cu o nouă agerime ordinile simbriate de rivalul tău Vasile şi pâlcurile zăpăcite ale căzăcescului Hatman Timuş.
„Viteaz în războaie, dibaciu în politică, şi’n veci încins de grija ţerii, Matei, acel erou mare în toate, nu nesocotea nici cele mai mărunte îndeletniciri ca să tină liniştea și dreptatea între pământenii săi. Venia doară cineva cu plângeri la dânsul în contra unui vecin viclean sau cotropitor, el nu-l răspingea cu inima obidită, ci îndată, supt ochii împricinaţilor, îi da fiecăruia ce era drept al lui. El nu ştia multă carte, nu vorbea altă limbă decât limba ţării, dar vorba-i era vorbă sănătoasă, şi, când lua condeiul in mână, apoi condeiul plătia cât sabia...
„Matei Basarab, dacă n’a fost singurul erou al Tării-Romănesti, negreşit că a fost cel mai mare domnitor al ei, cel ce a ştiut să împreune puterea armelor de apărare, cu regularea progresului şi ordinii în lăuntru. De câte ori am urcat muntele Arnotei, unde mormântul lui de marmură stă ascuns într’o modestă, capelă, aleasă chiar de dânsul pentru ultimu-i lăcaş, am simțit în mine cucernica multămire ce inspiră credincioşilor un peregrinagiu la locurile sfinte” (1).
De la mănăstire se poate scoborî abrupt, pe o cărare de picior, direct la biserica Păpuşa. În drum, dintr’un ochiu de pădure, călătorul fără să vrea va privi în jos mănăstirea Bistriţa. Se poate reveni însă şi pe drumul urcat, iar de la pictorul (piciorul?) Arnotei, continuând cărarea pe supt munte.
Între Arnota şi Arnoţel, va urca pe o scurtă cărare pietroasă, tot la Păpuşa, de unde o frumoasă privelişte asupra Bistriţei îi va răsplăti toată truda.
De acolo se trece râul, se merge în spatele mănăstirii şi pe matca Bistriţei se pot merge ceasuri întregi printre stânci calcaroase gata să se prăvale aproape vertical. Pe o bună distantă apa cristalină nu e atinsă de razele soarelui decât în miez de zi. De aici, în adâncul munţilor, duc cărări către codrii de brad, spre stâne bogate si chiar în valea Lotrului. E drumul localnicilor. Străinul să nu-l încerce fără călăuză, ci să se întoarcă.
Ajuns în spatele mănăstirii, s’o iea apoi spre Pestereni si să urmeze cărarea spre Pesteră. La capătul drumului o cărare lată de o jumătate de metru îl va duce la o scăriţă de fier pusă în gura peşterii. În jos, pe cea mai dreaptă linie, vâjie apa. Un moment de neatenţie te aruncă în abis de la cel puţin o sută de metri. Nimic nu te mai poate opri. Stânca abruptă nu cunoaşte niciun fel de ospitalitate. Aplecat de spate până îi ajunge gura de genunchi, călătorul obişnuit cu greul poate străbate intrarea peşterii. Înăuntru insă adâncul întunecat se măreşte şi văgăunile misterioase se despart în mai multe părţi. Unite toate la început formează o imensă catedrală deschisă spre Răsărit. Aici, în faţă, se găseşte capela cea mare. Mai în adânc, cioplite în stâncă, mai sânt ziduri din cealaltă (1). Când vei părăsi peştera, va rămâne iar în grija întunerecului şi umezelii sale, vastă împărăţie a liliecilor pe cari i-ai turburat câtva timp cu presenţa ta.
Se scoboară din nou la mănăstire, uriaşe ziduri reci, neprietenoase, în jurul cărora mişună lăstunii. Biserica, mare, luminoasă, nu-ţi deşteaptă nicio impresie, nu-ţi produce nicio emoţie. Îţi va părea rău că nu se mai ştie unde a fost îngropat Moise Voevod, cel care s'a sfârşit în luptă cu Turcii la Viisoara de pe a cărui piatră de mormânt, și ea pierdută azi, s’au cules cândva slovele lămuritoare: „Cu blagocestiv sfârşit a răposat Io Moisi Voevod, fiul lui Vladislav Voevod, care a făcut războiu [la] Viişoara. În anul 7040, luna lui August în 29“ (2). Aşa fiind lucrurile, vei ieşi grăbit, vei privi clopotniţa care se azvârle înaltă în văzduh, vei trece pe supt ea şi, urcând câteva trepte, vei da de Bolniţa, mică, prietenoasă, liniştitoare. Faţă de toate cele din jur aceasta este o comoară nepreţuită. Mai sus de ea sânt casele vechi ale egumeniei, foarte plăcute la privit. Mai jos, în dâlma dealului, se ridică acum un nou Palat episcopal, de stil neprecis, destul de neplăcut la înfăţişare. Asa cum e, are darul să strice si mai mult priveliştea zidurilor reci ale mănăstirii, impunătoare cel puţin prin unitatea lor imensă.
_____
1 Au fost zidite de Mitropolitul Teofil in 1637. Biserica din faţă a fost refăcută la 1732, arsă şi iar înoită la 1828 31 ; cf. Odobescu, Despre odoarele, manuscriptele şi cărţile aflate î/l mănăstirea Bistriţa, vol, cit, pp. 6-7. Acum vre-o zece ani s’au mai făcut reparaţii.
2 N. lorga, Inscripţii din bisericile Romăniei, II, Stiidi şi documente, XV, Bucureşti 1908, p. 82.
Călătorul va scoborî repede din acest loc unde numai ce a făcut Dumnezeu e frumos, iar omul nou a stricat tot ce fusese făcut frumos de omul de mai înainte. Afară, aproape de poarta mănăstirii, va apuca o cărare prin zăvoiu şi, trecând râul, va urca un mic tăpsan la biserica Ţigănia. Mai sarbădă în exterior, are însă toate calităţile care o fac demnă de a fi văzută în interior. Splendida uşă, păreche cu cea de la Arnota, face parte din obiectele cele mai vechi şi mai preţioase, păstrate încă în această parte.
Revenind pe cărarea ducerii, se ajunge iar în drum. Va merge pe el mai bine de patru chilometri şi, după ce a trecut podul Bistriţei de la Floreşti, ajunge iar călătorul în locul unde a părăsit drumul apucând calea Costeştilor. Acolo va coborî la râu, va trece puntea Văraticelor şi numai pe o cărare de picior, cu pârleaze şi garduri străbătând curţi şi livezi, va ajunge in vârful dealului, la biserica de lemn a popei Nicolae Vără- ticeanu. Făcând drumul întors, va relua calea de unde a lăsat-o şi va merge de-a lungul Bistriţei până în şoseaua lăsată la venire. De acolo drumul îl va purta spre alte zări.
*
De la aceste biserici am cules tot ce am mai putut găsi, inscripţii şi însemnări. Am omis Însă în intregime, din capul locului, mănăstirile Arnota şi Bistriţa, cu bolniţa şi capelele sale, pentru motivul că au fost dese ori cercetate, iar resultatul cercetărilor făcute este în de-ajuns de cunoscut l. Deci, cele ce dăm aici se referă numai la bisericile satului, mai puţin cunoscute 2 Nu sânt multe ; nădăjduim însă a avea prilejul să le mai completăm cu vremea.
_________
(1) La studiile amintite pînă acum mai adăugăm: Ghenadie Enăceanu, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit I, în Bis. Ori. Rom., III, 1 "576; Odobescu, Antichităţile din mănăstirea Bistriţa, in Buletinul Instrucţiunii publice al lui V. A. Urechia, 1865-1860; Idem, Antichităţile mănăstirilor Arnota şi Govora, în Ateneul Român, al lui Esarcu, 1869; Gr. G. Tocilescu, Raporturi asupra câtorva mănăstiri, schituri şi biserici din ţară, în An. Ac. Rom. secţ. II, t. VIII, 1881-1888; C. S. Bilciurescu, Monastirile şi bisericile din România, Bucureşti 1890, pp. 218-24; Gh. Enăceanu, Visite canonice însoţite de note istorico-arheologice, Bucureşti 1892, pp. 30-2.
