Horezu/ Vâlcea/ 1948-1989

Situaţia localităţii sub aspect economic şi cultural

Anul 1948 vine cu un control al comuniştilor în toate domeniile de activitate ale societăţii. Instaurarea regimului comunist va aduce cu sine măsuri drastice, după care se va conduce întreaga economie românească între anii 1948-1989. În domeniul industriei, prin Legea nr. 119 din iunie 1948 votată de Marea Adunare Naţională, au fost naţionalizate toate bogăţiile subsolului care nu se aflau sub proprietatea statului, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particu­lare industriale, bancare, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii. Scopul acesteia a fost crearea sectorului socialist de stat şi asigurarea premiselor trecerii la conduce­rea planificată a economiei naţionale şi aplicarea politicii de industrializare forţată de mai târziu. La Horezu, trece în proprietatea statului fabrica „Tăbăcăria Românească”, evacuată din Bacău în virtutea ordinului Ministerului Economiei Naţionale nr. 201 din 24 martie 1944 şi sosită la Horezu la data de 20 iunie 19442. Aceasta era o fabrică de talpă, pielărie şi harnaşamente, care a ajuns în scurt timp o unitate economică reprezentativă a judeţului şi care, în anul 1949, a fost înglobată în cadrul Cooperaţiei Meşteşugăreşti Horezu3. În aceeaşi perioadă se desfiinţaseră obştile săteşti de pe teri­toriul comunelor Romani şi Horezu, precum şi băncile (Banca Populară „Progresul” din Horezu, Banca Populară „Văleanu” din Romani, Cooperativa „Brăduleţul” din Romani şi Cooperativa „Ţăranilor” din Horezu)4.
După ce a fost rezolvată problema industriei, a venit rândul agriculturii. În 29 iunie 1948 a luat fiinţă Comisiunea de Stat pentru Colectarea Cerealelor, iar prin Decretul nr. 121 din 6 iulie 1948 s-a stabilit regimul de colectare a cerealelor direct de la batoză, prin aşa-numitele cote, regim care s-a menţinut până în anul 1956. Cotele erau aşa de mari, încât preluau maximul de la producător. Adesea ţăranii cumpărau de pe piaţă cereale pentru a „livra” cotele. Ţărănimea trebuia convinsă prin organele de partid să-şi predea pământul şi inventarul agricol pentru a intra în „colectivă”. Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949 a aprobat programul care propunea transformarea socialistă a agriculturii şi declanşarea campaniei de colectivizare. Între anii 1949-1962 s-a desfăşurat procesul de colectivi­zare, care a constat în confiscarea proprietăţilor agricole private şi comasarea lor în ferme agricole administrate de stat.


În aceste condiţii, principalele mijloace de producţie au trecut în proprietatea statului şi la Horezu, unde întreaga zonă a suportat efectele acestor transformări. Dacă în anul 1948 se înregistrau în Horezu 144 de pluguri, 3 grape de fier, 297 care şi căruţe, 102 cai, 6 măgari, 568 boi de muncă, 695 vaci şi tineret bovin, 4.838 ovine şi 378 de capre, 580 de porci, 3.702 păsări de curte, 95 de stupi şi 551 câini5, în anii ce vor urma numărul acestora se va diminua, pentru că o parte din ele vor trece în proprietatea statului. Pădurile sunt preluate şi administrate de Ocolul Silvic Romani, iar păşunile sunt preluate de Primărie. Prin decizia nr. 1 din 1949, dată de primarul comunei Horezu, Ion T. Şodolescu, se fixa Piaţa comunală, formată din piaţa prin­cipală şi piaţa secundară. În decizie se făcea referire la faptul că „în această comună funcţionează mai bine de 100 de ani târgul săptămânal în fiecare zi de sâmbătă, cu obor pentru vânzări de vite şi diferite mărfuri de uz casnic”6.

În locul obştilor de moşneni se înfiinţează „Întovărăşirea” Horezu, tot o for­mă asociativă cu proprietate în devălmăşie, dar cu libertăţi şi drepturi ale membrilor săi restrânse, puse pe baze comuniste. Satului Tănăseşti i s-au naţionalizat obştea, proprietăţile de pădure şi Măgura lui Dobrei. Tot acum s-a hotărât desfiinţarea pur şi simplu a satului şi mutarea ţăranilor în alte zone, chiar aducerea lor la Horezu, pentru sistematizarea localităţii. Sătenii, evident, nu au putut accepta o măsură iraţională de acest fel şi au protestat sub diferite forme faţă de autorităţile vremii, ameninţând cu nesupunerea şi refuzând să-şi părăsească gospodăriile şi locurile natale, mulţi dintre ei fiind hotărâţi să trăiască chiar la grajdurile vitelor şi chiar să-şi amenajeze tradi­ţionalul bordei. „Întovărăşirea” îşi va schimba pe parcurs denumirea şi se va numi „Asociaţia Zoopomicolă” Horezu, cu activitate până la Revoluţia din 1989, când rămâne numai cu activităţi de prestări servicii: joagăr, circular etc.


Deşi localitatea Horezu nu a fost cooperativizată, locuitorii ei au fost obligaţi să intre în acele Gospodării Agricole Colective (GAC), numite şi Gospodării Agricole de Stat (GAS), înfiinţate la noi după modelul sovietic al colhozurilor, la 6 iulie 1949. În cadrul acestora, iau fiinţă după anul 1959 fermele de stat Bela şi Bârzoteni, organi­zate pe fosta moşie Budurăscu şi prin comasarea unor terenuri ale populaţiei. Ferma de stat Bela, organizată între anii 1959-1965, se întindea pe o suprafaţă de 302 ha, plantată cu pruni, meri şi vişini. În cadrul aceleiaşi ferme, în anul 1985 se înfiinţează şi o îngrăşătorie de bovine cu 200 de capete, se construiesc grajduri, se înfiinţează o distilerie şi cuptoare pentru uscat prune, care funcţionează începând cu anul 1987. Ferma Bârzoteni, situată la limita dintre Horezu şi comuna Vaideeni, este înfiinţată în anul 1977 în scopul îngrăşării mieilor, fiind construite aici patru tronsoane cu o ca­pacitate totală de 20.000 de capete, cu scopul ca 90% din producţia acestei ferme să meargă la export7.

Aceste două ferme s-au contopit ulterior, formând Întreprinderea Agricolă de Stat (IAS) Horezu, pe lângă care a luat fiinţă şi o Staţiune de Maşini şi Tractoare (SMT), cu secţii la Horezu, Buneşti şi Tomşani. În anul 1960, aceasta îşi schimbă denumirea în Staţiunea de Mecanizare a Agriculturii (SMA), cu specificul de pres­tări servicii în zonă sau la CAP-urile din judeţ, dar şi la populaţie. SMA Horezu dispu­nea în anul 1989 de 63 de tractoare şi de toată gama de maşini agricole (semănători, grape, prăşitoare, pluguri etc.). Din anul 1993, ea a devenit societate comercială cu capital privat (SC AGROMEC SA).


În anul 1986 prin decizia fostului Consiliu Popular al judeţului Vâlcea se în­cepe comasarea unor terenuri agricole ale populaţiei în zona Ulmet-Dealul Ulmului, pe o suprafaţă de 160 de hectare, în vederea amenajării şi înfiinţării unei plantaţii pomicole - prun şi alun -, care urma să fie administrată de Staţiunea de Cercetare Pomicolă Căzăneşti. Lucrarea a fost realizată în proporţie de 80% până în anul 1989, după care, în anii 1990 şi 1991, terenurile agricole au fost retrocedate cetăţenilor8.

În 1949 s-a înfiinţat Cooperativa Meşteşugărească „Întreţinerea” Horezu, prin reunirea micilor meseriaşi, ca cismari, croitori, tâmplari, frizeri. Pe parcurs, aceasta şi-a schimbat denumirea în Cooperativa „Ceramica” Horezu (1972) şi s-a dezvoltat continuu, prin construirea de noi spaţii comerciale şi de producţie, deschizându-şi noi secţii de prestări servicii şi ateliere, ca: tapiţerie, croitorie în serie, cusături cu alesături, covoare olteneşti, tricotaje, marochinărie, ceramică, vopsitorie lână, coafură, ceasornicărie, artizanat lemn, împletituri alun, blănărie-cojocărie, ţesă­turi manuale şi în războaie casnice, ajungând în anul 1989 la un număr de 43 de secţii şi un personal angajat de peste 700 de oameni. Multe din produse plecau la export în Anglia, Canada, Franţa, Suedia, Italia, Germania, Olanda, SUA, URSS, Japonia, ţările arabe etc. În prezent, cooperativa şi-a redus considerabil activitatea, multe secţii desfiinţându-se sau lucrând cu personal redus.


În perioada anilor ’50 se organizează şi Cooperativa de Consum Horezu, prin reunirea posesorilor de prăvălii şi a negustorilor, practicându-se comerţul cu amănun­tul şi alimentaţia publică. Se construieşte un motel cu 30 de camere şi 60 de locuri, şi un restaurant (1970), un camping (1971) cu 32 de căsuţe şi 64 de locuri în punctul „Stejari”, la ieşirea din Horezu spre Târgu Jiu. Cooperativa mai cuprindea o brutărie, industrie mică pentru bunuri de larg consum, prestări servicii şi achiziţii de produse agricole. De asemenea, se construieşte un magazin universal în centrul localităţii, în anii 1978-1979, când se construiesc primele blocuri de locuinţe în Horezu, prevăzute la parterul lor cu spaţii comerciale. Ca şi Cooperativa Meşteşugărească, Cooperativa de Consum şi-a restrâns activitatea, fiind nevoită să renunţe la multe sectoare, deoa­rece s-au vândut spaţiile comerciale, magazinele au fost date în locaţie de gestiune, astfel că în prezent mai funcţionează numai jumătate din personalul existent în anul 1989.

Existenţa unor bogate zăcăminte naturale în Depresiunea Horezului a condus la exploatarea lor, Horezu devenind astfel un puternic centru industrial, care coordona activitatea economică din zonă. Existau zăcăminte de lignit la Cuceşti, Alunu şi Berbeşti, pădurile ofereau materia primă lemnoasă, în subsol se găsea minereul de fier. Se ştia din vechime că în zona Horezu s-au aflat dintotdeauna lentile sau pungi cu oxid de fier, pe care locuitorii le exploatau şi utilizau ca fier pentru nevoile proprii9.


Abia în anul 1954 s-au dat în folosinţă în raionul Horezu primele obiective industriale organizate după modelul comunist. Acestea erau în domenii precum extracţia de calcar, mozaic şi fier, exploatarea cărbunelui, a lemnului, prelucrarea legumelor şi a fructelor pomicole şi de pădure. În anul 1959 se înfiinţează Întreprin­derea „Olga Bancic”, prin comasarea mai multor întreprinderi mici şi mijlocii, la început cu activităţi de tip industrial, ca extracţie şi transport cărbune de la mina Cuceşti, transport piatră de calcar şi ardere în cuptoare de var la Bistriţa, obţinerea de mozaic în aceeaşi localitate, confecţionarea de cărămidă la Măldăreşti. Ca urmare a dezvoltării întreprinderii, aceasta îşi schimbă denumirea în Întreprinderea Judeţeană pentru Industria Locală (IJIL) Horezu, apoi în FPPS (1979), adică Fabrica de Producţie şi Prestări Servicii, adăugându-se noi secţii, ca: fabrica de mobilă, covoare olteneşti, croitorie în serie, bobinaj, fabrică de pâine, moară electrică, prefabricate din beton, confecţii metalice, prestări servicii în construcţii etc. Multe din produsele acestei întreprinderi erau exportate. În prezent, societatea are capital majoritar privat şi se numeşte SC NOVA SA, cu activităţi de fabricarea mobilei, confecţii de alu­miniu, confecţionarea de cărămidă, cu un personal de 130 de salariaţi, faţă de anii 1989-1990 când în unitate lucrau peste 850 de oameni. De menţionat faptul că în Horezu îşi avea sediul şi Întreprinderea Locală de Exploatare a Cărbunelui, care se ocupa cu exploatările la Copăceni până în anii 1978-1979, iar după această dată s-a împărţit în două: Trustul de Construcţii şi Montaj Minier (TCMM), care asigura logistica la Întreprinderea Minieră, şi Exploatarea minieră propriu-zisă, care-şi desfă­şura activitatea în bazinul minier Berbeşti. În anul 1985, aceasta îşi mută sediul la Berbeşti, iar Trustul de Construcţii Montaj Minier Horezu îşi mută sediul la Alunu10.


O altă întreprindere veche care a funcţionat la Horezu a fost Centrul de Legume-Fructe (CLF). Acesta s-a desprins în anul 1959 dintr-o fostă Asociaţie Cooperatistă de valorificare a produselor agricole (AGEVACOOP), unde a func­ţionat împreună cu Cooperaţia de Consum. Până la această dată, se valorificau şi fructele de pădure: măceşe, zmeură, afine, păducel, chiar şi jirul necesar crescătoriilor de porci. Aceste activităţi economice erau supravegheate cu minuţiozitate de către conducerea comunistă, care fixa cote obligatorii pentru raioane, comune şi gospo­dării. Pentru a colecta aceste produse agricole, unele Comitete Agricole ale Sfaturilor Populare foloseau metode de constrângere sau condiţionau eliberarea actelor de predarea cotelor, fapt care l-a determinat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej să trimită în toată ţara ordinul MAI nr. 574.500 din 6 octombrie 1951, prin care atrăgea atenţia că acţiunea de strângere a jirului să aibă un caracter absolut benevol şi să nu fie trimişi la această acţiune elevi, învăţători şi profesori în timpul cursurilor, sustrăgându-i de la învăţătură11. CLF-ul a avut activităţi de preluare şi comercializare legume-fructe, achiziţii de la populaţie, prelucrare legume-fructe, producere şi îmbuteliere de sucuri naturale, multe din produse mergând la export. A avut secţii la Horezu, Tomşani şi Măldăreşti. Din anul 1997, întreprinderea a intrat în stare de lichidare, în prezent fiind închisă.


Între anii 1978-1984, localitatea Horezu cunoaşte o puternică dezvoltare economică. În 1978 începe construirea fabricii de produse lactate, unitate care este dată în folosinţă în anul 1980, aceasta fiind în prezent în lichidare, o parte din active fiind vândute. Se extinde şi îşi măreşte capacitatea de producţie şi fabrica de pâine, care trece în subordinea Întreprinderii de Panificaţie Vâlcea, în anul 1980. În prezent, fabrica este închisă. În anul 1981 se pun bazele construirii Fabricii de stofe mobilă Horezu, unitatea fiind dată în folosinţă parţial în anul 1984 şi în totalitate doi ani mai târziu. După anul 1989, activitatea acesteia intră în declin, se reduce personalul în mai multe rânduri, producţia scade, iar în anul 2000 fabrica este vândută unui întreprinzător italian, care a încercat să-i schimbe profilul, în prezent fiind în stare de faliment.

Printre alte unităţi economice care au funcţionat înainte de 1989 amintim: Vinalcool, Ocoalele Silvice Romani şi Horezu, Centrul de Protecţia Plantelor, Între­prinderea de Industrializare a Cărnii, Întreprinderea de Recuperare a Materialelor Refolosibile, Întreprinderea de Pajişti, Întreprinderea de Reţele Electrice, Autobaza de Transport Marfă şi Călători (ITA), Întreprinderea Judeţeană de Transport (IJTL), Întreprinderea de Prospecţiuni Geologice (IPEG), Întreprinderea de Transport Spe­cializat pentru Agricultură (ITSAIA) şi altele. Majoritatea şi-au restrâns activitatea, unele dintre ele chiar desfiinţându-se. De menţionat faptul că în anul 1989 se înregis­trau la Horezu peste 3.000 de navetişti care lucrau la întreprinderile din oraş.


Din punct de vedere cultural, localitatea Horezu cunoaşte în această perioadă următoarele aspecte:

1a. Învăţământul

Perioada 1948-1989 este marcată de legea pentru reforma învăţământului din 3 august 1948, prin care întreg învăţământul este unificat şi laicizat, potrivit mode­lului sovietic. În urma acestei reforme, în Horezu va funcţiona Şcoala elementară de 7 clase, iar după 1962 de 8 clase. Primul director al Şcolii elementare a fost învă­ţătorul Ion Mihuţ, iar ca profesori au fost Eleonora Comănescu, Valentin Tomescu, Tamara Grigoriu şi Gheorghe Sbârnea. Prin stăruinţa directorului şcolii elementare şi ai autorităţilor locale, în comuna Horezu a fost înfiinţată o Şcoală medie mixtă de 10 ani, care în anul şcolar 1954-1955 a avut un număr de 40 de elevi admişi în primul an de liceu, având ca dirigintă pe profesoara Eleonora Comănescu. Aceştia au absolvit în anul 1956-1957, după care s-a trecut la şcoala medie de 11 ani. În anul 1958 n-au fost absolvenţi, pentru că cei care erau elevi în acel an vor continua clasa a XII-a. După 1962, la ciclul gimnazial se adaugă clasa a VlII-a, astfel că şcoala medie va fi de 12 ani.

În anii 1960-1961 s-a construit primul local de şcoală cu două nivele şi cu 12 săli de clasă. Acest lucru a permis desfăşurarea învăţământului dimineaţa, la toate clasele existente. În aprilie 1968, în urma reorganizării administrativ-teritoriale a ţării, localitatea Horezu a fost înaintată ca oraş de categoria a IlI-a. S-au desfiinţat raioanele şi regiunile, Horezu nemaifiind centru de raion, ci doar oraş subordonat conducerii judeţului Vâlcea. În ce priveşte învăţământul, nu s-au făcut noi reforme, ci doar s-a schimbat denumirea şcolii medii în liceu. La Horezu va fi liceu real-uman, cu câte două clase la secţia reală şi una la secţia umanistă în fiecare an de studiu.

În anul 1978 o nouă reformă a învăţământului hotărăşte transformarea licee­lor teoretice (real-umaniste) în licee industriale cu diferite profiluri. Şi la Horezu se va trece la liceul industrial, care va avea câte 6 clase la anii I şi II ai primei trepte, ce a devenit obligatorie, şi doar câte trei clase la treapta a doua, după anul 1983 generalizându-se şi treapta a doua. Acum se organizează ateliere şcolare de croitorie, lăcătuşerie şi electrotehnică. Se construieşte un nou local de şcoală cu trei nivele şi 12 săli de clasă, o sală de gimnastică şi un cămin internat pentru 200 elevi. Alături de învăţători şi profesori, vor preda cursurile de profil industrial 7 ingineri şi 12 maiştri instructori. De aici se poate concluziona că învăţământul din această perioadă era în concordanţă cu politica de industrializare a ţării, care trebuia să formeze „specialişti” în domeniul chimiei, electrotehnicii, construcţiilor de maşini, dar şi pentru agricul­tură, sectorul economic ce trebuia să asigure exportul tuturor produselor agro- alimentare.

După evenimentele din decembrie 1989, liceul din Horezu şi-a continuat activitatea cu un număr sporit de elevi, atât la ciclul primar, cât şi la ciclul gimnazial şi liceal. În perioada de tranziţie s-au făcut unele îmbunătăţiri. În anul 1993, pe când instituţia avea statut de Grup Şcolar, aceasta şi-a ales ca patron spiritual pe domnitorul Constantin Brâncoveanu. În prezent, Liceul „Constantin Brâncoveanu” (singurul din localitate) cuprinde, pe lângă clasele I-VIII obligatorii, şi clase de liceu cu diferite profiluri: real, uman, industrial, clase de profesională, clase complementare şi clase de seral, iar după 1998 vor fi şi clase cu învăţământ la frecvenţă redusă. Structura de învăţământ liceală-filiera teoretică se compune din următoarele specializări: matema- tică-informatică, ştiinţele naturii, filologie, ştiinţe sociale, iar filiera tehnologică se compune din următoarele profiluri: electric, mecanic, protecţia mediului, industria textilă şi a pielăriei, construcţii industriale şi lucrări publice. În toamna anului 2012 erau înscrişi la Liceul Horezu 2.364 elevi, proveniţi atât din Horezu, cât şi din cele 25 de comune apropiate, acoperind o arie de aproximativ 800 km pătraţi, îndrumaţi de aproximativ 150 de învăţători, profesori şi maiştri. Liceul are peste 120 săli de clasă, laboratoare şi ateliere, precum şi două săli de sport, fiind cel mai mare din judeţul Vâlcea şi din regiunea Oltenia12. Din anul şcolar 1999-2000, Grupul Şcolar „Constantin Brâncoveanu” Horezu a devenit şcoală reprezentativă, având dreptul de organizare a examenelor de titularizare în învăţământ, lucru ce s-a realizat pentru prima dată pe 9 august 2000.

În oraşul Horezu funcţionează, într-o clădire reabilitată şi modernizată de curând, un Club al Copiilor, în care sunt organizate activităţi extraşcolare, peste 1.100 de copii frecventând cercurile de pictură, ceramică, artă textilă, carturi, dansuri popu­lare, fotbal, tenis de masă, ecologie, informatică şi electronică. Începând cu anul 1994, tot la Horezu funcţionează şi o şcoală postliceală sanitară, ca filială a Şcolii Postliceale „Carol Davila” din Bucureşti.


1b. Cultura populară

„Cocoşul de Hurez” avea să cânte pentru prima oară în afara ogrăzii lui de la Horezu în zilele de 7-8 august 1971, la Călimăneşti. În cadrul Festivalului de folclor „Cântecele Oltului” a fost integrat primul „Târg al olarilor”, amenajat în Parcul Os­trov de la Călimăneşti. Acesta avea să devină „Târgul Ceramicii Populare Româneşti «Cocoşul de Hurez»”, cocoşul devenind atunci un mesager al artei autentice, prin vestiţii ceramişti de la acea dată: Stelian Ogrezeanu, Victor Ogrezeanu, Victor Vicşoreanu, Dumitru Mischiu, Constantin Buclescu, Dumitru Nedescu şi Ion Popa13. Primele trei ediţii ale acestui târg (1971, 1972 şi 1973) au avut loc la Ostrov- Călimăneşti, iar la 23-24 august 1974, când a avut loc cea de-a IV-a ediţie a târgului, „Cocoşul de Hurez” a fost adus în ograda sa străbună din Horezu, târgul fiind organizat an de an în frumosul peisaj de la „Trei Stejari”, la marginea dinspre Măldăreşti a Horezului. Ajuns la 1-3 iunie 2018 la cea de-a XLVIII-a ediţie, cu participare a ceramiştilor din Franţa, Italia şi Spania, Târgul ceramicii populare româneşti de la Horezu promovează creaţia populară autentică, originalitatea şi măiestria artistică a creatorilor, calitatea stilistică şi funcţionalitatea obiectelor. De menţionat faptul că la cea de-a XX-a ediţie a acestui târg (1-3 iunie 1990) a avut loc colocviul cu tema „Evoluţia ceramicii populare şi transmiterea acestui meşteşug tine­rei generaţii”, specialiştii propunând ca Victor Vicşoreanu, liderul meşterilor populari din Vâlcea, să iniţieze şi să formeze noua generaţie de olari în contextul evoluţiei actuale a artei populare14.

La numele ceramiştilor menţionaţi, se adaugă Eufrosina Vicşoreanu, Ion Vicşoreanu, familiile de olari Bâscu, Ţambrea, Iorga, Mischiu, Giubega, Paloşi, Olaru, Pietraru, Frigură şi multe altele, care au ridicat meşteşugul olăritului la rang de artă, ceramica de Hurez constituind un „laborator” al creaţiei populare contem­porane. Între ei, s-a remarcat familia Vicşoreanu (Victor şi Eufrosina, cu fiul lor Ion), creatoare a „stilului Vicşoreanu”, care s-a menţinut în matca tradiţiei, dar s-a remarcat prin fantezia creatoare15. Toţi ceramiştii din Horezu au făcut din „Cocoşul de Hurez” un brand cultural al Vâlcei şi al ţării, şi din olărit un prodigios flux al patriotismului viu, în care frământarea creatoare a meşterilor s-a împletit cu viaţa fremătândă a oamenilor. Graţie trudei şi ingeniozităţii lor, confecţionarea ceramicii de Horezu a fost declarată ca „meşteşug tradiţional unic” şi a fost înscrisă pe lista reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii, în cadrul celei de-a VII-a sesiuni a Comitetului Guvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, care a avut loc la Paris în zilele de 3-7 decembrie 2012.

Ţesăturile şi portul popular. Torsul şi ţesutul reprezintă două meşteşuguri specific feminine, care se aseamănă cu meşteşugul olăritului în două privinţe. În primul rând ele s-au dezvoltat în zona Horezului dată fiind bogăţia materiilor prime de aici (lână, păr de capră, in, cânepă, borangic, mai puţin bumbac, pe care l-au cum­părat localnicii). În al doilea rând au apărut din necesitate, pentru îmbrăcăminte şi organizarea interiorului casei, şi apoi au produs opere de artă. Este cazul mai ales al covoarelor şi al scoarţelor, ţesute mai întâi la Mănăstirea Hurezi, în realizarea cărora meşterii populari (femeile) au preluat elemente de factură orientală sau occidentală, dar le-au interpretat într-o manieră proprie, realizând obiecte de o valoare incontes­tabilă. Îndeosebi scoarţele aveau o importantă funcţie ornamentală în interiorul caselor ţărăneşti, fiind aşternute pe pat şi pe laviţe sau atârnate pe perete.

Portul popular este, de asemenea, în strânsă legătură cu cele două meşte­şuguri, torsul şi ţesutul, având rădăcini adânci în străvechiul fond cultural traco-dacic.

Portul tradiţional din microzona Horezu, dacă ne referim la structura morfologică a costumului femeiesc, se prezintă în două variante: costumul cu catrinţe (zăvelci), atestat pe teritoriul Olteniei încă din epoca bronzului, şi costumul cu vâlnic, denumit în Vâlcea „opreg”, a cărui vechime nu o cunoaştem, dar despre care specialiştii afirmă cu certitudine că în secolul al XIX-lea era o piesă de port frecventă, atestată în foile de zestre şi în costumul ctitorilor ţărani pictaţi în bisericile din Vâlcea16. Iarna, atât femeile, cât şi bărbaţii purtau cojoace cu flori, fără mâneci, numite pieptare. La ora actuală, costumul popular femeiesc mai este întâlnit în satul Urşani şi este purtat în sărbători, la biserică sau la nunţi, fiind lăsat „moştenire” de la străbunice până în zilele noastre şi păstrat cu mare cinste.

Costumul popular bărbătesc, mult mai simplu decât costumul femeiesc, se compunea din căciulă sau pălărie, cămaşă, cioareci (nădragi sau iţari), brâu, bete şi încălţăminte. Şuba şi cojocul completau costumul în anotimpul răcoros. În picioare se purtau opinci, care se legau cu curele lungi, din piele de porc sau de vită, şi aveau un moţ în vârf. La sărbători, femeile purtau în opinci „tureci” sau „călţuni”, croiţi pe picior şi ornamentaţi cu găitane („flori de găitane”), sau cu cusătură pe marginea călţunilor. De menţionat faptul că în satele aparţinătoare oraşului Horezu, îndeosebi în Urşani, este prezent, sub influenţa „ungurenilor” din Vaideeni, şi costumul cio­bănesc, de origine transilvăneană. Nota caracteristică a costumului ciobănesc este cromatica sobră, limitată la combinaţiile de negru şi alb.

O altă componentă a culturii tradiţionale din spaţiul horezean o constituie folclorul, care se caracterizează prin convieţuirea tradiţiilor păstoreşti, aduse sau in­duse de „ungureni” statorniciţi la Vaideeni, cu fondul autohton de factură oltenească. Folclorul vâlcean a cunoscut cristalizări specifice atât în folclorul ceremonial, al obiceiurilor din cele două cicluri, familial şi calendaristic, cât şi în folclorul literar, muzical şi coregrafic. În ceea ce priveşte folclorul ceremonial, acesta este legat de cele trei momente principale din viaţa omului: naşterea, nunta sau căsătoria şi moartea. Se mai păstrează încă obiceiurile din ciclul calendaristic, practicate mai ales de rudari: pluguşorul, sorcova, mersul cu capra, de anul nou, se colindă la Crăciun cu steaua. Când vine preotul în ajunul Bobotezei prin sat, cu botezul, fetele fură fir de busuioc, pe care îl pun noaptea sub cap ca să-şi viseze soarta. De Sfântul Gheorghe, se pun frunze de fag la poartă şi la stâlpul casei, ca semn al biruinţei primăverii asupra iernii.

La acestea se adaugă horele săteşti, organizate mai ales de sărbătorile de iarnă şi la Paşti, cu un bogat repertoriu coregrafic (dansuri olteneşti, sârba, resteul, floricica şi altele). Folclorul literar este mai sărac în zona Horezului, dar este reprezentat totuşi prin proverbe şi zicători, care concentrează experienţa de viaţă a mai multor generaţii.

1c. Instituţii culturale

Cea mai importantă instituţie culturală din Horezu poate fi considerată Casa de Cultură „Constantin Brâncoveanu”. Înfiinţată în 1968, ea coordonează şi astăzi activitatea culturală şi educativă a oraşului. Primul director al Casei de Cultură, Ion Bordincel, a înfiinţat aici, în 1976, Galeria de Artă Populară Contemporană Horezu, care găzduieşte o expoziţie de costume populare şi cioplituri în lemn, precum şi „re­colta valorică” a Târgului „Cocoşul de Hurezi”, adică piesele de ceramică premiate de-a lungul anilor şi donate de meşterii populari. Casa de Cultură găzduieşte şi Biblioteca Orăşenească „Ada Orleanu”, care deţine un fond de carte enciclopedică de peste 37.000 volume, din care aproximativ 3.000 sunt în limbile franceză, engleză şi germană. Tot în cadrul Casei de Cultură activează Ansamblul folcloric „Brăduleţul”, care în 1976 a reprezentat România la Festivalul Internaţional de Folclor de la Zakopane-Polonia, cucerind trofeul „Toporaşul de aur”, la categoria competitivă „Ansambluri autentice”. După anul 1990 acest ansamblu folcloric a prezentat nume­roase spectacole în străinătate, îndeosebi în Franţa, unde a realizat schimburi culturale cu colectivul artistic similar din Alenşon (Normandia)17.

12. Situaţia social-politică a localităţii până în decembrie 1989

Anul 1949 vine cu mici schimbări în administraţia „comunei” Horezu, aşa cum vedem din mai multe decizii semnate de primarul Ion Şodolescu. Gheorghe Căprăruşi demisionează la 1 februarie 1949 din funcţia de paznic câmpean18. Pe data de 1 martie 1949 se angajează Constantin I. Ţambrea în calitate de administrator de islaz19. La aceeaşi dată se angajează Constantin M. Ţoghe în calitate de paznic agricol câmpean20. Tot acum se detaşează Anton Dinoacă în funcţia de om de serviciu, la ba­ia comunală, care, „conform ordinelor superioare, trebuie să funcţioneze permanent pentru a fi pusă la dispoziţia populaţiei comunei, pentru higiena şi sănătatea locui­torilor ei”21. La începutul acestui an se înregistrează în ţară lupte ale partizanilor din munţi, care se răzvrătesc împotriva comuniştilor şi a Securităţii. La 23 ianuarie 1949 luau fiinţă trupele de securitate, care făceau parte din Ministerul Afacerilor Interne. Încep să fie urmăriţi şi pedepsiţi sau daţi afară din servicii cei care erau denunţaţi că au fost legionari. Avem două astfel de cazuri în Horezu. Primul este înregistrat în deciziunea nr. 13 a Primăriei Horezu din 5 aprilie 1949, în care se arată: „Noi, Nicolae Ursănescu, notar-primar delegat al Comunei Horezu, Judeţul Vâlcea, având în vedere ordinele primite de la organele politice prin care ne pune în vedere că Dl. Constantin

1I. Ţambrea, administrator de păşuni la această Comună, să fie pus în disponibilitate pentru că susnumitul a făcut politică legionară, luând parte activă la acţiunile fostei mişcări legionare; Având în vedere că din cercetările şi constatările noastre reiese că într-adevăr susnumitul a activat înainte în fosta mişcare legionară; Având în vedere că regimul nostru de democraţie populară nu încadrează asemenea elemente, decidem ca Dl. Constantin I. Ţambrea să fie suspendat din serviciu la data de 5 Aprilie 1949, pentru motivul că a făcut politică legionară”22. La fel se întâmpla cu Constantin M. Ţoghe: „Se pune în disponibilitate la 5 Aprilie 1949, pentru motivul că a făcut politică legionară”23.

Tot pe teritoriul localităţii Horezu mai exista Organizaţia de Bază PMR Romani. Din Raportul de activitate făcut de Secretarul PMR Romani pentru luna august 1949, rezultă că această organizaţie avea un număr de 33 membri. „Participă

în mod regulat [la şedinţe] 10-15, restul 5 motivaţi şi ceilalţi nemotivaţi. Şedinţele s­au ţinut aşa cum s-au dat instrucţiuni. Biroul politic se compune din tov. M. Ştefă- nescu secretar, A. Cârstea Cadre şi T. Postavic Organizatoric. Felul de comportare a tovarăşilor nu prea corespunde, datorită neunelii (lipsei de unitate-n.n.) dintre ei. De asemenea, neparticiparea la şedinţe la fel. Sarcinile luate nu au fost duse la bun sfârşit”24. Celelalte organizaţii de masă din Romani erau: 1. Sfatul Popular Romani;

12. Frontul Plugarilor; 3. Căminul Cultural; 4. ARLUS; 5 Cooperativa Romani; 6. UFDR Râmeşti - „cu o activitate foarte slabă; 6. UTM - inexistent. Nici o muncă, nici o desfăşurare de activitate din partea tineretului; 7. Sindicatul Agricol este dezor­ganizat complet. Nici un pic de activitate. Un refuz categoric de a-şi lua sarcina de responsabili; 8. Ocolul Silvic”25.

O altă „realizare” a comuniştilor din Horezu au reprezentat-o întovărăşirile agricole, forme asociative ale micilor proprietari de pământuri şi de animale, care, când s-au constituit la noi, au funcţionat în paralel cu GAC-urile şi cu IAS Horezu, ale cărui baze s-au pus în anul 1959 prin comasarea unor suprafeţe de teren agricol de la populaţie şi de la marii proprietari. GAC-ul s-a transformat în GAS, fiind organizat pe fosta moşie Budurăscu, iar IAS Horezu s-a organizat în cele două ferme: ferma de stat Bela, organizată între anii 1959-1965 pe o suprafaţă de 302 ha, şi ferma Bârzoteni, înfiinţată în anul 1977 în scopul îngrăşării mieilor.

Situaţia întovărăşirilor la data de 1 decembrie 1960 era următoarea:

11. Întovărăşirea „23 August” Romanii de Jos, avea 146 de familii cu o supra­faţă totală de pământ de 565 ha, din care arabil 57, cu un fond de bază în valoare de

1220.0 lei;

12. Întovărăşirea „Înfrăţirea” Romanii de Sus, cu 78 de familii, 69 ha şi 23.000 lei fond de bază;

13. Întovărăşirea „1 Mai” Urşani, cu 56 de familii, 67 ha şi cu valoarea fon­dului de bază de 26.000 lei26.

Tot la data de 1 decembrie 1960, o statistică arată că satele Horezu, Bârzoteni, Olari, Ifrimeşti, Râmeşti, Tănăseşti, Lunca, Romanii de Jos, Romanii de Sus şi Urşani aveau un număr de 1.180 gospodării, din care 280 gospodării în întovărăşiri, 695 gos­podării individuale şi 205 gospodării ale salariaţilor, cu o populaţie de 5.127 locuitori. Aceştia deţineau 1.374 bovine, 581 vaci, 643 porcine şi 3.910 ovine27. Întovărăşirea Horezu, cu cele zece sate componente, avea foarte puţin teren arabil, preponderente fiind terenurile cu păşuni, livezi şi pădure28. În anul 1960 se organizează şi SMA Horezu. Staţiunea a fost organizată pe specific de prestări servicii în zonă sau la CAP- urile din judeţ. Au existat secţii ale SMA Horezu la Buneşti, Tomşani şi alte localităţi. Presta şi servicii către populaţie. Dispunea în anul 1989 de 63 de tractoare şi de toată gama de maşini agricole: semănători, grape, prăşitoare, pluguri etc.

La 16 februarie 1968, Marea Adunare Naţională adoptă Legea privind orga­nizarea administrativă a teritoriului României, prin care se revine la vechea împărţire pe judeţe. Cu această ocazie, localitatea Horezu devine oraş, comunismul punându-şi pecetea pe dezvoltarea sa ulterioară. Consiliul Popular Provizoriu al Oraşului Horezu avea, la 1 iunie 1968, următorii salariaţi:

Hangiu Dumitru fusese 6 ani preşedinte, iar Diaconu C. Carp avea o vechime de 14 ani în funcţia de secretar29.

În afară de aceştia, la aceeaşi dată mai erau la Consiliul Popular Horezu următorii angajaţi (salariaţi), care nu erau prinşi în schema Comitetului Executiv: Săndulescu Ion, intendent piaţă, cu un salariu lunar de 825 lei; Puşoiu Ioana, respon­sabil baie, 785 lei; Dobroiu Nicolae, mecanic staţie apă, 887 lei; Brega Vasile, refugiat născut la Drepcăuţi-Hotin, îngrijitor parc, 734 lei; Leca Nicolae, îngrijitor de străzi, 734 lei; Chirioţescu Ioana, născută la Novaci, judeţul Goij, îngrijitor străzi; Căprăruşi Constantin, şofer autospecială, 1.071 lei; Ogrezeanu Ştefan, şofer PCI, 1.286 lei, şi Dumitrache Ilie, şofer PCI, 1.286 lei salariu lunar30. La data de 20 iulie 1968, această schemă a cadrelor din Consiliul Popular Horezu era completată cu Dragu Mihail, născut în Măldăreşti, intendent piaţă, cu 850 lei; Tomescu Gh. Elena, arhivar, 750 lei; Mucălău Mircea, pădurar comunal, 700 lei, şi Birişi Vasile, pădurar comunal, cu un salariu de 700 de lei lunar. Dintre aceştia, 8 erau înscrişi în PCR, 12 la Frontul Plugarilor şi 1 la UTC31.

La 4 iunie 1968, un refugiat basarabean, Tartacinăi Boris, adresa o cerere „Tovarăşului Preşedinte al Consiliului Popular Provizoriu Orăşenesc Horezu”, prin care arăta că a pierdut postul de secretar dactilograf în cadrul Sfatului Popular Raional Horezu prin desfiinţarea acestuia şi astfel a fost repartizat la Direcţia Agricolă Jude­ţeană Vâlcea. Prin această cerere, el solicita: „Vă rog să binevoiţi a mă încadra şi pe mine într-un un post vacant la instituţia Dvs. (fie ca secretar dactilograf, registrator sau altă funcţie administrativă). Motivele pentru care cer acest lucru sunt următoarele:

În comuna Horezu am părinţii mei, pe care trebuie să-i întreţin, întrucât sunt bătrâni, bolnavi şi fără nici un sprijin în afară de mine, în al doilea rând am şi eu o căsuţă în comuna Horezu. Menţionez că am vechime în câmpul muncii administrative de 22

de ani”32.

Începând cu anul 1968, asistăm în Horezu la trecerea în proprietatea statului a unor imobile, luate în mod abuziv de către comunişti. S-a format o comisie orăşenească, alcătuită din şase membri (Racoviceanu Ion şi cu cei cu care era în Comitetul Executiv), care au trecut unele imobile „în patrimoniul statului” în mod abuziv şi fără nici o despăgubire faţă de proprietari. Locuitorului Bălănescu Ion din oraşul Horezu, care domicilia pe strada Unirii nr. 22, i se confisca parterul imobilului, în care comuniştii instalaseră biblioteca orăşenească, iar pivniţa de la subsol era închiriată cooperativei meşteşugăreşti pentru depozit de materiale33. Locuitoarea Bocioc Florica, domiciliată pe str. Unirii nr. 21, într-un imobil proprietate personală dobândit prin moştenire, era văduvă şi locuia singură, neavând copii. Comisia îi confisca două camere din casa în care locuia, care erau folosite ca închiriate de Coo­perativa de Consum Horezu şi Cooperativa Meşteşugărească, având ca destinaţie activitatea comercială34. Ciucu Dumitru locuia pe str. Unirii nr. 32, într-un imobil dobândit prin moştenire. Acesta a fost de profesie avocat, iar din anul 1954 până la începutul anului 1968 a fost jurist consult la Sfatul Popular al Raionului Horezu, iar soţia sa contabilă tot în cadrul Sfatului Popular al Raionului Horezu. În postura de pensionari, fără copii şi fără părinţi pe care să-i întreţină (probabil că se legau şi de aceste aspecte comuniştii când făceau exproprieri), acestor soţi li se confiscă parterul casei în care locuiau, unde funcţionau birourile şi atelierele cooperativei meşteşugă- reşti35. La fel se întâmpla şi cu Giurea P. Iacob, care locuia pe str. Tudor Vladimirescu nr. 12 şi care înainte de 23 august 1944 fusese comerciant, iar mai târziu magazioner la DCA, la data de 17 august 1968, când se făceau exproprierile, fiind pensionar. Acestuia i se confisca imobilul situat în str. Unirii nr. 16, atât parterul în suprafaţă de 35 mp, cât şi apartamentul de locuit, de la etaj36.

Confiscarea imobilelor, a caselor mai mari din Horezu, era o măsură luată de comunişti împotriva aşa-zişilor duşmani ai poporului (chiaburi, moşieri, comer­cianţi), fără să se ţină seama de faptul că unii dintre aceştia moşteniseră de la părinţi suprafeţe întinse de pământ şi diferite bunuri mobile şi imobile. Unul dintre cei mai înstăriţi oameni din târgul Horezu la vremea anilor '60 a fost Marcea I. Gheorghe. Acesta avea în proprietate un imobil situat pe str. T. Vladimirescu nr. 11, care era închiriat pentru Banca de Stat, în care locuia şi directorul băncii şi care avea şi o curte în suprafaţă de 645 mp. Totodată, el mai deţinea şi un imobil situat în str. T. Vladimirescu nr. 16, care era închiriat Întreprinderii de Industrie Locală pentru hotel şi Cooperativei de Consum Horezu pentru restaurant, laborator cofetărie şi magazii. În afară de aceste imobile, mai avea 6 magazii închiriate, amplasate pe o suprafaţă de 481 mp. Marcea I. Gheorghe fusese comerciant, având restaurant şi hotel, cu băieţii cu prăvălie şi personal angajat. Pe lângă acestea, mai avea şi o suprafaţă de teren din care cedase statului, pe baza Decretului nr. 15/1959, 6 hectare. Mai construise încă două case, una în str. Lunca, pe care o vânduse lui Florescu I. Ion, şi una în centrul oraşului Horezu, unde locuia el37.

În această situaţie, „Comisia Orăşenească Horezu a analizat profund şi cu mult simţ de răspundere situaţia lui Marcea I. Gheorghe şi propune ca imobilele din str. T. Vladimirescu nr. 11 şi 16, împreună cu spaţiul folosit pentru altă destinaţie, respectiv Banca, Restaurantul şi Hotelul cu terenul pe care se găsesc amplasate să fie trecute în proprietatea statului, el având posibilitatea să locuiască împreună cu fiica sa în imobilul construit de el, care este compus din 4 camere şi bucătărie38.

Dar, acest comerciant nu a fost singura victimă căreia i s-au confiscat bunurile. Locuitoarea Mugescu Elena, domiciliată în Horezu, str. Târgului nr. 1, care deţinea un imobil alcătuit din 2 nivele şi 3 apartamente, avea spaţiul de la parter închiriat Cooperativei Horezu pentru activităţi comerciale, iar o cameră de 25 mp era închiriată de ICS Loto. Acest spaţiu a fost trecut în proprietate de stat39. Munteanu D. Ştefania, care locuia pe str. Unirii nr. 11, înainte de 23 august 1944 împreună cu soţul au fost comercianţi, având magazin de manufactură şi fierărie. Li s-a confiscat atât spaţiul de la parter, care era destinat şi folosit pentru activitate comercială ca resta­urant, cu o suprafaţă de 252 mp, cât şi apartamentul situat la etaj40. La fel se întâmpla cu locuitorul Stănuşescu N. Moise din str. Unirii nr. 15, care avusese o prăvălie şi un atelier de confecţionat plăpumi41. Locuitorul Tomescu Gheorghe avea o casă pe str. Romani nr. 20, în care locuia, precum şi una în centrul Horezului, pe str. Unirii, la parterul căreia funcţiona Librăria. „Susnumitul era de profesie preot, iar soţia casnică. Comisia propune ca imobilul situat la parter pe Strada Unirii Nr. 28, în care func­ţionează Librăria, şi subsolul (pivniţă), care e închiriat tot cooperativei de consum pentru depozit de mărfuri, să fie trecut în proprietatea de stat”42. Ultimul caz de acest fel pe care-l cunoaştem este cel al locuitorului Armăşescu P. Ion, din str. T. Vladimi­rescu nr. 44, care avea trei copii şi fusese comerciant în trecut, iar în regimul comunist era gestionar la un magazin al Cooperativei de consum Horezu. În aceeaşi curte avea două case, una în care locuia împreună cu soţia şi copiii, şi alta care era închiriată. Aceasta din urmă trecea în proprietatea statului43.

Încadrarea localităţii Horezu în categoria celor urbane a atras după sine dezvoltarea urbanistică nu numai cu numele, dar şi în fapt. Procesul de urbanizare a cunoscut trepte ascendente, nu numai în ceea ce priveşte dotarea materială, dar şi cu privire la infrastructură. S-au construit clădiri pentru unităţi publice - învăţământ, cultură, sănătate, creşă, blocuri de locuinţe cu apă caldă de la agentul termic, apă curentă în gospodăriile locuitorilor, piaţă publică, staţie PECO, toate acestea repre­zentând atribute ale civilizaţiei moderne urbane.

S-a desfăşurat în ritm susţinut activitatea de reabilitare a infrastructurii. Asfaltul, care până în 1955 nu era cunoscut în Horezu decât din cele văzute în alte părţi sau din auzite, în 1985 se întindea pe drumul naţional 67 pe toată raza oraşului, dar şi pe drumurile judeţene spre Vaideeni, Măldăreşti, pe drumurile comunale spre Râmeşti, Romani, Olari, Urşani, pe o lungime de 18 km, trotuarele erau amenajate pe lungime de 14.000 metri liniari, mii de metri pătraţi erau ocupaţi de spaţiile verzi şi de agrement, oraşul ajungând să fie denumit „oraşul florilor”. În parcul de la intrarea în oraş a fost amenajat un ştrand, apa potabilă captată din râurile Bistricioara şi Râmeşti ajungea la robinete în sute de gospodării, în oraş se făceau lucrări de canali­zare. Dacă stăm de vorbă la ora actuală cu oamenii mai bătrâni din Horezu, dintre care unii au fost chiar membri de partid, aceştia ne spun că dacă privim în urmă, cu toate neajunsurile sale, mai ales din ultima perioadă, regimul comunist asigura fiecăruia un loc de muncă, cel care nu muncea era obligat să muncească sau să se încadreze în muncă acolo unde i se oferea. Ei spun că aproape toţi pensionarii zilelor noastre sunt cei care în regimul comunist au muncit pentru dezvoltarea României, pe care marii rechini ai tranzacţiei şi reformei au sărăcit-o.

Dar să nu uităm că localitatea Horezu a cunoscut şi Legea Marii Adunări Naţionale din 18-19 decembrie 1982, care raţionaliza consumul de alimente pe fiecare judeţ şi al cărei efect era introducerea cartelei la ulei şi zahăr, diferenţiat pe categorii: o anumită cantitate de alimente pentru locuitorii de la oraşe şi mult mai puţin pentru zonele rurale, unde exista obligaţia ca pentru acea cartelă să predea la cooperativă ouă, lapte sau să facă contract pentru porc şi viţel cu statul. Să nu uităm apoi că în anii ’80 persoane aflate în alt oraş decât cel în care aveau domiciliul nu putea cumpăra pâine din localitatea respectivă. Oamenii ocupau din timpul nopţii locuri la rând la Alimentara pentru a cumpăra o bucăţică de carne sau un litru de lapte. Criza generală a regimului comunist s-a manifestat şi mai puternic după 15 iunie 1981, când Fondul Monetar Internaţional a aprobat acordarea unui credit pe 3 ani României în valoare de 1.322 milioane dolari, pentru asigurarea echilibrului balanţei de plăţi externe. Totodată, FMI a acordat şi un credit de 203 milioane dolari în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie, ca urmare a fluctuaţiilor de export în 1980. Atare credite au îngăduit finanţarea în continuare a industrializării forţate a ţării, cu toate urmările negative, şi asupra economiei în ansamblu şi a nivelului de trai al populaţiei. Primatul ideologic şi al modelului sovietic în viaţa economică şi socială a României va continua fără întrerupere până în decembrie 1989.

13. Viaţa religioasă a localităţii în perioada comunistă

Monumentele de arhitectură şi artă religioasă de pe teritoriul oraşului Horezu, unele foarte vechi, altele mai noi, ne ajută să înţelegem forţa de creaţie a ţăranului vâlcean, izvorâtă dintr-o credinţă puternică, ancorată în tradiţie, dar pusă în legătură şi cu marile creaţii europene din diversele epoci ale istoriei. Ele sunt şi ctitorii voie­vodale, dar în majoritate sunt biserici ridicate de reprezentanţi ai păturii de mijloc a societăţii rurale a vremii, ai stării a treia: boiernaşii de ţară, slujbaşii îmbogăţiţi, negustorii şi târgoveţii, clericii, cu contribuţia şi mâna de lucru a ţăranilor moşneni şi clăcaşi, pe care îi găsim prezenţi în pisaniile bisericilor din Horezu44. Lăcaşurile de cult ctitorite de boiernaşi şi ţărani fac din această localitate nucleul palpitant, inima unei lumi extraordinare de viaţă religioasă, de cultură şi artă creştină, care este spaţiul subcarpatic.

Desigur, lăcaşul de cult cel mai important din localitatea Horezu este Mănăstirea Hurezi, principala ctitorie a voievodului martir Constantin Brâncoveanu, care a dus şi va duce peste veacuri faima acestor locuri. Este vorba de fapt de un ansamblu de arhitectură realizat între anii 1690-1697, care a fost înscris în Lista Patrimoniului Cultural Mondial în anul 1993 şi care este alcătuit din următoarele edificii: biserica principală sau biserica mare a mănăstirii, cu hramul „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena” (1690-1694); Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” (1696­1697); biserica bolniţei, construită de doamna Marica Brâncoveanu (1696-1699); Schitul „Sfinţii Apostoli”, zidit în 1698 de către arhimandritul Ioan, primul egumen al mănăstirii, cu ajutorul financiar al domnitorului C-tin Brâncoveanu; schitul „Sfântul Ştefan”, construit de Ştefan, al doilea fiu al domnitorului, în anii 1702-1703, la care se adaugă palatul domnesc, turnul-clopotniţă de la poartă, trapeza şi corpurile de chilii de pe laturile de nord, vest şi sud, toate fiind înconjurate de un zid de incintă care transmite până în zilele noastre aspectul de fortăreaţă, de cetate medievală pe care-l are Mănăstirea Hurezi.

De remarcat faptul că autorităţile din perioada comunistă au acordat o atenţie deosebită acestui ansamblu arhitectural de la Hurez, poate tocmai datorită importanţei sale istorice şi valorii artistice. Faţă de alte provincii româneşti, în Oltenia au existat încă din veacul al XVIII-lea forme de activitate organizată în ce priveşte restaurarea monumentelor istorice. Astfel, după anul 1900 a existat la Râmnicu Vâlcea şi, apoi, la Craiova, un Birou (Secţiune Regională) al Comisiunii Monumentelor Istorice, care avea în atenţie 24 de ansambluri mănăstireşti şi 411 biserici ridicate înainte de 1934 în Oltenia, considerate sub aspect juridic monumente istorice. Arhitectul Al. Referen- daru a condus la Râmnicu Vâlcea respectivul birou până în anul 1925 - lucrând cu arhitectul P. Demetrescu şi funcţionarul Orsi Anodiste -, dată după care activitatea acestuia a fost transferată la Craiova şi preluată de arhitectul I.L. Atanasescu, acesta îndeplinind-o din ianuarie 1927 până la 30 decembrie 194345.



Comisiunea Monumentelor Istorice alocase încă din anul 1935 suma de

1165.0 lei pentru lucrările de restaurare la Mănăstirea Hurezi (acoperirea cu olane, lemnărie etc.), la care se adăugau alţi 18.000 lei în 193646. Următoarea restaurare importantă a avut loc după ce mareşalul Ion Antonescu a vizitat Mănăstirea Hurezi la începutul lunii august 1944, acesta luând hotărârea să se dea un milion de lei de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar Comisiunea Monumentelor Istorice urma să facă formalităţile în timp de zece zile. Cu acest prilej, Aurelian Sacerdoţeanu, la 24 iulie 1944, propunea: aducerea maicilor de la Orhei; refacerea picturii; completarea tâmplei vechi; iar „pentru alte nevoi ale acestei mănăstiri deocamdată iau note şi voi refera la timp potrivit. Numai vremea de cumpănă ce trăim să ne îngăduie aceasta”47.

Tot la Hurezi, pictorul I. Gheorghiţă găsea tâmpla de la „Sfinţii Apostoli”, o reală „bijuterie”, într-o stare de degradare, propunând la 22 iulie 1944 restaurarea ei, în baza unui deviz de lucrări. în anul 1944 a început lucrarea de restaurare, care a durat doi ani, iar în anul următor devizul de lucrări a fost de 6.800.000 lei. Catape­ teasma a fost completată cu icoanele lipsă şi consolidată de către pictorul Ilie Dumitrescu din Costeşti48. Repararea tencuielilor la bolţile incintei principale, a porţii de la intrare, a fântânii şi a tencuielilor faţadelor bisericii au continuat, atingând la sfârşitul anului 1947 suma de 80 milioane lei. Nevoia împrejmuirii cu zid de piatră, tencuirea faţadelor principale la paraclis, înlocuirea olanelor la corpul de case de la poartă, grinzi noi la foişor şi acoperirea cu şiţă a salonului oficial erau lucrări pe care Al. Petit le raporta preşedintelui Comisiunii la 27 noiembrie 194849. Tot Comisiunea Monumentelor Istorice, găsind schitul Sfântul Ştefan în paragină, a intervenit şi a restaurat acest sfânt lăcaş între anii 1954-1958, intervenind cu fonduri atât Patriarhia Română, prin patriarhul Justinian Marina, vâlcean de-al nostru, cât şi Departamentul Cultelor50.



Regimul comunist a avut în vedere crearea cadrului juridic şi a celui organi­zatoric pentru ocrotirea patrimoniului cultural românesc, prin înfiinţarea Direcţiei Monumentelor Istorice (HCM 781/1959), fapt care a permis instituirea unui sistem naţional de ocrotire adecvat, compus din sectoare specializate de cercetare, evidenţă, proiectare şi conservare-restaurare. Între lucrările mai importante - numai până în 1964 au fost restaurate 80 de obiective -, se numără şi Mănăstirea Hurezi. DMI a făcut restaurări la mari ansambluri, relevantă fiind cifra de 104 şantiere de restaurare care au fost deschise între anii 1954-1974, între care s-a numărat şi Mănăstirea Hurezi51. Despre această perioadă îşi şi aminteşte Monahia Mihaela Ghişoiu de la Hurezi, care consemna la 1 aprilie 1972: „În curgerea vremii s-au făcut multe reparaţii acestui ansamblu arhitectonic, dar cea mai importantă şi completă este ultima resta­urare, care a avut loc între anii 1960-1972. Întregul complex a avut de suferit o vastă şi serioasă restaurare, prin care valoarea şi importanţa lui creşte foarte mult. S-au investit milioane de lei, pentru a readuce întregul ansamblu arhitectonic şi artistic la aspectul său iniţial, pentru a-l consolida, pentru a-l înfrumuseţa şi a-l face în întregime utilizabil şi în sfârşit pentru a putea fi păstrat şi prezentat la înălţimea care i se cuvine. Dar, nu numai milioane de lei s-au investit, ci şi o deosebită capacitate de muncă fără preget a ostenitorilor Direcţiei Monumentelor Istorice şi de Artă, care, ca şi ctitorul Constantin Brâncoveanu, pot spune că n-au dat somn ochilor şi repaus tâmplelor până la desăvârşirea acestei lucrări de mari proporţii”52.



În perioada 1960-1972 s-au reluat lucrările mai vechi executate între 1907­1912, proiectantul general al lucrărilor de restaurare fiind arhitectul Ştefan Balş, iar şeful de şantier Dan Lotru. Ştefan Balş a executat aceste lucrări într-o viziune nouă, care a fost modelată atât de filosofia „veneţiană”, cât şi de noi descoperiri. Operând la tencuielile, pardoseala, ferestrele şi uşile reşedinţei voievodale o serie de adecvări de restituire a vechilor linii, arhitectul a recuperat forme şi poziţionări originare. La biserica mare, el a dispus înlocuirea şiţei de brad cu cea de azbociment şi a dezvelit decoraţia de pe faţadă53. Despre bolniţa Mănăstirii Hurezi, Monahia Mihaela Ghişoiu spunea: „Cea mai importantă şi mai completă reparaţie ce s-a adus ansamblului «Bolniţa» este cea din zilele noastre, între anii 1961-1971, în cadrul restaurărilor de la Hurezi. Suma alocată, de peste un milion de lei, s-a folosit pentru cercetarea şi consolidarea ruinelor chiliilor, pentru foişor, care s-a acoperit cu şiţă de azbociment şi pentru repararea bisericii, căreia, pe lângă alte reparaţii exterioare şi interioare, i s­a adăugat şi învelitoare de aramă. Reconstituirea zidului de epocă cu bolovani de râu şi cărămidă, în stil brâncovenesc, încheie această minunată realizare arhitectonică brâncovenească”54.


După cum se poate observa, după aproape două decenii de stabilitate, de copiere nefastă a unor modele străine, impuse cu forţa, de promovare a intoleranţei şi urii, a realismului socialist în literatură şi artă, la care au trebuit să facă faţă şi liderii supravieţuitori, şi patrimoniul cultural a parcurs un răgaz de liberalizare, început în aprilie 1964 şi încheiat, în linii generale, odată cu seismul din 4 martie 1977. Măsuri de natură juridică - reorganizarea teritorială prin reînfiinţarea judeţelor în 1968, iar în anul următor Legea nr. 64/19 decembrie 1969 pentru aprobarea Decretului nr. 724/1969 privind protejarea şi păstrarea bunurilor de interes naţional ce reprezintă valori artistice, istorice sau documentare, precum şi a unor obiecte conţinând metale preţioase şi pietre preţioase -, inserţia în structurile UNESCO şi o politică mai apro­piată de interesele naţionale şi mai deschisă în plan extern au adus unele consecinţe pozitive pe seama patrimoniului cultural şi al instituţiilor care îl administrează, aşa cum s-a întâmplat şi la Hurezi55. Artizanii reformării sistemului ocrotirii bunurilor culturale din România, inclusiv a încadrării dreptului naţional în cel internaţional, pot fi consideraţi Vasile Drăguţ, Radu Florescu, Iulian Antonescu, Aurel Moldoveanu şi Ioan Opriş, iar în ceea ce priveşte Ministerul de Interne, colonelul Teodor Lăzărescu, respectiv dr. Lucian Ionescu de la Ministerul Justiţiei56.


Din perspectiva numerică a marilor valori păstrate din perioada medievală pe teritoriul localităţii Horezu, A. Baltazar aprecia: „Aceste frescuri, care împodobesc atât de strălucit interiorul bisericii Hurezului, sunt, împreună cu piesele de sculptură din sobra operă arhitecturală, cele câteva tezaure de artă religioasă românească pe care vremea şi oamenii, vrăjmaşii cei de veci întâlniţi în pomenirea artei vechi, le-au cruţat mai cu osebire”57. Tocmai existenţa acestor valori inestimabile la Hurezi a făcut ca regimul comunist să acorde o atenţie deosebită acestui ansamblu de arhitectură şi de artă religioasă.


La 25 iulie 1950, când are loc o nouă organizare administrativ-teritorială a ţării, localitatea Horezu, ca fostă reşedinţă de plasă, devine sediul raionului Horezu din cadrul regiunii Vâlcea, iar din 1952 al regiunii Argeş. Totodată, se conturează ideea ca aici să se înfiinţeze centrul administrativ al Protopopiatului Horezu. La 1

martie 1968 se desfiinţează regiunile şi raioanele, se revine la tradiţionala organizare a ţării în judeţe, iar localitatea Horezu este declarată oraş.


Aşa se face că, în conformitate cu vechiul principiu al dreptului canonic, care prevede ca împărţirea administrativ-teritorială bisericească să urmeze pe cea administrativă a statului, Protopopiatul Horezu a căpătat un contur precis ca unitate administrativ-bisericească din anul 1968, în condiţiile în care se avea de ales între localităţile Bălceşti şi Horezu ca sediu de Protoierie. Când s-a luat această hotărâre s­au avut în vedere eforturile depuse în anii anteriori lui 1968 pentru construirea unui sediu, timp în care administraţia Protoieriei a funcţionat între 1950-1960 în Horezu, într-o casă particulară cu chirie, iar între 1960-1965 la Mănăstirea Hurezi. Toate aces­te eforturi au fost susţinute şi binecuvântate de vrednicul de pomenire Iosif Gafton, primul episcop al Eparhiei Râmnicului şi Argeşului, de la 5 februarie 1949 până la 9 iunie 1984, eparhie care se întindea peste judeţele Vâlcea, Argeş şi Olt.


Sediul Protoieriei Horezu era stabilit în curtea catedralei din târgul Horezu, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, sfinţită la data de 8 septembrie 1946. O placă comemorativă consemna darea în folosinţă a sediului vechi, astfel:

„PROTOIERIA RAIONULUI HOREZU

Acest local s-a construit în anii 1964-1965, cu sprijinul Sfintei Episcopii a Râmnicului si Argeşului si cu ajutorul parohiilor din Protopopiat.

S-a inaugurat la 9 noiembrie 1965, în prezenţa PS EPISCOP IOSIF”.

Protopopiatul Horezu avea în componenţa sa, în regimul comunist, un număr de 68 de parohii, dintre care două erau considerate parohii urbane (Târgu Horezu şi Horezu II), iar celelalte, în număr de 66, erau parohii rurale. în această perioadă, mai mulţi preoţi au îndeplinit funcţia de protoiereu: Pr. Rădulescu Gh. Ioan de la Parohia Fometeşti, urmat de Pr. Lupescu Costică, secretar la Protoierie de la 1 februarie 1957 şi protoiereu titular de la 1 aprilie 1959 până la 1 aprilie 1985, după care a urmat Pr. Dumitru Viezuianu, la ora actuală preot al comunităţii româneşti din Salzburg- Austria, precum şi Pr. Victor Lepea, pentru foarte puţin timp. Aceştia au condus preoţimea din zona Horezului în condiţii grele, de imixtiune a organelor Partidului Comunist şi ale statului, mai cu seamă ale Ministerului de Interne şi ale Departa­mentului Cultelor în viaţa Bisericii, ceea ce a determinat o serie de reacţii ferme ale unor preoţi care au luat poziţie împotriva campaniei de persecuţie a Bisericii Ortodoxe Române.

Din punct de vedere al apartenenţei religioase, credincioşii din localitatea Horezu au fost şi în regimul comunist şi sunt şi acum în majoritate ortodocşi, fără să se înregistreze membri ai unor culte neoprotestante sau case de rugăciuni ale acestora. Un avantaj al acestor locuri a fost şi acela că s-a păstrat proprietatea asupra pământurilor, locuitorii respectând sărbătorile religioase, spre deosebire de zonele cooperativizate de la câmpie, unde nu se ţinea seama de duminici şi sărbători, şi unde oamenii, încetul cu încetul, s-au îndepărtat de biserică şi de viaţa religioasă. Biserica satului a rămas, până în zilele noastre, factorul de coeziune a obştii, locul de întâlnire la slujbă, la hramul anual sau la servicii religioase (botez, cununie, înmormântare), pe care regimul comunist nu le-a putut înlătura din viaţa oamenilor.

În regimul comunist, lăcaşurile de cult şi locuitorii din Horezu au fost grupaţi în următoarele parohii (două urbane şi una rurală):

11. Parohia urbană Târgu Horezu, aflată în centrul localităţii Horezu, cu trei

biserici:

1a) Biserica parohială cu hramul „Naşterea Maicii Domnului ”, construită între anii 1927-1946 de credincioşi, prin stăruinţa preotului Brutus Mateescu, cu pictură în frescă, executată de către pictorul Artemie Avochian;

1b) Biserica filială cu hramurile „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” şi „Sfântul Ioan Botezătorul”, cunoscută sub denumirea de „Biserica din Târg” sau „Biserica Veche”, zidită din piatră şi cărămidă între anii 1800-1804 şi zugrăvită în 1807 de Ion Urşanu, vătaf de plai, şi Constantin Covrea, ajutaţi de alţi boiernaşi ai târgului Horezu. Până în 1946, când s-a dat în folosinţă noua biserică „Naşterea Maicii Domnului”, aceasta a fost biserica parohială a localităţii. După această dată, ea a fost lăsată în paragină, cu toate că era monument istoric, slujindu-se aici doar o dată pe an, în ziua hramului principal, la 21 noiembrie, cel de-al doilea hram dispărând de-a lungul timpului. În 1992 a devenit din nou biserică parohială, pentru parohia nou înfiinţată Horezu I, fiind restaurate atât pictura, cât şi acoperişul, în anii 1995-1996;



1c) Biserica filială situată la intrarea în vestitul cartier al ceramiştilor, Olari, construită de marea familie de boiernaşi Covrea, ai cărei urmaşi au alcătuit „mahalaua Covreşti”. Biserica a fost terminată în iunie 1826 şi avea iniţial trei hramuri: „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil”, „Sfântul Vasile cel Mare” şi „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”. La ora actuală, biserica este cunoscută sub numele de „Sfântul Vasile- Covreşti”, deoarece celelalte două hramuri au dispărut din tradiţia credincioşilor. Pa­roh al acestei parohii în regimul comunist a fost preotul Lupescu Costică, hirotonisit la 1 ianuarie 1953 pe seama parohiei Urşani, cel care a îndeplinit funcţia de protoiereu al Protopopiatului Horezu. Acesta a fost distins în anul 1973 cu efigia jubiliară „25 de ani de la întronizarea Prea Fericitului Patriarh Justinian”.


12. Parohia urbană Horezu II, cu trei biserici, situate în cartierele oraşului Horezu de la acea vreme, şi anume:

1a) Biserica parohială cu hramurile „Intrarea în Biserică” şi „Sfântul Ioan Botezătorul”, în cartierul Urşani, construită de acelaşi vătaf de plai Ion Urşanu în anul 1800 şi zugrăvită în anii 1804-1805. În afară de cele patru monumente de zid binecu­noscute din zonă (Urşani, Târgul Horezu, Slătioara-Vioreşti şi Slătioara-Cociobeşti), el a ridicat, singur sau împreună cu alţi boiernaşi sau localnici, alte cinci biserici de lemn în satele din jurul localităţii Horezu, toate dispărute la ora actuală. În regimul comunist, prin grija Comisiei Monumentelor Istorice, biserica de la Urşani a fost reparată în anii 1911 şi 193458;

1b) Biserica filială cu hramul „Duminica Tuturor Sfinţilor”, situată în cartierul Bălăneşti, este cel mai vechi monument istoric de pe teritoriul oraşului Horezu. Zidită între anii 1650-1652, pe vremea lui Matei Basarab, de către Ştefan mitropolitul Ungro-Vlahiei şi pictată în anul 1658, această biserică este sfinţită de ctitor pe vremea voievodului Mihnea al III-lea (1658-1659). A fost refăcută la 1859 de boierii localnici Stănică Bălănescu şi Niţă Prodescu, după cum stă scris în altar, deasupra uşilor împărăteşti. Este monument istoric şi a fost reparată în 1931;

Biserica filială cu hramul „Sfinţii Îngeri”, situată în cartierul Bârzoteni, a cărei construcţie a fost începută în anul 1821 de boierul Simion împreună cu Radu Grecu-Oteşanu şi terminată în 1861, când a târnosit-o Sfântul Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului-Noului Severin. La ora actuală, acest lăcaş de cult mai este cunoscut în oraşul Horezu cu denumirea de „Biserica Ceauşu”, deoarece un om foarte credincios, Ion P. Ceauşu, născut în 1878, deşi avea o familie numeroasă, alcătuită din opt copii, în anii 1922-1923, când s-a reparat biserica, a donat cea mai mare sumă de bani, precum şi o bucată de pământ pentru cimitirul şi curtea bisericii. Este monu­ment istoric şi a fost reparat de mai multe ori în regimul comunist.

Paroh al acestor biserici a fost preotul Gheorghe I. Tomescu, născut la 13 mai 1911, preoţit la această parohie la 25 decembrie 1937 şi duhovnic din anul 1941.



La aceste două parohii urbane se adăuga Parohia rurală Râmeşti, formată din satele Romanii de Jos, Romanii de Sus, Gura Râului şi Râmeşti, care nu erau incluse încă în oraşul Horezu, făcând parte din comuna Romani. Această parohie este alcă­tuită din patru biserici:

11. Biserica parohială cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, situată în cătunul Gura Râului sau Ifrimeşti, zidită din temelie cu cheltuiala preotului Filimon Angelescu, împreună cu credincioşii satului, până deasupra ferestrelor, din anul 1910 şi până în 1916, dată la care lucrările au stagnat din cauza războiului de întregire a neamului românesc. În anul 1924 s-au continuat lucrările de zidărie, tencuieli, pictură, tâmplărie etc., până în anul 1943, când s-a sfinţit această biserică, şi anume în luna iulie 1943. După cum se poate vedea, datorită situaţiei grele a vremii, construirea acestei biserici a durat 33 de ani.



12. Biserica filială „Sfinţii Îngeri Mihail şi Gavril”, fost schit al Mănăstirii Hurezi, situată în satul Romanii de Jos şi ctitorită de arhimandritul Ioan, egumenul mănăstirii între 1700-1714, pentru „mahalaua Ţigănia”, adică pentru robii mănăstirii. Mai târziu, biserica a fost reparată şi zugrăvită, în anul 1757, de Dimitrie Zugravul, prin grija egumenului horezean Dionisie Bălăcescu59. În vremea voievodului C-tin Brâncoveanu, acest lăcaş de cult făcea parte din ansamblul monastiresc al Hurezului. La ora actuală serveşte ca biserică de mir pentru enoriaşii din satul Romanii de Jos.


13. Biserica filială cu hramul „Sfinţii Îngeri”, situată în satul Romanii de Sus, construită din lemn între anii 1875-1877 prin osârdia şi cheltuiala lui Nicolae Popescu şi a preotului Simion Popescu. A fost acoperită cu şiţă până în anul 1965. Cu toate restricţiile impuse de regimul comunist, biserica a fost îngrijită şi reparată de enoriaşi, care au acoperit-o cu tablă galvanizată.


14. Biserica filială cu hramul „Sfinţii Voievozi”, construită în satul Râmeşti între 1896-1901, pe locul unde fusese ridicată, la 8 noiembrie 1817, o bisericuţă din lemn de brad, acoperită cu şiţă, de către Matache Vispescu60. Fiind construită tot din lemn şi având doar fundaţia din piatră, şi bisericuţei de la 1901 i-a fost consolidată temelia în anul 1926, fiind atât de şubredă încât se punea problema demolării ei. O nouă resfinţire, după lucrările de consolidare şi repictare, avea loc la 12 octombrie 1986, prilej cu care s-a schimbat hramul de la 8 noiembrie la 14 octombrie, sărbătoarea Cuvioasei Parascheva.


În regimul comunist, această parohie a avut doi preoţi, tată şi fiu, Filimon Angelescu şi Gheorghe F. Angelescu, acesta din urmă conducând parohia până la 1 iulie 1973. El a fost urmat de preotul Dumitru N. Trăistaru şi de preotul Diaconu Grigore, care era urmărit de Securitate tocmai pentru că-şi făcea datoria faţă de biserică şi de enoriaşii săi. De altfel, localitatea Horezu a avut în regimul comunist preoţi care au fost oameni de excepţie prin vârsta, prin vigoarea şi prin râvna lor faţă de slujirea în favoarea Bisericii şi a neamului nostru românesc. Ei erau prezenţi în mijlocul poporului, aveau autoritate în faţa credincioşilor, fiind alături de aceştia şi la muncă, şi la necazuri, şi la bucurii. Aceşti preoţi s-au luptat pentru apărarea dreptei credinţe, pentru propovăduirea cuvântului Evangheliei, pentru apropierea oamenilor de Dumnezeu.


La aceste biserici parohiale sau de enorie se adaugă mănăstirile, schiturile şi metocurile din cuprinsul Protopopiatului Horezu, între care se situează la loc de cinste ansamblul arhitectural al Mănăstirii Hurezi, înscris în lista Patrimoniului Cultural Mondial, care a dus şi va duce peste veacuri faima localităţii Horezu.

Sursa: pr. Constantin Mănescu/ «Localitatea Horezu între anii 1948-1989»/ Acta Terrae Fogarasiensis: ActaTF, nr. 9/ 202/ Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, Editura Negru Vodă, Făgăraș.


Sursa: pr. Constantin Mănescu/ «Localitatea Horezu între anii 1948-1989» Acta Terrae Fogarasiensis: ActaTF, nr. 9/ 202/ Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, Editura Negru Vodă, Făgăraș.

Mai multe foto cu descrieri/ link-uri.

Valentin Smedescu

__________

1 Preot paroh, doctor în istorie, parohia Horezu II-Urşani, judeţul Vâlcea.

2 Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale (în continuare: SJVlAN), Fond Prefectura judeţului Vâlcea, dosar nr. 9/1944, f. 423, 245 şi 282.

3 Primăria Oraşului Horezu (în continuare: POH), Fisa monografică a Oraşului Horezu, p. 20.

4 Corneliu Tamaş, Istoria Horezului, Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys, 1995, p. 163.

5 POH, Fisa monografică, p. 21-22.

6 Valentin Ciocan, Vetuţa Ciocan, Istoria Horezului, Râmnicu Vâlcea, 2012, p. 127.

7 POH, Fisa monografică, p. 18.

8Ibidem, p. 19.

9 Nicolae Maghiar, Ştefan Olteanu, Din istoria mineritului în România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 108.

10 POH, Fisa monografică, p. 22.

11 SJVlAN, Fond Primăria Horezu, dosar nr. 5/1951, f. 127.

12 Ancuţa Vameşu, Microregiunea Horezu. Studiu integrat al potenţialului de dezvoltare, noiembrie 2013, p. 17.

13 Nicolae Sârbu, „Cocosul de Hurez” - mesager al artei autentice, în „Orizont”, IV, nr. 861/10 august 1971, p. 3.'

14 Gheorghe Deaconu, Cronica de sărbătoare. „Cocosul de Hurez”, în „Izvoraşul. Revistă de cultură populară”, serie nouă, II (XXIV), nr. 2/1991, Râmnicu Vâlcea, p. 28.

15 Corina Mihăescu, Stilul Vicşoreanu, Bucureşti, Editura Contrast, 2006, p. 80.

16 Nina Florea, Croiul si ornamentaţia cămăşii femeieşti din microzona Horezu-Vâlcea, în „Buridava. Studii şi materiale”, IV, Râmnicu Vâlcea, 1982, p. 218.

17 Doru Moţoc, „Brăduleţul” pleacă în Franţa, în „Curierul de Vâlcea”, I, nr. 106/7 iunie 1990, p. 2. ’

18 SJVlAN, Fond Primăria Comunei Horezu, Dosar nr. 5/1949, f. 4 verso.

19Ibidem, f. 5.

20Ibidem, f. 5 verso.

21Ibidem, f. 6.

22Ibidem, f. 10.

23Ibidem, f. 10 verso.

24 SJVlAN, Fond P.C.R. Comitetul raional Horezu (1946-1947), Dosar nr. 37/1949, f. 5.

25Ibidem, f. 5 verso.

26 Idem, Fond Primăria Comunei Horezu, Dosar nr. 2/1960, f. 18.

27Ibidem, f. 40.

28Ibidem, f. 42.


Informații adiționaleLocalitate:Valcea
Editor:Biblioteca Județeană ,,Antim Ivireanul” Vâlcea
Contributor:Valentin Smedescu
Tip:text
Sursa:Acta Terrae Fogarasiensis: ActaTF, nr. 9/ 202/ Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, Editura Negru Vodă, Făgăraș
Limba:română
Suport:altceva
Tip articol:Articole si studii