Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940/ ,,Familia. Alimentaţia. Moda”

<<...o mare parte a vieţii cotidiene se consuma în familie. Bucuriile şi necazurile, momentele festive şi cele dramatice, fidelitatea şi mai ales infidelitatea marcau puternic viaţa de familie.

 Căsătoria era momentul întemeierii unei familii. Vâlcenii erau familişti, căsătoria începând la 12-13 ani pentru fete şi la 17-18 ani pentru băieţi. Ponderea cea mai mare de tineri căsătoriţi era la sat, în timp ce la oraş era mai mică, deoarece la oraş se întâlneau mai puţine situaţii de căsătorii la vârsta de 13-17 ani. Căsătoria era mai curând o ,,afacere” a părinţilor decât a copiilor, deşi, inspiraţi din lectura romanelor de dragoste, tinerii visau la o căsătorie fericită, întemeiată pe dragoste. De obicei, căsătoria se încheia în cadrul aceluiaşi grup social., definit prin avere (dotă sau zestre), statut social sau studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât după 25 de ani cu tinere din familii înstărite care aveau o dotă de peste un milion de lei şi numai cu consimţământul scris, dat de autoritatea militară superioară. Preoţii erau obligaţi şi ei să obţină aprobarea organului ierarhic superior înainte de a se căsători, astfel ca viitoarea preoteasă să provină dintr-o familie înstărită şi onorabilă.

 Conform tradiţiei, tinerii din lumea satului se căsătoreau la o anumită vârstă şi puţini rămâneau necăsătoriţi după expirarea acesteia. Divorţurile erau puţine, la fel şi traiul în concubinaj, care era criticat de comunitate şi de biserică. Dacă rămânea văduvă, femeia nu se mai căsătorea decât în cazuri excepţionale, iar bărbatul rămas văduv îşi căuta o nevastă care să-i poarte de grijă lui şi copiilor rămaşi orfani de mamă.

 La sate, primul pas spre căsătorie era peţitul: o cunoştinţă sau o rudă din partea băiatului, de regulă o femeie, era trimisă la familia fetei pentru a-i aduce la cunoştinţă dorinţa tânărului de a o lua pe fată de soţie; pentru a fi mai convingătoare, peţitoarea prezenta şi situaţia materială a băiatului. Părinţii fetei îşi exprimau punctul de vedere, iar dacă era pozitiv, se refereau şi la zestrea fetei. Se fixa o zi, de obicei duminica sau o altă sărbătoare, când se întâlneau tinerii şi părinţii mirilor, la fată acasă, unde discutau despre zestre şi detaliile nunţii. Acesta era şi momentul logodnei, o petrecere cu masă şi lăutari.

 Cam după o săptămână, tinerii mergeau împreună la primărie pentru a-l anunţa pe ofiţerul stării civile despre hotărârea lor de a se căsători, cerându-i să facă publicaţiile legale. Căsătoria civilă şi cununia religioasă se făceau de obicei în aceeaşi zi, într-o duminică din afara posturilor, iar nunta dura două-trei zile, în funcţie de zonă, tradiţii şi starea materială a părinţilor. De la logodnă (numită ,,aşezat” în judeţul Vâlcea) până în ziua de joi din săptămâna nunţii, tinerii se pregăteau de nuntă. Nunta era un eveniment pentru toţi locuitorii satului.

 Mireasa cosea cu mâna ei batista şi cămaşa împodobită a mirelui, în vreme ce fetele din sat lucrau batistele pentru flăcăii nuntaşi; mama miresei punea deoparte prosoapele, ,,cârpele” (maramele), cămaşa pentru tatăl şi mama mirelui şi alte lucruri menite viitoarei gospodării. La casa ginerelui se alegeau flăcăii care vor fi nuntaşi. Ginerele alegea pe colăceri, pe cel cu salba şi pe cel cu bradul, iar mama ginerelui pe fetele mari şi nevestele tinere care ajutau la gătirea miresei şi pe ,,pochinzăreasa” (baba care lua în primire zestrea). Tatăl ginerelui alegea chelarul, alergătorii (cei ce serveau la masa mare), lăutarii şi bucătarul; tot el avea grijă de pregătirea gospodăriei în vederea nunţii.1

Joi, în săptămâna nunţii, tinerii se întâlneau cu părinţii şi rudele lor în târgul cel mai apropiat, pentru a face cumpărături. Naşul băiatului cumpără peteala, lămâiţa, vălul, rochia miresei şi lumânările. Ginerele cumpără pantofii miresei, ghetele pentru mama miresei şi cizmele tatălui miresei. Mireasa cumpăra floarea ginerelui, o floare ,,de târg” şi un bucheţel de floricele artificiale. Se cumpăra bradul, hârtie colorată, peteală subţire şi alte podoabe pentru brad. Se mai făceau cumpărături pentru masă, apoi toţi se duceau la cârciumă şi se cinsteau.

 Vineri seara, la casa ginerelui se aprindeau lumânările şi flăcăii chiuiau şi cântau la împodobirea bradului. Cu ei soseau şi fetele, iar mai târziu, bătrânii, nevestele şi bărbaţii însuraţi. Pe masa scundă cu trei picioare din mijlocul casei, mama ginerelui punea o pâine în care înfigea o lumânare şi peste care aşternea sare pentru ca nora gospodăriei să fie bogată şi luminată ca faţa lui Hristos. Ginerele îşi cinstea tovarăşii de horă cu ţuică, apoi începea împodobitul bradului. Se tăiau şi se legau crengile bradului pe tulpină în aşa fel încât să înfăţişeze trei sfere: una mai mare jos, una mai mică sus şi, între ele, una mijlocie. Flăcăii împodobeau bradul cu flori din hârtie colorată, steluţe de busuioc şi peteală. Apoi, bradul era înfipt în pâinea de pe masă, lângă lumânarea stinsă, iar flăcăii mai de seamă întindeau o horă în jurul lui, în sunetul fluierului. Tinerii petreceau cu mâncare de post şi cu vin până dimineaţă, când oaspeţii îşi luau rămas bun.

 Un flăcău ducea bradul la casa miresei. Brădarul, cu bradul în mână, împreună cu fetele şi flăcăii jucau o horă mică în sunetul fluierului. Bradul se lega de vârful unei prăjini, îngropându-se celălalt capăt al prăjinii lângă colţul de răsărit al casei. Apoi intrau cu toţii în casă şi se aşezau la masă. Mireasa dădea brădarului o batistă cusută cu flori, salba cu galbeni şi cămaşa ginerelui. Se cânta şi se petrecea până la amiază, când brădarul se întorcea în satul lui pentru a-i da ginerelui cămaşa şi salba de galbeni.2

 Sâmbăta dimineaţa se face chemarea la nuntă. Un taraf mic pleca la mireasă, iar taraful mare însoţea pe acea rudă apropiată a flăcăului care a fost însărcinată cu invitarea la nuntă. Se mergea din casă în casă la invitaţi şi se interpreta cântecul chemării la nuntă. Cu prilejul chemării la nuntă se făceau şi chemările la fedeleş, masa de sâmbătă seara, la ginere şi la mireasă. La fedeleş erau poftiţi numai oameni de seamă împreună cu naşii.

 În zorii zilei de duminică soseau la casa mirelui, rând pe rând, trăsurile – un fel de braşovence fără arcuri – colăcerul, cel cu bradul, cel cu salba, flăcăii, fetele mari şi nevestele tinere. Se trimitea o trăsură după naşi. Până soseau naşii, mirele se bărbierea. Se aşeza pe un scaun în mijlocul odăii pline de flăcăi. Un flăcău bărbierea mirele, în timp ce lăutarii interpretau cântecul mirelui ,,la ras”. După bărbierit, mirele se îmbrăca în cămaşa cusută de mireasă, cu nădragii albi de aba, cu ghetele, cu cojocelul cu flori şi haina groasă deasupra. Îşi punea floarea ,,de târg” în piept. Se săruta cu toţi flăcăii. După ce soseau naşii, alaiul pornea spre casa miresei acompaniat de zgomotul bicelor, pocnetul pistoalelor, cântecul lăutarilor şi chiotele flăcăilor. În fruntea alaiului stăteau nuntaşii (colăcerul cu plosca de gât, brădarul şi ceilalţi flăcăi), toţi în haine de sărbătoare, călări pe cai împodobiţi cu flori, purtând la brâu revolvere şi ţinând în mână bice cu plesnitori. În prima trăsură stătea naşul, ginerele şi băiatul cu lumânările, iar în cea de-a doua, naşa cu fetele mari şi nevestele tinere. În celelalte trăsuri stăteau rudele care însoţeau pe naşi şi ginere, lăutarii şi ,,pochinzăreasa”. Părinţii băiatului şi vreo doi lăutari rămâneau acasă şi petreceau aşteptând întoarcerea alaiului.

 În timp ce mirele se bărbierea, la mireasă se adunau rudele şi cei chemaţi. Se pregăteau batistele şi bucheţelele de peteală pentru flăcăi, cămaşa soacrei şi a socrului, darurile ce se dădeau la masa mare, apoi se aduce apa. Mireasa şi un flăcău se duceau cu vadra la fântână, unde flăcăul o umplea cu apă şi o aducea împreună cu mireasa în mijlocul curţii. Luau apă cu mâna şi stropeau spre răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte, astfel încât să mai rămână apă în vadră peste care fetele săreau şi se stropeau una pe alta ca să se mărite mai repede. Se făcea o horă în jurul vedrei goale, după care mireasa se gătea. Se îmbrăca în cămaşa cu flori şi rochia de mireasă şi încălţa pantofii sau ghetele cumpărate de ginere. Peste rochie, mireasa îmbrăca un ilic de aba cu flori, un cojocel sau o scurteică de mătase. Părul îi era împletit în două cozi date peste cap. Mireasa se aşeza pe un scaun în faţa oglinzii. Celelalte fete stăteau împrejur şi îi potriveau lămâiţa, peteala, sovonul şi florile. Lămâiţa se prindea pe păr deasupra frunţii, iar peteala lângă lămâiţă, să acopere capul şi spatele până aproape de marginea rochiei. De când fetele începeau să aşeze lămâiţe, peteala şi sovonul, lăutarii interpretau cântecul miresei. Când împodobirea miresei era gata taraful cânta o ardelenească.3

 Când alaiul cu ginerele şi naşii ajungeau la casa miresei, nuntaşii erau cinstiţi cu ţuică, timp în care se desfăşura jocul bradului şi iertăciunile miresei. După săvârşirea acestor datini, alaiul pornea spre biserica din satul ginerelui, unde avea loc cununia civilă şi cea religioasă. De la biserică, alaiul se îndrepta spre casa mirelui, unde avea loc masa de nuntă. La intrarea în curte, mireasa sărută mâna soacrei, iar nuntaşii mai jucau odată bradul, după care îl înfigeau în colţul dinspre răsărit al acoperişului casei, unde rămânea pentru totdeauna.

 Masa mare era organizată amănunţit. Mirii stăteau singuri în odaia mirilor, naşii în casă, lăutarii în bucătărie, iar în curte toţi ceilalţi invitaţi. La masă se servea ţuică îndulcită, iarna fiartă; varză cu carne de porc, fiertură de pasăre sau porc, friptură, vin, în timp ce lăutarii cântau de zor. Înainte de aducerea fripturii, se pregăteau darurile: prosoape, cârpe, băsmăluţe. Soacra dădea naşului o cămaşă de noapte cusută cu mătase, ori un prosop mare de borangic, iar naşei o cârpă mare ţesută din borangic şi cu flori de mătase, pe care soacra le punea după gâtul naşilor. Bărbaţii, capi de familie, primeau câte o cârpă sau câte un prosop, după însemnătatea fiecăruia.4 Mesenii făceau mirilor daruri în bani.

 După ce se aduna darul, se aducea friptura: o gâscă sau un curcan pentru naşi şi friptură pentru ceilalţi meseni. Apoi se juca hora mare sau hora miresei, cât era curtea de mare şi în care se prindeau toţi mesenii. În acest timp, în casă se făceau pregătiri pentru luarea sovonului şi a petelii de pe capul miresei. La acest obicei era de faţă ginerele, naşii şi rudele apropiate, iar lăutarii cântau. În timpul cântecului, naşa lua de pe capul miresei sovonul, peteala şi lămâiţa şi le punea pe capul altei fete care dorea să se mărite curând, după care le punea lângă lumânările care ardeau în camera mirilor. Lumea ieşea afară la masă şi la joc şi plecau acasă seara târziu. După plecarea oaspeţilor, mirii se culcau în odaia lor.

 Luni dimineaţa lăutarii cântau la fereastra mirilor. În unele locuri, cămaşa de noapte a miresei era jucată în horă afară. Dacă mireasa a fost fată mare, se bea ,,fetia miresei”, adică ţuică fiartă cu zahăr, iar dacă nu, un nuntaş spărgea o oală de parii gardului; era un semn de mare zarvă şi gâlceavă. Luni pe la amiază soseau, în satul mirelui, părinţii miresei cu rudele. Se punea masa din nou şi se dădeau daruri. Joi după nuntă, tinerii se duceau iar la târg. Fosta mireasă se îmbrăca la fel ca nevestele, cu maramă peste cap şi pe sub bărbie. După amiază, tinerii se duceau la părinţii fetei. În prima duminică după nuntă, cu bucate, băuturi şi lăutari, tinerii însurăţei, uneori cu părinţii, mergeau la naşi, unde petreceau până luni dimineaţa. Astfel se încheia ceremonialul nupţial, iar viaţa de toate zilele cu bucuriile şi necazurile ei începea din nou în sat şi în casa noilor căsătoriţi.

 La oraş căsătoria era un act mai complicat. Tinerii aveau o mai mare posibilitate de a se cunoaşte, de a-şi declara sentimentele şi de a lua decizii în acest sens. Existau anumite bariere care nu trebuiau să fie trecute: de avere, de origine, studii şi moralitate. La oraş, vârsta de căsătorie a tinerilor era mai ridicată, multe fete căsătorindu-se după terminarea şcolii sau a facultăţii (21-22 de ani). Tinerii aveau un rol mai mare în aranjarea căsătoriei, se cunoşteau mai din vreme, discutau între ei şi apoi îşi anunţau părinţii. Logodna era precedată de discuţiile dintre părinţi, care conveneau asupra zestrei pe care o ofereau fiecare, pentru ca tinerii să pornească ,,cu dreptul” în viaţă. De obicei se oferea o locuinţă, o anumită sumă de bani, mobilă şi alte lucruri necesare într-un nou cămin. Nunta în lumea bună se desfăşura la restaurant, unde invitaţii veneau cu ţinute de gală. La orăşenii de rând şi în cătunele oraşului, nunta se ţinea în curtea socrului mare, iar darul de nuntă consta în bani, obiecte de uz casnic (mobilă, maşină de gătit, veselă) sau obiecte de artă (tablouri şi bibelouri).

 Viaţa de familie era puternic influenţată de mediul de locuire şi de condiţiile materiale. La sate, viaţa curgea relativ simplu: soţii se apucau de muncă la două-trei zile după nuntă. Cel mai adesea erau nevoiţi să-şi termine casa, pe care bărbatul o primise în dar de la părinţii săi. Urma aranjarea interiorului, a bucătăriei, precum şi a anexelor. Exista o diviziune a muncii, prin tradiţie. Femeia (soţia) se trezea prima, pentru a rezolva unele treburi casnice: spălatul rufelor, torsul, ţesutul, etc., ea dădea drumul la păsările din poiată şi ea le dădea de mâncare. Apoi pregătea copiii pentru şcoală: vedea dacă hainele lor erau curate şi cârpite, le pregătea apa să se spele pe faţă; uneori le făcea şi un ,,pachet” ce consta dintr-o bucată de pâine, un măr, câteva nuci sau alte alimente, în funcţie de anotimp.

 Soţul, după ce se trezea, îşi dădea câteva căni de apă pe faţă, după care pleca să hrănească vitele. Vara plecau cu toţii la câmp, la fân, la vie sau la livadă; de aceea femeia se trezea mai devreme, pe la ora trei. Ea pregătea mâncarea, o punea în coş sau în căruţă, iar când se lumina de ziuă, porneau toţi spre ogor. Acolo luau masa de dimineaţă, când soarele se ridica ,, de o suliţă” pe cer, şi masa de prânz, pe la amiază. Când soarele ajungea la ,,toacă”, familia se întorcea în sat, unde fiecare rezolva treburile gospodăreşti. Existau şi situaţii, în timpul verii, când membrii familiei apţi de muncă stăteau mai multe zile la munca câmpului şi se întorceau acasă sâmbăta seara. Noaptea dormeau într-un cort improvizat sub căruţă şi găteau mâncarea adusă de acasă în tuci de fontă; aveau cu ei o vacă pentru lapte proaspăt şi chiar câteva găini pentru ouă sau carne. Acasă rămâneau bătrânii care se ocupau de gospodărie şi de copiii mici.

 La oraş viaţa de familie era mult mai diversificată. Pentru burghezie – în accepţiunea largă a timpului – familia constituia un ,,blazon”. Căsătoriile se făceau, de obicei, într-un cerc închis, iar relaţiile conjugale se încadrau în anumite cutume. Tinerii căsătoriţi dormeau în acelaşi pat cam cinci-şase luni, după care fiecare îşi stabilea camera proprie. În timpul nopţii îşi făceau ,,vizite” din dragoste sau din obligaţie, care se răreau odată cu trecerea anilor. Dimineaţa soţul se trezea mai devreme, iar servitoarea îi pregătea cafeaua sau ceaiul şi gustarea; după micul dejun, soţul intra în camera soţiei pe care o săruta de bun rămas şi pleca la serviciu. Doamna se trezea mai târziu, pe la orele 9-10, îşi bea cafeaua pregătită de servitoare, se aranja (machia) după care ieşea în oraş pentru o plimbare prin centru, pentru a vedea ce mai e nou prin urbe, în domeniul modei, spectacolelor de teatru sau de revistă. Cel mai adesea, pe la prânz doamna făcea sau primeau vizite, un prilej pentru doamnele din înalta societate să schimbe impresii, puncte de vedere sau să pună la cale diverse întâlniri mondene.

 Unele femei se consacrau activităţilor sociale, frecventând cluburi, societăţi culturale şi filantropice. După-amiază soţia era acasă, aşteptându-şi soţul care venea de la slujbă sau de la diverse afaceri. Luau masa împreună sau numai discutau. Seara programul era variat: un spectacol de teatru sau de revistă, o vizită la cunoştinţe sau în interes de afaceri, primirea unor musafiri etc. Familia burgheză avea doi-trei copii, pentru îngrijirea cărora angaja o doică sau o ,,nemţoaică” cu misiunea de a se ocupa de creşterea lor (curăţenie, hrană, plimbare), dar şi de învăţarea unei limbi străine (de obicei franceza sau germana).

 În familiile de muncitori, soţul era în centrul atenţiei, deoarece el mergea la serviciu şi aducea bani în casă. De obicei femeile erau casnice, ele făceau piaţa, pregăteau pachetul pentru soţul care pleca la serviciu, făceau curat în casă, spălau rufe, cârpeau, împleteau, pregăteau masa pentru copii şi păstrau mâncarea caldă pentru soţul care venea pe la 3-4 după-amiază. Seara pregătea iar masa, culca copiii şi mai deretica prin casă până la 10, când se stingea lumina.

 Un capitol important din viaţa cotidiană a fiecărui individ, dar şi a societăţii privite ca ansamblu, îl constituie alimentaţia şi obiceiurile culinare. Alimentaţia vâlcenilor era condiţionată de nivelul veniturilor, dar era şi în funcţie de obiceiuri, mentalităţi, medii de locuire, anotimpuri etc. Pentru cei mai mulţi locuitori alimentaţia era doar o necesitate fiziologică, dar pentru unii, masa constituia şi un prilej de întâlniri şi discuţii care durau până la cinci-şase ore. În general, produsele alimentare din judeţ erau ieftine. O situaţie mai dificilă s-a înregistrat la sfârşitul războiului, din cauza ostilităţilor militare, distrugerilor provocate de inamic, incertitudinii privind proprietatea asupra pământului, pierderii unei mari suprafeţe din inventarul viu şi mort din gospodării şi ferme. După câţiva ani însă situaţia s-a redresat şi în acest domeniu, piaţa vâlceană fiind aprovizionată din belşug cu produse agroalimentare. Locuitorii din zona muntoasă consumau multe produse lactate cu mămăligă şi carne de miel şi vită, fructe şi mai puţine legume. Cei din zona de deal şi câmpie, mâncau multă mămăligă, legume şi mai puţină carne.

 La sat mămăliga se consuma în fiecare zi şi cu toate felurile de mâncare, chiar cu legume verzi sau murate sau cu fructe. Ţăranii cumpărau rar produse alimentare de la oraş şi numai ceea ce nu putea produce în gospodărie. Uleiul se făcea de obicei în sat, unde existau prese de floarea soarelui, dovleac sau cânepă. Carnea provenea de la păsările, porcul, mielul, oaia sau viţelul din curte. Laptele era asigurat de vaca şi oile din curte, iar gospodinele ştiau să prepare iaurt, brânză, smântână şi alte produse lactate. Pentru îndulcit se folosea sfecla sau mierea, zahărul fiind folosit doar de sărbători, când se cumpăra de la oraş sau de la prăvălia din sat. Judeţul Vâlcea fiind aşezat în zonă de deal cu multe livezi de pruni, meri şi peri, aproape fiecare gospodărie mai mare avea cazanul propriu de ţuică; în unele localităţi existau cazane comunale pentru ţuică, iar la Drăgăşani existau teascuri pentru stors strugurii. Fructele se mâncau din pom, din belşug şi se păstrau şi pentru iarnă în pivniţe sau fânar.

 O deficienţă majoră a alimentaţiei ţăranului român era repartiţia inegală a consumului de alimente pe parcursul anului. Iarna, când de obicei stătea pe acasă, într-o stare de inactivitate, el consuma carne din belşug; tăia porcul de Crăciun, după care timp de o lună se consuma carne, de multe ori fără nici un alt fel de alimente. Vara, când munca la câmp era în toi, locuitorii de la deal şi câmpie mâncau ciorbă de ştevie, lobodă, varză şi alte legume foarte puţin consistente din punct de vedere caloric. Deşi creşteau păsări, ţăranii consumau foarte puţină carne de pasăre. În familiile înstărite se tăia o pasăre – cocoş, curcan, raţă sau gâscă – la sfârşit de săptămână (sâmbăta) din care se mânca trei zile. De obicei, păsările erau vândute la oraş pentru a face rost de banii necesari pentru impozite, taxe şi alte cheltuieli stringente: chibrituri, gaz lampant, sare, cărţi şi caiete pentru şcolari.

 Religios, ţăranul vâlcean ţinea toate posturile, care însemnau mai mult de jumătate din zilele unui an; atunci mânca fasole, cartofi, varză, prune uscate etc. Vesela era alcătuită din mai multe vase de lut (oale şi străchini), ceaun, linguri de lemn, un cuţit mare. Furculiţa era un obiect cvasi necunoscut la ţară. Servirea mesei se făcea după un anumit ceremonial. În familiile tradiţionale, membrii familiei se adunau în jurul mesei – rotundă de obicei şi joasă ca şi scaunele cu trei picioare – pe care era pus un castron mare cu mâncare; de regulă se servea un singur fel de mâncare. Tatăl rostea o scurtă rugăciune, ceilalţi se închinau, după care fiecare lua cu lingura de lemn mâncarea din castron. La încheierea mesei, tatăl făcea iar rugăciunea, după care bărbaţii se retrăgeau la odihnă sau la fumat pe prispa casei. Soţia şi fetele mai mari strângeau masa, dădeau resturile de mâncare la câine şi la păsări. Vara, la câmp, masa se servea pe un prosop (ştergar) de in sau de cânepă, aşezat direct pe pământ, iar mâncarea era deseori încălzită pe loc în ceaun. După masă se lua o mică pauză, ca ,, să se aşeze mâncarea”, apoi reîncepea munca.

 După război s-a înmulţit numărul de cârciumi la sat, acestea fiind frecventate de majoritatea bărbaţilor din mediul rural. La cârciumă oamenii nu erau pretenţioşi; se consuma ce se găsea, în primul rând băutură, deoarece rareori se servea şi ceva de mâncare.

 La sfârşitul războiului, oraşele au resimţit penuria de alimente, fapt ce a determinat creşterea speculei şi a bursei negre. În acelaşi timp s-a înregistrat o inflaţie galopantă, care a avut consecinţe directe asupra exploziei preţurilor, acestea crescând de peste zece ori. Treptat, pe măsura reluării producţiei şi a diminuării inflaţiei, preţurile s-au stabilizat, variind de la o localitate la alta în funcţie de zonă, cerere şi ofertă. Aprovizionarea oraşelor cu produse agroalimentare se făcea prin târguri, oboare, băcănii, alimentare sau la domiciliu. La Râmnic piaţa era asaltată de zarzavagiii din judeţ, care veneau cu produse încărcate în căruţe sau în cobiliţe purtate în spate; femeile de la ţară ofereau, din coşuri, doamnelor de la oraş, produse proaspete (legume, lapte, brânză, iaurt, ouă) la preţuri convenabile.

 Orăşenii mâncau acasă, întreaga familie, după ce bărbatul venea de la slujbă (serviciu). În funcţie de câştigul obţinut şi de starea socială, se servea unul sau mai multe feluri de mâncare. Cei mai mulţi orăşeni, abia veniţi de la ţară, îşi menţineau obiceiul de a mânca un singur fel de mâncare: lapte, fasole, varză, cartofi. Consumul de carne era redus, cea mai mare pondere în alimentaţie având-o glucidele. Existau şi familii – mai puţine ca număr – care-şi permiteau mese bogate şi variate, la care servitul mesei era o încântare. Ilustrativ în acest sens este meniul servit la prânz de familia Romică Simian într-o săptămână din decembrie – anul 1930:

 Luni, 8 decembrie: fasole albă bătută, pui la frigare, compot de mere;

 Marţi, 9 decembrie: supă de vacă cu orez şi conopidă, chifteluţe prăjite cu ou şi pesmet, formă rotundă, bine potrivite cu cartofi pai, ruladă cu dulceaţă de vişine;

 Miercuri, 10 decembrie: ostropel de pui, pui pane, compot cu mere;

 Joi, 11 decembrie: ciorbă de perişoare, tăiţei cu şuncă, minciuni;

 Vineri, 12 decembrie: ciorbă de linte, macaroane cu smântână şi parmezan, mere coapte cu zahăr;

 Sâmbătă, 13 decembrie: ouă umplute cu smântână, sărmăluţe cu carne de purcel, varză şi mămăliguţă, compot de mere;

 Duminică, 14 decembrie: sote de ţelină cu smântână, sarmale şi compot de mere.5

În Vâlcea au existat mai multe restaurante pentru clienţii din clasa de mijloc şi un restaurant de lux la Râmnic, care era frecventat de elita urbei şi de călătorii care vizitau oraşul. Cele mai căutate pentru mâncărurile şi băuturile lor erau, în Râmnic, restaurantele şi bodegile: ,,Încurcă lumea”(strada Traian nr. 79), proprietar N. Măntulescu, restaurantul hotelului Splendid (strada Traian nr. 109); berăria ,,Bragadiru”(strada Traian nr. 101), proprietar Toma Niculescu; restaurantul Elysee (fost Gambrinus), hanul ,,La Mărunţelu” (strada Carol), restaurantul, bodega şi berăria V. Călimănescu (strada Ştirbei Vodă nr. 4), ,,La Nuţu”(strada Călăraşi), restaurantul şi bodega lui Tomiţă Simion (strada Ştirbei Vodă nr.8), ,,La Petrică Ştefănescu” – restaurant şi camere de dormit; bodega ,,La Imperial” a lui C. Kirican de pe Terasă etc. Nelipsite erau cârciumile, atât în centru, cât mai ales în zona mediană şi periferică a oraşului. În apropierea regimentului Vâlcii, alături de cinematograful Adreani, se afla cârciuma ,,Mercur” a proprietarului Gh. Dumitrescu. Aici poposeau adeseori, mai ales în zilele de soldă, ofiţerii care ieşeau de la programul de instrucţie, striviţi de oboseală şi plini de praf, ca să mănânce un aperitiv (ghiudem, brânzeturi, măsline, salamuri fine de Sibiu) şi să bea un pahar de ţuică de Piteşti6.

 Hanul ,,La Mărunţelu” se afla pe strada Carol I, aproape de râul Olăneştilor. Restaurantul avea tradiţie şi se bucura de trecere în rândul clienţilor din clasa mijlocie. Nu era un restaurant de lux, dar masa, serviciul impecabil, curăţenia localului, ţuica parfumată şi vinul bun de Drăgăşani sau Orleşti făceau renumele şi atracţia firmei. De multe ori în stradă se simţeau mirosurile grele de aperitive, ciorbă de potroace, mititei, seminţe prăjite şi tescovină ce le producea birtul. Un alt restaurant popular a fost ,,La Nuţu”, care avea pivniţe de vinuri în strada Călăraşi. Aici se mânca bine, se beau vinuri nobile şi cânta orchestra. Tot pentru categoria de mijloc a oraşului erau şi cârciumile ,,La băieţii veseli” şi ,,Încurcă lume”, unde se putea bea renumita bere Luther. D-l Stoica era şi el patronul unui restaurant cu faimă în apropierea pieţei, pe strada Traian, în zona comercială a oraşului, unde bodegile şi hanurile se ţineau tot una până la podul peste râul Râmnic.

 Elysee a fost restaurantul cel mai elegant al Râmnicului de pe vremuri. Era situat la intersecţia străzii Traian cu bulevardul Tudor Vladimirescu, vis-a-vis de pompa de benzină. Grădina restaurantului se întindea pe toată lungimea bulevardului, pe locul unde este construită astăzi ,,Casa Albă”. Fiind un restaurant de lux, era frecventat de oamenii înstăriţi ai Vâlcii, industriaşi, negustori, avocaţi, doctori. Şarmul era dat de grădina amenajată cu separeuri intime, cu mese şi scaune din fier forjat vopsite în alb, cu podium pentru orchestră şi ring de dans. Grădina era înzestrată cu arbuşti exotici, jardiniere, cărări acoperite cu marmură pisată şi lampioane japoneze graţioase care asigurau localului o atmosferă de intimitate. Orchestra alcătuită din profesionişti aduşi de prin localurile de noapte ale Bucureştilor interpreta atât programe de muzică uşoară şi de jaz, cât şi cântece de inimă albastră. Jazul n-a reuşit să prindă în micul oraş de provincie, râmniceanul preferând tangoul, valsul, romanţa sau muzica lăutărească. Când cânta cineva din capitală sau din străinătate, copiii străzii se căţărau pe garduri până venea sergentul de stradă să-i alunge. Era un restaurant scump, în care se serveau, printre altele, friptură de vită în sânge, mititei la grătar, bere şi alune. Bărbaţii care frecventau acest local erau îmbrăcaţi sobru, la cravată, iar femeile purtau coafuri înalte şi rochii lungi de seară, croite la ,,Madamme” Grabowski. Patronul supraveghea atent de la o masă rezervată special corectitudinea chelnerilor îmbrăcaţi în cămaşă albă.7 După spectacolele pe care le susţinea la Teatrul „Adreani”, inegalabilul Constantin Tănase obişnuia să cineze aici cu grupul lui de prieteni.

 La Drăgăşani restaurantele erau ale unor mari proprietari de vii. ,, La Grandiflora, restaurantul descris de Gib Mihăescu în nuvela cu acelaşi nume, proprietarul montase becuri pe terasa din spate, un lux pe vremea aceea, iar mesele erau întotdeauna pline de clienţi care consumau vin de Drăgăşani şi ascultau lăutarii cântând.

 În perioada interbelică, portul (îmbrăcămintea) era diferit în funcţie de situaţia materială şi de mentalitatea individului şi a colectivităţii în care acesta îşi desfăşura activitatea. Pentru unii, îmbrăcămintea răspundea unei necesităţi fizice, pentru alţii (sau mai ales altele), hainele constituiau un etalon al bogăţiei şi al modernităţii. La ţară, îmbrăcămintea era confecţionată în gospodărie; din in sau cânepă (cămăşi, izmene), din lână (pantaloni, fuste, flanele), din blană (cojoace, căciuli), din piele (opinci). Costumele naţionale erau purtate cu mândrie, mai ales de bătrânii satului. Ceilalţi preferau haine făcute mai în grabă şi fără înflorituri. Doar în zonele de munte portul popular se menţinea la toate categoriile de vârstă. Tinerii tindeau să imite portul de la oraş, îmbrăcându-se cu haine cumpărate din diverse magazine ieftine. Căciula tradiţională (care se purta şi vara) începea să fie înlocuită de pălăria din stofă sau împletită din pai de grâu. Renunţarea la portul tradiţional în beneficiul hainelor cumpărate de la oraş punea în evidenţă procesul de modernizare ce avea loc în lumea satului, adaptarea ţărănimii la noul ritm de viaţă al societăţii vâlcene.

 

Portul popular tradiţional al locuitorilor din Ţara Loviştei, ca şi al tuturor locuitorilor din zona de munte care îşi are originile în îmbrăcămintea vechilor daci, a rămas neschimbat de-a lungul vremii. Portul popular femeiesc se compunea din următoarele piese:

 – cârpoi, o bucată de pânză fină albă de borangic, lungă de 2-3 metri şi lată de 40-60 cm, brodată cu fir de mătase colorată în culori deschise, care se purta pe cap ca un voal;

 – ie, o cămaşă din pânză subţire de bumbac compusă din spate, cele două părţi din faţă şi mâneci, unite între ele cu fir de arnici şi brodate cu motive geometrice sau florale;

 – fustă, din pânză de bumbac albă, încreţită în talie şi brodată la partea de jos care acoperea genunchii cu 10-15 cm;

 – vâlnic sau zăvelci, o fustă dreaptă dintr-o pânză mai groasă de in, cânepă sau lână de culoare închisă, frumos brodată, care înconjura mijlocul peste fusta încreţită;

 – bete, o fâşie lungă şi îngustă din pânză mai groasă, frumos brodată, cu ciucuraşi la capete, care se folosea ca cingătoare;

 – vestă – din catifea de culoare închisă, frumos brodată sau din blăniţă albă de miel sau ied, cu pielea în afară, brodată cu mărgele mici, viu colorate;

 – cojocel, dulamă sau laibăr, sunt haine groase de obicei albe, brodate pe margini care se purtau şi se mai poartă pe timp friguros;

 – opinci, pantofi cu tocul lat sau ghete.

 Costumul popular bărbătesc se compunea din următoarele piese:

 – cămaşă albă de bumbac, lungă, cu mâneci şi poale largi, brodată cu mătase albă sau galbenă;

 – cioareci sau pantaloni albi; cioarecii erau pantaloni din pănură de lână albă, strânşi pe picior, purtaţi de bătrâni şi de ciobani; pantalonii erau de dimie albă, de bumbac, mai subţire şi erau purtaţi de bărbaţii mai tineri şi de feciori;

 – bete sau brâu pentru încins mijlocul;

 – vestă din pănură neagră strânsă pe corp;

 – laibăr, dulman sau cojoc; ciobanii aveau cojoacele cu lâna în afară, iar la brâu purtau chimire late din piele ţintuită, cu multe buzunare;

 – opinci, pantofi, ghete sau cizme;

 – pălărie de formă semisferică, cu boruri înguste, neagră (clop) sau căciulă de miel, iarna.8

 Portul popular în sudul judeţului, în valea Olteţului, era un port cu trăsături gorjeneşti si ungureneşti. Se purta mai ales cămaşa cu altiţă viu colorată şi vâlnic sau fote şi în picioare ciorapi de lână şi opinci. Portul ungurenesc la femei se compunea din şoarte de culoare neagră, cămaşă cu altiţă de culoare neagră, iar poalele erau albe sau cu un rând de cusături în partea de jos de culoare neagră, având aceleaşi motive ca şi pe cămaşă. Pe cap purtau un batic de culoare neagră şi se îmbrobodeau peste cap; în picioare purtau opinci sau pantofi, iar peste cămaşă se îmbrăca vesta cu motive ca şi şoarţele.

 La oraşîmbrăcămintea era mult mai variată, deoarece şi stratificarea populaţiei era mult mai accentuată. Viaţa modernă, cu ritmul ei tot mai alert, a impus simplificarea modei, precum şi o diversificare, în funcţie de activităţile desfăşurate şi de ocaziile la care participau persoanele respective. Caracteristica esenţială a modei din perioada interbelică a fost tendinţa de a deveni mai comodă şi de a permite o adaptabilitate rapidă la diversele situaţii (serviciu, plimbare, activităţi casnice etc.)

 Bărbaţii din ,,lumea bună” au început să renunţe la costumul rigid, cu guler şi manşete din catifea, cu poale lungi, la vestă, la monoclu, baston de bambus şi ceasul purtat la brâu. Preferinţele s-au îndreptat spre hainele mai comode: costum lejer, pantofi sau ghete, pălărie sau căciulă, în funcţie de anotimp. În magazinele de confecţii au apărut costumele de serie, pe care le cumpărau cetăţenii din categoriile medii ale societăţii. Cei din elită continuau să participe la festivităţi sau ceremonii îmbrăcaţi în smoching, purtând pe cap ,,cilindrul” – pălăria dreaptă şi înaltă. La asemenea ocazii, cămaşa era albă şi se purta cu papion, rareori cu cravată de culoare închisă. De obicei, fiecare burghez avea croitorul său, care-i cunoştea gusturile şi preferinţele, dar care îşi permitea să facă şi unele sugestii.9 Bărbaţii nu ieşeau în oraş cu capul descoperit, fără haină şi fără cravată, chiar dacă vara era foarte cald; primăvara şi toamna se purtau pălării mai groase din fetru, iar vara pălării de pai.

 Acasă, bărbaţii din lumea bună purtau halate lungi, din mătase sau din stofă, în funcţie de anotimp şi papuci comozi, iar pijamaua era nelipsită din garderoba acestora. După război, bărbaţii au început să-şi tundă barba şi să se radă la frizer. Părul se purta scurt şi era întreţinut cu grijă, fiind pieptănat de două-trei ori pe zi. La plecarea de acasă, bărbaţii se parfumau şi-şi dădeau cu briantină pe păr.

 Moda feminină era complicată şi deseori capricioasă. Doamnele mai în vârstă au rămas la vestimentaţia antebelică cu rochii lungi până la pământ, înzorzonate cu tot felul de dantele, funde şi alte accesorii; nelipsită era pălăria, cu boruri largi şi extrem de încărcată cu pene de diverse culori şi funde. Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, mai ales cu cea de la Paris. Rochiile au devenit mai scurte, trei sferturi sau chiar până la genunchi, cu talia căzută peste şolduri, pentru a se pune în relief corpul. Uneori se foloseau materiale transparente, mai ales pentru bluze, iar pălăriile au devenit mai mici şi fără prea multe accesorii. Unele domnişoare purtau părul scurt ,,a la garcon”, îşi puneau haină şi cravată ca băieţii, dar s-au păstrat şi unele accesorii ca mănuşile, umbrela, evantaiul şi şalul în diverse culori.

 Pantofii aveau toc de 4-5 cm, barete şi diverse decoraţii (catarame, aplice, piele aurie), iar tinerele au început să poarte sandale cu ciorapi scurţi sau chiar cu picioarele goale. Parfumul folosit era în funcţie de vârstă şi de gusturi. Doamnele mai în vârstă se parfumau şi pudrau din belşug. Tinerele foloseau mai cu discreţie parfumul şi pudra, dar puneau accentul pe ruj şi rimel.

 Servitoarele se îmbrăcau îngrijit, cu rochii de culoare închisă, cu şorţ şi bonete albe, iar în timpul liber, la sfârşit de săptămână, purtau rochii viu colorate şi se parfumau. În lumea mahalalelor, grija pentru modă era foarte redusă. Femeile erau preocupate să-şi crească copiii, să-şi ţină gospodăria şi bărbatul. Cu prilejul unor festivităţi – nuntă, botez, înmormântare – femeile se îmbrăcau curat, cu rochii înflorate, pantofi de piele şi broboadă de caşmir. Bărbaţii aveau costum, cravată, cămaşă albă şi ghete pe care le purtau de sărbători. Pijamaua era o raritate, bărbatul dormind de obicei în izmene şi cămaşa de casă, iar femeia cu o cămaşă lungă.

Sursă selecție: Camelia-Mariana Mihăeș/ «Viața cotidiană în județul Vâlcea în anii 1920-1940» - lucrare științifico-metodică pentru obținerea gradului didactic I/ Facultatea de Istorie/ Univesitatea din București

__________

1 G. Fira, Nunta în judeţul Vâlcea, Bucureşti, Cultura naţională, 1928 p. 10.

 2 Ibidem, p. 16.

 3 Ibidem, p. 25.

 4 Ibidem, p. 44.

 5 D.J.V.A.N., fond personal Romică Simian, dosar nr. 14/1920-1948, f. 148.

 6 Constantin Mateescu, Cuibul de barză, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Almarom, 2003, p. 20.

 7 Constantin Mateescu, Cartea Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Silviu Popescu, 1999, p. 323.

 8 Marian Pătraşcu, Nicolae Daneş, Monografia comunei Câineni, judeţul Vâlcea, Râmnicu – Vâlcea, Ed. Fortuna, 2008, p. 184., p. 215-216.

 9 Ioan Scurtu, op. cit., p. 186.