(2) [At. Mironescu], Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul Severin, Bucureşti 1906, ne dă numai aceste informaţii, p. 652: „Biserica parohială cu hramul Adormirea Maicii Domnului se altă in satul Costeşti, construită in lemn la anul 1709. Bisericile filiale cu hramul, 1. Adormirea Maicii Domnului se află în satul Săcăturile, construită de zid la anul 1804, şi 2. Adormirea Maicii Domnului, construită de lemn la anul 1818 în satul Costeşti"; şi la p. 668: „Biserica parohială cu hramul Sf. Nicolae, se află în satul Pietrenii, construită de zid la anul 1692. Bisericile filiale cu hramul: 1. Intrarea în Biserică, se află in satul Ciorobeşti, construită de zid la anul 1750; 2. Adormirea Maicii Domnului, construită de lemn la 1665 in satul Grămeşti; 3. Naşterea Maicii Domnului, construită de zid la anul 1675 în satul Ţigănia şi: 4. Sf. Grigore Decapolitul, construită de zid în anul 1712 in satul [lipsă]. Eparhia Râmnicului Noul Severin, Anuar pe anii 1921-1925, întocmit de P. S. Episcop Vartolomeiu, Bucureşti 1924 (sic), dă numai acestea, p. £O I : „Parohia Costeşti, din comuna Costeşti, are o populaţie de 240 familii; e compusă din satele Costeşti, Feregi şi Văratec, are biserici şi anume; a. Biserica parohială cu hramul Adormirea Maicii Domnului situată in satul Costeşti, construită din lemn la anul 18iă şi refăcută 11 anul 1885. b. Biserica filială cu hramul Adormirea Maicii Domnului se află in satul Feregi, in construcţie, incepută în anul 1913. c. Biserica filială cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată in satul Văratec, construită din lemn la anul 1665, actualmente închisă”, şi la p. 510; .,Parohia Pietreni, din comuna Costeşti, are o populaţie de 314 familii, compusă din satele, Pietreni, Bistriţa, Ciorobeşti, Grămeşti şi Secăturile; are 6 biserici şi anume: a. Biserica parohială cu hramul Sf. Nicolae se află in satul Pietreni, construită din zid la anul 1701; e inchisă. b. Biserica filială cu hramul Intrarea în Biserică se află în satul Ciorobeşti, construită din zid la anul 1750. c. Biserica filială cu hramul Adormirea Maicii Domnului situată in satul Grămeşti, construită din lemn Ia anul 1665. d. Biserica filială cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată in satul Secăturile, construită din zid la anul 1912—'919. e. Biserica filială cu hramul Naşterea Domnului, situată în satul Bistriţa, construită din zid la anul 1689. f. Biserica filială cu hramul Sf. Grigore Decapolitul, situată in satul Bistriţa, construită din zid la anul 1712“. Compilaţia Pr. Melete Răuţu, Monografia ecclesiastică a judeţului Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea 1908, strânge de-asemenea la un loc date referitoare la mănăstiri (pp. 25-40. 115, 119); cele despre bisericile săteşti nu depăşesc pe cele din Istoricul Eparhiei.
BISERICA GRUŞEȚU.
Biserica propriu-zisă a satului Costeşti se află in mahalaua Gruşetului, pe Valea Jidovii. Este
de lemn, tencuită pe afară şi văruită înăuntru. S’a clădit inainte de Octombre 1801, pe vremea lui Alexandru Moruzi Voevod (1). Crucea din curtea bisericii este însă mult mai nouă, fiind pusă abia la 1820. Satul Costeşti avea însă biserică si înainte de aceste date. Dacă tinem samă de referinţile pomelnicului scris in 1804, şirul Domnilor începe chiar cu Matei Basarab (2). E de presupus că de atunci să fi existat o biserică în Gruşet. Oricum insă, dintr’o însemnare pe o Evanghelie, se dovedeşte precis că la 1751 exista o biserică de lemn (3)
Satul mai avea o biserică de lemn si in Munteni, la curţile aşa-zisilor boeri Cuceşti — afară de tradiţia orală n’am nicio documentare asupra lor — unde se varsă valea Dealului în râul Costestilor. Însă atât râul, cât şi valea, au tot ros pământul şi au făcut râpă, năruind biserica, unde până de curând exista crucea şi, la noi roaderi ale apelor, apăreau mereu oase din fostul cimitir. Dacă actuala biserică din Gruset este tot aceiasi care a fost în Munteni, de unde să fi fost mutată, nu putem şti. Probabil că pe bârnele de stejar ale ei să se păstreze vreo însemnare, care acum să fie acoperită de var şi tencuială. Când s’a făcut această tencuire, pe vremea preotului Matei Grigorescu, s’a adaus şi pridvorul de acum. Clopotniţa este mai nouă, fiind zidită şi pictată între 1840 si 1843.
Dăm aici toate datele pe care am putut să le mai culegem. Adăugăm, că mai înainte, Ion G. Duca, fiind ministru al Instrucţiunii Publice, a ridicat câteva icoane dintre cele bune de la această biserică. N'am putut controla dacă se mai păstrează sau nu la cula sa din Măldăreşti. Poate că vor fi avand și acelea vre-o însemnare...>>
Pentru călătorul care vrea să le vadă pe toate acestea, lucrul nu este de loc greu. Două drumuri de-a lungul apelor îl ajută în de ajuns. Despărţindu-se de şoseaua judeţeană, poate apuca drumul Bistriţei, lung de 6 Km. Cam la un chilometru şi jumătate apucă însă drumul Costeştilor, trece râul cu acelaşi nume şi, ajuns in Valea Jidovii, merge pe ea in sus vre-o două sute de metri. Supt coasta râpoasă a Lazurilor găseşte bisericuţa de lemn a Gruşetului, cu clopotniţa ei şi cu obişnuitul brad la poartă.
De la Grusetu revine la drum și-l continuă până in Săcături, unde apucă drumul pe vale în sus vre-o patru sute de metri. Acolo, pe un bot de deal înverzit, la Dârlă, stă biserica cea nouă, aşezată pe locul celei vechi. O cărăruie de picior îl scoboară apoi mai de-a dreptul in drumul satului trecând pe lângă o fântână de piatră din care se poate bea foarte bună apă.
Porneşte mai departe. Trece peste Valea Seacă şi peste alte văi mai mici şi se opreşte într’un zăvoiu la Grămeşti. La o sută de metri mai sus, pe un alt bot de deal, ascunsă între copaci, stă biserica de lem a Mitropolitului Ştefan. Aici se adastă mai multă vreme, nu numai spre a privi natura minunat înfăţişată împrejur, cu râposul Stog în faţă, dar si spre a cerceta cu de-amărun- tul frumoasele icoane ale ctitorului bisericii.
De acolo drumeţul porneşte mai departe dar se opreşte repede, de oare ce un brad bătrân îi aminteşte că la umbra lui stă pitită intre livezi biserica Ciorobeşti, mică, dar frumos lucrată, atât în zidărie, cât şi în pictură.
Apoi iea din nou drumul care în partea aceasta a fost mai anevoios din causa nisipului adus de ploi prin multele văi care îl taie, şi trece râul supt Târsa spre a apuca drumul Pietrenilor sau Supiatră. Mult frământat de carele care transportă zi şi noapte piatra de var din munte, drumul nu poate fi străbătut cu iuţeală prea mare. Pentru călătorul cu piciorul este însă cum nu se poate mai bun si mai frumos.
După o lungă mergere, cu cotituri prin sat şi împletire a drumului cu râul, se ajunge supt munte la biserica de la Patruzeci de izvoare, unde, pe o mare întindere din coastă, gâlgâie apă rece şi limpede. De o parte Buila se înalţă prăpăstios şi măreţ cu vârful său pleşuv, de alta Arnota işi arată colţii calcaroşi şi despuiaţi alături de văi împădurite. La poale, de-a lungul munţilor, se întinde o splendită depresiune, care vine din plaiul Bărbăteştilor şi sfârşeşte la Bistriţa ondulată de mici obcine şi şerpuită de drumul de legătură. Din toate aşezările sacre de acolo, aceasta cred că e cea mai minunată. Ochiul smeritului chir Ştefan, egumenul Bistriţei, a avut un deosebit gust când a ales acest loc pentru ctitoria sa. Din păcate, tocmai acolo ruina înaintează cu pasi răpezi. În curând va fi numai un morman de moloz de sigă.
Revenind la drum, călătorul o iea spre Soare-Apune pe drumul de supt munte şi dă de Piciorul Arnotei, unde începe pieptiş drumul spre mănăstire. Cam după o oară de urcuş bun, se ajunge la mănăstire. Pe lângă cele ce a avut de văzut acolo înăuntru, va mai sta mult timp în faţa mănăstirii, privind în depărtare toată valea Bistriţei, pănă la Olt şi, in zilele frumoase, mult departe de Olt şi pe el în jos. Dealurile împădurite şi satele răzleţe alternează, valuri luminoase cu valuri negre, pe o rază de zeci de chilometri, întocmai ca în faţa unei nesfârşite mări.
Drumul într’acolo s’a uşurat mult de când, în cea mai mare parte l-au refăcut studenţii; când va ajunge sus, se va putea urca acolo şi cu automobilul. Noi însă vom prefera totdeauna felul nostru de călătorie: cu piciorul. Bătând încet piatra albă cu sprijinitorul ciomag, ni vor veni mai usor în minte cuvintele lui Odobescu scrise altă dată cu gândul la drumul pe care-l făcuse în acelasi fel atunci când vroise să vadă mormântui marelui Voevod Matei Basarab. Încet, călcând cărarea, ni le aducem şi noi aminte:
,,O! Matei Basarab, ce adânc respect iţi datorează ţie naţiunea română pe care azi, din negura anilor, tu încă ai şti s’o înveţi a-şi redobândi drepturile sale răpite! Numele tău glorios, care îl întâlnim în fruntea oricării propăşiri naţionale, ar trebui să insufle o veneraţie religioasă poporului pentru care ai jertfit, în muncă şi sudori, o viaţă de aproape optzeci de ani! În chipul tău smead şi costeliv, încunjurat de o barbă albă şi rară, buzele-ţi supţiri şi zâmbitoare, în fruntea ta lată şi înaltă, în ochii tăi mici şi vii afundaţi supt sprâncene negre şi stufoase, imi place adesea a descoperi câtă fineţă, câtă intelepciune si câtă energie trebuiesc spre a forma caracterul unui mare domnitor. Îmi pare că te văd, diplomat iscusit râzând înghesuit în barba-ti căruntă, când, cu un cusur supţire, îţi bătuşi joc de agaua turcească ce venia spre a te mazili şi-l ocolişi, pe dealul Văcăreştilor, cu o gardă de onoare, care, cu fitilul la puşte, îl opria să între în Bucureşti! Apoi te zăresc, domnitor cuvios si plin de dorul țerii, izgonind, în mijlocul adunării obşteşti din Târgovişte, precupeţii străini ce intrase în lăcaşele sfinte şi poruncind a se înălţa, spre podoaba ţerii, patruzeci de temple nouă! Ş’apoi iar te văd colo, unchiaş gârbovit, dar cu ochiul plin de foc, dând pinteni calului tău, supt vifor şi supt ploaie, pe câmpia de la Finta, îndemnând şi îmbărbătând, cu glasul şi cu gestul viteaza ta oştire, ca să nu-şi dea mijlocul şi să răzbească tot cu o nouă agerime ordinile simbriate de rivalul tău Vasile şi pâlcurile zăpăcite ale căzăcescului Hatman Timuş.
„Viteaz în războaie, dibaciu în politică, şi’n veci încins de grija ţerii, Matei, acel erou mare în toate, nu nesocotea nici cele mai mărunte îndeletniciri ca să tină liniştea și dreptatea între pământenii săi. Venia doară cineva cu plângeri la dânsul în contra unui vecin viclean sau cotropitor, el nu-l răspingea cu inima obidită, ci îndată, supt ochii împricinaţilor, îi da fiecăruia ce era drept al lui. El nu ştia multă carte, nu vorbea altă limbă decât limba ţării, dar vorba-i era vorbă sănătoasă, şi, când lua condeiul in mână, apoi condeiul plătia cât sabia...
„Matei Basarab, dacă n’a fost singurul erou al Tării-Romănesti, negreşit că a fost cel mai mare domnitor al ei, cel ce a ştiut să împreune puterea armelor de apărare, cu regularea progresului şi ordinii în lăuntru. De câte ori am urcat muntele Arnotei, unde mormântul lui de marmură stă ascuns într’o modestă, capelă, aleasă chiar de dânsul pentru ultimu-i lăcaş, am simțit în mine cucernica multămire ce inspiră credincioşilor un peregrinagiu la locurile sfinte” (1).
De la mănăstire se poate scoborî abrupt, pe o cărare de picior, direct la biserica Păpuşa. În drum, dintr’un ochiu de pădure, călătorul fără să vrea va privi în jos mănăstirea Bistriţa. Se poate reveni însă şi pe drumul urcat, iar de la pictorul (piciorul?) Arnotei, continuând cărarea pe supt munte.
Între Arnota şi Arnoţel, va urca pe o scurtă cărare pietroasă, tot la Păpuşa, de unde o frumoasă privelişte asupra Bistriţei îi va răsplăti toată truda.
De acolo se trece râul, se merge în spatele mănăstirii şi pe matca Bistriţei se pot merge ceasuri întregi printre stânci calcaroase gata să se prăvale aproape vertical. Pe o bună distantă apa cristalină nu e atinsă de razele soarelui decât în miez de zi. De aici, în adâncul munţilor, duc cărări către codrii de brad, spre stâne bogate si chiar în valea Lotrului. E drumul localnicilor. Străinul să nu-l încerce fără călăuză, ci să se întoarcă.
Ajuns în spatele mănăstirii, s’o iea apoi spre Pestereni si să urmeze cărarea spre Pesteră. La capătul drumului o cărare lată de o jumătate de metru îl va duce la o scăriţă de fier pusă în gura peşterii. În jos, pe cea mai dreaptă linie, vâjie apa. Un moment de neatenţie te aruncă în abis de la cel puţin o sută de metri. Nimic nu te mai poate opri. Stânca abruptă nu cunoaşte niciun fel de ospitalitate. Aplecat de spate până îi ajunge gura de genunchi, călătorul obişnuit cu greul poate străbate intrarea peşterii. Înăuntru insă adâncul întunecat se măreşte şi văgăunile misterioase se despart în mai multe părţi. Unite toate la început formează o imensă catedrală deschisă spre Răsărit. Aici, în faţă, se găseşte capela cea mare. Mai în adânc, cioplite în stâncă, mai sânt ziduri din cealaltă (1). Când vei părăsi peştera, va rămâne iar în grija întunerecului şi umezelii sale, vastă împărăţie a liliecilor pe cari i-ai turburat câtva timp cu presenţa ta.
Se scoboară din nou la mănăstire, uriaşe ziduri reci, neprietenoase, în jurul cărora mişună lăstunii. Biserica, mare, luminoasă, nu-ţi deşteaptă nicio impresie, nu-ţi produce nicio emoţie. Îţi va părea rău că nu se mai ştie unde a fost îngropat Moise Voevod, cel care s'a sfârşit în luptă cu Turcii la Viisoara de pe a cărui piatră de mormânt, și ea pierdută azi, s’au cules cândva slovele lămuritoare: „Cu blagocestiv sfârşit a răposat Io Moisi Voevod, fiul lui Vladislav Voevod, care a făcut războiu [la] Viişoara. În anul 7040, luna lui August în 29“ (2). Aşa fiind lucrurile, vei ieşi grăbit, vei privi clopotniţa care se azvârle înaltă în văzduh, vei trece pe supt ea şi, urcând câteva trepte, vei da de Bolniţa, mică, prietenoasă, liniştitoare. Faţă de toate cele din jur aceasta este o comoară nepreţuită. Mai sus de ea sânt casele vechi ale egumeniei, foarte plăcute la privit. Mai jos, în dâlma dealului, se ridică acum un nou Palat episcopal, de stil neprecis, destul de neplăcut la înfăţişare. Asa cum e, are darul să strice si mai mult priveliştea zidurilor reci ale mănăstirii, impunătoare cel puţin prin unitatea lor imensă.
_____
1 Au fost zidite de Mitropolitul Teofil in 1637. Biserica din faţă a fost refăcută la 1732, arsă şi iar înoită la 1828 31 ; cf. Odobescu, Despre odoarele, manuscriptele şi cărţile aflate î/l mănăstirea Bistriţa, vol, cit, pp. 6-7. Acum vre-o zece ani s’au mai făcut reparaţii.
2 N. lorga, Inscripţii din bisericile Romăniei, II, Stiidi şi documente, XV, Bucureşti 1908, p. 82.
Călătorul va scoborî repede din acest loc unde numai ce a făcut Dumnezeu e frumos, iar omul nou a stricat tot ce fusese făcut frumos de omul de mai înainte. Afară, aproape de poarta mănăstirii, va apuca o cărare prin zăvoiu şi, trecând râul, va urca un mic tăpsan la biserica Ţigănia. Mai sarbădă în exterior, are însă toate calităţile care o fac demnă de a fi văzută în interior. Splendida uşă, păreche cu cea de la Arnota, face parte din obiectele cele mai vechi şi mai preţioase, păstrate încă în această parte.
Revenind pe cărarea ducerii, se ajunge iar în drum. Va merge pe el mai bine de patru chilometri şi, după ce a trecut podul Bistriţei de la Floreşti, ajunge iar călătorul în locul unde a părăsit drumul apucând calea Costeştilor. Acolo va coborî la râu, va trece puntea Văraticelor şi numai pe o cărare de picior, cu pârleaze şi garduri străbătând curţi şi livezi, va ajunge in vârful dealului, la biserica de lemn a popei Nicolae Vără- ticeanu. Făcând drumul întors, va relua calea de unde a lăsat-o şi va merge de-a lungul Bistriţei până în şoseaua lăsată la venire. De acolo drumul îl va purta spre alte zări.
*
De la aceste biserici am cules tot ce am mai putut găsi, inscripţii şi însemnări. Am omis Însă în intregime, din capul locului, mănăstirile Arnota şi Bistriţa, cu bolniţa şi capelele sale, pentru motivul că au fost dese ori cercetate, iar resultatul cercetărilor făcute este în de-ajuns de cunoscut l. Deci, cele ce dăm aici se referă numai la bisericile satului, mai puţin cunoscute 2 Nu sânt multe ; nădăjduim însă a avea prilejul să le mai completăm cu vremea.
_________
(1) La studiile amintite pînă acum mai adăugăm: Ghenadie Enăceanu, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit I, în Bis. Ori. Rom., III, 1 "576; Odobescu, Antichităţile din mănăstirea Bistriţa, in Buletinul Instrucţiunii publice al lui V. A. Urechia, 1865-1860; Idem, Antichităţile mănăstirilor Arnota şi Govora, în Ateneul Român, al lui Esarcu, 1869; Gr. G. Tocilescu, Raporturi asupra câtorva mănăstiri, schituri şi biserici din ţară, în An. Ac. Rom. secţ. II, t. VIII, 1881-1888; C. S. Bilciurescu, Monastirile şi bisericile din România, Bucureşti 1890, pp. 218-24; Gh. Enăceanu, Visite canonice însoţite de note istorico-arheologice, Bucureşti 1892, pp. 30-2.
(2) [At. Mironescu], Istoricul Eparhiei Râmnicului Noul Severin, Bucureşti 1906, ne dă numai aceste informaţii, p. 652: „Biserica parohială cu hramul Adormirea Maicii Domnului se altă in satul Costeşti, construită in lemn la anul 1709. Bisericile filiale cu hramul, 1. Adormirea Maicii Domnului se află în satul Săcăturile, construită de zid la anul 1804, şi 2. Adormirea Maicii Domnului, construită de lemn la anul 1818 în satul Costeşti"; şi la p. 668: „Biserica parohială cu hramul Sf. Nicolae, se află în satul Pietrenii, construită de zid la anul 1692. Bisericile filiale cu hramul: 1. Intrarea în Biserică, se află in satul Ciorobeşti, construită de zid la anul 1750; 2. Adormirea Maicii Domnului, construită de lemn la 1665 in satul Grămeşti; 3. Naşterea Maicii Domnului, construită de zid la anul 1675 în satul Ţigănia şi: 4. Sf. Grigore Decapolitul, construită de zid în anul 1712 in satul [lipsă]. Eparhia Râmnicului Noul Severin, Anuar pe anii 1921-1925, întocmit de P. S. Episcop Vartolomeiu, Bucureşti 1924 (sic), dă numai acestea, p. £O I : „Parohia Costeşti, din comuna Costeşti, are o populaţie de 240 familii; e compusă din satele Costeşti, Feregi şi Văratec, are biserici şi anume; a. Biserica parohială cu hramul Adormirea Maicii Domnului situată in satul Costeşti, construită din lemn la anul 18iă şi refăcută 11 anul 1885. b. Biserica filială cu hramul Adormirea Maicii Domnului se află in satul Feregi, in construcţie, incepută în anul 1913. c. Biserica filială cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată in satul Văratec, construită din lemn la anul 1665, actualmente închisă”, şi la p. 510; .,Parohia Pietreni, din comuna Costeşti, are o populaţie de 314 familii, compusă din satele, Pietreni, Bistriţa, Ciorobeşti, Grămeşti şi Secăturile; are 6 biserici şi anume: a. Biserica parohială cu hramul Sf. Nicolae se află in satul Pietreni, construită din zid la anul 1701; e inchisă. b. Biserica filială cu hramul Intrarea în Biserică se află în satul Ciorobeşti, construită din zid la anul 1750. c. Biserica filială cu hramul Adormirea Maicii Domnului situată in satul Grămeşti, construită din lemn Ia anul 1665. d. Biserica filială cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată in satul Secăturile, construită din zid la anul 1912—'919. e. Biserica filială cu hramul Naşterea Domnului, situată în satul Bistriţa, construită din zid la anul 1689. f. Biserica filială cu hramul Sf. Grigore Decapolitul, situată in satul Bistriţa, construită din zid la anul 1712“. Compilaţia Pr. Melete Răuţu, Monografia ecclesiastică a judeţului Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea 1908, strânge de-asemenea la un loc date referitoare la mănăstiri (pp. 25-40. 115, 119); cele despre bisericile săteşti nu depăşesc pe cele din Istoricul Eparhiei.
BISERICA GRUŞEȚU.
Biserica propriu-zisă a satului Costeşti se află in mahalaua Gruşetului, pe Valea Jidovii. Este
de lemn, tencuită pe afară şi văruită înăuntru. S’a clădit inainte de Octombre 1801, pe vremea lui Alexandru Moruzi Voevod (1). Crucea din curtea bisericii este însă mult mai nouă, fiind pusă abia la 1820. Satul Costeşti avea însă biserică si înainte de aceste date. Dacă tinem samă de referinţile pomelnicului scris in 1804, şirul Domnilor începe chiar cu Matei Basarab (2). E de presupus că de atunci să fi existat o biserică în Gruşet. Oricum insă, dintr’o însemnare pe o Evanghelie, se dovedeşte precis că la 1751 exista o biserică de lemn (3)
Satul mai avea o biserică de lemn si in Munteni, la curţile aşa-zisilor boeri Cuceşti — afară de tradiţia orală n’am nicio documentare asupra lor — unde se varsă valea Dealului în râul Costestilor. Însă atât râul, cât şi valea, au tot ros pământul şi au făcut râpă, năruind biserica, unde până de curând exista crucea şi, la noi roaderi ale apelor, apăreau mereu oase din fostul cimitir. Dacă actuala biserică din Gruset este tot aceiasi care a fost în Munteni, de unde să fi fost mutată, nu putem şti. Probabil că pe bârnele de stejar ale ei să se păstreze vreo însemnare, care acum să fie acoperită de var şi tencuială. Când s’a făcut această tencuire, pe vremea preotului Matei Grigorescu, s’a adaus şi pridvorul de acum. Clopotniţa este mai nouă, fiind zidită şi pictată între 1840 si 1843.
Dăm aici toate datele pe care am putut să le mai culegem. Adăugăm, că mai înainte, Ion G. Duca, fiind ministru al Instrucţiunii Publice, a ridicat câteva icoane dintre cele bune de la această biserică. N'am putut controla dacă se mai păstrează sau nu la cula sa din Măldăreşti. Poate că vor fi avand și acelea vre-o însemnare...>>
Sursă selecție: Aurelian Sacerdoțeanu/ Inscripţii şi însemnări din Costeşti-Vâlcea/ Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1935. Integral (în PDF), la această legătură.
Cele 14 foto din colaj una câte una și cu descrieri (13 dintre ele au ilustrat articolul în original) - la aceasă legătură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu