Istoria acestei instituţii aproape că se confundă cu istoria organizării colectivităţilor umane, deoarece Instituţia Poliţiei a avut întotdeauna un rol important, chiar în societăţile cele mai rudimentar organizate.
Grupările de oameni în societate au impus, din primul moment, crearea unor anumite organisme menite să apere atât societatea cât şi individul, împotriva diferitelor acţiuni nocive, dar inerente, vieţii omeneşti.
La începutul organizării statale, fruntaşii satului, „oamenii buni si bătrâni" şi căpeteniile oştirii sunt cei care au în sarcină aducerea la legalitate a nelegiuiţilor, siguranţa locuitorilor, liniştea în provincie, paza bunurilor, prinderea celor ce săvârşeau fărădelegi.
Geto-dacii, popor civilizat al Antichităţii, nu aveau cum să nu trăiască după reguli de conduită. Mai târziu, Aga - demnitatea atestată documentar în 1567 (Muntenia) şi în 1592 (Moldova) - are competenţă în centrul mahalalelor, iar spătarul are periferia şi restul teritoriului. Sunt „poliţiştii” începutului.
Cei care îndemnau la răzmeriţă, nu făceau cuvenita curăţenie lângă prăvălii, vindeau cu lipsă la cântar, cleveteau contra domnitorului, aveau să cunoască din plin pedeapsa Marelui Agă, mai ales că după 1775 se înfiinţează Tribunalul Agiei.Înainte de Regulamentul organic nu exista o organizare a Instituţiei Poliţiei, căreia să-i fie încredinţată ordinea de stat, siguranţa persoanelor şi a bunurilor.
Atribuţiile acestei „poliţii” - Agia, erau: paza internă, liniştea publică, urmărirea şi prinderea infractorilor, paza temniţelor etc.
Primul gând pentru un început de organizare poliţienească, îl găsim în anul 1819, sub Mihail Şutzu (1), când se numeşte o comisie de boieri, prezidată de Mitropolit, cu scopul alcătuirii unei condici de poliţie dar, acest lucru nu s-a finalizat.
în anul 1822, la începutul domniei, Grigor(i)e Dimitrie Ghica (1822-1828) acesta a înmânat, Marelui Agă Mihăiţă Filipescu, STEAGUL AGIEI.
De aceea, începând cu anul 2002, s-a decis ca ZIUA POLIŢIEI ROMÂNE să se serbeze la 25 martie 1822, de Buna Vestire, şi acest steag se consideră a fi PRIMUL DRAPEL AL POLIŢIEI ROMÂNE; pe el era pictat chipul Maicii Domnului şi al îngerului aducător al „Bunei Vestiri” şi purta o inscripţie cu litere chirilice: „Făcutu-s- au acest steag al Agiei la prefacerea domnilor dintre pământeni ai Ţării Româneşti de Măria Sa Grigorie Ghica Voevod, cu anii 1822, prin epistasia (îngrijirea) dumnealui Vel Agă Mihăiţă Filipescu”.
Ulterior, steagul era scos cu prilejul unor momente de seamă din viaţa domnitorului şi a ţării.
Regulamentul Organic, pus în aplicare în Muntenia, în iulie 1831 şi în Moldova la 1 ianuarie 1832, poate fi considerat prima lege de organizare a poliţiei române; atunci s-a abordat organizarea administrativă într-o formă modernă şi coerentă şi a fost inclusă şi organizarea
poliţiei urbane. Acesta a legiferat, prin reformele propuse, o nouă abordare a controlului spaţiului public de către puterea politică, în acord cu spiritul veacului:
> se creează Corpul Avocaţilor (pentru apărarea împricinaţilor) şi se înfiinţează Instituţia procurorilor;
> pentru paza legii şi ordinii publice, la sat, se înfiinţează Judecătoriile de împăciuire (pentru a aplana conflictele minore);
> se creează Miliţia (viitoarea armată naţională), Oficiul Stării Civile;
> se creează departamentele ministeriale ale statului;
> în exercitarea puterii executive, domnitorul era ajutat de 6 miniştri; Marele Vornic din Lăuntru, ca ministru al internelor avea printre atribuţii „ocârmuirea întregii poliţii din Lăuntru”.
Interesul care s-a acordat prin Regulamentul Organic răspunderilor ce reveneau Departamentului Trebilor din Lăuntru (ulterior Ministerul de Interne) rezultă din atribuţiile primite pe mai multe sectoare de activitate: sănătate şi ocrotiri sociale, agricultură,
industrie, comunicaţii, statistică etc. (care au evoluat ulterior în ministere separate).
Se înfiinţează straja pământească, iar în fruntea poliţiei stă Aga. La fiecare reşedinţă de judeţ, poliţia este condusă de un poliţai maistru sau comisar, iar în târguri este condusă de un comisar sub ascultarea ispravnicilor.
Atribuţiile poliţiei erau:
> paza de zi şi noapte a oraşelor;
> curăţenia pe uliţe şi în pieţe;
> executarea măsurilor date de medici;
> înfrânarea speculei alimentelor;
> ajutor în caz de incendiu;
> asigurarea circulaţiei, supravegherea călătorilor;
> eliberarea biletelor de liberă trecere pentru străini;
> controlul hanurilor şi caselor de găzduire;
> stârpirea cerşetorilor şi vagabonzilor etc.
Se hotărăşte controlul personalului poliţienesc la fiecare două luni, pentru mai buna funcţionare şi completare a lipsurilor de serviciu.
în cele două capitale (Iaşi şi Bucureşti) şi în judeţe există Tribunalul de Poliţie îndreptătoare, pentru judecarea pricinilor de importanţă mai mică, dintre locuitorii păturilor de jos, şi anume: „gâlcevile ce se ivesc între oameni prin cârciumi şi altele”, vini ce se pedepseau cu „popriri" la arestul poliţiei şi cu bătaia până la 100 de toiage.
Sub domnia lui Mihai Sturza şi Grigore Ghica Vodă, în Moldova, şi a lui Gheorghe Bibescu-Vodă şi Barbu Dimitrie Ştirbey, în Muntenia, se iau măsuri din ce în ce mai serioase pentru poliţie, se lărgesc atribuţiile, se măreşte personalul.
în Muntenia, avem ofisul nr. 100 din 1847, sub Gheorghe Bibescu-Vodă, şi ofisul nr. 552, din 1852, sub Barbu Dimitrie Ştirbey.
Prin Legea comunală din anul 1864 (art. 88 şi 91), primăriile au dreptul de a avea o poliţie comunală; primarul este capul poliţiei comunale şi el este acela care aplică legile poliţiei comunale; în oraşele cu peste 3.000 de locuitori, poliţia poate fi încredinţată unui funcţionar numit prefect de poliţie.
În fapt însă, primăriile nu aveau agenţi comunali şi au început să înscrie în bugetul comunei salarii/lefuri pentru agenţi speciali de poliţie comunală.
în acest mod, prin bugetele comunale şi cu aprobarea Ministerului de Interne, s-a introdus, încetul cu încetul, poliţia comunală specială, independentă de poliţia administrativă.
Prin Legea comunală din anul 1874 se încearcă să se completeze Legea comunală din 1864, în sensul că: „vor putea comunele urbane, cari vor voi, să înscrie în buget lefuri pentru agenţii de poliţie comunală”.
Însă, aceşti agenţi de poliţie comunală nu erau ofiţerii de poliţie prevăzuţi de condica de poliţie instituită, aşa că nu aveau calitatea să constate infracţiunile, iar procesele-verbale întocmite de ei nu avea nici o valoare înaintea instanţelor de judecată.
În Legea din 12 iunie 1878, în expunerea de motive a legii, se sublinia faptul că „regulamentele şi ordonanţele comunale se încalcă neîncetat, fiindcă agenţii de poliţie comunală nu au calitatea de ofiţeri de poliţie judiciară iar agenţii poliţiei administrative nu vor să dea concursul la cerere”.
Astfel se introduce dispoziţia generală că toate comunele urbane să poată avea „o poliţie municipală şi primarii, ajutoarele lor, comisarii şi inspectorii municipali vor avea dreptul să constate contravenţiile la Regulamentul şi ordonanţele comunale”.
Legea comunală din anul 1887 - făcută la sfârşitul guvernării Ion C. Brătianu, cuprinde câteva dispoziţii în legătură cu poliţia comunală, astfel, la art. 81 spune că: poliţia administrativă va executa măsurile de poliţie după cererea primarului sau a ajutoarelor sale.
Deci, poliţia administrativă este datoare să execute măsuri de poliţie comunală, dar nu se spune nimic asupra chestiunii dacă comunele urbane continuă să aibă şi agenţi de poliţie proprii. De aceea, stare de confuzie persistă şi Poliţiei nu i se creează nici un regim nou.
Legea comunală din 23 iulie 1894 nu modifică nimic ci, din contră, ea confirmă şi dezvoltă principiile legii din 1878, astfel:
> poliţia comunală se execută de agenţii poliţiei administrative;
> lasă la latitudinea oraşelor de a avea o poliţie comunală specială;
> se recunoaşte că agenţii speciali ai poliţiei comunale, când vor exista, au calitatea de a constata contravenţiile poliţieneşti, ca ofiţeri ai poliţiei judiciare.
Starea de confuzie rămâne aceeaşi deoarece agenţii poliţiei administrative dar şi cei ai poliţiei comunale erau astfel puşi sub ordinele primarilor - aleşi de cetăţeni - existând astfel pericolul ca măsurile luate să fie create de necesităţi electorale, după cum contravenienţii erau sau nu partizani ai regimului la putere.
Legea pentru modificarea organizării poliţiei comunale urbane din 19 decembrie 1902, opera lui Vasile Lascăr, ministru de Interne, în al treilea cabinet liberal, D.A. Sturza, premerge marea lege aceluiaşi ministru, din 1 aprilie 1903.
Ideea fundamentală a acestei legi a fost unificarea poliţiei administrative şi comunale. Astfel, se reglementează faptul că numai agenţii poliţiei administrative fac poliţia comunală la oraşe.
Progresul este evident, deoarece se stabileşte principiul unităţii de acţiune, prin faptul că există o singură Poliţie, aceea a Statului, care, singură şi exclusiv, să se ocupe cu executarea legilor, ordonanţelor şi regulamentelor locale.
Legea asupra organizării poliţiei generale a Statului, din 1 aprilie 1903 este prima lege organică, legea Vasile Lascăr (2). „Fruntaş al partidului liberal, om de mare cultură şi probitate, orator parlamentar de puternică logică şi eleganţă, Vasile Lascăr are curajul - luptând împotriva multora din propriul său partid - să încerce să purifice administraţiunea ţării, dându-i o nouă viaţă”.
Încercarea lui Vasile Lascăr - al cărui nume este legat de-a pururi de reforma poliţiei - a reuşit, din păcate
După terminarea şcolii primare la Târgu-Jiu, Vasile Lascăr şi-a continuat studiile la liceul din Craiova, după care a urmat dreptul la Sorbona, în Paris, unde şi-a susţinut şi teza de doctorat. În anul 1877 s-a întors în ţară, practicând avocatura în cadrul baroului Târgu-Jiu.
În 1879 a fost ales primar al oraşului Târgu-Jiu. După 1883 a fost ales deputat sau senator în aproape toate legislaturile liberale.
A fost numit ministru de interne in guvernul Petre S. Aurelian în perioada 21 noiembrie 1896 - 26 martie 1897 şi apoi din nou în perioada 21 noiembrie1902 - 13 decembrie 1904.
În perioada cât a fost ministru de interne, Vasile Lascăr a propus prima lege organică a poliţiei române, concepută după principii ştiinţifice moderne, pe care a conceput-o după modelul legilor similare din state mai dezvoltate prin care călătorise, dar pornind de la realităţile şi necesităţile specifice româneşti. Ca model i-au servit organizarea poliţiilor din Franţa, Germania, Belgia şi Austria. A susţinut în Senat proiectul său de lege pe 25 ianuarie 1903.
La data de 1 aprilie 1903, în urma multor dezbateri, a fost adoptata această lege, cu denumirea „Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului"în care s-au precizat „atribuţiile şi competenţele personalului poliţiei", instituind „principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice". Tot prin această lege se dispunea înfiinţarea unei şcoli speciale de poliţie pentru pregătirea personalului poliţienesc însă, numai în parte. Legea cuprinde două mari principii: admisibilitatea şi stabilitatea, urmărind să dea poliţiei o organizare care să-i asigure unitate de direcţie şi execuţie.
Poliţia Generală a Statului:
> stă sub autoritatea directă a Ministerului de Interne;
> se execută de ofiţeri şi de agenţi de poliţie: în oraşe şi judeţe, sub conducerea prefecţilor de judeţe; în plăşi, a subprefecţilor şi a revizorului comunal; în comunele rurale, a primarilor.
Legea stabileşte:
■ atribuţiile şi competenţa personalului de toate gradele;
■ modul de recrutare a personalului: se cer titluri (doctori sau licenţiaţi în drept, bacalaureaţi etc.) şi garanţii de capacitate şi aptitudine printr-un examen ce se stabileşte prin lege; se dispune astfel înfiinţarea unei şcoli speciale de poliţie;
■ instituie principiul stabilităţii personalului;
■ se stabilesc măsuri disciplinare care să asigure o corectă îndeplinire a îndatoririlor profesionale;
■ un echilibru între funcţiile superioare şi cele inferioare (la acea dată erau prea multe funcţii superioare);
■ înfiinţarea unei case de ajutor.
Astfel, instituţia devine stabilă şi nu mai este supusă fluctuaţiilor politice.
în cuvântul său din Senat, la 25 ianuarie 1903, Vasile Lascăr face apel la minoritate să voteze legea, argumentând astfel: „Chestiunea poliţiei n-ar trebui să ne despartă în liberali şi conservatori; când e vorba de ordinea publică şi de siguranţa interioară a Statului, deosebirea de partide politice ar trebui să dispară’. Iar, mai departe: „Cred că nu mă înşel dacă voiu afirma că poliţia se compune din oameni pe cari partidele politice, neputând să-i căpătuiască astfel, îi bagă în serviciul poliţiei. Toţi aceşti agenţi poliţieneşti cu oarecari excepţiuni, evident, constituie o clientelă politică, pe care partidul care vine la putere o asvârle afară, iar când cade, partidul celălalt o pune la loc”.
Criticând modul cum se făcea atunci recrutarea personalului poliţienesc, Vasile Lascăr, spunea: „Să facem toate sacrificiile pentru a scoate poliţia din luptele politice, oricât de mari ar fi ele”; trebuie să facem ca poliţia să fie într-adevăr pavăza ordinii şi a siguranţei Statului” şi continuă: „este o adevărată crimă de a dezarma ţara şi de a compromite siguranţa şi ordinea publică, numai să avem un număr mai mare de voturi”.
Legea pentru modificarea legii asupra organizării poliţiei generale a Statului, din iunie 1905, modifică o serie de articole, astfel:
> vechii poliţişti „experimentaţi şi merituoşi”, să poată reintra în poliţie, deşi nu îndeplinesc condiţiile de admisibilitate ale legii, cu condiţia să treacă un examen de capacitate şi să fi servit cel puţin un an în poliţie;
> se fixează un al doilea examen pentru „cei ce nu au avut timp să-l treacă”;
> se lărgesc condiţiile de admisibilitate: înainte se cereau doar studii juridice, prin această modificare se cer titluri universitare, sau şi numai absolvirea Şcolii de Ştiinţe de Stat care este o şcoală particulară;
> se dă dreptul militarilor în rezervă, începând de la locotenenţi, să aspire la funcţii superioare de poliţie;
> principiul stabilităţii este menţinut cu menţiunea că cei numiţi prin legea de faţă devin stabili după 6 luni de la numire;
> pedeapsa mutării se va putea aplica nu numai de tribunalul disciplinar, ci şi de Ministrul de Interne, pe considerentul că se va întări puterea autorităţii centrale;
Astfel, Legea lui Vasile Lascăr din anul 1903 este slăbită.
În 15 martie 1907 - Legea suspendării stabilităţii funcţionarilor poliţieneşti şi administrativi, cuprinde trei articole prin care se suspendă stabilitatea funcţionarilor poliţieneşti şi administrativi, şi prevede:
> numirea şi înlocuirea acestor funcţionari se va face prin decret regal;
> se suprimă examenul de aptitudine şi de capacitate, prevăzute de legile anterioare.
Un an mai târziu, Legea pentru desfiinţarea direcţiunii administraţiunii generale, a personalului contenciosului, poliţiei generale şi statisticii din Ministerul de Interne şi înfiinţarea de două noi direcţii, din 25 martie 1908 modifică de fapt Legea de organizare a administraţiei centrale a Ministerului de Interne, din 19 aprilie 1892.
Direcţia administraţiei se desfiinţează şi se înlocuieşte cu următoarele direcţii:
> Direcţia administraţiunii generale a personalului şi contenciosului;
> Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale (personalul special de siguranţă care până acum era ataşat pe lângă poliţiile din ţară, se va subordona direct acestei direcţii).
Tot în anul 1908, este promulgată Legea pentru înfiinţarea Consiliului Administrativ Superior (28 martie 1908) . Acest Consiliu Administrativ Superior examina pe ofiţerii de poliţie şi judeca abaterile funcţionarilor poliţieneşti (era autoritate disciplinară şi pronunţa pedepse prevăzute de lege).
Mai târziu, Legea pentru organizarea serviciilor administraţiei centrale a Ministerului de Interne, din 20 iunie 1913, dispune o mai sigură stabilitate şi o ameliorare a retribuţiilor organelor poliţieneşti.
În Primul Război Mondial, Poliţia şi-a adus şi ea cuvenita contribuţie şi aici vorbim de una de primă importanţă. Pe de o parte, prin îndeplinirea sarcinilor obişnuite conferite de lege, iar pe de alta, prin ofiţerii şi agenţii ataşaţi pe lângă unităţile combatante.
Unirea din decembrie 1918 a pus Poliţia în faţa unor noi provocări, generate de structurarea noilor unităţi poliţieneşti din Transilvania, teritoriul românesc aflat până acum sub administraţie austro-ungară, Basarabia şi Bucovina.
Realitatea a dovedit că era nevoie de o nouă lege, deoarece, în rezumat, s-a identificat: lipsă de unitate, lipsă completă de organizare, abuz în numiri, mulţi funcţionari şi lipsă de pregătire profesională.
După unificarea administrativă (1923), în 1929 se adoptă o nouă lege a poliţiei (Legea Vaida Voevod). Aceasta a fost a doua lege organică, Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului, din 21 iulie 1929, care a înfiinţat Direcţia Generală a Poliţiei.
Ion Perieţeanu - fost comisar de poliţie în Capitală, ajuns în forul legislativ al ţării, comisar care a pătimit în temniţele comuniste, spunea, în cadrul dezbaterilor parlamentare privind Legea Poliţiei din anul 1929: „Istoricul poliţiei este foarte necesar, fiindcă numai atunci când cunoşti evoluţiunea unei instituţii poţi să-ţi dai mai bine seama de lacunele şi imperfecţiunile organizării ei, faţă de nevoile actuale. Trecutul e întotdeauna plin de învăţăminte, din ele se desprind orientările sănătoase ce scutesc legiferarea de noi şi grave erori".
Legea s-a caracterizat prin: unificarea reglementărilor, specializarea, depolitizarea şi stabilitatea poliţiştilor. Ca prim reprezentant al guvernului în teritoriu, prefectul judeţului dădea poliţiei ordine scrise. Toate structurile enumerate sunt structuri de poliţie urbană. Poliţia rurală se făcea prin unităţi de jandarmi rurali. Astfel, şi prin această lege, s-a renunţat la acel moment la unitatea ideală a poliţiei de stat, în sensul în care poliţia urbană şi poliţia rurală să formeze un singur serviciu.
În ceea ce priveşte modificările impuse de lege privind pregătirea personalului şi recrutarea acestuia, în expunerea de motive, se afirmau următoarele: „Situaţia actuală nu mai putea să dăinuiască. Azi poliţiştii se recrutează dintre absolvenţii a tot felul de şcoli dacă le au, indiferent de programul şi scopul instructiv urmărit de acele şcoli, atunci când funcţiunea de poliţie este o funcţiune atât de complexă şi delicată, ce reclamă neapărat întinse cunoştinţe de specialitate.”
„Este cu adevăr banal, că valoarea serviciilor publice stă în competenţa şi destoinicia funcţionarilor şi că, cele mai bune legi sunt nefolositoare fără onestitatea ce cuprind şi pregătirea profesională a celor chemaţi să le aplice.
Funcţionarul este sufletul, este expresia socială a oricărui serviciu public. Si cum nici un funcţionar nu vine în contact direct cu publicul, mai mult decât poliţistul şi în chestiuni mai intime şi delicate, în cari tocmai pentru acest motiv se pune atâta pasiune, nici un funcţionar public nu are nevoie de mai multă cultură generală şi pregătire profesională ca funcţionarul poliţienesc”.
în expunerea de motive la această lege, prezentată în Parlament de ministrul de interne Alexandru Vaida Voevod, acesta spunea în final: „Am avut un ideal de îndeplinit: dacă nu am reuşit să facem tot ceea ce am vrut, avem în orice caz convingerea că generaţiei tinere, care mâine ne va lua locul, pentru a duce mai departe şi a ridica tot mai sus prestigiul neamului nostru, îi vom fi lăsat o mai frumoasă moştenire decât aceea pe care am primit-o noi înşine”.
Modificări importante ale legislaţiei sunt şi în iulie şi septembrie 1940.
Lovitura de stat de la 23 august 1944, intervenţia sovietică, sprijinită de elemente din ţară şi instalarea cabinetului dominat de comunişti (6 martie 1945), au avut negative repercusiuni şi asupra Poliţiei. Numeroşi poliţişti sunt retrogradaţi, destituiţi, arestaţi, torturaţi, condamnaţi, închişi în urma unui simplu denunţ de a fi cercetat, de-a lungul carierei, un comunist.
în contextul înăbuşirii oricărei opoziţii, al naţionalizării mijloacelor de producţie şi colectivizării agriculturii, având nevoie de un aparat represiv mărit, comuniştii români sprijiniţi de nelipsiţii comisari sovietici, încadrează şi promovează în Miliţia Populară elemente dintre cele mai nepregătite şi de un caracter îndoielnic.
Astfel, în ianuarie 1949 a fost creată Miliţia, instituţie care, potrivit Decretului nr. 25 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, apăra ordinea publică.
Şi, un exemplu relevant, în acest sens: la doar 2 ani de la înfiinţarea Miliţiei, documentele oficiale relevă un adevăr terifiant. Din 3893 de ofţeri de miliţie, un număr de 3777 (adică 98,8%) erau nou angajaţi intraţi în sistem şi numai 116 (adică 1,2%) mai erau dintre foştii poliţişti, dar şi aceştia erau marginalizaţi şi puşi în funcţii şi linii de muncă neoperative. în realitate însă, martirajul foştilor poliţişti s-a prelungit până în anul 1964 - când s-a dat decretul de graţiere pentru ultimul lot de deţinuţi politici - iar la alţii până la sfârşitul vieţii lor şi al urmaşilor lor, fiind discriminaţi, hărţuiţi, anchetaţi, supravegheaţi, arestaţi.
Odată cu organizarea administrativ-teritorială din anul 1968, a fost adoptată Legea nr. 21, din 18 noiembrie 1969, privind organizarea şi funcţionarea Miliţiei.
A funcţionat în baza acestei legi (ca parte a Ministerului de Interne) până la data de 22 decembrie 1989.
Din 1990, Poliţia Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranţa persoanelor, a colectivităţilor, drepturilor legitime ale cetăţenilor, precum şi a altor drepturi prevăzute în acte internaţionale la care România este parte.
După această dată s-a revenit la denumirea tradiţională de Poliţie. Prin Legea nr. 26 din 12 mai 1994, s-a consfinţit că ,poliţia este instituţia specializată care exercită atribuţiile privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, a avutului privat şi public, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice1’.
Istoria Poliţie Române, cea scrisă sau încă nescrisă, se împleteşte cu istoria naţiunii române, pe care a servit-o întotdeauna cu credinţă!
Doina Glăvan
&&&
Argument
Societatea umană, de-a lungul existenţei sale, a avut mai multe forme de organizare. Tot timpul, însă, s-a ghidat după nişte reguli de convieţuire.
Cei care au alcătuit societăţile umane, oamenii, majoritatea s-au conformat acestor norme, respectându-le în faptele lor. O parte însă, cu sau fără voia lor, au încălcat normele, legile şi a fost nevoie de sancţionarea, corectarea ori îndreptarea acestora.
Sarcina bunului mers al societăţii a revenit statului ca „instituţie suprastructurală, instrument principal de organizare politică şi administrativă prin intermediul căruia se exercită funcţionalitatea sistemului social şi sunt reglementate relaţiile dintre oameni.”
Una dintre aceste structuri, care veghează la buna funcţionare a relaţiilor dintre oameni, este Ministerul de Interne, care, în timp şi de la stat la stat, a purtat denumiri asemănătoare.
Cei ce lucrează în această instituţie sunt oameni ai societăţii, cu o pregătire specială, şi au purtat şi poartă denumiri precum: miliţieni, poliţişti, jandarmi, pompieri etc.
Pentru a putea fi uşor de recunoscut şi a se distinge de populaţia civilă, oamenii legii poartă uniforme, adaptate vremii şi vremurilor.
Termenul de miliţian/miliţie provine din latinescul militia, care înseamnă a lupta/ luptător/ militar.
Cel de poliţist are ca rădăcină grecescul polis, cetate/oraş şi, în acest caz, se referă le cei care au grijă de liniştea cetăţii/polisului/oraşului/comunităţii.
La fel, cel de jandarm, provine din franţuzescul gens d’armes, genul/tipul de oameni înarmaţi.
De menţionat, toate aceste structuri, ce se ocupă de păstrarea ordinii din societate au dreptul să poarte armă/arme, sunt înarmate.
Armată/ înzestrată cu arme este şi populaţia unui stat care se ocupă de apărarea graniţelor statului, misiune ce se află în sarcina Ministerului Apărării.
Că s-au numit/se numesc miliţieni, poliţişti ori jandarmi, în anumite perioade de timp, toţi sunt militari/luptători, însărcinaţi cu apărarea şi menţinerea ordinii de drept, în polis/cetate/localitate/societate sau de menţinere a staus quo-ului, ordinii de drept internaţional - sarcina primordială a Armatei. Faptele oamenilor, inclusiv ale miliţienilor/ poliţiştilor/jandarmilor, se conformează, de cele mai multe ori normelor/legilor/regulamentelor, dar, să nu uităm, şi ei sunt oameni şi pot greşi, iar legea e lege pentru toţi. Gândindu-se la el, dar putem generaliza, Terenţiu (195/185-159 î.Hr.), dramaturgul latin spunea: Homo sum et humani nihil a me alienum puto - Sunt om şi socotesc că nimic omenesc nu-mi este străin.
„Oameni, fapte, legi”, scrierea de faţă, cuprinde o serie de fapte, unele contravenţionale, altele infracţiuni, la care lucrătorii Ministerului de Interne au luat parte, ca reprezentanţi ai legii, şi au găsit/aplicat soluţia legală.
Precizăm că, toţi cei 33 de autorii sunt pensionari şi au avut răgazul şi disponibilitatea să aştearnă pe hârtie 88 de cazuri la care au participat şi s-au implicat în rezolvarea lor.
Tuturor le mulţumesc pentru colaborare şi încrederea pe care mi-au acordat-o în elaborarea acestei lucrări.
De asemenea, mulţumim doamnei Doina Glăvan de la Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale care semnează istoricul aceste instituţii.
Coordonator, Mihai Călugăriţoiu
1. Mihail Suţu sau Mihail Suţu al Il-lea (n. 1784, Constantinopol, Imperiul Otoman - d. 12 iunie 1864, Atena, Grecia) a fost domn în Moldova între 12/24 iunie 1819 - 29 martie/10 aprilie 1821.
> numirea şi înlocuirea acestor funcţionari se va face prin decret regal;
> se suprimă examenul de aptitudine şi de capacitate, prevăzute de legile anterioare.
Un an mai târziu, Legea pentru desfiinţarea direcţiunii administraţiunii generale, a personalului contenciosului, poliţiei generale şi statisticii din Ministerul de Interne şi înfiinţarea de două noi direcţii, din 25 martie 1908 modifică de fapt Legea de organizare a administraţiei centrale a Ministerului de Interne, din 19 aprilie 1892.
Direcţia administraţiei se desfiinţează şi se înlocuieşte cu următoarele direcţii:
> Direcţia administraţiunii generale a personalului şi contenciosului;
> Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale (personalul special de siguranţă care până acum era ataşat pe lângă poliţiile din ţară, se va subordona direct acestei direcţii).
Tot în anul 1908, este promulgată Legea pentru înfiinţarea Consiliului Administrativ Superior (28 martie 1908) . Acest Consiliu Administrativ Superior examina pe ofiţerii de poliţie şi judeca abaterile funcţionarilor poliţieneşti (era autoritate disciplinară şi pronunţa pedepse prevăzute de lege).
Mai târziu, Legea pentru organizarea serviciilor administraţiei centrale a Ministerului de Interne, din 20 iunie 1913, dispune o mai sigură stabilitate şi o ameliorare a retribuţiilor organelor poliţieneşti.
În Primul Război Mondial, Poliţia şi-a adus şi ea cuvenita contribuţie şi aici vorbim de una de primă importanţă. Pe de o parte, prin îndeplinirea sarcinilor obişnuite conferite de lege, iar pe de alta, prin ofiţerii şi agenţii ataşaţi pe lângă unităţile combatante.
Unirea din decembrie 1918 a pus Poliţia în faţa unor noi provocări, generate de structurarea noilor unităţi poliţieneşti din Transilvania, teritoriul românesc aflat până acum sub administraţie austro-ungară, Basarabia şi Bucovina.
Realitatea a dovedit că era nevoie de o nouă lege, deoarece, în rezumat, s-a identificat: lipsă de unitate, lipsă completă de organizare, abuz în numiri, mulţi funcţionari şi lipsă de pregătire profesională.
După unificarea administrativă (1923), în 1929 se adoptă o nouă lege a poliţiei (Legea Vaida Voevod). Aceasta a fost a doua lege organică, Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului, din 21 iulie 1929, care a înfiinţat Direcţia Generală a Poliţiei.
Ion Perieţeanu - fost comisar de poliţie în Capitală, ajuns în forul legislativ al ţării, comisar care a pătimit în temniţele comuniste, spunea, în cadrul dezbaterilor parlamentare privind Legea Poliţiei din anul 1929: „Istoricul poliţiei este foarte necesar, fiindcă numai atunci când cunoşti evoluţiunea unei instituţii poţi să-ţi dai mai bine seama de lacunele şi imperfecţiunile organizării ei, faţă de nevoile actuale. Trecutul e întotdeauna plin de învăţăminte, din ele se desprind orientările sănătoase ce scutesc legiferarea de noi şi grave erori".
Legea s-a caracterizat prin: unificarea reglementărilor, specializarea, depolitizarea şi stabilitatea poliţiştilor. Ca prim reprezentant al guvernului în teritoriu, prefectul judeţului dădea poliţiei ordine scrise. Toate structurile enumerate sunt structuri de poliţie urbană. Poliţia rurală se făcea prin unităţi de jandarmi rurali. Astfel, şi prin această lege, s-a renunţat la acel moment la unitatea ideală a poliţiei de stat, în sensul în care poliţia urbană şi poliţia rurală să formeze un singur serviciu.
În ceea ce priveşte modificările impuse de lege privind pregătirea personalului şi recrutarea acestuia, în expunerea de motive, se afirmau următoarele: „Situaţia actuală nu mai putea să dăinuiască. Azi poliţiştii se recrutează dintre absolvenţii a tot felul de şcoli dacă le au, indiferent de programul şi scopul instructiv urmărit de acele şcoli, atunci când funcţiunea de poliţie este o funcţiune atât de complexă şi delicată, ce reclamă neapărat întinse cunoştinţe de specialitate.”
„Este cu adevăr banal, că valoarea serviciilor publice stă în competenţa şi destoinicia funcţionarilor şi că, cele mai bune legi sunt nefolositoare fără onestitatea ce cuprind şi pregătirea profesională a celor chemaţi să le aplice.
Funcţionarul este sufletul, este expresia socială a oricărui serviciu public. Si cum nici un funcţionar nu vine în contact direct cu publicul, mai mult decât poliţistul şi în chestiuni mai intime şi delicate, în cari tocmai pentru acest motiv se pune atâta pasiune, nici un funcţionar public nu are nevoie de mai multă cultură generală şi pregătire profesională ca funcţionarul poliţienesc”.
în expunerea de motive la această lege, prezentată în Parlament de ministrul de interne Alexandru Vaida Voevod, acesta spunea în final: „Am avut un ideal de îndeplinit: dacă nu am reuşit să facem tot ceea ce am vrut, avem în orice caz convingerea că generaţiei tinere, care mâine ne va lua locul, pentru a duce mai departe şi a ridica tot mai sus prestigiul neamului nostru, îi vom fi lăsat o mai frumoasă moştenire decât aceea pe care am primit-o noi înşine”.
Modificări importante ale legislaţiei sunt şi în iulie şi septembrie 1940.
Lovitura de stat de la 23 august 1944, intervenţia sovietică, sprijinită de elemente din ţară şi instalarea cabinetului dominat de comunişti (6 martie 1945), au avut negative repercusiuni şi asupra Poliţiei. Numeroşi poliţişti sunt retrogradaţi, destituiţi, arestaţi, torturaţi, condamnaţi, închişi în urma unui simplu denunţ de a fi cercetat, de-a lungul carierei, un comunist.
în contextul înăbuşirii oricărei opoziţii, al naţionalizării mijloacelor de producţie şi colectivizării agriculturii, având nevoie de un aparat represiv mărit, comuniştii români sprijiniţi de nelipsiţii comisari sovietici, încadrează şi promovează în Miliţia Populară elemente dintre cele mai nepregătite şi de un caracter îndoielnic.
Astfel, în ianuarie 1949 a fost creată Miliţia, instituţie care, potrivit Decretului nr. 25 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, apăra ordinea publică.
Şi, un exemplu relevant, în acest sens: la doar 2 ani de la înfiinţarea Miliţiei, documentele oficiale relevă un adevăr terifiant. Din 3893 de ofţeri de miliţie, un număr de 3777 (adică 98,8%) erau nou angajaţi intraţi în sistem şi numai 116 (adică 1,2%) mai erau dintre foştii poliţişti, dar şi aceştia erau marginalizaţi şi puşi în funcţii şi linii de muncă neoperative. în realitate însă, martirajul foştilor poliţişti s-a prelungit până în anul 1964 - când s-a dat decretul de graţiere pentru ultimul lot de deţinuţi politici - iar la alţii până la sfârşitul vieţii lor şi al urmaşilor lor, fiind discriminaţi, hărţuiţi, anchetaţi, supravegheaţi, arestaţi.
Odată cu organizarea administrativ-teritorială din anul 1968, a fost adoptată Legea nr. 21, din 18 noiembrie 1969, privind organizarea şi funcţionarea Miliţiei.
A funcţionat în baza acestei legi (ca parte a Ministerului de Interne) până la data de 22 decembrie 1989.
Din 1990, Poliţia Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranţa persoanelor, a colectivităţilor, drepturilor legitime ale cetăţenilor, precum şi a altor drepturi prevăzute în acte internaţionale la care România este parte.
După această dată s-a revenit la denumirea tradiţională de Poliţie. Prin Legea nr. 26 din 12 mai 1994, s-a consfinţit că ,poliţia este instituţia specializată care exercită atribuţiile privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, a avutului privat şi public, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice1’.
Istoria Poliţie Române, cea scrisă sau încă nescrisă, se împleteşte cu istoria naţiunii române, pe care a servit-o întotdeauna cu credinţă!
Doina Glăvan
&&&
Argument
Societatea umană, de-a lungul existenţei sale, a avut mai multe forme de organizare. Tot timpul, însă, s-a ghidat după nişte reguli de convieţuire.
Cei care au alcătuit societăţile umane, oamenii, majoritatea s-au conformat acestor norme, respectându-le în faptele lor. O parte însă, cu sau fără voia lor, au încălcat normele, legile şi a fost nevoie de sancţionarea, corectarea ori îndreptarea acestora.
Sarcina bunului mers al societăţii a revenit statului ca „instituţie suprastructurală, instrument principal de organizare politică şi administrativă prin intermediul căruia se exercită funcţionalitatea sistemului social şi sunt reglementate relaţiile dintre oameni.”
Una dintre aceste structuri, care veghează la buna funcţionare a relaţiilor dintre oameni, este Ministerul de Interne, care, în timp şi de la stat la stat, a purtat denumiri asemănătoare.
Cei ce lucrează în această instituţie sunt oameni ai societăţii, cu o pregătire specială, şi au purtat şi poartă denumiri precum: miliţieni, poliţişti, jandarmi, pompieri etc.
Pentru a putea fi uşor de recunoscut şi a se distinge de populaţia civilă, oamenii legii poartă uniforme, adaptate vremii şi vremurilor.
Termenul de miliţian/miliţie provine din latinescul militia, care înseamnă a lupta/ luptător/ militar.
Cel de poliţist are ca rădăcină grecescul polis, cetate/oraş şi, în acest caz, se referă le cei care au grijă de liniştea cetăţii/polisului/oraşului/comunităţii.
La fel, cel de jandarm, provine din franţuzescul gens d’armes, genul/tipul de oameni înarmaţi.
De menţionat, toate aceste structuri, ce se ocupă de păstrarea ordinii din societate au dreptul să poarte armă/arme, sunt înarmate.
Armată/ înzestrată cu arme este şi populaţia unui stat care se ocupă de apărarea graniţelor statului, misiune ce se află în sarcina Ministerului Apărării.
Că s-au numit/se numesc miliţieni, poliţişti ori jandarmi, în anumite perioade de timp, toţi sunt militari/luptători, însărcinaţi cu apărarea şi menţinerea ordinii de drept, în polis/cetate/localitate/societate sau de menţinere a staus quo-ului, ordinii de drept internaţional - sarcina primordială a Armatei. Faptele oamenilor, inclusiv ale miliţienilor/ poliţiştilor/jandarmilor, se conformează, de cele mai multe ori normelor/legilor/regulamentelor, dar, să nu uităm, şi ei sunt oameni şi pot greşi, iar legea e lege pentru toţi. Gândindu-se la el, dar putem generaliza, Terenţiu (195/185-159 î.Hr.), dramaturgul latin spunea: Homo sum et humani nihil a me alienum puto - Sunt om şi socotesc că nimic omenesc nu-mi este străin.
„Oameni, fapte, legi”, scrierea de faţă, cuprinde o serie de fapte, unele contravenţionale, altele infracţiuni, la care lucrătorii Ministerului de Interne au luat parte, ca reprezentanţi ai legii, şi au găsit/aplicat soluţia legală.
Precizăm că, toţi cei 33 de autorii sunt pensionari şi au avut răgazul şi disponibilitatea să aştearnă pe hârtie 88 de cazuri la care au participat şi s-au implicat în rezolvarea lor.
Tuturor le mulţumesc pentru colaborare şi încrederea pe care mi-au acordat-o în elaborarea acestei lucrări.
De asemenea, mulţumim doamnei Doina Glăvan de la Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale care semnează istoricul aceste instituţii.
Coordonator, Mihai Călugăriţoiu
Sursa: ,,Oameni, fapte, legi”/ coordonator Mihai Călugărițoiu/ lucrare apărută sub egida Filialei „Nicolae Bălcescu” a Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în
Rezervă şi în Retragere din Ministerul de Interne/ Editura Antim Ivireanul, Râmnicu-Vâlcea,
2024.
1. Mihail Suţu sau Mihail Suţu al Il-lea (n. 1784, Constantinopol, Imperiul Otoman - d. 12 iunie 1864, Atena, Grecia) a fost domn în Moldova între 12/24 iunie 1819 - 29 martie/10 aprilie 1821.
2. Vasile Lascăr (n. 3 noiembrie 1853, Şomăneşti, Gorj, lângă Târgu Jiu; d. 2 3martie 1907, Bucureşti) a fost ministru de finanţe al României (interimar) în anul 1897 şi ministru de interne în două rânduri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu