Obârşia Jienilor se pierde în negura trecutului nostru istoric. Întâmplător sau nu, începutul istoriei noastre scrise consemnează în Romanați moşia Cezieni (ceea ce ne duce gândul asociativ, fără să vrem, la numele înscris pe o tabelă de lut ars - al lui Plautio Caesiano - şeful unei legiuni din Dacia Romană încartiruite în actualul ținut al Romanaților; asociere tentantă, de care, însă, nu ne vom läsa ademeniti!), dar şi viguroasa familie Jianu, ortografiată uneori Zianu sau chiar Cezianu! Cert este că la data de 24 martie 1735, este consemnat chir Stan Jianu, fratele bunicului lui Iancu Jianu, Amza Jianu. Credincios fervent, Stan Jianu va merge în anul 1759 - în pelerinaj la Sfântul Mormânt, fiind consemnat, de atunci, cu apelativul de Hagi Stan Jianu, dar, cum vom vedea mai departe, tradiția religioasă a familiei era mult mai veche... Hagi Stan a avut ca fii pe Gheorghiță (ajuns, în anul 1802, medelnicer la vama Câinenii Vâlcii), pe Zamfir (decedat prematur, în anul 1785, din cauza unei boli incurabile, şi pe Stănuț, cel ce va ajunge vel-serdar, dar care se va îmbolnăvi curând de friguri, o boală necruțătoare în acele vremi.
Stănuț îşi află tămăduirea nesperată la moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul de la mănăstirea Bistrița. Vindecarea miraculoasă trebuie să fi lăsat o puternică impresie asupra întregului neam al Jienilor, deveniți din acel moment pelerini fideli ai lăcaşurilor de cult bistrițene, făcând donații importante schitului Păpuşa din apropierea mănăstirii, unde vor fi trecuţi la loc de cinste în pomelnic, după cum se va arăta mai departe. Hagi Stan Jianu a avut un frate stabilit în Caracal, Amza Jianul, al cărui fiu, Costache, este tatăl viitorului haiduc lancu Jianu. Urmând tradiția religioasă a Jienilor, şi familia lui Costache Jianu va merge în pelerinaj la moaştele Sfantului Grigorie, urcând adeseori stânca schitului Păpuşa, unde caligraful Dionisie Eclesiarhul îl va imortaliza in pomelnicul schitului, început în anul 1800. Prin grija preotului Theodor Bălăşel, valorosul manuscris al unuia dintre cei mai mari caligrafi şi miniaturişti ai ținutului Vâlcii de la sfârşitul sec. XVIII, va fi recuperat şi publicat în anul 1926, el lăsând o valoroasă mărturie asupra istoriei şi oamenilor acelor vremi, ce au ajuns în Costeștii Vâlcii. Astfel, la fila 23 (retro) se află înscris "Pomelnicul Dumnealui Stănuț Sărdaru Jianu (unchiul Iancului)
Vii: Elena, Gheorghe, Stan, Bălaşa, Stănuț, Zoița
Morți: Voico Hagi, loana, Stan Hagi, Manda, Zamfir..."
Iată, deci, că apare o informație inedită, și anume consemnarea lui Voico Hagi, probabil tatăl lui Hagi Stan, care și el peregrinase la Ierusalim, la început de secol XVIII. Mai departe, la fila 23 (retro), se află înscrise în pomelnic următoarele": „Aicea se pomenesc numele boierilor Jieni din Caracal:
Vii: Grigorie, Anca, Ștefan, Amza, Dimitrie, Mihail, Iancul, loan
Morti: Amza, Costache, Radul, Ivana, Stefan...".
Deci, lancu Jianu şi frații săi (ajunşi mari dregători ai vremii), apar consemnați în pomelnic în anul 1800, în timp ce tatăl şi bunicul său sunt consemnați la morți, nemaifiind în viață la acea dată.
Importanța documentului mai constă şi în faptul că el îi atestă documentar pe unii dintre membrii familiei Jianu, cu 21 de ani mai devreme decât o făcuse un descendent al familiei, C.V. Obedeanu, care îi descoperise într-un document datând din anul 1821. Întrucât consemnarea de pe următoarea filà a pomelnicului este datată cu anul 1798, este foarte probabil ca familia Jianu, inclusiv lancu, să fi trecut chiar în acel an pe la schitul Păpuşa din Bistrița. Din păcate, nu s-a consemnat dania făcută de familia acestuia, ce trebuie să fi fost consistentă, din moment ce mai departe este pomenit vel-clucerul Dumitrache Bibescu, cu o danie de 15 obroace de grâu, şi medelnicerul Constantin Bibescu ce donase 10 obroace de grâu....
Biografia lui Iancu Jianu este îndeobşte cunoscută. Aşa cum am arătat, s-a născut la Caracal în anul 1787, ca fiu al paharnicului Costache Jianu, având ca frați pe Grigorașcu, Dumitrache, Mihalache şi Amza Jianu. Deşi provenea dintr-o familie bogată, crunta exploatare a țărănimii din vremea domniilor fanariote îl determină să ia drumul haiduciei, devenind în scurt timp cunoscut în întreaga Oltenie, temut de bogaţi şi iubit de cei săraci. Pe vremea lui Vodă Caragea devine căpitan de haiduci şi acest fapt este relevat în versurile populare culese şi publicate de Vasile Alecsandri:
N-ați auzit de-un Jian,
De-un Jian, de un oltean, De-un viteaz de Căpitan?
Prins în iulie, anul 1815, de poterele lui vodă Caragea, este întemnitat la ocna din Telega, dar reuşeşte să evadeze în primăvara anului 1816, reluând şi mai aprig drumul haiducici. Este prins din nou în iarna lui 1816-1817, fiind judecat şi condamnat la spânzurătoare. În fatala zi de aprilie 1817, când trebuia să fie spânzurat pe eşafodul dintr-o piață a Bucureştiului, Sultana Gălăşescu (din suita domniţei Ralu Caragea) îl cere ca soţ chiar când lațul i se strecura împrejurul grumazului şi îl salvează de la moarte. Să fi fost aceasta încă o minune a Sfântului Grigorie Decapolitul, în favoarea credincioşilor săi Jieni? După ce, în anul 1821, se alătură oastei lui Tudor chiar în avangarda acesteia, înfrângerea revoluției şi oboseala anilor de haiducie îşi vor spune cuvântul, căci Jianul se va retrage cu tânăra sa soție în conacul de la Fălcoi, acolo unde Oltețul se îngemănează cu Oltul.
Sultana ii va dărui două fete: în anul 1830-pe Marita, ce va deceda în curând, iar în anul 1835 pe Zinca Jianu. Naşterea acestora este consemnată de însuşi Iancu, pe o Evanghelie ce o purtase cu sfințenie asupra sa în decursul zbuciumatei sale vieţi (despre care vom mai vorbi): „La leatul 1835, mai 26, din voia lui Dumnezeu am căpătat prunca Zinca, botezată de soacra-mea Anita Gălăşeasca şi spre știință când s-a născut şi fiica noastră Marita, la leatul 1830, august 10. Io, Iancu Jianul".
Iancu va îndeplini, spre sfârşitul vieții, câteva funcții oficiale, fiind atestat în anul 1837 ca subcârmuitor al plăşii Oltetului, iar moartea îl surprinde, la 14 decembrie 1842, ca zapciu la Caracal, la vârsta de numai 55 de ani. A fost înmormântat în curtea bisericii Maica Domnului, din Caracal. Despre desele sale sosiri ca haiduc pe plaiurile Bistriței, unde îşi afla adăpost şi cerea ocrotirea Sfântului Grigorie, memoria colectivă a consemnat cântece şi legende, din care vom reda pe cele păstrate nealterate până în zilele noastre. Astfel, se spune, drumul spre Bistrița al Jianului, pornea din pădurea de fag de lângă mănăstirea Hurezului, spre a trece mai apoi pe sub poala codrilor seculari de tei ai dealului Dăroaia Costeștilor, în care haiducul se odihnea, împrospătându-şi fortele. Apucând apoi pe drumul de pe malul vijeliosului râu Bistrița, se oprea la cârciuma zisă a Birjarului, din apropierea mănăstirii, unde încingea un zaiafet de pomină, împreună cu haiducii Mereanu şi Trancă, acompaniati, desigur de vreun taraf de lăutari al țiganilor robi de la mănăstire, căci aurul și argintii nu-i lipseau viteazului haiduc. Iată cum au pus în cântec vestiții lăutari bistrițeni faptele lancului:
"Sus, pe malul Bistriții
Suie carul bădiții;
Dar pe malul Jiului
Șade carul Iancului!"
Se prea poate ca aceste versuri să izvorască direct dintr-o ispravă a lui Iancu Jianu din acea vreme. Astfel, se spune că, fiind tras pe sfoară de bogatul stareţ al mănăstirii Hurezu, Hrisant (ce-şi afişa opulența sosind în Târgul Horezului într-o calească poleită trasă de patru armăsari focoşi şi flancată de călugări călări), Iancul a călcat mănăstirea împreună cu haiducul Mereanu, legându-i pe călugări şi încărcând, pe 46 de cai, desagii cu aur. Pornind spre nord, traversează muntele pe lăsătoarea Scărișoarei la mănăstirea Bistrita, pierzându-li-se apoi urma cu uriașa lor pradă... Să simbolizeze carul Iancului din cântec, fabuloasa pradă capturată şi dusă apoi spre malul Jiului, în locuri ştiute numai de legendarul haiduc? Desigur, sosirea la Bistrița era urmată de mătăniile făcute la moaştele Sfântului Grigorie, ocrotitorul Jienilor, şi de reculegerea de la schitul Păpușa din apropiere, unde pomelnicul îi consemnase pe Jieni cu peste 15 ani în urmă. De aici trebuie să fi procurat Jianul, cu mult aur, Evanghelia dăruită schitului de ieromonahul Climent şi pe care haiducul o va purta tot restul vieții, ca ocrotitoare şi purtătoare de noroc. Este ştiut faptul că ieromonahul Climent, de fel din Pietrarii Vâlcii şi format la Mănăstirea Bistrița, mai dăruise schitului Păpuşa şi alte cărți de cult valoroase: o Cazanie cu adnotări făcute de Badea Grămăticul şi un Penticostarion din vremea când ajunsese episcop al Vâlcii în anul 1743...
La peste un secol şi jumătate de la aceste fapte, un mare iubitor al Thaliei de pe meleagurile Bistriţei şi Râmnicului, artistul profesor Constantin Popian, aduce, la cei 87 de ani ai săi, în anul 1969, un ultim şi meritat omagiu vestitului Iancu Jianu. Pasionat de faptele Jianului, pe care nu-l mânau în luptă nevoile sale, ci durerea pentru suferinţele celor mulţi şi dorința de a-i apăra, Popian pune în scenă, cu ultimele sale puteri, ajutat de colectivul de profesori şi locuitorii entuziaşti din Costeşti, montajul dramatic „Haiducii” A rezultat un spectacol magnific, care a fost prezentat în primăvara anului 1969 chiar la porțile secularei Mănăstiri Bistrița. În luna mai a aceluiaşi an, reprezentaţia se va da şi în cadrul concursului judeţean de la Râmnicu Vâlcea, unde valoarea şi ineditul montajului, cât şi entuziasmul publicului, i-au adus formației din localitatea Costeşti un binemeritat loc întâi. A fost, de fapt, ultima zvâcnire a artistului - pusă în slujba rememorării faptelor atât de vii ale viteazului haiduc lancu Jianu. În acelaşi an 1969 se stingea din viață, discret şi modest, Constantin Popian, artistul care - în perioada interbelică - a fost animatorul teatrului din oraşul de pe malul drept al Oltului. Şi astăzi mai reverberează, parcă, versurile închinate cu piogenic haiducului:
"Foaie verde de cicoare
Cine trece-n lunca mare?
Iancu Jianu călare
Cu cealmeaua dinspre soare
Cât o roată de car mare
Cu trei rânduri de pistoale
C-un jungher la cingătoare
Si-un baltag legat de sale - Iancule, de unde vii?
-De la târg, de peste Jii. - Iancule, ce-ai târguit?
Numai aur şi argint.
Și v-o cinci oca de plumb Și-o basma de praf mărunt!
De la Jiu când el pleca,
Drept la Râmnic se oprea La frumoasa Domnica
Dar Domnica nu ieşea
Și Jianul pricepea:
Cu murgu-n Olt că sărea,
Trecea Oltul ca pe drum
Că era murgu nebun.”
Datorită faptelor sale și urmelor de neşters rămase în cântecele şi legendele locale, umbra Jianului va pluti de-a pururi peste locurile atât de încărcate de istorie ale Bistriței din localitatea Costeşti Vâlcea!
Sursa: Dumitru Bondoc/ «Haiducul Iancu Jianu la Bistrița Vâlcii», în revista Studii vâlcene Serie nouă nr. 1 (VIII) 2003
Sursă foto Iancu Jianu și Sultana Gălăşescu (împreună cu nepotul ei, Iancu Dobroveanu); de la aceeași adresă mai reținem:
«Iancu Jianu (n. 1788, Oltenia, România – d. 14 decembrie 1843, Caracal, Olt, România) a fost un vestit haiduc din Oltenia. Din descrierile timpului rezultă că era un desăvârșit mânuitor al armelor și un foarte bun călăreț. Se zicea că nu are egal în țară într-o luptă dreaptă, deși nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund și zvelt. Era însă foarte îndemânatic cu armele, îndrăzneț, energic și avea un farmec personal deosebit. Era fiul unei familii destul de înstărite de slugeri de pe domeniile boierilor din Romanați.
La apogeul puterii, Iancu Jianu conducea în jur de 2.000 - 3.000 de haiduci și avea trei tunuri. Acțiunile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau și un puternic caracter național (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească din regiune.
Haiducie
Momentul culminant îl constituie campania dusă de haiduci în 1809 la sud de Dunăre, în urma căreia au fost incendiate Vidinul și Plevna, fiind ucis și pașa din Vidin ca răspuns la acțiunile pașei care atacase Craiova și mai multe sate din Oltenia. A distrus din temelii, de asemenea, raiaua turcească de la Turnu pe care turcii n-au mai reușit s-o reconstruiască niciodată. Iancu Jianu a ajuns să se poarte ca un domn, făcând danii bisericilor și construind clădiri pentru binele obștii în Craiova și Caracal.
Viață aşezată
A fost prins printr-un șiretlic pe când mergea neînsoțit pe străzile Bucureștiului. A fost osândit la moarte, fiind însă iertat în urma unei întâmplari cu aer romantic. Potrivit legii pământului, dacă o fată de neam cerea de soț un osândit, acesta era iertat. Mai multe domnițe de la curte și-au exprimat această dorință. Iancu Jianu a ales-o pe Sultana Gălășescu, o jupâniță din anturajul domniței Ralu, fiica lui Caragea vodă, și a renunțat treptat în următorii ani la viața de haiduc.
A devenit cu timpul un mărunt boier de țară, cu moșii în Romanați și cu mai multe case și conace risipite prin Craiova, București, Caracal și Slatina.
Cu Tudor Vladimirescu
În 1821 Iancu Jianu, aflat acum la o vârstă matură, l-a întâmpinat într-un cadru emoționant pe Tudor Vladimirescu. Cetele de haiduci strânse de Jianu au făcut joncțiunea la Slatina cu armata lui Tudor și s-au alăturat pandurilor.
Primul steag al României, steagul realizat de Petrache Poenaru și purtat de Tudor la intrarea în București, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central București, a fost donat guvernului României de un urmaș al Jienilor. După moartea lui Tudor Vladimirescu steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preț în pereții casei unuia dintre fiii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.
Moarte şi legendă
S-a stins din cauze naturale, la 55 de ani, departe de tumultul haiduciei. Mormântul vestitului haiduc se află în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Caracal, ctitorită de familia Jianu.
Haiduc sau boier mărunt, Iancu Jianu rămâne o figură legendară și romantică într-o perioadă foarte tulbure din Țara Românească.
Texte autografe
S-au păstrat câteva fragmente din înscrisurile lui Iancu Jianu în care își povestea faptele:
• „Legai pe toți din ocnă, slobozii burduful și scosei pe toți haiducii din ocnă și plecai cu dânșii până la un loc. Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse și el o ceată de ai lui, plecând împreună și trecui Oltul la Slatina.”
• „Nu avea ce să ne facă. În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul. Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii?”...»
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu