După pacea de la Passarowitz din 1718, Oltenia devine provincie austriacă1,39,48,49,116. De fapt, stăpânirea austriacă în Oltenia a început efectiv în a doua jumătate a anului 1716, după ce vestitul general Eugeniu de Savoia învinge definitv oastea sultanului care pornise împotriva împăratului Carol al VI-lea cu intenţia de a redob
ândi Ungaria, pierdută de turci în anul 1686.
În comuna Câineni, această stăpânire, care a durat până în anul 1739, şi-a lăsat amprenta prin două construcţii impunătoare: vestita cetate Arxavia (de la latinescul Arx-a-via = cetatea de la drum), sau cu numele german Strassburg şi calea imperială Via Carolina, drumul de pe Valea Oltului, vechea Cale a lui Traian, refăcută cu unele devieri (Calea lui Traian urma numai malul stâng al Oltului).
Din ordinul contelui Steinville, inginerul arhitect Friedrich Schwantz construieşte în perioada 1718 – 1722, pe Malu Podului (toponimul actual), în partea sa de nord, lângă Câinenii Mari, cetatea Arxavia (Strassburg). Alegerea acestui loc, descris ca un “tăpşan … de o netezime surprinzătoare”, nu a fost deloc întâmplătoare, el fiind “ca un fel de poartă naturală care închide perfect Valea Oltului, de la Câineni în sus”, scopul construcţiei fiind acela de a împiedica “definitiv accesul pe Valea Oltului, în sus, a unui duşman care intrat în Loviştea, ar fi răzbit până aici”117. Schwantz pomeneşte de o fortificaţie romană pe care ar fi întâlnit-o el în acel loc, cu prilejul construcţiei, se pare – alta decât Pons Vetus. Datorită poziţiei ei strategice, I. Conea117 spune următoarele despre această posibilă fortificaţie romană de pe Malu Podului: “N-am putut identifica aceste ruine. Este cu neputinţă, însă, ca Romanii să nu fi avut în adevăr un castru în acest loc. Staţiunea Pons Vetus ştim că era tocmai în acest loc”. Este, de asemenea, posibil, ca această fortificaţie romană să fi făcut parte chiar din castrul Pons Vetus, ceea ce în acest caz, indică faptul că amenajarea romană era mult mai complexă decât consideră unii arheologi40, doar pentru că în prezent nu se găsesc urme arheologice mai bine conservate aşa cum este cazul altora (am amintit deja că pe Malu Podului s-au găsit, mult după Schwantz, cărămizi romane). Într-o notă de subsol, acelaşi autor arată: “Ba această denumire de Pons Vetus ne face să bănuim existenţa nu numai a unui pod, ci chiar a unei fortificaţii dace aici. Un loc de trecere ca acesta – cap de pod prin excelenţă – se cerea numaidecât întărit. Şi dacă l-au întărit Austriecii şi, înaintea lor, Romanii – e foarte probabil că şi Dacii vor fi făcut la fel”117.
În aceeaşi perioadă, Fr. Schwantz reface, cu unele abateri, Calea lui Traian, vechiul drum roman, noua construcţie fiind cunoscută ca drumul imperial Via Carolina, care la Câineni trecea pe malul drept al Oltului. Numele acestui drum, o realizare inginerească excepţională pentru acele vremuri, Via Carolina, i-a fost atribuit în semn de omagiu adus împăratului Carol al VI-lea de Habsburg. Contele Königsegg, al treilea Ober-Direktor al Olteniei sub stăpânirea austriacă, după Steinville şi Viromonte (sau Virmond- italian cu nume germanizat), înaintează împăratului de la Viena, îndată după instalarea în post - 22 mai 1722 -, un raport în care scrie entuziast despre şoseaua Oltului, de curând construită: “Îmi rămâne încă de relatat despre Via Carolina şi Arxavia sau Strassburg şi trebuie să recunosc, în acelaşi timp, că admir curajul acelora pe care i-a tentat acest drum printr-un munte aşa de aspru şi înalt şi astfel de stâncă. Dar un elogiu şi mai mare merită inginerul-şef Schwantz, care a executat această nouă cetate a drumului; ea începe imediat după Turnu Roşu şi durează nouă ore întregi până la Mânăstirea Cozia şi este aşa de lată şi rezistentă că poate fi trecută de toate camioanele”118,119 (camion = car mare cu osii de fier – n. n.).
Deşi oficial stăpânirea austriacă începe în anul 1718, construcţia drumului imperial este pornită în iarna anului 1717, după cum spune inscripţia de pe o placă de marmură fixată pe o stâncă dinspre munte, în partea cea mai înaltă a şoselei, în punctul numit Ganga, placă pusă acolo la 1722120-123. Inscripţia de pe “placa de la Ganga”, cum este numită de către localnici, este în limba latină şi aminteşte de construcţia drumului, dar o face răscolind evenimente din trecut. O reproducem integral, aşa cum apare ea pe placă 121-124:
STA VIATOR
UBI NATVRA STARE JUBET
ET VIRTUS TRAIANI STETIT
HIC
SUB AUSPICIIS
CAROLI SEXTI
IMPERATORIS CAESARIS VERE AUGVSTI
SUBACTA BREVI BELLO SED FORTE ANIMO
EVGENIO
CAESARIS VICARIO DUCE
RIPENSI DACIA
UT MEDIAE MVTATVIS COMMERCIIS IVNGERETUR ALPENSTRIS
EFFRACTIIS NUPIBUS PRAECIPITATIS IN PLANUM DVCTIS
ALPIBUS PANTE IVCTIS
XI. HORARUM VIA VECHICULARIS APERTA EST
OPUS EGIT
STEPHANVS COMES A STEINVILLE
LEGATVS ET PRAESES CAESARIS IN DACIIS
ARCHITECTO FRIDRICO SCHWNTZIO
QVID PROVIDENTIA AUGVSTI
PRO SALUTE PVBLICA PER FIDELE MINISTERIVM PASSIT
GRATAE POSTERITAE PERENNE MONUMENTVM
JAM VALDE PROSPERE ET MEMINERIS
VIRTUTI CAROLI INVIAM NULLA ESSE
VIAM
QVAEDAM ALPES EVISCERAT ET FLVMINA DAMAT
BELLUM SISTIT POPVLOSQUE MONTIBUS NVDATOS
IMPERIO FRAENAT OBSEQUIO FELICES
VIA CAROLINA
HAEC EST
MDCCXVII
POSVIT SENATVI DACICO
A SECRETIS
S. K. D. K.
În traducere acest text se prezintă astfel: “Opreşte-te călătorule! Unde natura îţi porunceşte să te opreşti şi vitejia lui Traian s-a oprit! Aici, sub auspiciile lui Carol al-VI-lea, Împăratul Cezar cu adevărat August, începe un război scurt dar prin puterea sufletului, Eugeniu, comandantul locţiitor al Cezarului (este vorba despre Eugeniu de Savoia – n.n.), supune Dacia şi ca să unească drumurile comerciale cu cele din munţi, poruncind să se spargă toate graniţele şi ordonând construcţia unei punţi de legătură între munţi şi câmpie, s-a săvârşit lucrarea. XI. Drumul este deschis vehiculelor la orice oră. Trebuie ca trimisul Stephanus de Steinville, locţiitor şi conducător al Cezarului în Dacia, să-l pună ca arhitect pe Friderich Schwantz în conformitate cu prevederile Augustului, pentru construcţia publică, din fidelitate pentru slujbă, iar monumentul său să rămână posterităţii care de acum înainte să fie prosperă şi să-şi amintească de vitejia lui Carol, pe care nu a mai întâlnit-o pe nici o altă cale. Care câtă vreme spintecă munţii şi îmblânzeşte apele, opreşte războiul popoarelor şi pe culmile golaşe ale munţilor ridică slavă Imperiului, făcându-şi supuşii fericiţi. Calea lui Carol, aceasta este, 1717, pusă la secret senatului dacic, S. K. D. K.”.
Conea120 indică faptul că Johann Seivert13, editorul lui Schwantz “reproduce în notă o inscripţie din care se vede, încăodată că Via Carolina a fost începută în anul 1717:
VIA. CAROLINA.
IN DACIIS. ASSERTIS.
APPERTAA.MDCCXVII.”
Aceeaşi inscripţie este reprodusă şi de D. Bălaşa125, însă sub forma:
HAEC VIA
IN DACIA
APERTA EST
ANNO MDCCXVII
şi cu precizarea că ea este săpată în piatră la Turnu Roşu. Aceeaşi transcriere apare şi în M. D. G. R.121, precum şi la C. I. Karadja, după D. Sestini123.
Însuşi Schwantz declara că lucrările la această şosea au început în iarna anului 1717 1,120. Construcţia a fost terminată, într-o primă fază, în anul 1719, când a fost deschiderea1,116 lucrările continund însă până în anul 1722, când, finalizată fiind, a reuşit să-l impresioneze pe noul Ober-Direktor al Olteniei austriece, contele Königsegg, încât să-l determine a înainta împăratului de la Viena, raportul pe care l-am menţionat anterior118,119. La Ganga se mai văd, de asemenea, picioarele de susţinere a părţii dinspre Olt a Viei Carolina, însă inscripţia a devenit pe alocuri indescifrabilă. Dacă oficialităţile austriece au recunoscut măreţia şi soliditatea construcţiei Via Carolina, cu atât mai mare este meritul romanilor care au făcut, păstrând totuşi proporţile, acelaşi lucru, dar cu mai mult de un mileniu şi jumătate în urmă!
La sfârşitul lucrărilor de construcţie a şoselei caroline şi a cetăţii Arxavia (Strassburg), Friedrich Schwantz von Springfels (numele complet al inginerului arhitect), întocmeşte celebra sa hartă care menţionează Strassburg-ul şi redă drumul vechi al Loviştei, Calea Mare şi drumul Lotrului, fără Via Carolina (v. fig. 32)
Un detaliu de pe această hartă confirmă faptul că deschiderea acestui drum a avut loc în anul 1719 116 (v. fig. 33). La scurt timp după încheierea lucrărilor la Via Carolina (1722), administraţia austriacă a dispus pentru prima dată instalarea de indicatoare de direcţie pe drumurile principale, iar spre sfârşitul administraţiei, izvoarele documentare semnalează funcţionarea serviciului poştal (până la 1730 nu exista acest serviciu, dar la 19 decembrie 1735 administraţia de la Craiova îl vestea pe inspectorul provincial că a trimis rapoartele “cu această poştă de marţi”129).
Via Carolina a intrat în aceea perioadă în circuitul unui mare drum de poştă şi comercial ce urma Valea Oltului spre Transilvania141, iar Câinenii şi Râu Vadului au devenit, cu acest prilej, însemnate puncte de popas de-a lungul acestui drum.
Despre celebra hartă a lui Schwantz au scris, între alţii, N. Docan130, I. C. Băcilă 131 şi Ana Toşa – Turdeanu 261. Harta a fost realizată între anii 1720 şi 1722, la cererea contelui Steinville şi cuprinde, pe lângă, Oltenia, mici porţiuni din Muntenia (“Valahia Turcească ”), Transilvania, Banat, Serbia şi Bulgaria. Este formată din patru foi de aramă cu dimensiunile de 58x64 cm, foarte amănunţită (“Nimic n-a fost însemnat din ce n-a fost umblat” – preciza Schwantz în raportul descriptiv ce însoţeşte harta, raport depus împreună cu ea la Cancelaria Imperială de la Viena în anul 1723), frumos ornamentată cu imagini având caracter alegoric. Originalul, care poartă titlul de “Tabula Valachiae Cis – Alutane per Frieder. Schwantzium Regiminis Histeriani Capitaneum. A. 1722”, se păstrează la Viena. În anul în care a fost predată autorităţilor imperiale, 1723, inginerul locotenet Berndt, apreciind-o, realizează o copie după original pe care o completează cu stemele tuturor judeţelor (districtelor) reprezentate. Harta lui Berndt a fost în posesia Arhivei Războiului din Viena, după care a ajuns în colecţia de hărţi a Academiei Române131, fiind, la nivelul anului 1975, “într-o oarecare stare de deteriorare” 261.
Hărţi care redau Loviştea şi aşezări din ea au mai întocmit stolnicul Constantin Cantacuzino - 1700, Bauer - 1778, Sulzer - 1781, Riga Velestinul – 1797 (v. cap.IV.1)1.
Imediat după pacea de la Belgrad din anul 1739, cetatea Arxavia a fost distrusă din temelii de către turci, azi păstrându-se numai şanţul şi valul de pământ care înconjurau aşezarea142. Via Carolina a fost distrusă de austrieci din motive strategice, înainte de retragere17,35. Aceste fapte indică, foarte probabil, că la 1739, în comuna Câineni sau în imediata ei vecinătate, va fi avut loc o confruntare armată între austrieci şi turci, încheiată cu victoria acestora din urmă.
După pierderea Olteniei de către austrieci, Via Carolina cade treptat “în desuetudine şi neîngrijire – şi devine, din această pricină, din nou impracticabilă pentru vehicule”120. Există o plângere a negustorilor din primăvara anului 1787 35,257, prin care se reclamă repararea drumului pe Valea Oltului, de la Turnu Roşu şi până la Câineni, deoarece “se stricase prin prăbuşirea muntelui”257. Conflictele din anii 1787 – 1792 şi 1806 – 1812 dintre cele trei imperii – otoman, habsburgic şi rusesc – ale căror operaţiuni militare s-au desfăşurat în principal pe teritoriul românesc, inclusiv în comuna Câineni 17,117,185 au amânat însă refacerea acestui important drum.
Via Carolina a fost refăcută la începutul secolului următor, traseul fiind folosit pentru construcţia actualei şosele E 81/DN 7. Refacerea drumului la 1818, este legată de numele lui Tudor Vladimirescu, eroul revoluţiei antiboiereşti de la 1821. Astfel, Fleischackl von Hakenau, consulul austriac la Bucureşti în acea perioadă, scria într-o depeşă trimisă cancelarului curţii imperiale de la Viena, Metternich, la 20 octombrie 1819 că “slugerul Tudor … este vătaf de plai la Câineni şi repară din proprie iniţiativă şoseaua de pe Valea Oltului, încât se poate trece cu mai puţine riscuri prin defileu”143.În anul 1821, la 19 februarie, acelaşi consul austriac la Bucureşti, Fleischackl von Hakenau, raporta din nou cancelarului Metternich despre venirea mai multor delegaţii la Bucureşti şi aplanarea diferendului lor privind cumpărarea de către fostul domn a munţilor de la Câineni144.
Note:
116. Ş. Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă (1718 – 1739), Bucureşti, Ed. Academiei, 1971.
117. I. Conea, Op. cit.1, pag. 94 – 95.
118. I. Conea, Op. cit.1, pag. 71 (text în limba germană).
119. J. Hauptmann, Die Cis – alutanische Walachei unter karlicher Verwaltung 1717 – 1739, f. an şi loc., Biblioteca Academiei – doc. nr. A. 23929; apud. I. Conea, Op. cit.1, pag. 71.
120. I. Conea, Op. cit.1, pag. 72 (text în limba germană şi nota de subsol).
121. G. I. Lahovari, C. I. Brătianu şi Gr. G. Tocilescu, Marele dicţionar geografic al României (în continuare, M. D. G. R.), Bucureşti, Societatea Geografică Română – Stabilimentul Grafic "J. V. Socecu", 1899, vol. II, pag. 468.
122. M. Gaster şi C. Alessandrescu, Dicţionar geografic al judeţului Vâlcea, S.G.R., Bucureşti, 1893, pag. 540 – 541.
123. D. Sestini, Viaggio curioso-scientifico-antiquario per la Valachia, Transilvania e Ungheria fino a Viena, Firenze, 1815; cf. C. I. Karadja, II. Călători străini prin Turnu Roşu, în "Arhivele Olteniei", anul III, nr. 12, martie – aprilie 1924, pag. 100 – 110, Craiova.
124. D. Bălaşa, (Documente) Cruci şi inscripţii în piatră la anul 1832. I. Judeţul Argeş, în "Mitropolia Olteniei", anul XXIV, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie, 1972, pag. 99, nr. 9, Craiova.
125. D. Bălaşa, ibidem, pag. 98, nr. 8.
126. C. C. Giurescu, Op. cit., vol.II, pag. 241 – 246.
127. D. C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV şi XV, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1973, pag. 17 – 19.
128. Ş. Papacostea, Op. cit., pag. 123 – 125.
129. Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale, L 1 – 5/206, cf. Ş. Papacostea, ibidem.
130. N. Docan, Memoriu despre lucrările cartografice privitoare la răsboiul din 1787 – 1791, în "Analele Academiei Române", Mem. Secţ. Ist., Seria II, Tom. XXXIV, 1912, pag. 1258 – 1262, Bucureşti.
131. I. C. Băcilă, Oltenia sub austrieci, 1718 – 1739. Un document cartografic, în "Arhivele Olteniei", anul III, nr. 12, martie-aprilie, 1924, pag. 111 – 118, Craiova.
132. Lady Craven, A journey throught the Crimeea to Constantinopole, London, 1788.
133. W. Hunter, Travels in the year 1792 throught France, Turkey and Hungary, London, 1796; cf. "Viaţa Românească", vol. XV, nr. 5, 1923, Bucureşti.
134. J. B. Morritt of Rochby, Journal, cf. "Revista Istorică", vol. VIII, nr. 10 – 12; cf. C. I. Karadja, Op. cit., 123.
135. R. Ainsle, Album, London, 1801 – 1804, foto repag. în "Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice", V, 1912, pag. 116; cf. C.I. Karadja, Op. cit., pag. 123.
136. Conte de Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, Paris, 1824; cf. "Revista Istorică", IX, 1 – 3, cf. C. I. Karadja, Op. cit., pag. 123.
137. R. Walsh, Narrative of a journey from Constantinopole to England, London, 1828; cf. C. I. Karadja, Op. cit., pag. 123.
138. Ch. Calville – Frankland, Travels to and from Constantinopole, London, 1829, 2 vol..
139. J. Paget, Hungary and Transylvania, London, 1839 (vol. I) şi 1835 (vol. II).
140. J. Jackson, Journey from India towards England in the year 1795, London, 1799.
141. I. Conea, Op. cit.1, pag. 63, 86.
142. Ş. Papacostea, Op. cit., pag. 84.
143. A. Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, pag. 122.
144. C. Tamaş şi H. Nestorescu – Bălceşti, Revoluţia de la 1821 în judeţul Vâlcea. Studiu şi documente, Soc. "Prietenii Muzeului Bălcescu", Bălceşti pe Topolog, 1980, pag. 89, nr. 32.
Sursa:
DESCRIEREA CIP A BIBLIOTECII NAŢIONALE:
PĂTRAŞCU, MARIAN; DANEŞ, NICOLAE
MONOGRAFIA COMUNEI CÂINENI/ Pătraşcu Marian, Daneş Nicolae – Râmnicu Vâlcea – Fortuna 2008, paginile 51-56
ISBN : 978-973-7981-51-6
821.135.1-32
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu