Abia am ajuns la Rm, Vilcea şi o ploaie pe cinste ne aştepta. Am recunoscut mesajul de la Lotru — pentru mine. De mult visam să mai văd o dată Lotru. Ştie că am venit — şi îmi trimite peste Vilcea această ploaie scăldată în lumina preacurată a fulgerelor. Vîlcenii spun că nu au mai văzut aşa ceva — dar eu am mai văzut — la Lotru! Este iubire secretă între Lotru şi mine. Deschid larg ferestrele — să intre ploaia uriaşă, să intre furtuna, să intre uriaşele fulgere — să intre Lotru adorat! Pe noi nu are să ne trăsnească — nici pe mine, nici pe Iren — şi deci nu are motive să tresară de cîte ori camera se umple de o prea caldă, strălucitoare lumină — în care admir splendidele ansambluri arhitecturale ale oraşului Rm. Vilcea scăldate în rafale de ploaie şi de electricitate. Un asemenea oraş viteaz — prin eforturile oamenilor lui — merită, cel puţin din cind in cînd, o asemenea noapte sublimă.
Mă bucur şi mă gindesc la Lotru — simt că ploaia asta este pentru mine, de la Lotru. Aş vrea să fiu acolo, la masa mare a zeilor lui. Dacă am putea pleca acum la Lotru!? Se-ncumetă cineva — măcar i-ar trece cuiva prin gînd să plecăm acum la Lotru!? Hidrocentrala noastră din cer construită de oamenii noştri! Mă gindesc la acei îndepărtaţi, solitari fraţi ai mei, fraţi ai noştri — pe cit de indepărtaţi şi însinguraţi in munţi şi pe sub munţi, la ora asta — pe atît de solidari cu noi toţi — ei, vîrfurile, piscurile noastre de trudă, de îndrăzneală şi de umanitate, în bătaia tuturor ploilor — mineri, fraţii noştri din adînc — constructorii marii hidrocentrale subterane Ciunget — şi constructorii acestei hidrocentrale de la Brădişor — şi constructorii de pe Olt; minerii de la extinderi-captări — oameni in munţii lor — adică în adîncul munţilor lor. Ei culeg acolo nişte izvoare — nişte ape — aşa cum culeg cei de deasupra smeura. Cu zgircenia, cu migala cu care cei de deasupra culeg smeura, în răcoarea şi mireasma pădurii — aşa culeg ei, in frigul şi in burniţa, in ceaţa subterană, izvoarele, săpind in stincâ, cutreierind măruntaiele munţilor, adunînd izvoarele, trimiţindu-le pe galerii săpate de ei, în marele sistem hidroenergetic al Lotrului — să se adauge Energiei, Luminii.
În 1893, numirea de către guvern ca mitropolit-primat a lui Ghenadie Petrescu încălca grav legea sinodială din 1872, care prevedea ca mitropolitul să fie licenţiat al unei facultăţi de teologie. Ministrul conservator al Cultelor, Take lonescu, a abrogat însă în parlament acel articol de lege, ceea ce a atras mînia liberalilor conduşi de Dimitrie A. Sturdza. Politica îl făcuse mitropolit-primat pe Ghenadie Petrescu, dar tot ea îl va pierde, căci în toamna lui 1895, prim-ministru devine chiar Dimitrie A. Strudza. Petrescu a fost destituit. Motivul invocat a fost penibil, şi anume... clopotele Coziei. lată povestea.
Între 1879-1893, Cozia a fost închisoare (aici, de exemplu, a fost închis şi Grigore Pantazescu, cel care furase tezaurul „Cloşca cu puii de aur" de la Muzeul Naţional de Istorie, în 1875; a fost împuşcat în 1884 la penitenciarul din Ocnele Mari, în timp ce încerca să evadeze). Ghenadie Petrescu, pe atunci epsicopul Argeşului (1876-1893), profită de schimbarea destinaţiei mănăstirii şi fură două dintre cele trei clopote ale Coziei, care erau de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn, şi le duce la Mănăstirea Argeşului. Asta s-a întîmplat în 1880, în „locotenenţa" de cîteva luni a arhiereului Teodorit („nepăsător şi uşor de momit ca orice grec”), cel care a condus Episcopia Rîmnicului după moartea lui Atanasie Stoenescu (1865-1880). Cel de-al treilea clopot a fost luat de noul episcop al Rîmnicului, losif Bobulescu (1880-1886), şi dus la episcopie. Dar, în 1893, episcopul Rîmnicului (1886-1898), Ghenadie Enăceanu - cel care a urmat după losif Bobulescu la scaunul episcopal - om învăţat, istoric pasionat şi filosof, membru al Academiei Române -, cu ajutorul Profirei Catargiu (soţia prim-ministrului conservator de atunci, Lascăr Catargiu), reuşeşte să desfiinţeze penitenciarul, Cozia redevenind iarăşi mănăstire. Enăceanu, care era „român naţionalist pînă la fanatism, cere vehement lui Petrescu restituirea clopotelor, căci mănăstirea nu avea niciun clopot, iar „slujba se anunţa prin sunarea unei veregi de oţel, îndoită în formă de dublu mel”. (755) Numai că, în 1893, Petrescu ajunge mitropolit-primat, adică şeful Bisericii române (cel de-al patrulea din istoria noastră), şi începe să îl persecute pe Enăceanu, pe care îl dă pe mîna Sf. Sinod pentru nişte lucruri minore.
