de Claudiu Tulugea, Ion Tuţulescu, Carol Terteci
În perioada liceului îl cunoaşte pe Iosifaru Valentin
(născut pe 2 septembrie 1948 în localitatea Corbeni judeţul Argeş - decedat 1
decembrie 2009), cu care se va căsători în 1971, pe 23 aprilie. De profesie
inginer, acesta va fi unul din profesioniştii de bază ai urbei, lucrând la
secţia frigorifică a Abatorului Rm. Vâlcea, ulterior în sistemul energetic
naţional, filiala Vâlcea. Din acest mariaj au rezultat trei fete:
- Iosifaru Mihaela (căsătorită
Băjan-Iosifaru, născută în 1973) - absolventă a facultăţii de Economie, actual
economist Primăria Rm. Vâlcea;
- Iosifaru Gabriela (căsătorită Popescu, născută în
1975) - absolventă a facultăţii de Drept, actual consilier juridic superior la
Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor - CNSC Bucureşti;
- Iosifaru
Ana-Maria (căsătorită Tulugea, născută în 1977) - absolventă a facultăţii de
Litere, actual profesor de limbi străine la Colegiul Naţional „Mircea
cel Bătrân” din Rm. Vâlcea.
Ulterior, cei trei copii rezultaţi din mariajul
Marianei Iosifaru îi
vor dărui acesteia şase nepoţi (trei băieţi şi trei fete), cu vîrste cuprinse între unul şi douăzeci şi cinci de ani, la data realizării acestui omagiu.
Educaţie
şi studii. Începe clasele
primare la şcoala din Copăcelu în anul 1955, fiind finalizate în 1958. Urmează
gimnaziul la aceeaşi şcoală între anii 1958-1962. Admiterea la liceu se face în
anul 1962, fiind vorba despre Liceul de Cultură Generală ,,Nicolae
BălcescU” (actualul Colegiu
Naţional Alexandru Lahovari). În perioada liceului îl cunoaşte pe viitorul soţ,
Valentin Iosifaru, cu care este colegă de clasă.
După terminarea liceului, în anul 1966, Mariana
Iosifaru va susţine examenul de admitere la Facultatea de Istorie din cadrul
Universităţii Bucureşti, pe care o va absolvi în anul 1971. Diploma din
sesiunea ,,Iunie 1971”, va fi însoţită de Diploma de Licenţă în „Istorie’” specialitatea ,,Istoria
Veche si Arheologie””,
cu nota 9.
Finalizarea studiilor superioare nu a însemnat
sfârşitul pregătirii profesionale. Astfel, în anul 2003, în plină putere
creatoare, va obţine calitatea de expert în domeniul ,,Bunuri
arheologice si Istoric- documentare: Arheologie””. Ulterior, ca o recunoaştere a meritelor şi a
valorii sale, va fi numită ca membru în Comisia Monumentelor Istorice (Comisia
3 Oltenia), dar şi muzeograf şef la DLCPN Vâlcea.
Arheologia pentru Iosifaru Mariana a fost dragoste la
prima vedere, participarea pe şantierele arheologice ale Facultăţii de Istorie
din Bucureşti a făcut posibilă contaminarea sau virusarea cu acest microb numit
arheologie, microb care a condus viaţa şi personalitatea domniei sale.
Activitatea
profesională. Prin Dispoziţia de
Repartizare 10080/920/1971, eliberată de Ministerul Educaţiei şi
Învăţământului, Mariana Iosifaru este încadrată ca profesor de istorie la
Şcoala generală nr. 1 sat Olteanca, comuna Glăvile, judeţul Vâlcea. A
funcţionat ca şi cadru didactic între 1 septembrie 1971 şi 30 septembrie 1973
în această unitate de învăţământ.
Din 1 octombrie 1973 se va transfera la Muzeul Judeţean Vâlcea ca
muzeograf, intrând în sistemul cultural local, şi dăruindu-se pasiunii de o
viaţă, arheologia. Aici, va parcurge toate etapele profesionale care o vor
consacra ca ,,arheologul judeţului”. Trece cu brio examenele de grad, atingând stadiul
maxim în 10 noiembrie 2000, când este numită Şef Secţie cu delegaţie, până la 1
iulie 2001, când prin Hotărâre de Guvern, secţia este desfiinţată în cadrul
reducerilor efectuate la acea dată.
La 1 aprilie 2004 i se modifică încadrarea din
muzeograf în arheolog, iar din 1 iulie 2007 este numită Şef Secţie Arheologie
prin organizarea examenului de concurs.
Din toate cercetările arheologice efectuate în judeţul
Vâlcea, cel mai iubit sit pentru Iosifaru Mariana a fost şi va rămâne Centrul
de Putere de la Buridava Dacică, Ocniţa din oraşul Ocnele Mari. Cercetările arheologice de aici au debutat
în anul 1961, Mariana Iosifaru participând din anul 1966, continuând pentru
puţin timp cercetările şi după dispariţia regretatului cercetător Dumitru
Berciu. De numele celor doi cercetători se leagă cele mai importante
descoperiri arheologice din judeţul nostru, unele chiar din sud-estul Europei:
masca de bronz, fragmentul ceramic cu inscripţia în limba greacă, căţelul de
vatră cu reprezentare zoomorfă, trusa medicală a unui medic grec etc.
Cercetarea asiduă a evoluţiei comunităţilor umane pe
melagurile vâlcene nu se opreşte doar la Buridava Dacică, numele Marianei
Iosifaru se leagă şi de alte importante situri (aşezări, monumente, necropole),
situri din care enumerăm câteva: Râmnicu Vâlcea- Cetăţuia, Copăcelu-Valea Răii, Băile Govora-Gătejeşti, Buridava
Romană-Stolniceni, Rm. Vâlcea-Ostroveni etc.
Alături de cercetare, arheologul Mariana Iosifaru s-a
ocupat de conservarea şi de promovarea patrimoniul judeţean prin expoziţii
temporare, expoziţii permanente. Actuala expoziţie permanentă dedicată
evoluţiei comunităţilor umane pe meleagurile vâlcene, din cele mai vechi
timpuri până în sec. VII d. Chr., i se datorează în totalitate. Pe lângă
expoziţiile permanente sau temporare, un rol important pe care Mariana Iosifaru
l-a îndeplinit cu multă pasiune a fost acela de a promova şi de a face cunoscut
patrimoniul vâlcean, în ţară şi străinătate prin publicaţii, pe care le vom
prezenta în rândurile următoare.
Repertoriul arheologic naţional este mai bogat
datorită proiectului de Inventariere a siturilor
si monumentelor din judeţul Vâlcea, proiect pe care doamna arheologiei vâlceane l-a coordonat timp de trei
ani, dovada fiind o bază de date esenţială pentru Ministerul Culturii, dar şi
pentru Direcţia Judeţeană pentru Patrimoniu Vâlcea.
După semnarea şi aderarea la Carta de la Valletta a
României, patrimoniul mobil şi imbobil din ţară a primit o atenţie sporită din
partea statului. Pe baza acestui principiu, arheologul Mariana Iosifaru a avut
şansa de a cerceta o serie importante de monumente istorice, monumente care au
adus informaţii importante pentru istoria vâlceană şi nu numai. Printre cele
mai importante monumente cercetate integral sau parţial enumerăm: Biserica Sfântul
Dumitru din Râmnicu Vâlcea,
Biserica de lemn Buna Vestire şi Sf. Arhanghel Mihail din Urşi, Mănăstirea
Cozia, Mănăstirea Surupatele, Biserica Sfântul Nicolae din Pietreni, Mănăastirea
Govora etc. Patrimoniul
arheologic, patrimoniul naţional şi informaţiile despre evoluţia comunităţiilor
umane pe teritoriul judeţului Vâlcea au reprezentat un scop important al
activităţii „doamnei arheologiei
vâlcene”.
La data de 27 februarie 2014, Mariana Iosifaru se va
pensiona, după mai bine de patru decenii de muncă în domeniul muzeografiei şi
arheologiei, al supravegherilor arheologice, cercetărilor arheologice
preventive, dar şi al cercetărilor sistematice.
Cariera de excepţie nu ar fi fost completă dacă
Mariana Iosifaru nu ar fi activat intens şi în domeniul cercetării şi
publicării rezultatelor din teren. Numeroasele articole ştiinţifice,
cataloagele elaborate, expoziţiile de istorie şi arheologie organizate,
pliantele editate, implicarea în publicarea revistei ştiinţifice a muzeului,
toate acestea converg către o implicare totală în peisajul cultural judeţean.
Din păcate, nu a reuşit să publice tot ce a ,,săpat”, dar volumul imens de muncă se vede în artefactele
arheologice din depozitele instituţiei, creînd premisele unor articole
ştiinţifice pe care urmează ca cei lăsaţi în urmă de reputatul arheolog,
personajul supus studiului nostru, să le publice. Comunitatea culturală a
judeţului Vâlcea îi datorează mult acestei truditoare a siturilor arheologice
descoperite şi inventariate, care a ,,scormonit” pământul după ,,cioburile” ceramice, şi ca o recunoaştere a faptului că a fost
prezentă în mai toate marile şantiere arheologice din judeţ (Buridava
Romană coordonat de
Gheorghe Bichir, Buridava Dacică coordonat de Dumitru Berciu), oraşul Ocnele Mari i-a
conferit titlul de ,,Cetăţean de Onoare” al istoricei urbe.
De la colegii mai tineri din cadrul secţiei de
arheologie avea aşteptări pe care le dubla cu obişnuita exigenţă specifică
arheologilor cu experienţă. Şi-ar fi dorit ca unul dintre noi să se
specializeze în arheologia medievală, mai ales cea de biserici, monumente de
care se ataşase profesional pe finalul carierei. Însă, chiar şi în pofida
faptului că toţi trei (I. Tuţulescu, C. Tulugea, C. Terteci) am rămas să
activăm în zona preistoriei, Mariana Iosifaru ne-a fost alături şi s-a bucurat
alături de noi la susţinerile publice ale tezelor de doctorat, de exemplu.
Ca om şi arheolog cu vastă experienţă nu s-e închidea
într-un „turn de fildes” pentru că obişnuia să aprecieze şi munca grea a
truditorilor „nevăzuţi” de pe şantierele arheologice, muncitorii, pe care îi
găsim menţionaţi atât în carnetul de şantier, cât şi în rapoartele de cercetare
arheologică. De asemenea, după săpaturi, îi respecta şi pe cei morţi; de
fiecare dată când se descopereau morminte la cercetările de la biserici, la
final, insista ca osemintele să fie reînhumate creştineşte şi de multe ori
contribuia material la organizarea slujbelor de pomenire.
Colectivul de redacţie, alături de toţi semnatarii
studiilor din acest volum, dedicăm aceste rânduri reputatei
arheolog, ca o recunoaştere a activităţii depuse în slujba culturii locale şi
naţionale, activitate întinsă pe perioada a peste patru decenii, întărind
vechiul proverb roman, Verba
volant, scripta manent.
Cercetări arheologice (selecţie)
Ocnele Mari - Ocnita - Coşota
I. Cercetări arheologice
şi stematice - Responsabil ştiinţific: Dumitru Berciu şi Mariana Iosifaru.
Aşezare şi cetate dacică din sec. I înainte de Hr.-II după Hr.
II. Cercetări arheologice
preventive - Responsabil ştiinţific: Mariana Iosifaru.
Mănăstirea Hurezu
Biserica mare cu hramul ”Sfinţii împăraţi Constantin
şi Elena” construită între anii 1692-1694. După ce a devenit domnitor,
Constantin Brâncoveanu începe construirea Complexului Hurezi, terminat în 1697
şi este compus din:
- clădirile anexe, iar spre est dintr-un zid
masiv ce formează incinta;
- latura de sus cuprinde Palatul Domnesc,
Stăreţia, Clopotniţa, Biblioteca şi intrarea în incintă;
- două nivele legate prin scări de acces ce duc
la câte un foişor;
- pe latura estică se află apartamentul domnesc;
- pe latura de apus se află trapeza, paraclisul, chiliile şi foişorul de piatră a lui Dionisie Bălăceanu construite între anii 1752-1753.
Biserica mare are ca punct de inspiraţie Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş. Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute la Biserica mare cu ocazia introducerii incălzirii în pardoseală.
Mănăstirea Govora
Biserică cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în parte de Vlad Dracul, pustiită de boierul Albu cel Mare în vremea domniei lui Vlad Ţepeş apoi refăcută de Vlad Călugărul şi Radu cel Mare între anii 1492-1496. Matei Basarab, între anii 16401645, a instalat o tiparniţă dotată cu meşteri. Tiparniţa a fost de scurtă durată (1636-1637).
Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia refacerii zidului de incintă; când a fost descoperit un nou zid marcat de contraforţi, construit, se pare, în timpul lui Radu cel Mare.
Mănăstirea Surpatele
Biserică cu hramul ”Sfânta Treime”, construită de
Tudor Logofătul Drăgoescu şi fratele său Stanciu, refăcută de boierii Buzeşti.
Reconstruită din zid de doamna Marica Brâncoveanu între anii 17031706, când a
fost pictată.
Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute pe
latura de sud a Bisericii cu ocazia construirii unui grup de chilii.
Mănăstirea Berislăveşti
Biserică cu hramul ”Sfinţii Trei Ierarhi”, ctitoria
Boierului Sandu Bucşenescu şi a soţiei Maria, a fost construită între anii
1754-1762.
Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute în
Biserica ”Sfinţii Trei Ierarhi” şi la zidul de incintă, cu ocazia restaurării.
Biserica „Sfântul Nicolae”, oraş Berbeşti, sat Valea Mare
Biserica a fost construită între anii 1742-1743 de
Climent, episcopul Râmnicului (1735-1749).
Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu
ocazia consolidării monumentului ducând la descoperirea de morminte, monede,
cărămizi cu inscripţie dar nu şi a „caselor de piatră” ale familiei
episcopului, menţionate în documentele vremii..
Biserica ”44 de izvoare”
Este numită şi ”Schitul de sub Piatră” cu hramul
”Sfântul Ierarh Nicolae”. A fost construită de către Egumenul Ştefan al
Mănăstirii Bistriţa în anul 1701, conform inscripţiei de la intrare.
Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu
ocazia restaurării Bisericii şi a zidului de incintă.
Biserica din lemn Gruşetu
Biserică cu hramul ”Adormirea maicii Domnului”,
construită la 1801 de pe vremea lui Moruzzi Voievod.
Lucrările de
cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia restaurării Bisericii şi a
împrejurimii.
Biserica din lemn din Marita
Biserică cu
hramul ”Cuvioasa Paraschiva”, a fost ridicată între 1556-1557 fiind
considerată, o vreme, cea mai veche biserică din lemn de la sud de Carpaţi.
Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia restaurării, când
au fost descoperite numeroase inscripţii pe bârnele din interior.
Biserica din Călinești
Biserică cu hramul ”Cuvioasa Paraschiva”, în oraşul
Brezoi, finalizată în anul 1775. Lucrările de cercetare arheologică au fost
făcute cu ocazia restaurării Bisericii.
Biserica Sfîntul Dumitru
Biserica cu hramul ”Sfântul Mare Mucenic Dumitru,
Izvorâtorul de Mir”, este cel mai vechi monument de arhitectură din Râmnicu
Vâlcea, construită, se pare, de călugării franciscani la sfârşitul secolului al
XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea. A fost rezidită între anii 1783-1784
iar construcţia actuală datează din anul 1815.
Lucrările de cercetare
arheologică au fost făcute cu ocazia
refacerii trotuarului de la intrare şi în jurul
acesteia.
Biserica din lemn din Urşi-Popeşti
Biserica cu hramul ”Buna Vestire” nu are o dată certă
a edificării, literatura de specialitate propunând 2 variante: 16 octombrie
1757 şi anul 1784. Ctitori sunt Ion Danciu şi popa Constandin iar biserica se
ridică pe moşia lui Nicolae Tâlcoveanu.
Lucrările
de cercetare arheologică au fost făcute cu ocazia lucrărilor de salvare şi
restaurare desfăşurate de Fundaţia Pro Patrimonio şi au dus printre altele, la descoperirea unui tezaur monetar
de la 1848, în altar.
Biserica din lemn din
Angheleşti-Pietrari
Biserica cu hramul
”Sf. Nicolae” datează de la sfârşitul veacului al XVI-lea - începutul celui
de-al XVII-lea. Ea este cea mai veche biserică de lemn păstrată din nordul
Olteniei, a cărei atestare poate fi fără echivoc dovedită, la 1655. Cercetările
arheologice preventive (1) din vara anului 2010 au fost prilejuite de
strămutarea bisericii în cadrul Muzeului Satului Vâlcean, prin demersul
întreprins de Muzeul Judeţean Vâlcea şi Fundaţia HAR.
Procuratura Vâlcea
Lucrările de cercetare arheologică au fost făcute la
Procuratura din Râmnicu Vâlcea cu ocazia refacerii Curţii interioare.
Cercetări arheologice
de salvare
-Refacerea drumului de la Buridava Romană.
-Refacerea drumului
de pe Strada Ghioceilor din Rm. Vâlcea. -Numeroase cercetări în siturile de la
Stolniceni (aşezare romană), Copăcelu (aşezare neolitică şi epoca bronzului),
Ocnele Mari - Ocniţa (aşezare dacică), Ostroveni (aşezare halstattiană) şi
pentru persoane fizice şi juridice.
Cercetare ştiinţifică
-Membră a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice - secţiunea III -
Oltenia.
-Participare la
sesiuni anuale de rapoarte şi sesiuni arheologice în toată ţara.
Articole şi studii
Descoperiri arheologice geto-dacice pe raza
municipiului Râmnicu Vâlcea, Buridava IV, 1982, 27-32.
Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. I, ThD 4, 1983, 109-113 (în colaborare cu D. Berciu, S.
Purece, Gh. Andreescu).
Săpăturile
arheologice de la Ocniţa (jud. Vîlcea), MCA, 15, 1983, 226-228 (în colaborare cu Dumitru
Berciu).
Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică.
II, ThD 5, 1984, 177-186
(în colaborare cu D. Berciu, S. Purece, Gh. Andreescu).
Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică.
III, ThD 6, 1985, 168-177
(în colaborare cu D. Berciu, S. Purece, Gh. Andreescu).
Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică.
IV, ThD 7, 1986, 140-143
(în colaborare cu D. Berciu, S. Purece, Gh. Andreescu).
Descoperiri
şi însemnări de la Buridava dacică. V, ThD 8, 1987, 154-161 (în colaborare cu D. Berciu, B.
Mitrea, S. Purece, Gh. Andreescu).
Descoperiri
şi însemnări de la Buridava dacică. VI, ThD 9, 1988, 171-179 ( în colaborare cu D. Berciu, S.
Purece, P. Gherghe).
Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. VII, ThD 10,
1989, 205-214 (în
colaborare D. Berciu, S. Purece, P. Gherghe). Descoperiri
şi însemnări de la Buridava dacică. VIII, ThD 11,
1990, 135-138 (în colaborare cu D. Berciu, S.
Purece).
Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică. IX, ThD 12,
1991, 105-114 (în colaborare cu D. Berciu, S.
Purece, M. Diaconescu).
Descoperiri
şi însemnări de la Buridava dacică. X, ThD 13, 1992, 113-119 (în colaborare cu D. Berciu, M.
Diaconescu).
Descoperiri
si însemnări de la Buridava dacică. XI, ThD 14, 1993, 149-156 ( în colaborare cu D. Berciu, M.
Diaconescu).
Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea, Punct: cartier Copăcelu
(Valea Răii). Raport nr. 155, CCA. Campania 2003, 2004,
p. 255-257 (în colaborare cu Cr. Fântâneanu).
Cercetări arheologice la biserica „Cuvioasa Paraschiva”
din satul Călineşti, oraşul Brezoi, judeţul Vâlcea, Buridava, V, 2007, 6169.
Rm.
Vâlcea-Parcul Mircea cel Bătrân, C.C.A. 2007, 253-256, (în colaborare cu I. Tuţulescu şi Cl. A. Tulugea ).
Cercetări arheologice preventive la biserica „Sfântul
Nicolae”, oraş Berbeşti, sat Valea Mare, judeţul Vâlcea, Buridava, VI, 2008, 86-93 (în colaborare cu I. Tuţulescu,
Cl. A. Tulugea, O. Părăuşanu).
Câteva
contribuţii asupra celor două spade de bronz din colecţia Muzeului Judeţean
Vâlcea, Acta Musei
Brukenthal, III, 1, 2008, 170175 (în colaborare cu I. Tuţulescu şi Cl. A.
Tulugea).
Biserica de lemn din Gruşetu, comuna Costeşti, judeţul
Vâlcea, Buridava, VII, 2009, 93-101.
Biserica Sfântul Nicolae din Pietreni, com. Costeşti,
jud. Vâlcea. (Scurt istoric şi cercetări arheologice preventive 2010), Buridava, VIII, 2010, 122-134.
Situri arheologice din oraşul Ocnele Mari, judeţul Vâlcea, Buridava, IX, 2011, 82-94.
Unelte litice descoperite întâmplător în comuna
Berislăveşti, judeţul Vâlcea, Buridava, X, 2012, 24-30
(în colaborare cu N. Stan, I. Florea).
Despre două ciocane - topor din piatră, cu şanţ, descoperite
întâmplător, în jud. Vâlcea şi jud. Hunedoara, Litua, XIV, 2012, 4753 (în colaborare cu N. Stan).
Vase
din sticlă descoperite la Buridava dacică, Buridava, X, 2012, 74-88. (în colaborare cu M. Cr.
Popescu).
Câteva
comentarii pe baza analizei compoziţionale a pumnalului de la Ocniţa, SCIVA, 64, 1-2, 2013, p. 133-144 (În colaborare cu I.
Tuţulescu, A. Popescu şi B. Constantinescu).
Cercetări arheologice preventive la biserica Buna
Vestire şi Sf Arhanghel Mihail, din satul Urşi, comuna Popeşti-Vâlcea, Buridava, XI,
2013-2014, 84-94 (în colaborare cu C. Terteci, Cl. A. Tulugea).
Un tezaur monetar de la 1848 descoperit în comuna
Popeşti, satul Urşi, judeţul Vâlcea,
Buridava, XI, 2013-2014, 95-113 (în colaborare cu C. Terteci, Cl. A. Tulugea).
Sursa: Revista Buridava/ Studii și materiale/ editor Muzeul Județean ,,Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea nr. XVI 2023.
________
(1) Cercetările s-au desfăşurat in cursul lunii iunie 2010, de Muzeul Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea. Din colectiv au făcut parte: M. Iosifaru (responsabil ştiinţific) şi Ovidiu Părăuşanu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu