«...marginalizat din mişcarea intelectuală oficială, lipsit de drepturi civice, băneşti şi alimentare, hăituit de autorităţi, etichetat injurios din punct de vedere politic în diverse publicaţii ale regimului, ameninţat mereu cu repatrierea în ţara învingătoare, Rusia Sovietică, sau cu retrocedarea unor bunuri familiale cu care venise, Leca Morariu trebuie preţuit pentru suferinţa lui suportată cu demnitate, pentru verticalitatea atitudinii sale în faţa vicisitudinilor sociale şi politice cărora le-a răspuns prin refuzul oricărui compromis...» Link resursa la care trimite colajul
&&&
«Volumul pe care îl analizăm, care are un substanţial Cuvânt înainte al lui Liviu Papuc, este alcătuit în colaborare cu Constantin Poenaru, care scrie şi o interesantă postfaţă, Viaţa bucovineană în Râmnicu-Vâlcea postbelic, studiu ştiinţific în toată puterea cuvântului prin calitatea informaţiilor, statutul de descoperire, interpretări şi rigoare a redactării. Constantin Poenaru, care are o îndelungată activitate publicistică şi culturală în Vâlcea, ca şi ştiinţifică prin cercetările asupra trecutului presei judeţului, a mai publicat, în presa culturală de acolo, articole privind activitatea intelectualilor bucovinei refugiaţi aici ca urmare a invaziei sovietice. După mărturiile lui Liviu Papuc din Cuvânt înainte, Constantin Poenaru ar fi alcătuit cam 90% din totalul notelor, care sunt, de altfel, într-un număr foarte mare, şi ar fi dovedit o cunoaştere în detaliu a istoriei locului, ca şi. o devoţiune sui-generis faţă de faptele culturale, de evenimentele şi oamenii ce ar fi intrat altfel în uitare. Notele privesc nu numai figuri mai mult sau mai puţin importante care au intrat în conştiinţa judeţului Vâlcea, ci şi personalităţi ale ţării ori evenimente politice despre care se vorbeşte în Jurnal. Dacă Leca Morariu face de exemplu o însemnare despre ruperea relaţiilor cu Spania franchistă, imediat vor fi oferite explicaţii. Scrupulul informării cititorilor a fost atât de acut încât referinţele au inclus şi personalităţi prea cunoscute precum Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu sau Cezar Petrescu.
Recuperarea operei lui Leca Morariu trebuia realizată. După ce în 1921 şi-a susţinut teza de doctorat Morfologia verbului predicativ român, elaborată sub îndrumarea ştiinţifică a lui Sextil Puşcariu, cărturarul a devenit, prin eforturi susţinute, o personalitate culturală şi ştiinţifică în Bucovina interbelică. A fost profesor la Catedra de literatură română modernă şi folclor a Universităţii din Cernăuţi, decan al Facultăţii de Litere din capitala Bucovinei, apoi al celei de Teologie, director al Institutului de Literatură, Filologie, Istorie, Etnografie şi Folclor, al Institutului Cernăuţi, al Teatrului Naţional de aici, precum şi al Societăţii Muzicale „Armonia”. A fondat periodicele „Făt-Frumos”, „Buletinul «Mihai Eminescu»”, „Fond şi formă” şi a colaborat la o seamă de publicaţii, precum „Glasul Bucovinei”, „Junimea literară”, „Revista Moldovei”, „Convorbiri literare”, „Gândul nostru”, „Flacăra”, „Şezătoarea”, „Codrul Cosminului” ş.a.
Activitatea lui s-a manifestat în mai multe domenii: istorie literară, folclor, filologie, muzică, fără a se situa însă în prim-planul vreunuia dintre acestea. A fost un violoncelist de talent, cu studii muzicale la Conservatorul din Cernăuţi şi un pasionat al memorialisticii şi jurnalului. În urma raptului Bucovinei de către sovietici în 1940, a plecat din Cernăuţi, unde revenea în 1941, părăsindu-l însă definitiv în martie 1944. Se refugia în Rm. Vâlcea, în fruntea instituţiilor pe care le conducea: Facultatea de Teologie, Institutul de Literatură, Institutul Cernăuţi (rebotezat „Arboroasa”), Societatea „Armonia”, având şi misiunea de a continua propriile publicaţii şi proiecte de cercetare. Vâlcea a fost de altfel un judeţ cu 10.000-70.000 de refugiaţi bucovineni şi basarabeni, 900-1000 dintre ei fiind preoţi. În 1945 este epurat din învăţământ de o comisie condusă de Iorgu Iordan prin ordin semnat de noul ministru al învăţământului, social-democratul Ştefan Voitec, apărut şi în „Monitorul Oficial”. A refuzat concesii politice precum înscrierea în Partidul Social-Democrat sau în ARLUS, cum i se sugera, preferând verticalitatea morală.
Rămas, ca şi soţia sa - actriţa Octavia Lupu, fără nicio sursă stabilă de venit, este privat şi de dreptul la cartelă pentru alimente şi îmbrăcăminte, precum şi de cel de vot. Trăieşte doar din lecţiile de limba română, franceză, latină, ca şi soţia din cele de pian, predate într-un ritm istovitor care îl vor lipsi de timpul necesar elaborării lucrărilor ştiinţifice. Privaţiunile materiale îl determinau să ascută chiar lame de ras. Abia în primăvara lui 1947 era reintegrat prin decret regal în învăţământ şi pensionat, fără nicio plată însă pentru anii epurării. A fost foarte activ în viaţa muzicală a judeţului adoptiv. În 1949 devenea membru de bază al Orchestrei Ateneului Popular, dând numeroase concerte în zonă. Obţinea în 1951 chiar un premiu pe ţară şi fonda Orchestra semisimfonică a oraşului. În acelaşi an era angajat ca profesor de violoncel la Căminul Cultural din oraşul de refugiu. Râmnicu-Vâlcea, oraş postbelic reşedinţă de raion cu 20.000 de locuitori, cum aminteşte de altfel Constantin Poenaru în postfaţa sa, nu avea anvergura ştiinţifică, artistică, literară şi culturală a Cemăuţiului despre care se ştie că era şi un centru universitar interbelic important. Leca Morariu s-a integrat însă vieţii cotidiene a Râmnicului, străduindu-se să fie un creator de climat cultural atât cât se putea.
A evitat mereu implicarea în viaţa politică, preferând să plece cu prietenii mai vechi sau mai noi în excursii în judeţ, să participe la manifestări culturale, spectacole, serate muzicale şi culturale, la întâlniri cu familii din Vâlcea sau basarabene, cu intelectuali vâlceni sau veniţi din Bucovina şi Basarabia. Este foarte agreat de unele notabilităţi ale oraşului, în special de primar, care îl ajută, în multe ocazii.
Existenţa lui în noul oraş nu este, desigur, aceea a unui exilat, dar o simte ca pe o „pribegie” apăsătoare pe care o marchează în fiecare an de la sosire. În plus, este exclus din rândul comunităţii academice de către noul regim, marginalizat din mişcarea intelectuală oficială, lipsit de drepturi civice, băneşti şi alimentare, hăituit de autorităţi, etichetat injurios din punct de vedere politic în diverse publicaţii ale regimului, ameninţat mereu cu repatrierea în ţara învingătoare, Rusia Sovietică, sau cu retrocedarea unor bunuri familiale cu care venise, Leca Morariu trebuie preţuit pentru suferinţa lui suportată cu demnitate, pentru verticalitatea atitudinii sale în faţa vicisitudinilor sociale şi politice cărora le-a răspuns prin refuzul oricărui compromis.
Jurnalul său, referitor la anii 1944-1948 din refugiul vâlcean, este o scriere foarte interesantă prin înregistrarea cotidiană conştiincioasă a actelor unei individualităţi strivite de istorie şi a evenimentelor din jurul acestei individualităţi la care ea se raportează dramatic. Este un jurnal cu adevărat intim, cu un grad indiscutabil de autenticitate, provenită din transcrierea netrucată a adevărului vieţii, având prin aceasta întâi de toate o valoare general omenească. Există apoi o cantitate considerabilă de evenimente ale unei istorii agitate receptate particular de diarist precum şi de comunitatea căreia îi aparţine. Este evident că în timpul vieţii acest jurnal n-ar fi putut apărea din cauza notării unor situaţii politice şi ideologice extrem de deranjante. Şansa a făcut să nu fie descoperit de Securitate care l-ar f i confiscat, iar autorul ar fi putut risca închisoarea. Nu am aflat din jurnal motivele mărturisite ale scrierii acestuia şi nici vreun destinatar anume. Rămâne presupunerea că intenţia autorului a fost aceea de a înregistra cronica propriei vieţi pentru ca faptele de care se vorbeşte să nu fie date uitării. Jurnalul cuprinde intervalul 1 ianuarie 1944 când autorul lui se afla încă la Cernăuţi şi 31 decembrie 1948 când se găsea la Vâlcea.
Primele 2 luni şi 3 săptămâni când încă era în Cernăuţi desfăşurând activitate universitară, sunt marcate de spaima în faţa inevitabilului: veştile tot mai proaste de pe front, înaintarea armatelor sovietice spre graniţele României. Chiar în 1 ianuarie consemnează căderea oraşului Jitomir de la vest de Kiev, loc al unei importante bătălii în urma căreia trupele sovietice îşi croiau drum spre Cernăuţi. In 5 ianuarie scrie din nou: „Frontul tot mai prost. Iar ne simţim sub sabia lui Damocles” (p.20). La Universitatea de acolo atmosfera e de dezorientare completă, Politehnica a fost evacuată, în timp ce facultăţile umaniste, inclusiv Teologia, rămân încă pe loc. In plus, Politehnica era mult mai dotată, convingerea celorlalţi fiind că este special protejată de mareşalul Antonescu. Se merge la poliţie pentru autorizaţie de călătorie permanentă. Constatarea e jalnică: „Amare zile!” (p. 23)*. Circulă zvonuri de abandonare a bucovinenilor pentru ca destinul să le fie decis de sovietici prin plebiscit. Asemenea ştiri sunt sever condamnate, diaristul scriind în 9 februarie 1944 despre acele „ticăloase vremuri de abandonare a Bucovinei” (p.34). Este găsit vinovat de această abandonare chiar mareşalul Antonescu, fratele lui Leca Morariu, avocatul Aurel Morariu relatându-i „despre adunarea de protest a avocaţilor contra tentativei ramolitului nostru «mareşal» de a-i lăsa pe bucovineni în Bucovina pentru a vota plebiscitul sovietic! (s.a.)” (p. 34). Unele zvonuri privind trecerea Nistrului de către armata sovietică se dovedesc şi false căci o încercare de acest fel din partea a 3000 de soldaţi sovietici îmbrăcaţi în uniforme germane s-a soldat cu un eşec major. La Facultatea de Teologie este panică mare din cauza iminentei evacuări. În mai multe locuri din jurnal se relatează despre pregătirile de evacuare. Plecarea are loc în 21 martie 1944 din gara Cernăuţi. Diaristul consemnează îngrozit atmosfera de evacuare din gară: „Noroiul şi viermina de la gară. Munţi de mobilă. Tărăboi. Abia la ora 7 seara în vagon. Alarmă! (...) Piară Scorpia-Roşie! Cucoane de subofiţeri cu copii, mârâind nemulţumite. Deci trec într-un vagon cu mobilă şi soldat însoţitor. Apuc o somieră. Dar ni se mai furişă un soldat - la picioare. Cică numai să stea în picioare. Fireşte, se prăvale grămadă de somn peste picioarele mele. Mai frică mi-i de mişcurici (păduchi...). Pornim abia pe la 10 noaptea. Adio Cernăuţi!” (p.44).
Călătoria cu trenul este în condiţii extrem de grele. Este supraaglomerat, cu soldaţi şi civili care călătoresc chiar pe vagoane, de unde se întâmplă să cadă, primejduindu-şi viaţa. Pe tren notează folclor, iar în gara din Bacău, unde soldaţi şi ordonanţe se prind în horă, înregistrează strigături, unele licenţioase. De la o ardeleancă refugiată din judeţul Trei-Scaune, aude ştiri privind ororile îngrozitoare săvârşite de hortişti cărora le-a fost victimă chiar tatăl ei. În gara din Slatina unde trenul staţionează „începe super-mizeria” (p.48). În trenul pentru Rm. Vâlcea începe o „Luptă pe viaţă şi pe moarte pentru intrare în cls.I, pe culoar, lângă closet. Lumea cârteşte şi mârâie contra lui Nighiniţă: «în cazuri de acestea omul renunţă la câini!»” (p.48). Sosiţi în Rm. Vâlcea în seara zilei de duminică 26 martie, cei doi soţi găsesc o locuinţă destul de improprie. Diaristul constată îngrozit că şi-a uitat în tren servieta cu lucruri preţioase: aparat fotografic, filatelie, căciulă. Reclamă pierderea la şeful de gară şi, a doua zi, are nespusa fericire de a-şi recupera servieta intactă. Începe cu soţia o muncă de rânduire a lucrurilor şi de achiziţionare a unor bunuri necesare noii existenţe pe care diaristul le înşiră cu grijă în jurnal: „Diverse cumpărături: lighean, sticlă de lapte, pahar, farfurii. Gazda ne împrumută lampa de gătit cu gaz” etc. (p. 49). Mobila şi alte bagaje mari precum lăzi cu cărţi preţioase ori tablouri de la Cernăuţi fuseseră trimise la Strejeşti, localitate mai mare din sudul judeţului, la o familie de gospodari de vază. Le va recupera mai târziu.
Autorităţile îl primesc bine, îi dau tot concursul. Jurnalul are în multe locuri mărturii ale solidarităţii şi generozităţii autorităţilor, notabilităţilor ori prietenilor. Diaristul notează pentru ziua de 6 mai 1945 după o cină petrecută la primarul C. Tică Ştefanescu, pe care îl va vizita în mod obişnuit: „Seara la cină la primarul C. Ştefanescu-Tică. Oameni dragi, de omenie” (p. 167). Altă dată după un ceai la acelaşi primar va scrie: „Şi atâta curaj ne dau oamenii, Oamenii aceştia (...) (s.a.)” (p.401). În 6 martie 1946 remarcă gestul uman al medicului ce refuză să-i ia onorar: „Apoi doctorul (pe la ora 1 lA). Ce Om! (...). Onorar? « Cum aş putea lua ceva de la d-ta care eşti epurat?” (p.253). Mare iubitor de natură, descoperă similitudini între locurile de aici şi cele ale copilăriei, ori rezonanţe în lumea bucovineană: „Cântă păsărelele ca la Pătrăuţi!” (p. 161) sau: „Şi astăzi încă se mai aude glasul cuculeţului... ca la Pătrăuţi...” (p. 271). De aceea, pentru ziua de 14 aprilie 1944 din Vinerea primelor Paşti petrecute în refugiu, scrie: „Are acest Râmnic cu ce ne alina surghiunul pribegiei!” (p.59). Observă totuşi o diferenţă de religiozitate între Vâlcea şi Bucovina, defavorabilă locului adoptiv, căruia i-ar lipsi somptuozitatea, precum cea de la Sfânta împărtăşanie.
Leca Morariu vorbeşte în primul rând despre sine. Jurnalul său vâlcean este inventarierea atentă a înfăptuirilor cotidiene ale unui ins aflat într-o situaţie inconfortabilă. Nu aflăm decât rar investigaţii ale propriei vieţi sufleteşti şi nici indiscreţii în ceea ce îl priveşte pe autor. O singură dată, la împlinirea a 60 de ani, comunică elegant totuşi despre constatarea valabilităţii vigorii masculine la această vârstă, contrazicând unele prejudecăţi. Nu există nici meditaţii abstracte despre existenţă, viaţă, destin ş.a.m.d., înregistrările ţinând mai degrabă de natura practicului. Diaristul îşi numeşte de câteva ori jurnalul carnet: „îmi pun la zi carnetul” (p.49) sau: „Lucrez la carnet” (p. 103). Jurnalul este susţinut conştiincios, fară nici cea mai mică întrerupere. Constantă este înregistrarea meditaţiilor, a lecţiilor sale şi ale soţiei, care sunt singura sursă de venit. Printre copiii meditaţi, se numără şi fiica lui Radu Gyr, elevă eminentă în clasa a Vil-a, la care trebuie să renunţe, din lipsă de timp. Frecvent aflăm consemnate realizări de genul: „Lecţii şi paralecţii” (p.230); „Lecţii, paralecţii - deşi o duc mai rău ca ieri (...)” (p.259); „Mereu bolnav şi totuşi mereu pe baricada lecţiilor (...)” (p.259). Lamentaţiile despre un astfel de mod de viaţă nu sunt rare: „Şi capul calendar de lecţii şi pianul elevilor bietului Upuşor. Grea, grea vieţuşoară” (p.262); „Lecţii şi paralecţii - şi eu şi Upu. Doamne, Doamne, îndură-Te şi ne mai ajută să isprăvim câte ceva!...”(p.268).
Prin editarea volumului al IlI-lea de Opere ale lui Leca Morariu, cuprinzând jurnalul din perioada de început a refugiului în Rm. Vâlcea, Liviu Papuc, istoric literar ieşean cunoscut pentru cercetările consacrate culturii bucovinene şi momentului junimist, continuă efortul de necesară recuperare a scrierilor acestei importante personalităţi a Bucovinei interbelice. Liviu Papuc este de altfel cel mai bun specialist al lui Leca Morariu. În 2002 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea din Iaşi cu teza „Leca Morariu. Viaţa şi opera” care a şi apărut doi ani mai târziu la Editura Timpul, din acelaşi oraş, cu titlul „Leca Morariu. Studiu monografic”. A publicat multe studii despre acest om de cultură al Bucovinei, unele incluse în volumul de critică şi istorie literară Frânturi de cultură bucovineană din 2002. Strădaniile sale de readucere în atenţie a scrierilor lui Leca Morariu trebuie remarcate de asemenea în mod deosebit. A publicat două ediţii îngrijite cu prefaţă din memorialistica acestuia: Hoinar (2000) şi Viaţă. Din carnetul unui român prizonier în uniforma împăratului (2001), a reeditat o lucrare din 1932 a cărturarului, Eminescu. Note pentru o monografie (2001), două scrieri de călătorie {Pe urmele lui Ion Creangă, Drumuri oltene, 2004), precum şi alte două volume de istorie literară incluzând studii ale lui Leca Morariu despre subiectele în discuţie: Ion Creangă, studii şi note critice (2008) şi Scrieri istorico-literare (2009). în 2001 a publicat la Editura Tipo Moldova din Iaşi o ediţie îngrijită, cu notă editorială şi cuvânt înainte din Opere, vol.I-II ale aceluiaşi cărturar bucovinean. Conţinutul preocupărilor primului volum se vedea în subtitlu: Istorie şi critică literară. Cel deal doilea volum reunea preocupările beletristice ale lui Leca Morariu: I. Viaţă: II. Drumuri moldovene', III. Drumuri cirebire', IV. Drumuri oltene', V. Hoinar, VI. Cea fost odată. Din trecutul Bucovinei', Wl.Traduceri', VIII. Fabule. Meditaţii', IX. Final. Completări la vol.I. Anexe.
Starea de spirit aproape continuă e cea de mare strâmtorare, de lipsuri: „Joi, 14/111 (1946 N.N.) Miserabilimus status quo”(p. 255); „Criză financiară. Ne cam chiorăie măţuştele. Binevenite până şi arhimodestele încasări de pe ascuţitul lamelor de ras (40.000 + 32.000)” (p.367); „Mereu criză financiară. Abia, abia sclipuim din lecţii pentru piaţă şi pâine” (p.356). Când, în sfârşit, este pensionat şi are legitimaţie pentru Cooperativa Funcţionarilor Publici notează satisfăcut, cu sentimentul eliberării din umilinţe: „Joi, 3 (IV(1947, n.n.)(...). Dar la Cooperativa funcţionarilor publici prima dată pensionărelul L.M. capătă zahăr, orez etc. Tot nu mai sunt câine al nimănui!” (p.345).
La un ins cu accentuate preocupări intelectuale aflăm constante ocupaţii gospodăreşti, administrative. Are o bucată de pământ primită de la un prieten pe care o cultivă, are chiar găini pe care le îngrijeşte atent, jurnalul conţinând nu o dată înregistrările unor zile cu munci foarte diverse: „Sâmbătă, 14(VI( 1946, n.n.). Copii articolul despre Spitalul Amorului pentru « Ramuri» . D.a. cu Upu Tachi la « moşie» . Punem araci şi prăşim. Iar cu meditaţiile mele mă ridicai şi eu la 4.179.600 lei!” (p.360). În ziua de marţi, 15 ianuarie 1946 merge la o coadă de mălai: „La muncă! Dar - se distribuie mălai. Deci traista şi la drum - la coadă!” (p.241). Are, totuşi, mereu preocupări, proiecte intelectuale şi e îngrijorat pentru timpul pierdut. Duminică, 22 iunie 1946 scrie: „Lucrez mereu cf. programului, tremurând pentru orice clipă pierdută” (p.361). Nu puţine sunt zilele când, la sfârşitul lor, contabilizând lecţiile şi muncile din gospodărie, regretă pierderea timpului ce ar fi putut fi consacrat ocupaţiilor intelectuale. Sâmbătă, 25 ianuarie 1947, după o zi în care cumpărase o sanie de lemne şi avusese o lecţie, consemnează absenţa realizărilor intelectuale: „şi gata şi ziua fără de nici o ispravă! Abia puţină citanie din Călinescu” (p.329). Altă dată vorbeşte după o zi de munci gospodăreşti despre „ziua în care n-am lucrat nimică pentru... minte, inimă şi literatură” (p. 364). Când împlineşte 59 de ani (25 iulie 1947) trăieşte sentimentul că anii trec repede, că are multe încă de înfăptuit şi se întreabă câţi ani va mai trăi: „Vineri, 25 iulie! Oare câţi 25 iulie mai am de apucat!? Mă îngrozesc gândindu-mă cât de multe mai am de făcut şi cum se duc anişorii!!...”(p.368).
Are satisfacţie când publică, scriind cu un prilej: „Ce fericiţi sunt oamenii că mai pot publica una-alta!” (p.252).
Diaristul notează mereu reacţii la unele lovituri ale destinului. Una dintre ele este epurarea. Soţia primeşte ştirea senin, atitudine calificată eroică. Merge la Bucureşti pentru audienţă la ministrul Muncii, Lothar Rădăceanu, apoi la cel al învăţământului, Ştefan Voitec. Rezultatul audienţei e nul, mai mult decât atât fiind considerat „antonescist şi hitlerist” (p. 156). Emoţionantă e evocarea călătoriei la Bucureşti cu trenul în condiţii complet improprii: înghesuială, lipsă de igienă etc. Ştirea epurării e calificată altă dată drept „măciucă”. ÎI urmăreşte obsesiv câtva timp problema cetăţeniei, a perspectivei de a fi redat Rusiei sovietice şi de a preda bunurile mobile ţării cuceritoare care le solicită. în 14 decembrie 1944 o cunoştinţă îi aduce ştirea că „sovieticii cer acum întreaga populaţie evacuată!!” (p. 135), iar a doua zi înregistrează „aceeaşi sinistră ştire!” (p. 135). Ameninţarea este privită ca „una dintre cele mai cumplite răstigniri” (p. 174). Umblă la poliţie pentru declaraţii: „Alergături pentru declaraţii că nu ne întoarcem la Cernăuţi şi că n-am venit la R.V. cu sila; dar foaia de declaraţie, meschină, pretinde să declari că renunţi la orice pretenţie de despăgubire. Din fericire - dar abia seara - ştiu că cei din 1940, nu dăm declaraţii! (s.a.)” (p. 130). Problema predării bunurilor proprii aduse din Cernăuţi este de asemenea extrem de supărătoare. Este o mare victorie decizia dată de tribunal privind rezolvarea situaţiei: „La Tribunal primesc certificatul că urmărirea mobilei noastre e clasată! Uraaa!” (p.201).
Mizeriile vieţii sunt notate atent în jurnal. În 4 februarie 1948 este somat imperativ prin delegatul comunist să evacueze în două zile locuinţa. Efortul fizic de evacuare a lucrurilor la care prietenii îi dau dezinteresat ajutorul, e evocat în detaliu pe câteva pagini. De mai multe ori vorbeşte de „Alergături administrative” (p. 406, 407) care sunt „grele! Noile cartele de îmbrăcăminte” (p. 421). în martie 1948 notează: „Bombă, adusă de poştă: Casa generală de pensii îmi cere 29.135 lei reţineri pentru timpul de la 1/6 1945 - 15/3 1948! Alergături (pe la Marcu) şi pentru aceasta!” (p.410). Sentimentul înfrângerii, al excluderii sociale în timp ce alţii triumfau, îl determină să scrie îndurerat luni 28 mai 1945: „La Bucureşti Acad.Rom. îşi primeşte noul membru, episcopul Colan. ÎI salută Silviu Dragomir... Şi, aici, Leca epurat!”(p. 172).
Apetitul notării amănuntului diurn pentru jurnal îl face să ţină o contabilitate strictă a plajelor cărora le spune „sorire” sau a îmbăierilor în Olt. Chiar visele, uneori deloc plăcute, precum acelea potrivit cărora e victimă a bolşevicilor, sunt obiect al jurnalului.
O apetenţă deosebită are diaristul pentru înregistrarea relaţiilor sociale, a întâlnirilor cu unii cunoscuţi sau stabilirea de noi cunoştinţe. Cu multă voluptate sunt descrise recepţiile, cinele, ceaiurile, seratele, concertele ş.a. Iată cum decurge primul Crăciun petrecut în refugiu la Rm. Vâlcea: „Cu Upuşor la biserică. D.a. mare recepţie la noi: doctorul Duda cu d-na şi cu cei doi băieţi (Dan - violonistul şi Rene - «pianist» viitor); Zamfira şi Bibi cu copilele; Pascu cu d-na şi Mioara; Ieşan cu Zoe şi cu noi doi = 15 inşi! D.a. tort şi vin; apoi cină la toţi. Muzică, dans, pomul aprins, jocuri «sociaele» , zghihuială, veselie” (p. 136-137). Sunt vremuri când încă nu se resimt atât de acut lipsurile. La o altă recepţie din 13 ianuarie 1946, la care participă notabilităţile oraşului, pe lângă înregistrarea participanţilor se vorbeşte de Aportul culinar: distins-artistic (ceai veritabil cu tort-tartină, pateu cu vin alb şi piftie - ficat etc., cu vin roşu, saleuri, torturi). Muzică în toate variaţiile (...) (p.241). în 28 iunie 1946, după participarea la cină a unor notabilităţi vâlcene vorbeşte de un „Taifas intelectual frumos” (p.362). O mulţime de notabilităţi vâlcene sau intelectuali ai locului îşi află reflectarea în jurnal. Există de asemenea ştiri despre o seamă de oameni de cultură mai mult sau mai puţin cunoscuţi. în 23 iulie 1944, cu ocazia unei conferinţe despre Bucovina, pe care o susţine la Brezoi, îl întâlneşte pe Radu Gyr care stătea în acel timp mai mult prin Vâlcea întrucât soţia era fiică a acelor locuri. La cină cad de acord că Şerban Cioculescu, Al. Rosetti şi sociologul Octavian Neamţu sunt nişte „pezevenghi culturali” (p. 108). A doua zi, într-un tren de pe Valea Lotrului, unde stă alături de poetul din ziua anterioară îl aude pe acesta recitând cu mare plăcere folclor licenţios. La Bucureşti unde călătoreşte în vederea pensionării îi întâlneşte pe Al.I. Lapedatu şi pe istoricul Dimitrie Marmeliuc pe care îi numeşte „actorii dramei Teatrului Naţional din Cernăuţi”, căci primul, în calitate de ministru al Cultelor şi Artelor în martie 1935, suprimase fondurile pentru instituţia cemăuţeană amintită. La Muzeul Naţional de Etnografie îl vizitează pe Al. Tzigara-Samurcaş, despre care află că e doar director onorific şi îl găseşte „Foarte bine dispus, foarte volubil” (p. 180). Îi aminteşte acestuia de momentele de încordare cu Iorga, de duelul cu Pamfil Şeicaru, primind apoi ultimele broşuri ale etnografului. În tramvai îl întâlneşte pe „diformul” (şi la craniu!) - fizic şi psihic, diformul Traian Chelariu. Acum cică-i certat şi cu noul său şef Mih. Ralea (s.a)” (p. 181). Este în relaţii de corespondenţă cu Artur Gorovei, bătrân la vârsta de 84 de ani şi 4 luni, de la care află că este în mari lipsuri materiale, iar pasiunea cititului şi scrisului îi menţine spiritul treaz. De la G.T. Kirileanu primeşte în martie 1945 „scrisori de consolare („pentru epurare” (p. 157) şi află în iulie 1948 că este „Membru onor. al Acad. Rom.” (p.442). În acelaşi an, când corespondentul său academic împlineşte 77 de ani îi admiră o „scrisoare - atât de cuminte, de clară, de neşovăitoare ca duet şi alineat grafologic” (p.438 ). Lui Sextil Puşcariu îi trimite în 27 februarie 1948 „omagiul (...) de înaltă consideraţie" (p.408), îi relatează situaţia sa la trecerea a 20 de luni de la epurare şi-i oferă o caracterizare exactă a propriei persoane: „pasere pierită pe limba ei - în patima mea de-a împroşca oriunde Adevărul sau cel puţin «convingerea» ...”(p.408). Peste trei luni, în 28 mai 1948, notează în Jurnalul său: „A MURIT Sextil Puşcariu şi Sim. Mândrescu! Şi noi, habar n-aveam - de parc-ar fi murit nişte terchea-berchea” (p.439).
Călătorind la Bucureşti pentru audienţe este primit de cunoscutul istoric Victor Papacostea, membru de seamă în PNL şi subsecretar de stat în guvern înainte de a fi închis la Sighet. Face „antişambre”, loc „pe unde trec toţi ceilalţi fericiţi: Dan Simonescu, Miron Nicolescu, Iorgu Iordan (!...) şi toţi ceilalţi minorii...” (p. 154). Constatarea despre aceşti „minori” e amară: „Mai oameni azi ca L. M.!” (p. 154). Pe Dan Simonescu îl vede „cam ciocoit şi îmbătrânit” (p. 156).
ÎI vizitează de asemenea la Bucureşti pe Emanoil Bucuţa de la care primeşte volumul al IV-lea din Pietre de vad. Este încântat de cei doi fii ai acestuia: „Şi ce mai mândreţă de feciori (chiar doi) are Bucuţa!” (p. 155). În iulie 1944 acesta ţinuse o emoţionantă conferinţă la Radio Bucureşti despre Leca Morariu prizonierul Scorpiei bolşevice din 1940 (p. 112). În 4 noiembrie 1946 diaristul notează întristat: „De la G.T. Kirileanu ştirea că Em. Bucuţa e mort. Alt om de omenie dus! Şi prieten al nostru!...” (p.309).
Altă dată, în iunie 1945, când călătoreşte la Bucureşti pentru audienţă la Ministerul Muncii, merge la directorul general al acestui minister, poetul Mihail Cruceanu, comunist încă de la fondarea partidului, pe care cu o expresie latinească îl caracterizează ca „lucus a non lucendo” (luminiş, dar fară umbre). Acesta „se declară rezervat, evaziv” (p. 177) şi, evident, nu contribuie cu nimic la clarificarea situaţiei solicitantului. Liviu Rebreanu este sever judecat la moarte în 1 septembrie 1944. Diaristul nu-i iartă tăierea fondurilor Teatrului Naţional din Cernăuţi: „Radio Bucureşti vesteşte moartea lui Liviu Rebreanu care urât s-a purtat cu L.M.! Şi care - de dragul pungii sale nu i-a putut îngădui Bucovinei un Teatru Naţional al său! (s.a.)”. (p. 117).
Cum era de aşteptat, Iorgu Iordan, cel aflat în fruntea comisiei ce decisese epurarea, este mereu admonestat. ÎI caracterizează o dată drept „călăul” său, iar altă dată, după îndelungi ore de lecţii, spune că înfruntă „hainia iordănească” (p.255). Notându-şi transpiraţia din timpul nopţii, îi găseşte şi explicaţia: „Fireşte! Iorgu Iordan sărbătorit ca membru al Acad. Rom.!” (p.l77). Grav afectat de măsurile acestuia, diaristul notează peste măsură de deznădăjduit: „Da, Iorgu Iordan ministru - şi L.M. gunoi lepădat pe drumuri, cu Upu Tachi consumându-se în lecţii de pian şi devotament camaraderesc faţă de Leca! Doamne, Doamne al Dreptăţii, arată-te, cât de cât!”(p.l77).
Pe Patriarhul Marina, fiu al locurilor vâlcene care îşi datora ascensiunea faptului că oferise refugiu lui Gh. Gheorghiu-Dej după evadarea din lagărul de la Târgu Jiu, îl întâlneşte de mai multe ori. Într-o librărie îl vede cu „dinţi noi, barbă cănită etc.” (p.216). Cu toate că acesta îşi arogă merite în anularea epurării, patriarhul este comentat mereu defavorabil.
Pagini admirabile scrie diaristul ori de câte ori are ocazia despre soţie. O divinizează de-a dreptul, remarcându-i talentul de actriţă, sacrificiile de tot felul, se plânge că n-a făcut pentru ea tot ceea ce trebuia sau îşi promite să o va ajuta: „Nighi, căţeluş, unde-i Ea? Dragul meu Copil! Căruia atât de puţină bucurie I-am dat! Şi ce pot să-I mai dau? Şi ce ne mai rezervă haina soartă? Inclusiv ticăloşenia de aice: că faci... bine, consumându-Te, Tu chintesenţă de Sufleţel de Artistă, de om care-ai trăit şi altfel de zile şi care altă viaţă, altă viaţă trebuie să ai!!!”(p.82); „Bravo, bravo, bravissimo, minunatul, sfântul meu Upuşor (...). Mare Artistă! ”(p.93).
Sentimentale sunt şi multele rânduri din jurnal care relatează despre cei doi fraţi, Aurel, avocat refugiat în Craiova, mort în 28 noiembrie 1945, şi Victor, profesor în Caransebeş, şi el refugiat. Amândoi au avut preocupări intelectuale accentuate şi realizări ştiinţifice şi publicistice. Asistă în noaptea de 30 iunie/ 1 iulie 1946 la stingerea din viață a lui Victor, în urma dorinței exprese a acestuia de a-l vedea. Ceremonia înhumării fastuoase cu aport atât bănățean cât și bucovinean este amplu descrisă, relatarea este atent regizată. Lumea multă sosită la funeralii aduce „Flori şi luminiţe şi lacrimi pe urmele foarte sincer regretatului Om de bine şi de românească făptuire care s-a impus şi-n Roma Banatului” (p. 279). Personalităţile locale sau elita intelectuală a Banatului sunt cu multă grijă reţinute în paginile jurnalului. Pentru stăruinţa în detalii merită menţionate fragmentele dedicate preotului şi istoricului Ştefan Pop, profesor de istorie bisericească la Academia Teologică din Caransebeş, autor de lucrări privind istoria bisericii locale. Este un cărturar admirabil, om al studiului şi cercetării, un spirit vioi, deşi este octogenar. Scena întâlnirii cu acesta este memorabilă prin descrierea stăruitoare a unui intelectual aflat între cărţi: „Cu bădia Cioloca şi Ion Nicola (eminescolog!) la «Taica Ştefi» - Dr. Ştefan Pop, venerabil dascăl octogenar (totuşi atât de vioi încă, întocmai ca şi cucoana dumnisale Paula) şi atât de tânără râvnă (nu...anticărească...), ci, da, cărturărească, de a se instrui mereu, de a fi mereu la zi cu precizările istorico-literare filologice... In vorbă îi place mereu să deie pe latinească. Cărţile sale pline de note, glose, interpolări, rectificări, întregiri. Pasionat redactor de indicaţii bibliografice: fişe, fişe şi iar fişe (150 menţiuni ale lui Zaharie Carcalechi cu «Biblioteca românească 1829-1839»). Abia aici, în căsuţa (cu chirie) a lui Taica Ştefi mi-i dat s-o văd biblioteca lui Carcalechi! Şi cărţi, şi reviste! Și rarități! Arbore, Istoria literaturii române, Galați, Brăila? Vreo patru camere și antecamera de cărți! Bravo cărturar! Iată unul dintre aceia care îl pasionau pe Victor Morariu. Era adesea musafirul acestui om al studiului - şi autor, cum văd din cărţuliile sale pe care mi le oferă cu ...autografe (aici titlul de «profesor universitar» are deosebit răsunet! Hm!!)” (p.280). Descoperă o seamă de personalităţi ale Caransebeşului cultural străvechi, îi cunoaşte pe unii responsabili de societăţi şi asociaţii culturale şi artistice, face descoperiri de scrieri muzicale ale lui Ciprian Porumbescu în unele biblioteci de aici, surpriza fiind şi aceea că „(...) şi la Soc. de la Bozovici e o bibliotecă în care s-ar mai găsi ceva de Porumbescu” (p.284).
Diaristul e în destule rânduri atent la oameni, la întâmplările lor. De la Părintele Silvestru din Rm. Vâlcea află de „Păţania Sf. Sale cu chestorul Poliţiei care a refuzat să sărute Crucea Iordanului («Eu nu cred») şi cu nişte copii de ofiţeri ruşi în Zăvoi, care din senin l-au atacat cu «Bogu nema » (Dumnezeu nu există, n.n.)” (p.402).
Are o deosebită apetenţă în a fixa destine umane, a angaja dialoguri sau reţine figuri ale unor inşi simpli cu prilejul călătoriilor sale prin judeţ. La Brezoi, unde merge pentru o conferinţă, orăşel începător unde se află cea mai mare întreprindere industrială de exploatare a lemnului din România, se interesează de condiţiile de viaţă ale muncitorilor: „Iau informaţii directe de la un flăcăiandru de 15 ani:
- Lucrăm de la 5 h dimineaţa la 5 h seara!...
Încât, cu cheltuielile mâncării, hainelor şi chiar a impozitelor, abia se alege cu 1000 lei pe lună netto!!!” (pag. 106). La mănăstirea Stânişoara unde merge în 5 mai 1948 într-o excursie încheagă un dialog cu tânăra văcăriţă Stăncuţa Ciochină, aflată „în tovărăşia dulăului Ciontea (ciontit de coadă fiind) şi-a unui biet ploduţ - mai mult aţă decât faţă, de golănel ce-i.
- Ei, cum s-ar zice nu ţi-i urât. Are cine-ţi da ajutor la vite!
- Vai de-aşa ajutor! Păsăratecul ( = zbrehuietecul) ăsta! Nici mucii să nu-ţi sufli pe el! Câtu-i ziulica, numai laturele ar bate! Mă, Mărinică, întoarnă-l pe Corban (perechea lui Lunilă!), mă, cântate-ar popa să te cânte!” (pag. 436).
Alteori notează atent particularităţile graiului din dialogurile localnicilor.
În excursii şi drumeţii, unde merge cu mare plăcere e atras de aşezările omeneşti, de specificul vieţii oamenilor. Într-un sat de lângă Ocnele Mari, vizitat duminică 16 iulie 1944, notează cu multă voluptate portul ţăranilor şi dă frâu liber plăcerii descrierii micii aşezări rurale: „Simpatice căscioare cu cerdacuri româneşti, cochet şi migălos muncite în traforaj. Alteori, traforajul animă înfloritura sus, la stâlpii (tâmaţii susţinători). Şi iarăşi alteori casa de construcţie solidă: cărămidă poate - îşi ia avânt chiar înspre stilul românesc (în arcade). Multă floare apoi: muşcate, pelargonii, garoafe. Frumuseţă la care se mai adaugă şi ghirlanda viţei de vie. Trotuar apoi. Cişmele. Crâşmuţe, prăvălioare. Case-vile” (p. 103).
Diaristul devine nu o dată un reporter, un investigator al localităţilor, pe care le descrie în multiplele înfăţişări. Un bun exemplu este vizita amintită la Brezoi. Jurnalul de aici e abundent în referiri la bisericile pentru cele trei comunităţi (ortodoxă-românească, greco-catolică şi romano-catolică), la societăţile şi mişcarea culturală, la şcoli, la înfăţişarea de ansamblu a localităţii care „e de orăşel începător - cu o farmacie, un dispensar, o judecătorie, o percepţie, trei brutării (una nemţească), trei măcelării, « Castelul» Carpatinei pentru funcţionarii săi (Ce mai huzur! Ce mai confort! Ce poem de răcoritoare şi de flori!) şi celelalte nesfârşite atenanse pentru lucrători. Impozantă şi aleea de plopi semivenerabili. La cutare cotitură a drumului marele Monument închinat Eroilor din Marele Nostru Război de întregire din 1916-1918, cu epigrafia tuturor Provinciilor în piatră roşie: deci Ardealul, Basarabia, Bucovina... Ce vis, ce vis de aur!”(p.l06). Despre populaţie aflăm că e „degenerată de alcool (ţuică) şi sifilis-trândăvesc (vegetează) pe lângă Carpatina” (p. l06). Portul locuitorilor, funcţionarea societăţii de prelucrare a lemnului, metodele de prelucrare, relieful şi natura din jurul Brezoiului, condiţiile de viaţă ale locuitorilor, vorbirea acestora ş.a. îşi află un loc bine individualizat.
Paginile din jurnal consacrate relatării multelor excursii în judeţ, devin prin abundenţa şi voluptatea descrierilor adevărat memorial de călătorie. Un peisaj de toamnă notat în ziua de 9 noiembrie 1947 are conturul următor: „De la ora 1-5 d.a. mare excursie cu Upu şi Moţit până la Cota Maramureşului. Vântoase, brumele, puiul de îngheţ au doborât însă multă frunză a codrului. E cu adevărat ultimul prohod al toamnei. În fund, Muntele domină în alba lui linişte senină... Atât de suveran faţă de bietul nostru zbucium, mai ales cel de azi... Brâie de pădure roşiatică apoi, altă serie de munte sinilii... Splendidă simfonie de culori, potenţată în relieful ei, cu bunul binoclu al lui Bădia Moţit” (p.383).
Călătorul are o sensibilitate specială faţă de flori, cărora le notează cu mare plăcere numele ştiinţific în latină, cu trimiteri la lucrări importante în domeniu. Se arată interesat uneori de numele oltenesc al plantelor, după cum alteori, pe lângă numele popular şi ştiinţific apare cel în limba germană. Iată, de pildă, cum sunt notate florile aflate în 11 aprilie 1948 în excursia de la pădurea Goranu de lângă Rm. Vâlcea: „Şi acum, florile găsite! întâi, ca o curiozitate: o floare de Pulmonaria officinalis cu 12 petăluţeW. Aflată de agerii ochişori ai lui Upu Tachi. Apoi: Chysosplenium altemifolium - Splinuţă - Wechselblătteriges Milzkkrant; Oxalis acetasella - Măcrişul epuresc, măcriş trifoios - Gemainer Sauerklee; Goleobdolen luteum - Sugel galben, gălbiniţă - Goldnessel; Veronica Chamaedrys - Sopârliţă, drob, droghiţă - Gamander Enrenpreis” (p.419-420).
Preocuparea de efecte literare se observă cu adevărat în relatarea pe nu mai puţin de 10 pagini a călătoriei la mănăstirea Stânişoara şi munţii Coziei, timp de 3 zile, la începutul lunii mai a anului 1948. E descrierea unui turist montan cu deosebită înzestrare pentru ascensiuni, manifestând înverşunare şi avânt în înfruntarea dificultăţilor: „şi iarăşi ne mai acăţărăm o toană în sus. Bocancii şi alpenştocul înaintaşului te bombardează cu granate de pietriş şi de piatră” (p.429). Ascensiunea montană se face ca urmare a unei strategii chibzuite: „Un mic consiliu de război pentru asaltul de mâine dat semeţului munte Cozia” (p.430). Ea e marcată de înregistrarea voluptuoasă a detaliilor, redarea tuturor momentelor călătoriei. Se simte la tot pasul plăcerea descrierii realizată în primul rând din evidenţierea elementelor vizuale frapante. ÎI atrage, nu o dată, spectacolul geologic: „Ascuţite ţancuri de stâncă goală împung în sus, peste vârfurile fagilor arşi de brumă - şi deodată deasupra capului ţi se năzăreşte vedenia unei colibe! Alt monument geologic! Pe-un picior mai mult sau mai puţin cubic, o masivă, uriaşă placă de stâncă, parcă anume aşa aşezată ca să închipuiască o enormă masă pe-un picior, sau o colibă - rămăşiţă din stâncăretul de-odinioară, nemăcinată de vârtejul apelor şi al vânturilor şi al cutremurelor” (p. 426). În timp ce urcă pe valea unui torent vede alcătuiri de relief de o accentuată sălbăticie: „Rădăcini, craci, buşteni, bolovani, stâncărie cu muchea brici de ascuţită, noroi, ştioalne de apărie, hlei în care te scufunzi peste glezne şi toată covata asta de vale, mereu îngustându-se şi posomorându-se. Iar când îţi ridici ochii şi-ţi ciuleşti urechile nu numai înspre gureşa pânză de apă din fund, ci şi înspre peretele din stânga şi mai ales cel din dreapta - atunci mai bine nu i-ai ridica” (p.429). Călătorul împărtăşeşte sentimentul satisfacţiei efortului provenite din plăcerea admirării înălţimilor, a depărtărilor şi vastităţii, după ascensiunea unui vârf al muntelui Cozia, Durducul: „Şi-acum, Răsplată a Muncii, clasa întâi! Cârnind-o la stânga şi ieşind în luminiş de stâncă, îmbrăcată doar cu iarbă şi cu prispa prăpastiei pe dreapta, iată-ne în faţa unui apogeu al muntelui Cozia: dolofanul, durduluscul, clopotosul Durduc, cu nume onomatopeic şi foarte adecvat firii lui, Durducul admirat de noi, aseară, din preajma Stânişoarei: o vastă cupolă purtând în creştet Crucea! (...). Depărtările vaste, şterse, pierdute te vrăjesc atât de covârşitor că nici nu ştii cum şi când te duci chiar şi până la duşii noştri pe totdeauna duşi!” (p.433). Notează uneori pe lângă spectacolul oferit ochiului, elemente tactile sau calorice: „Pe stânga şi pe dreapta molizi, jos covor de pământ puhav şi peste tot impresionantă răcoare (...)” (p.434), după cum alteori e sensibil la manifestările auditivului: „Şi, ca şi ieri, necontenit acelaşi ţipăt strident al unui şoim (vindireu), care-şi antrenează astfel puii împotriva primejdiei: apariţia omului” (p.431) şi la dominaţia liniştii. Ca şi în alte ocazii aflăm şi acum descrieri şi înregistrări de flori întâlnite, cu numele lor latineşti. Reporterul oferă referinţe privind alcătuirea arhitectonică a mănăstirii Stânişoara, personalul şi averea ei, tradiţii legate de mănăstire, la vizitatorii întâlniţi, precum şi consideraţii lingvistice. El observă slavomania din toponimia oltenească, precum şi terminologia arhaică bisericească a Olteniei. Este antislavon, manifestându-se cu argumentele lingvisticii chiar în vârful muntelui Cozia „împotriva celui mai zugrumător balaur al Neamului românesc” (p.435).
Jurnalul vâlcean are o seamă de referinţe privind lecturile autorului său, judecăţi privind autorii cărţilor citite, proiecte intelectuale, ştiinţifice, colaborări la reviste, articole trimise ori apărute. Marţi 16 septembrie 1947 anunţă începerea lucrului la romanul Noi, bucovinenii, „un Roman al Bucovinei!... De care mult acu sunt vrăjit...” (p.376), peste 4 zile dezvăluind că „Partea canaliilor în romanul meu o va ilustra şi Ion Comiciuc” (p.377). Altă dată vorbeşte de scrierea unei cărţi numite Muntele Athos din... Vâlcea cu descrieri ale mănăstirii vâlcene Frăsinei.
Chiar de la începutul jurnalului găsim o opinie contestabilă despre relaţia autor-operă, potrivit căreia personajele romaneşti ar fi urmarea alcătuirii sufleteşti a creatorului: „În adevăr, fiecare vede lumea prin prisma fiinţei sale. Cezar Petrescu - numai nişte mohorâţi deficitari ai vieţii; iar arivistul Liviu Rebreanu pe-un Ion atât de lacom, încât îşi calcă în picioare şi cel mai generos sentiment: pe cel al Iubirii (s.a.)” (p. 18).
A manifestat mereu o atitudine de respingere a lui G. Călinescu. în septembrie 1947, scriind despre Opera lui Mihai Eminescu a acestuia, găseşte, nici mai mult nici mai puţin, că e o „adevărată masturbaţie” (p.375). II califică pe autor drept „insipid” ori „anostul, hiperanostul G. Călinescu” (p.375). Terminându-i cartea de citit, crede că şi-a „irosit atâta timp scump!” (p.375). De aceea o lectură din I.E. Torouţiu „e o adevărată înviorare” (p.375). Este nemulţumit de aprecierea acestuia privind Năpasta lui Caragiale şi mai ales romanul Dan de Vlahuţă. Instalarea Patriarhului Marina în zilele în care şi Călinescu era primit în Academia Română îi prilejuieşte remarca ironică: „Dum. 6/VI. Instalarea Patriarhului Marina! În zilele membrului Acad. Rom. G. Călinescu - Cum îi Tentea aşa-i şi Bentea!” (p.440).
Istoria literaturii române moderne de Vianu, Cioculescu şi Streinu este considerată şi ea „un vacs superficial” (p.l03).
Sancţionează pe N. Iorga din Drumuri şi oraşe din România pentru că e „atât de anemic şi lacunar pentru Râmnicu-Vâlcii (până şi biserica lui Mihai Viteazul neamintită) şi nedrept” (p. l03), căci el şi tovarăşii de călătorie constată „la unison contrarul” (p. 103). Odată terminată lectura, dă verdictul: „subrezenia/superficialitatea lui Iorga” (p.l07), dar şi „atâtea calităţi sau aspecte interesante” (p. 104). Vrea să facă un studiu despre Iorga ale cărui capitole ar fi: Poetul Iorga, Antisemitul Iorga, Unilateralitatea.
Apreciază în schimb, după o recitire a romanului Dan, pe Vlahuţă, creaţie pe care o găseşte „roman reuşit” (p.437), constatând chiar „Revelaţii în analiza lui Dan de Vlahuţă” (p.438 ) întrucât printre altele are „acţiunea mai antrenantă ca-n unele romane de Cezar Petrescu şi Ionel Teodoreanu” (p.43 7). Imediat îl sancţionează pe G. Călinescu, „această brezaie istorico-literară!” (p.438), pentru injusta situare a lui Vlahuţă. Opinie vizibil contestabilă. Nu-i place nici Ionel Teodoreanu, notând după o lectură din 13 iunie 1946: „Vai de romancierul Ionel Teodoreanu! (p. 271) din cauza acțiunii complet anemice. Terminând de citit cartea acestuia recent apărută, Masa umbrelor, constată ironic: „pusu-s-a bine cu «conu Mihai» , d-l Ionel!” (p.399). Aceasta din cauză că Mihai Ralea era personaj evocat al cărţii.
Pe bună dreptate observă abdicarea lui Sadoveanu de la principiile moralităţii, ironizându-l de mai multe ori pentru adeziunea la politica ocupantului sovietic, rezumată în cunoscuta-i afirmaţie „Lumina vine de la Răsărit”. În 18 octombrie 1948 consemnează articolul acestuia apărut în nr. 107 din 15 octombrie acelaşi an cu titlul Importanţa mondială a literaturii sovietice, iar în 19 octombrie 1948 transcrie opinii ale acestuia de la conferinţa din 7 octombrie 1948 de la Institutul de Studii Româno-Sovietice precum: „Bărbaţi fără pereche în istorie, Lenin şi Stalin”, „Dialectica materialistă ne călăuzeşte prin genialii ei învăţători Marx-Engels-Lenin-Stalin la înţelegerea şi lămurirea totală a istoriei” (p.459). în schimb, sâmbătă 31 ianuarie 1948, diaristul notează: „Terminat recitirea vechiului M. Sadoveanu, Orhei şi Soroca, 1921” (p.403).
În aceeaşi categorie a moralităţii este situat Cezar Petrescu, găsit ca „lingău” după lectura cărţii acestuia Cei trei regi. Satisfacţie îi procură însă cartea lui Radu Rosetti, într-un chip cu Rusia din 1914 care îi dă prilejul să constate că este un „uimitor pronostic al actualităţii” (p.448).
Sever este, în privinţa literaturii universale, cu Tolstoi cel din Sonata Kreutzer care i se pare o „mare gogomănie de maniac senil” (p. 263) ca și cu Reymont ai cărui Ţărani din volumul I i se par „plicticoşi” şi de aceea „Mă apucă groaza când mă uit şi la mai burduhosul vol. II!” (p.263).
Leca Morariu înregistrează, cu mare acuitate, manifestări ale politicului, ale istoriei dureroase şi agresive, o seamă de evenimente care aduc schimbări cu mare rapiditate. Abia venit în Râmnicu Vâlcea, de teama invaziei sovietice, în ziua de Paști din 16 aprilie 1944, suportă un bombardament anglo-american care îl revoltă enorm căci este săvârşit de „avioanele bestiilor, laşelor bestii anglo-americane” (p.59) „în zi de Paşti! Zi de Paşti slăvită astfel de canaliile Bibliei! (s.a.)” (p.59-60). Alarmele, ca şi zborul avioanelor inamice anglo-americane devin un lucru obişnuit. Pentru ziua de 31 mai 1944 diaristul reţine un emoţionant tablou al celor refugiaţi în pădure, uniţi prin solidaritate în faţa primejdiei. Un teribil bombardament este fixat în paginile jurnalului în ziua de 6 iunie. În aceeaşi zi notează scurt, fără comentarii debarcarea aliaţilor pe litoralul Franţei, căci „a început mult-trâmbiţata <<invazie»”(p.85), iar în 20 iulie acelaşi an tentativa de atentat militar împotriva lui Hitler. Ziua întoarcerii armelor, 23 august 1944, este consemnată scurt, cu „teribila bombă: «regele» Mihai vesteşte încetarea ostilităţilor pe front!...” (p. 115), iar a doua zi este notată cu ironie ştirea difuzată de „Radio Bucureşti: «Doamnelor şi domnilor şi dragi tovarăşi... Salutăm armata roşie eliberatoare...»!!! (s.a.)” (p. 115). înduioşătoare sunt scenele cu refugiaţi din Basarabia. Sunt „zile ticăloase” (p. 117) şi de aceea „Noaptea visurile cu ăia (ruşii, n.n.) au şi început”. Armata rusă îşi face intrarea în oraş în 6 septembrie 1944, autorul oferind o descriere concentrată a momentului apariţiei uriaşelor rânduri ale ocupanţilor cu armele lor. Urmările acestei intrări se văd imediat. Agresările populaţiei civile, jafurile, violurile sunt fapte cotidiene. A doua zi după intrarea în Râmnicu-Vâlcea diaristul notează scene de felul următor: „Uruiala continuă(...). în faţa Poştei un domn, ca de 50 de ani, îmbrâncit în stradă de pe scara etajului. Cade zicând: « Au tăbărât ruşii» . La Pascu un teterist cu ştiri, despre forţarea domiciliului noaptea cu pistoalele-ntinse luând ceasornice, bani şi poftind femei” (p.l 19). La fosta gazdă „dezastru. Ruşii, forţând uşa, i-au luat d-nei Deşliu rufe, haine, mobilier. Păcat!” (p.l22). Începe criza alimentară, în primul rând aceea a pâinii: „Vineri, 8/9. Acelaşi puhoi. Dimineaţa, cu chiu cu vai îmi scot o pâine. Toată o cară dânşii - în saci şi-n rucsaci. Înjurăturile încep. Mai ales după cele petrecute noaptea: atâtea cazuri, că «nu se mai poate face nimic» (p.l 19). Peste un an, în parcul Primăriei aude de la trei săteni care lucrau şi îşi pregăteau mâncarea „tânguindu-se (cu atâta cuviinţă) de lăcustele bolş... care le iau totul şi le strică totul fără plată!” (p.l85). Odată vede în gară un tren întreg cu o fabrică luată pradă din Germania, iar în 15 septembrie 1945, aflat la Drăgăşani pentru un concert, aude că „Ruşii au prădat şi aparatele meteorologice de la pepinieră” (p.203). Un agent de poliţie însoţit de doi ofiţeri ruşi rechiziţionează locuinţa în care stătea în gazdă, fiind nevoit să se mute în alta, oferită din fericire cu generozitate şi promptitudine de un preot militar cunoscut.
Ideologia ocupantului se impune şi în Rm. Vâlcea, deja în 7 noiembrie 1944 autorul jurnalului observând mirat: „Râmnicul sărbătoreşte ziua revoluţiei roşii !”(p. 129). Prezenţa rusească în spaţiul public sau privat devine tot mai sufocantă, stânjenitoare. Jurnalul are frecvent însemnări de genul: „Zăvoiul însă plin de ruşi” (p.l84); „După miezul nopţii fanfară rusă şi armată care curge, curge...” (p.l85); „Şi la ora 5 'A d.a. cu personalul la R.V. Două vagoane de familii ofiţereşti (bărbaţi, femei, copii) ruseşti venind de la Viena. Peste tot mişcare de trupe ruseşti. Trenuri cu tancuri” (p.348); „Sovieţii îşi urlă «cântecele» (veşnic aceleaşi 2-3 cântece) până pe la 10 h noaptea” (p.200); „D.a. cu Nighi la Olt: a 58-a baie - fără soare, cu ruşii obraznici, de pe celălalt mal, care îmi îngână gimnastica suedeză, ba mă şi suduie de mamă (...). Şi geme luncuţa (pustiită şi de ei) de rusălăi (...)” (p.200); „Răsăritul lunii pline. Ruşii stau până târziu în luncă şi pleacă hăulindu-şi cântările «polifone» dar barbare!” (p.l99) etc. Uneori diaristul observă scene ale prezenţei ruseşti comice de genul celei următoare: „Adorabili (în acest ipostaz) doi bolşevici beţi-crup: hăulesc, urlă, cântă, se ţin de brâu îmbrăţişaţi, se clatină şi unul dintrânşii cu gestul de dezaprobare din mână” (p. 120). Deplânge soarta României îngenuncheate, exclamând deznădăjduit: „Vineri, 7/9 (1945)(...). Iar zbieretele ruseşti- celălalt iad! Sărmănucă Românie! Dragă Ţară, ce-o să mai fie de tine!?...”(p.201). Observă totuşi şi...„Idile ruso-române în luncă şi-n Olt (...)” (p.201).
Jurnalul înregistrează conştiincios, fără a le comenta, o seamă de evenimente internaţionale ale acestei perioade: moartea lui Hitler şi a lui Musolini, capitularea Germaniei, armistiţiul ruso-român din 16 septembrie 1944, executarea la Nürnberg a celor 11 nazişti vinovaţi de război, nerecunoaşterea guvernului Groza de către anglo-americani, Conferinţa de Pace de la Paris etc. Textul păcii cu România difuzat de Radio Bucureşti în 31 iulie 1946 e calificat drept „doliu”, iar şeful misiunii române e numit cu porecla sa: Guţă Tătărăscu.
Evenimentele interne sunt amintite de asemenea scrupulos, fară comentarii, dezaprobările fiind marcate de scurte calificative ori semne de punctuaţie: procesul ţărăniştilor, arestarea lui Maniu. Momentul când află de abdicarea regelui este reţinut astfel: „Marţi, 30/XII (1947) (...). Seara la Brânduşa Vlădescu - d-rul Valeriu Vlădescu odată năvăleşte-n odaie: «Domnule Profesor, vă salut ca cetăţean al republicii populare române!». Spaimă - până aud şi restul. La ora 6 seara s-a comunicat mesajul regelui către Ţară: Regele a abdicat!”(p.396). Să se observe ortografia noii denumiri a statului român, cu iniţiale mici, semn al dezaprobării.
Timpul se manifestă printr-o seamă de „semne ale vremii”, cum le spune autorul. În 6 aprilie 1945 vede gardurile şi trotuarele pline de lozinci precum: „Sus Maniu! Jos Groza”, comentând imediat ironic: „Iarăşi semn al vremii! Şi lumina care nu vine de la răsăritul lui Sadoveanu, săracu!...” (p.260).
Intelectuali cu un excepţional statut social în trecut, chiar demnitari decad în sărăcie şi dispreţ. Consemnările despre astfel de situaţii sunt pline de amărăciune: Sâmbătă, 6/IV (1946) (...) îmi spune (preotul Pavel Mihail, n.n.) că Tomescu şi-a vândut fracul unui bărbier de aici! Deci prof.univ., fost ministru, vânzându-şi haina unui bărbier! Semn al vremii!(...). în dreptul nostru, Alecu Ieşan cu 5-6 sticle de gaz plus damigeană detto, cotigind-o pe uliţe mai lăturalnice, pentru salvarea decorului (prestigiului) profesional! Alt semn al vremii: prof.univ. care, păcat că nu strigă: Gaaaz! Gaaaz!” (p.260).
Un mare disconfort îl constituie criza alimentară şi preţurile exagerate la produsele de tot felul. Anomaliile economice și sociale ale noii orânduiri sunt o normă, diaristul sancţionând şi ironizând mereu democraţia populară: „Duminică, 13/X(1946). Pâinea de la 640 lei - subit (dar după cam 10 zile fără pâine!) urcă la 2360 lei!!! Trăiască democraţia!”(p.304). Nu lipsesc ironiile privind „ortografia democrată” (p.358), atunci când în lozinci constată erori de scriere, şi mai ales consemnările anecdotelor acide din epocă vizând stupiditatea lui Romulus Zăroni, faimosul ministru al lui Petru Groza. Preţul exorbitant al unei perechi de pantaloni cumpărați de soție îl determină să exclame din nou în 25 aprilie 1948: 99 „Iat-o anomalia democrată!” (p.423). Jurnalul are numeroase însemnări privind preţurile exagerate ale alimentelor sau lipsa acestora, în 28 ianuarie 1947 constatând: „De diminecioară la piaţă; dar nu-i nimică! Doar unt, lapte, brânză. Pentru mălai (a 1 kg de om) se bate lumea pe moarte. Şi nici o pasăre! Doar 2-3 purceluşi răpciugoşi... Foametea!” (p.329).
Se iau măsuri economice extreme pentru hrana ocupantului sovietic: „Iar curcile cică se vor sechestra şi de fiecare găină câte 5 ouă pe lună date sovietelor” (p.335).
Sătenii dau foc morii şi gaterului unuia dintre oamenii înstăriţi ai Râmnicului, Romică Simian, în 6 martie 1948, diaristul comentând: „Deci revolte (ca-n 1907) din oficiu!...” (p.409). În 7 martie 1948, într-o excursie constată că livada de pruni bine îngrijiţi a unui prieten era împărţită în loturi vecinilor ţigani. Este martorul unor pedepse prin înscenare, demascare împotriva unor persoane cu responsabilităţi. O victimă a unei astfel de înscenări este administratorul unui spital, căruia i se atribuie specula cu alimente ale bolnavilor. I se pun pe piept şi spate două cartoane mari pe care stă scris cu litere mari albastre: „Am speculat alimentele bolnavilor, am furat spitalul” şi i se cere să meargă pe stradă. Se formează un convoi în spatele învinuitului, vulgul strigând: „Aşa va face ordine poporul! Ticălosul! E bun de spânzurat în piaţă!” (p.333). O doamnă informată restabileşte adevărul: „- Ei /V bravos! înscenare! Ordinară înscenare! Mi-au spus-o toţi doctorii! Răzbunarea vreunui servitor al casei! Un subaltern comunist! Doamne, ce zile-am mai ajuns!” (p.334).
Diaristul are acasă de suportat consecinţele distracţiilor de la etajul de deasupra ale tineretului democrat care la plecare urinează pe toată scara şi îi produce prăbuşirea a două stive de cărţi.
Jurnalul lui Leca Morariu, cronică a faptelor şi trăirilor cotidiene ale unei personalităţi culturale ultragiate de istorie şi mărturie asupra unor timpuri ale asaltului asupra demnităţii umane, trebuia publicat. Cei doi editori, Liviu Papuc şi Constantin Poenaru, au adăugat în finalul voluminosului jurnal (481 p.) lunga listă a lucrărilor cărturarului bucovinean pe categorii: volume, extrase, broşuri (75), postume (11), articole şi studii în periodice (715), plus cele 156 de conferinţe, înfăptuirea lor culturală şi ştiinţifică trebuie de aceea remarcată în mod special...»
Sursa: Dumitru Vlăduț/ «Jurnalul vâlcean al unui universitar din Cernăuți în refugiu: Leca Morariu», în revista Studii vâlcene Serie nouă, nr. VIII (VX) 2014.
Sursă capturi ecran colaj: coperta volumului recenzat și facsimiluri din acesta (scrisul de mână a lui Leca Morariu)
Lucrarea Opere/ vol. III/ Jurnal vâlcean (1944-1948)/ Leca Morariu, apărută la Tipo Moldova în 2012, proiect susținut de Universitatea «Petre Andrei» din Iași poate fi găsită la Secția «Împrumut carte pentru adulți» și Sala de lectură a Bibliotecii Județene «Antim Ivireanul» Vâlcea (autograful - în facsimil). Recomandăm!
_________
* Citatele, urmate de precizarea în paranteză a numărului paginii, au fost date după ediţia: Leca Morariu: Opere, vol. III. Jurnal vâlcean (1944-1948). Ediţie îngrijită de Liviu Papuc şi Constantin Poenaru. Cuvânt înainte de Liviu Papuc. Postfaţă de Constantin Poenaru, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2012, 516 p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu