- poetul-martir (în '41 avea 36 ani, dar era deja celebru) fusese trimis disciplinar în URSS, (împreună cu alți camarazi) după doi ani de temniță politică (a doua condamnare, cea din timpul dictaturii antonesciene*)
<<...am cutreierat judeţele Olteniei, mai ales Doljul şi Vâlcea, i-am urcat şi coborât văile, i-am vizitat mănăstirile Lainici, Tismana, Cozia, Horezu, Bistriţa, Arnota, Cornetu, i-am preţuit frumuseţile geografice, oamenii şi locurile. În Oltenia am odrăslit, mi-am deschis aripile pentru zborurile de mai târziu, mi-am început viaţa intelectuală…. Şi atunci, când trec Oltul, ca să mă duc la Râmnicu-Vâlcea sau Călimăneşti, mă îndeamnă dorinţa de a sări din tren şi-a săruta pământul..>>
„Batalioanele disciplinare (batalioanele morţii) de la Sărata - Odesa, fuseseră formate din 20 de batalioane a câte 600 de militari. Deci, 12.000 de oameni, majoritatea copleşitoare formând-o legionarii – toţi cei 12.000 având gradul de soldat, chiar dacă mulţi dintre ei avuseseră grade mai mari – subofiţeri, ofiţeri, ofițeri superiori... Aici, Radu Gyr fusese adus din puşcărie, unde îndurase un regim sever de exterminare fizică şi psihică şi unde stătuse timp de doi ani cu lanţuri grele la picioare, iar când a fost grav bolnav, i se refuzase orice intervenţie de asistenţă medicală.
Între ostaşii din jalnicul pluton de luptă repartizat la Regimentul 2 Dorobanţi, care tocmai venise de la instrucţie, Petre Georgescu l-a recunoscut pe bardul Radu Gyr - încă simpatic, chiar dacă avea înfăţişare cadaverică, deşirat ca un ogar şi gârbovit (Radu Gyr avea 36 de ani atunci, în 1941), cu oasele înşirate asimetric sub pielea-i străvezie. Să fi fost doar o halucinaţie, o himeră?! Tremurând parcă din toată fiinţa lui, rezervistul Petre Georgescu l-a fixat atent şi stăruitor din priviri, nevenindu-i să creadă, şi, uimit, şi-a dat seama că nu greşeşte: cel pe care-l cerceta spre asemuire era într-adevăr poetul Radu Gyr! Era soldatul Demetrescu Radu. I-a făcut un semn anume, poetul a observat gestul acela discret pe care i-l făcuse tânărul ofiţer şi s-a retras cu sfială de-o parte, la ordin.
Petre Georgescu i-a spus că e din Râmnicu-Vâlcea şi că-l cunoaşte foarte bine, în primul rând ca poet. Îl cunoştea pentru că, la acea dată, Radu Gyr era deja un poet naţional consacrat, cunoscut şi apreciat unanim de critică şi de publicul cititor, prin cele şase-şapte volume de poezie publicate, dar şi prin cele patru titluri de laureat pe care le dobândise până atunci, între anii 1926 - 1939, din partea Societăţii Scriitorilor Români, a Institutului pentru Literatură şi a Academiei Române.
Radu Gyr era una dintre atâtea minţi strălucite ale vremii - poet, scriitor, dramaturg, eseist, gazetar, conferenţiar universitar al Facultăţii de Litere şi Filosofie Bucureşti, doctor în litere, asistent universitar al ilustrului estetician şi critic literar Mihail Dragomirescu, la această facultate.
Spre marea bucurie a poetului, Petre Georgescu i-a spus că îl cunoaşte bine şi ca om, ca fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu şi ca rudă apropiată a familiei reputatului magistrat Petrescu din Râmnicu-Vâlcea, familie pe care Radu Gyr o vizita frecvent înainte de război şi cu care familia Georgescu era în bune relaţii de prietenie.
Cele două familii - Petrescu şi Georgescu - locuiau în vecinătate, pe acelaşi bulevard cu castani – bulevardul Tudor Vladimirescu din Râmnicu-Vâlcea. În acele vizite, familia Georgescu era însoţită, musai, şi de „micul prinţ” Petrişor. Aşa s-a întâmplat ca el, adolescentul Petre Georgescu (care era cu 11 ani mai mic decât Radu Gyr), să fie de câteva ori de faţă în timpul acelor vizite ale poetului la familia cumnatului său - magistratul Gheorghe Petrescu, şi să fie extrem de încântat şi de impresionat că îl putea vedea aievea, în viu, pe marele poet Radu Gyr, la care se uita vrăjit, ca la lucrurile sfinte.
Când ofiţerul Petre Georgescu i-a spus lui Radu Gyr că vrea să-l ajute, să-l scoată din focul iadului în care fusese trimis şi în care el ştia sigur că o să piară, poetul a părut că zâmbeşte sau chiar a vrut să zâmbească, dar n-a fost în stare, n-a avut putere sau poate n-a avut curajul s-o facă, pentru că sufletul şi trupul său greu încercate în puşcăriile de exterminare prin care trecuse şi pătimise, nu mai cunoscuseră de multă vreme o stare care să-i provoace o cât de mică alinare, o speranţă sau bucurie pentru viaţă. Se consolase demult cu viaţa de coşmar cu care credea că l-a hărăzit Atotputernicul. Nu ştia însă şi nu înţelegea de ce. Se consolase demult cu... sfârşitul.
Când a intrat Radu Gyr la comisia de control pentru obişnuita şi necesara triere, doctorul Nicu Mărgineanu - medicul batalionului din Regimentul 2 Dorobanţi - Vâlcea, care, în viaţa civilă era profesor universitar la Timişoara, l-a examinat îndelung şi foarte atent pe Radu Gyr, şi, spunând comisiei că aici vede un caz foarte suspect - cum şi era, de fapt! -, i-a recomandat soldatului Radu Demetrescu să rămână pentru o examinare complexă după ce termină cu toţi ceilalţi (Petrică Georgescu apucase să-i şoptească prietenului său doctor despre Poet, care trebuia protejat cu orice preţ! Medicul Nicu Mărgineanu era şi el tot vâlcean, din comuna Tetoiu).
După aranjarea treburilor de primă urgenţă în privinţa poetului, Petre Georgescu a alergat la locotenentul Nicolae Negrici, concitadin râmnicean, care era aghiotantul (şi finul) colonelului Petre Haas – comandant al Regimentului 2 Dorobanţi. Cu locotenentul Negrici avea să tranşeze situaţia poetului Radu Gyr (Petre Haas nu era neamţ, cum s-ar putea crede, după nume. El a fost un copil sărac, orfan, copil de trupă, care a crescut şi s-a format în Regimentul 2 Dorobanţi - Vâlcea. Numele lui era Ionescu, dar a fost adoptat de o familie de saşi din Râmnicu Vâlcea, care i-au pus numele lor, german, copilul de trupă devenind în cele din urmă ofiţer superior şi comandant de Regiment, prin calităţile lui şi prin dotarea specială, prin vocaţia de excepţie pentru cariera militară).
Locotenentul Nicolae Negrici, ofiţer de carieră, cu aptitudini literare şi cu reuşite încercări în arta poetică, a rămas de-a dreptul stupefiat aflând incredibila poveste cu Radu Gyr, despre care ştia multe din viaţa literară şi faţă de care avea o consideraţie şi o admiraţie cu totul speciale:
- Şi zici că e Radu Gyr aici, la noi, măi, Petrică?! Poetul Radu Gyr?!
- Da, e aici, cum am spus... E în plutonul format din puşcăriaşii aduşi din ţară în batalioanele morţii de la Sărata!
- L-ai văzut tu, e el, precis?! Nu te înşeli? Nu-l confunzi, cumva?! Îl ştii tu bine ca om, ca nume, ca fizic? Unde zici că e?
- La mine, la cantonament. Am aranjat deja cu doctorul Nicu Mărgineanu să-l treacă deocamdată pe lista inapţilor, să-l scoată de la instrucţie şi să-l trateze cu ce are nevoie. I-am dat să mănânce bine, i-am schimbat hainele şi bocancii, a făcut baie şi acum se odihneşte. Doarme profund...
- Foarte bine. Ţine-l la tine în continuare. Dă-l în grija ordonanţei tale şi să stea cât mai feriţi, că mă duc imediat la comandantul Regimentului, să rezolvăm oficial problema! Îl scoatem din linia întâi a morţii şi-l propun la cancelaria comandantului, să scrie Jurnalul de front al Regimentului nostru, începând chiar de aici, de la asediul Odesei. Nimeni altcineva n-ar face-o mai bine ca el!...
După aproape două săptămâni de custodie sigură şi îndestulătoare la cantonamentul lui Petre Georgescu, unde se bucurase de un regim alimentar din belşug, de libertate şi mai ales de linişte şi de odihnă, ceea ce-i permisese să se reabiliteze cât de cât fizic, dar mai ales psihic, soldatul Radu Demetrescu a fost promovat la cancelaria Regimentului, intrând în grija şi sub protecţia garantată a celuilalt mare admirator al său - locotenentul Nicolae Negrici. Aşa a scăpat Radu Gyr de grozăvia de iad a frontului, de unde extrem de puţini dintre confraţii lui din acele batalioane de scarificiu au mai rămas în viaţă. Nu pot uita cum, printre lacrimi şi avântate îmbrăţişări, m-am despărţit de poet, când a plecat de la mine din cantonament şi a intrat în grija locotenentului Negrici, aghiotantul Regimentului nostru - notează cu apăsătoare nostalgie şi amărăciune veteranul Petre Georgescu în caietul său cu amintiri. Mă gândesc şi azi la sensibila despărţire de Radu Gyr şi nu-mi pot închipui cum soarta acestui înzestrat gânditor ale cărui cugetări erau împodobite de har ceresc, a fost atât de zgârcită cu el, picurându-i doar câteva fugitive şi sărace recunoaşteri. Deşi ar fi meritat din plin, el n-a fost hărăzit pentru a-i fi bine în viaţă (...).”
Captura de ecran cu frumoasa casă din Ramnicu Vâlcea este din aceeași sursă cu povestirea, celelalte imagini in descrieri sursă și link spre informații; conexe.
Valentin Smedescu
____
* În timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, R. Gyr a fost arestat și deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali legionari. El a mai fost deținut și în timpul regimului lui Ion Antonescu - la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 a ținut un discurs belicos în piața Teatrului Național din București, pentru care a fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare. Eliberat din detenție a fost trimis pe front, pentru „reabilitare”. La Sărata, în anul 1942 a fost grav rănit. Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul (cenzurat) „Poeme de răsboiu”, în care povestește că a trecut Nistrul, Odesa până în stepă - întorcându-se rănit de pe front acasă la soție.
În 1945, regimul comunist l-a încadrat în procesul „lotului ziariștilor fasciști” și, condamnat la 12 ani de detenție a revenit acasă în 1956 dar, după doi ani a fost arestat din nou și condamnat la moarte în 1959, sub acuzarea de instigare la insurecție armată[8], cu poezia-manifest „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”[8], sentință comutată la 25 de ani de muncă silnică. Este eliberat din închisoare la amnistia generală din 1964.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu